Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 3
DAENERYS
Oraşul Meereen era la fel de mare ca Astaporul şi Yunkaiul la un loc. Asemeni oraşelor sale surori, era construit din cărămidă, însă în vreme ce Astaporul era roşu şi Yunkaiul galben, Meereenul era construit din cărămizi de mai multe culori. Zidurile erau mai înalte decât ale Yunkaiului şi într‑o stare mai bună, presărate cu bastioane şi străjuite de turnuri înalte de apărare la fiecare colţ. În spatele lor, profilându‑se imensă pe cerul albastru, se zărea Marea Piramidă, o construcţie monstruoasă, înaltă de aproape trei sute de metri, cu o harpie de bronz în vârf.
― Harpia e o făptură laşă, zise Daario Naharis, când o văzu. Are inimă de femeie şi picioare de găinuşă. Nu e de mirare că fiii ei se ascund în spatele zidurilor.
Dar eroul nu se ascundea. Ieşi călare pe porţile oraşului, în armură cu solzi de aramă şi jais şi călare pe un cal alb de luptă, a cărui armură vărgată, în roz şi alb, se potrivea cu mantia de mătase care flutura pe umerii eroului. Era înarmat cu o lance lungă de patru metri, cu spirale roz şi albe, iar părul îi era aranjat, coafat şi pomădat în forma unor coarne mari, răsucite, de berbec. Se plimba călare dintr‑o parte în alta, sub zidurile din cărămizi multicolore, provocându‑i pe atacatori să trimită un campion care să‑l înfrunte în duel.
Călăreţii ei de sânge erau atât de dornici să meargă să se lupte cu el, încât aproape că se luară la bătaie.
― Sânge din sângele meu, le spuse Dany, locul vostru este aici, lângă mine. Omul acesta e o muscă bâzâitoare, nimic mai mult. Ignoraţi‑l, în curând va pleca. Aggo, Jhogo şi Rakharo erau războinici neînfricaţi, dar erau tineri şi prea valoroşi ca să rişte să‑i piardă. Ei ţineau khalasarul unit şi, în plus, erau cele mai bune iscoade ale sale.
― Ai procedat înţelept, îi spuse Ser Jorah, în timp ce priveau din faţa pavilionului ei. Lasă‑l pe nătărău să se plimbe de colo‑colo strigând, până când îşi ologeşte calul. Nu ne face nici un rău.
― Ba da, ne face, sublinie Arstan Barbă‑Albă. Războaiele nu se câştigă doar cu săbii şi suliţe, ser. Două oştiri egale se pot întâlni, dar una se va risipi şi va fugi, iar alta va rămâne învingătoare. Eroul aprinde curajul în inimile oamenilor lui şi sădeşte sămânţa îndoielii în inimile noastre.
Ser Jorah pufni:
― Şi dacă ar fi să piardă campionul nostru, ce fel de sămânţă ar sădi lucrul ăsta?
― Cel ce se teme de luptă nu dobândeşte nici o victorie, ser.
― Nu e vorba de luptă. Porţile Meereenului nu se vor deschide nici dacă acel nătărău va cădea. De ce să riscăm în zadar viaţa unui om?
― Pentru onoare, aş zice.
― Am auzit destul. Numai ciorovăiala lor îi mai lipsea lui Dany, pe lângă toate necazurile care o măcinau. Meereenul ridica probleme mult mai grave decât un erou în roz şi alb care striga insulte şi Dany nu se putea lăsa tulburată. Oastea ei număra mai bine de optzeci de mii de oameni, după Yunkai, dar dintre ei, soldaţi erau mai puţin de o pătrime. Ceilalţi… ei, bine, Ser Jorah îi numea guri cu picioare, şi curând aveau să moară de foame.
Marii Stăpâni ai Meereenului se retrăseseră din faţa oştirii lui Dany, culegând tot ce au putut culege şi arzând ce n‑au mai apucat. Câmpuri pârjolite şi fântâni otrăvite o întâmpinaseră la tot pasul. Dar, lucrul cel mai rău dintre toate, pironiseră câte un copil de sclav pe fiecare stâlp al drumului de coastă de la Yunkai. Îi pironiseră de vii, cu maţele atârnând şi arătând, fiecare, cu mâna întinsă drumul către Meereen. Mergând în fruntea avangărzii sale, Daario dăduse ordine ca toţi copiii să fie coborâţi de pe stâlpi înainte ca Dany să‑i vadă, însă îndată ce a aflat, ea le revocase.
― Vreau să‑i văd, spusese ea. Vreau să‑i văd şi să‑i număr, să mă uit la chipurile lor. Şi vreau să‑mi amintesc.
Până când ajunseseră la Meereen, pe coasta de sare de lângă râu, numărase o sută şaizeci şi trei. Voi cuceri acest oraş, îşi jură încă o dată.
Eroul în roz şi alb îi ocăra pe atacatori de o oră, batjocorindu‑le bărbăţia, mamele, soţiile şi zeii. Apărătorii oraşului îl încurajau de pe ziduri.
― Numele lui este Oznak zo Pahl, îi spuse Oacheşul Ben Plumm, când sosise pentru consiliul de război. Plumm era noul comandant al Fiilor Secunzi, ales prin votul celorlalţi mercenari. Am fost cândva garda de corp a unchiului său, înainte să mă alătur Fiilor Secunzi. Marii Stăpâni, ce mai adunătură de viermi! Femeile erau frumuşele, dar te putea costa viaţa să te uiţi cum nu trebuie la cine nu trebuie. Am cunoscut un bărbat, Scab, căruia Oznak ăsta i‑a scos ficatul. Susţinea c‑a apărat onoarea unei femei, da, zicea că Scab o siluise cu privirea. Cum să violezi o fată cu privirea, te‑ntreb eu? Dar unchiul lui Oznak e cel mai bogat om din Meereen, iar tatăl lui e comandantul gărzii oraşului, aşa că am fost nevoit să fug ca un şobolan, înainte să mă omoare şi pe mine.
Îl priviră pe Oznak zo Pahl descălecând de pe calul lui alb de luptă, desfăcându‑şi veşmintele, scoţându‑şi bărbăţia şi îndreptând un şuvoi de urină în direcţia crângului de măslini unde, printre pomii pârjoliţi, era aşezat pavilionul auriu al lui Dany. Încă se uşura când Daario Naharis se apropie, cu arakhul în mână.
― Să‑i tai chestia aia şi să i‑o îndes pe gură, Înălţimea Ta? Dintele de aur îi strălucea prin barba‑i albastră, în furculiţă.
― Oraşul i‑l vreau eu, nu bărbăţia pricăjită. Însă Dany începea să se înfurie. Dacă voi mai ignora multă vreme purtarea lui, oamenii mei mă vor socoti slabă. Dar pe cine putea să trimită? Avea nevoie de Daario la fel de mult ca de călăreţii ei de sânge. Fără extravagantul Tyroshi, n‑avea nici o autoritate asupra Ciorilor de Piatră, dintre care o mulţime fuseseră de partea lui Prendhal na Ghezn şi Sallor Pleşuvul.
Sus, pe zidurile Meereenului, ocările erau mai zgomotoase şi sute de susţinători urmau acum exemplul eroului lor, urinând printre parapete, pentru a‑şi arăta dispreţul faţă de atacatori. Urinează pe sclavi, ca să ne arate cât de puţin se tem de noi, gândi ea. N‑ar îndrăzni aşa ceva dacă în faţa porţilor s‑ar afla un khalasar Dothraki.
― Trebuie să răspundem acestei provocări, repetă Arstan Barbă‑Albă.
― Vom răspunde, spuse Dany, în timp ce eroul îşi vâra mădularul înapoi în pantaloni. Spune‑i Vânjosului Belwas că am nevoie de el.
Îl găsiră pe uriaşul eunuc tuciuriu în umbra pavilionului ei, mâncând un cârnat. Îl termină din trei muşcături, îşi şterse mâinile unsuroase de pantaloni şi îl trimise pe Arstan Barbă‑Albă după cele necesare. Bătrânul scutier ascuţea arakhul lui Belwas în fiecare seară şi îl ungea cu ulei roşu. Când Barbă‑Albă i‑l aduse, Vânjosul Belwas îi cercetă lama cu ochii mijiţi, mormăi, îl vârî înapoi în teacă şi îşi legă centura la brâu. Arstan îi adusese şi scutul, un disc rotund de oţel, nu mai mare decât o farfurie, pe care eunucul prefera să‑l ţină în mână decât să şi‑l lege pe antebraţ, aşa cum obişnuiau să facă luptătorii din Westeros.
― Caută ficat şi ceapă, Barbă‑Albă, îi ceru Belwas. Nu pentru acum, ci pentru după. Vânjosului Belwas i se face foame când ucide.
Nu aşteptă răspunsul, ci părăsi cu pas legănat crângul de măslini, îndreptându‑ se către Oznak zo Pahl.
― De ce el, Khaleesi? o întrebă Rakharo. E gras şi prost.
― Vânjosul Belwas a fost sclav aici, în arenele de luptă. Dacă nobilul Oznak va fi învins de unul ca el, Marii Stăpâni vor fi făcuţi de ruşine, iar dacă iese învingător… ei, bine, va fi o victorie măruntă pentru unul cu sânge atât de nobil, una cu care Meereenii nu se vor putea mândri.
Şi spre deosebire de Ser Jorah, de Daario, de Oacheşul Ben şi de cei trei călăreţi de sânge ai ei, eunucul nu conducea trupe, nu organiza bătălii şi nici nu‑i dădea sfaturi. Nu face nimic altceva decât să mănânce, să se fudulească şi să ţipe la Arstan. Belwas era omul de care Dany se putea lipsi cel mai uşor. Şi era timpul să afle ce fel de protector îi trimisese Magister Illyrio.
Un murmur de entuziasm străbătu liniile ei de atac când Belwas fu zărit îndreptându‑se greoi către oraş, iar dinspre zidurile şi turnurile Meereenului se auziră strigăte şi cuvinte de ocară. Oznak zo Pahl încălecă din nou şi aşteptă, cu lancea vărgată ridicată. Calul îşi scutură capul agitat şi lovi pământul nisipos cu copitele. Aşa masiv cum era, eunucul părea pirpiriu pe lângă eroul călare.
― Un adevărat cavaler ar descăleca, remarcă Arstan.
Oznak zo Pahl coborî lancea şi atacă.
Belwas se opri, cu picioarele depărtate. Într‑o mână îşi ţinea scutul mic şi rotund, în cealaltă arakhul curbat pe care Arstan i‑l îngrijea cu atâta sârguinţă. Deasupra sashului de mătase galbenă pe care şi‑l legase la brâu, pântecele lui mare, tuciuriu, şi pieptu‑i lăsat se înfăţişau dezgolite. Nu purta armură, doar o vestă de piele cu ţinte, atât de minusculă încât nu‑i acoperea nici măcar sfârcurile.
― Ar fi trebuit să‑i dăm cămaşă de zale, spuse Dany, neliniştită dintr‑odată.
― Zalele n‑ar face decât să‑l încetinească, o linişti Ser Jorah. În arenele de luptă nimeni nu poartă armuri. Mulţimea vine să vadă sânge.
Praful zbură de sub copitele calului alb de luptă. Oznak se năpusti către Vânjosul Belwas, cu mantia vărgată fluturându‑i pe umeri. Întreg oraşul Meereen părea să‑l susţină cu strigăte. Prin comparaţie, îndemnurile năvălitorilor păreau răzleţe şi firave; Nepătaţii ei stăteau în şiruri tăcute, privind cu feţe împietrite. Belwas părea şi el cioplit în piatră. Stătea în calea calului, cu vesta întinsă pe spatele‑i lat. Lancea lui Oznak era ridicată în dreptul pieptului. Vârful ei strălucitor de oţel licărea în lumina soarelui. O să‑l împungă, îşi zise Dany… când eunucul se răsuci într‑o parte. Şi cât ai clipi, călăreţul era în spatele lui, rotindu‑se, ridicând lancea. Belwas nu schiţă nici un gest. Meereenii de pe ziduri strigau şi mai tare.
― Ce face? întrebă Dany.
― Face spectacol pentru mulţime, îi explică Ser Jorah. Oznak îşi conduse calul în jurul lui Belwas, într‑un cerc larg, apoi îi dădu pinteni şi atacă din nou. Şi iar Belwas aşteptă, pe urmă se răsuci şi împinse vârful suliţei. Dany auzea râsul bubuitor al eunucului răsunând peste câmpie, când eroul trecu pe lângă el.
― Lancea e prea lungă, constată Ser Jorah. Belwas nu are altceva de făcut decât să se ferească de vârful ei. În loc să încerce să‑l împungă aşa de frumos, nătărăul ar trebui să treacă direct peste el cu calul.
Oznak zo Pahl atacă a treia oară, iar acum Dany îşi dădea seama că eroul alerga pe lângă Belwas, ca un cavaler în turnir, nu spre el, ca un Dothraki doborând un inamic. Terenul drept, fără denivelări, îi permitea atacatorului să prindă viteză, dar în acelaşi timp, îl ajuta pe eunuc să se ferească de lancea incomodă, lungă de patru metri.
Eroul în roz şi alb al Meereenului încercă să anticipeze de astă dată, şi îşi aruncă lancea într‑o parte, în ultima secundă, ca să‑l prindă pe Vânjosul Belwas când se ferea. Dar şi eunucul anticipase şi se lăsă pe vine, în loc să se răsucească într‑o parte. Lancea trecu peste capul lui, fără să‑l rănească. Şi dintr‑odată Belwas se rostogoli, mişcându‑şi arakhul ascuţit într‑un arc de argint. Auziră calul de luptă nechezând, când lama îl muşcă de picioare, şi în clipa următoare animalul cădea, cu eroul prăbuşindu‑se din şa.
Dintr‑odată se lăsă tăcerea peste parapetele de cărămidă ale Meereenului. Acum cei care ţipau şi aclamau erau oamenii lui Dany.
Oznak se desprinse de lângă cal cu un salt şi reuşi să‑şi scoată sabia înainte ca Vânjosul Belwas să se arunce asupra lui. Oţelul răsună pe oţel, prea iute şi năvalnic ca Dany să poată urmări loviturile. Trecură doar câteva secunde până când, rănit, pieptul lui Belwas era scăldat în sânge, iar Oznak zo Pahl avea un arakh împlântat direct între coarnele de berbec. Eunucul smulse lama şi despărţi capul eroului de trup, tăindu‑i beregata din trei lovituri sălbatice. Îl ridică, arătându‑l Meereenilor, apoi îl azvârli către porţile oraşului, lăsându‑l să salte şi să se rostogolească pe nisip.
― Atât s‑a ales de eroul din Meereen, zise Daario, râzând.
― O victorie fără sens, îi atrase atenţia Ser Jorah. Nu vom cuceri Meereenul omorându‑i apărătorii unul câte unul.
― Nu, fu de acord Dany, dar sunt mulţumită că l‑am omorât pe acesta.
Oamenii de pe ziduri începură să tragă cu arbaletele în Belwas, dar săgeţile fie nu ajungeau până la el, fie zburau inofensive în toate părţile. Eunucul întoarse spatele potopului de oţel, îşi coborî pantalonii, se lăsă pe vine şi îşi trimise fecalele în direcţia oraşului. Se şterse cu mantia vărgată a lui Oznak şi îi scurtă calului agonia, înainte de a‑şi târşâi picioarele înapoi către crângul de măslini.
Atacatorii îl întâmpinară cu glasuri răguşite, îndată ce ajunse în tabără. Dothrakii lui Dany aclamau şi strigau, iar Cei Nepătaţi înălţară în văzduh un zăngănit sonor, lovindu‑şi suliţele de scuturi.
― Bravo, îi spuse Ser Jorah, iar Oacheşul Ben îi aruncă eunucului o prună coaptă, zicând:
― Un fruct dulce pentru o luptă dulce.
Până şi slujnicele Dothraki aveau cuvinte de laudă:
― Ţi‑am împleti părul şi ţi‑am atârna clopoţei în el, Vânjosule Belwas, zise Jhiqui, dar, din păcate, nu ai nici un fir de păr de împletit.
― Vânjosul Belwas n‑are nevoie de clopoţei sunători. Eunucul mâncă pruna lui Ben din patru muşcături mari şi aruncă sâmburele cât colo. Vânjosul Belwas are nevoie de ficat cu ceapă.
― O să‑l primeşti, spuse Dany. Vânjosul Belwas e rănit.
Pântecele îi era roşu, cu sângele şiroindu‑i din rana de sub piept.
― E o nimica toată. Îl las pe fiecare să mă taie o dată, înainte de a‑l omorî. Se lovi peste burta însângerată. Numără tăieturile şi vei şti câţi oameni a omorât Vânjosul Belwas.
Însă Dany îl pierduse pe Khal Drogo în urma unei astfel de răni şi nu avea de gând s‑o lase netratată. O trimise pe Missandei să caute un anume sclav eliberat din Yunkai, renumit pentru priceperea lui în arta tămăduirii. Belwas urlă şi se văicări, însă Dany îl dojeni, numindu‑l bebeluş mare şi chel, până când îl lăsă pe vraci să‑i tamponeze rana cu oţet, să i‑o coasă şi să‑i lege pieptul cu fâşii de pânză înmuiată în vin. Abia apoi îşi conduse Dany căpitanii şi comandanţii în pavilion, pentru consiliul de război.
― Trebuie să cuceresc acest oraş, le spuse ea, stând cu picioarele încrucişate pe un maldăr de perne, cu dragonii în jurul ei. Irri şi Jhiqui turnară vin. Are grânarele pline până la refuz. Pe terasele piramidelor cresc smochini, curmali şi măslini, iar în beciurile lor zac îngropate butoaie cu peşte sărat şi carne afumată.
― Şi cufere grase cu aur, argint şi nestemate, le reaminti Daario. Să nu uităm de nestemate.
― Am aruncat o privire către zidurile dinspre coastă şi nu văd nici un loc vulnerabil, interveni Ser Jorah Mormont. Dacă am avea timp, am putea să săpăm sub un turn şi să facem o breşă, dar ce mâncăm până atunci? Rezervele noastre sunt pe sfârşite.
― Nici un punct vulnerabil în zidurile dinspre coastă? întrebă Dany. Meereenul se înălţa pe o limbă de nisip şi piatră, unde apele molcome şi maronii ale Skahazadhanului se revărsau în Golful Sclavilor. Zidul nordic al oraşului se întindea pe malul râului, cel vestic pe ţărmul golfului. Asta înseamnă că am putea ataca dinspre râu sau dinspre mare?
― Cu trei corăbii? O să‑i cerem Căpitanul Groleo să cerceteze cu atenţie zidul, de‑a lungul râului, dar dacă nu e dărăpănat, n‑o să facem decât să murim mai uzi.
― Şi dacă am construi turnuri de asediu? Fratele meu Viserys povestea despre asemenea turnuri. Ştiu că pot fi făcute.
― Din lemn, Înălţimea Ta, îi explică Ser Jorah. Stăpânii de sclavi au ars fiecare copac pe o distanţă de o sută de kilometri de locul unde ne aflăm. Fără lemn, nu avem baliste să zdrobim zidurile, nu avem scări să trecem dincolo de ele, nu avem turnuri de atac, nici ţestoase, nici berbeci. Putem, fără îndoială, să atacăm porţile cu topoarele, dar…
― Ai văzut capetele de bronz de deasupra porţilor? întrebă Oacheşul Ben Plumm. Şiruri de capete de harpii, cu gurile deschise? Meereenii pot să toarne ulei încins prin gurile alea şi să‑ţi prăjească luptătorii în faţa porţilor.
Daario Naharis îi zâmbi Viermelui Cenuşiu.
― Poate că Nepătaţii ar trebui să mânuiască topoarele. Uleiul încins nu e pentru voi decât o baie călduţă, din câte am auzit.
― Nu e adevărat. Viermele Cenuşiu nu‑i întoarse zâmbetul. Oamenii ăştia nu simt arsurile ca alţii, dar un asemenea ulei orbeşte şi ucide. Însă Cei Nepătaţi nu se tem de moarte. Dă‑ne berbeci şi vom doborî aceste porţi sau vom muri încercând.
― Aţi muri, spuse Oacheşul Ben.
La Yunkai, când preluase comanda Fiilor Secunzi, susţinea că trecuse prin o sută de bătălii.
― Dar nu voi spune că am luptat vitejeşte în toate. Există mercenari bătrâni şi mercenari curajoşi, dar nici un bătrân mercenar curajos.
Dany îşi dădea seama că era adevărat. Oftă.
― N‑o să irosesc vieţile Celor Nepătaţi, Vierme Cenuşiu. Poate că vom înfrânge oraşul prin înfometare.
Ser Jorah o privi nefericit:
― Vom muri noi de foame cu mult înaintea lor, Înălţimea Ta. Nu găsim nimic de mâncare aici, nici nutreţ pentru catâri şi cai. Nici apa acestui râu nu‑mi place. Oraşul îşi revarsă murdăria în Skahazadhan, dar îşi scoate apa de băut din fântâni adânci. Am fost deja înştiinţaţi despre molimi în tabere, febră şi pecingine şi trei cazuri de dizenterie. Vor mai fi şi altele, dacă rămânem aici. Marşul i‑a slăbit pe sclavi.
― Sclavi eliberaţi, îl corectă Dany. Nu mai sunt sclavi.
― Sclavi sau liberi, sunt înfometaţi şi în curând se vor îmbolnăvi. Oraşul are mai multe provizii decât noi şi poate să şi le reînnoiască pe calea apei. Cele trei corăbii ale tale nu sunt suficiente să le oprească accesul şi pe mare şi pe râu.
― Atunci, care e sfatul tău, Ser Jorah?
― N‑o să‑ţi placă.
― Dar vreau să‑l aud.
― Cum ţi‑e voia. Eu zic: lasă oraşul ăsta în pace. Nu poţi elibera toţi sclavii din lume, Khaleesi. Războiul tău este la Westeros.
― N‑am uitat Westerosul. Dany îl visa în unele nopţi – tărâmul fabulos pe care nu‑l văzuse niciodată. Dar dacă las vechile ziduri de cărămidă ale Meereenului să mă înfrângă atât de uşor, cum voi putea vreodată să cuceresc marile castele de piatră ale Westerosului?
― Aşa cum a făcut‑o Aegon, spuse Ser Jorah. Cu foc. Până când ajungem în Cele Şapte Regate, dragonii tăi vor creşte mari. Şi vom avea turnuri de asediu şi berbeci, toate câte ne lipsesc aici… dar drumul peste Ţinuturile Verii Lungi e îndelungat şi anevoios şi ne aşteaptă pericole pe care nu le putem prevedea. Te‑ai oprit la Astapor să cumperi o armată, nu să începi un război. Păstrează‑ţi suliţele şi săbiile pentru Cele Şapte Regate, regina mea. Lasă Meereenul în seama Meereenilor şi porneşte spre vest, către Pentos.
― Înfrântă? zise Dany, zbârlindu‑se.
― Când laşii se ascund în spatele zidurilor înalte, ei sunt cei înfrânţi, Khaleesi, zise Ko Jhogo.
Ceilalţi călăreţi de sânge le ţinură isonul.
― Sânge din sângele meu, spuse Rakharo, când laşii se ascund şi pârjolesc hrana şi nutreţul, un mare khal trebuie să caute duşmani mai curajoşi. E lucru ştiut.
― E lucru ştiut, îl îngână Jhiqui, în timp ce turna în cupe.
― Nu pentru mine. Dany punea mare preţ pe sfatul lui Ser Jorah, dar să lase Meereenul neatins era mai mult decât putea înghiţi. Nu putea uita copiii agăţaţi pe stâlpi, păsările care le sfâşiau intestinele, braţele lor sfrijite arătând către drumul de coastă. Ser Jorah, spui că nu mai avem mâncare. Dacă pornesc spre vest, cum pot să‑mi hrănesc sclavii eliberaţi?
― Nu poţi. Îmi pare rău, Khaleesi. Trebuie să se hrănească singuri sau să moară de foame. Mulţi, foarte mulţi vor pieri pe drum, da. Va fi greu, dar n‑avem cum să‑i salvăm. Trebuie să lăsăm ţinutul ăsta pârjolit departe în urma noastră.
Dany lăsase un alai de cadavre în urma ei când traversase pustiul roşu. Era o privelişte pe care nu voia s‑o mai vadă.
― Nu, spuse ea. N‑o să‑mi conduc oamenii la moarte. Copiii mei. Trebuie să existe o cale să pătrundem în acest oraş.
― Cunosc eu o cale. Oacheşul Ben Plumm îşi mângâie barba pestriţă, cu fire albe şi gri. Canalele.
― Canalele? Ce vrei să spui?
― Canale mari de cărămidă se revarsă în Skahazadhan, ducând murdăria oraşului. Ar putea să fie o cale de intrare, pentru câţiva. Aşa am fugit eu din Meereen după ce Scab şi‑a pierdut capul. Oacheşul Ben se strâmbă. Mirosul nu m‑a părăsit niciodată. Uneori îl visez.
Ser Jorah îl privi neîncrezător.
― E mai uşor să ieşi decât să intri, mi s‑ar părea mie. Aceste canale se deşartă în râu, zici? Asta ar însemna că gurile sunt chiar sub ziduri.
― Şi închise cu porţi de fier, mărturisi Oacheşul Ben, dar unele au ruginit cu totul, altfel m‑aş fi înecat în rahat. Odată intrat, e un urcuş lung şi mizerabil, într‑un întuneric negru ca smoala, printr‑un labirint de cărămizi, unde omul se poate pierde pe vecie. Murdăria nu îţi ajunge niciodată mai jos de brâu şi ţi se poate ridica deasupra capului, judecând după petele pe care le‑am văzut pe pereţi. Şi acolo, jos, sunt şi fiinţe. Şobolani mai mari decât ai văzut vreodată şi încă altele, şi mai rele. Scârboase.
Daario Naharis râse.
― Mai scârboase decât tine, când ai ieşit târâş afară? Dacă vreun om ar fi destul de nebun să încerce aşa ceva, fiecare stăpân de sclavi din Meereen l‑ar mirosi din clipa în care şi‑ar face apariţia.
Oacheşul Ben ridică din umeri.
― Înălţimea Sa a întrebat dacă există vreo cale de intrare, aşa că i‑am spus… însă Ben Plumm nu mai intră în canalele alea încă o dată, nici pentru tot aurul din Cele Şapte Regate. Dar dacă sunt alţii care vor să încerce, n‑au decât.
Aggo, Jhogo şi Viermele Cenuşiu încercară cu toţii să vorbească deodată, dar Dany ridică mâna, făcând linişte.
― Aceste canale nu par promiţătoare. Ştia că Viermele Cenuşiu şi‑ar conduce Nepătaţii prin canale, dacă aşa i‑ar porunci. Nici călăreţii ei de sânge nu s‑ar lăsa mai prejos. Dar nici unul dintre ei nu era potrivit pentru o asemenea misiune. Dothrakii erau călăreţi, iar forţa Celor Nepătaţi consta în disciplina lor pe câmpul de luptă. Pot, oare, să trimit oameni să moară în întuneric, pe baza unei speranţe atât de vagi?
― Trebuie să mă mai gândesc la asta. Întoarceţi‑vă la treburile voastre. Căpitanii ei se înclinară şi o lăsară cu slujnicele şi dragonii. Dar în timp ce Oacheşul Ben ieşea, Viserion îşi desfăcu aripile alburii şi zbură alene spre capul lui. Una dintre aripi îl lovi pe mercenar în faţă. Dragonul alb ateriză greoi, cu un picior pe capul bărbatului şi cu unul pe umăr, ţipă şi îşi luă din nou zborul.
― Te place, Ben, spuse Dany.
― Ba bine că nu, râse Oacheşul Ben. Am şi eu un strop de sânge de dragon în vene, să ştii.
― Tu? Dany era uluită. Plumm era mercenarul tipic, o corcitură prietenoasă. Avea o faţă mare, tuciurie, nasul turtit şi capul acoperit de un păr cărunt, lânos, iar mama lui Dothraki îl înzestrase cu ochii mari, negri, migdalaţi. Susţinea că e puţin din Braavosi, un pic din Insulele Verii, niţel ibbanez, un pic din Qohor, puţin Dothraki, puţin dornishean şi puţin din Westeros, dar era prima oară când Dany auzea de sânge Targaryen. Îl aruncă o privire iscoditoare şi întrebă:
― Cum se poate una ca asta?
― Ei, bine, spuse Oacheşul Ben, a existat un vechi Plumm în Regatele Apusului, care s‑a căsătorit cu o prinţesă a dragonilor. Bunica mi‑a spus povestea. Acel Plumm a trăit pe vremea Regelui Aegon.
― Care dintre ei? întrebă Dany. În Westeros au domnit cinci regi Aegon.
Fiul fratelui ei ar fi fost al şaselea, dar oamenii Uzurpatorului îi zdrobiseră capul de zid.
― Cinci, chiar aşa? Ei, bine, aici e încurcătura. N‑aş putea să‑ţi spun al câtelea, regina mea. Dar acest Plumm din vechime era lord, trebuie să fi fost un individ renumit pe vremea lui, faima întregului ţinut. Fapt este că – să‑mi fie cu iertare, Înălţimea Ta – avea un mădular lung de două sute de centimetri.
Cei trei clopoţei din cosiţa lui Dany sunau în timp ce râdea.
― Vrei să spui douăzeci, bănuiesc.
― Două sute, întări Oacheşul Ben. Dacă erau douăzeci, cine ar mai fi vrut să vorbească despre el acum, Înălţimea Ta?
Dany chicoti ca o fetiţă.
― Bunica ta susţinea că a văzut cu ochii ei această minunăţie?
― Asta n‑a făcut‑o baborniţa. Era pe jumătate ibbaneză, pe jumătate din Qohor, n‑a fost niciodată la Westeros, probabil că i‑a spus bunicul meu. L‑a omorât un Dothraki oarecare, înainte ca eu să mă nasc.
― Şi de unde avea bunicul tău asemenea informaţii?
― Una dintre acele poveşti de adormit copiii, presupun. Oacheşul Ben ridică din umeri. Mă tem că asta e tot ce ştiu despre Aegon cel Fără Număr sau despre măreaţa bărbăţie a Lordului Plumm. Mai bine mă duc să‑mi văd de Fiii mei.
― Aşa să faci, îi spuse Dany.
După ce Oacheşul Ben plecă, se întinse înapoi pe perne.
― Dacă ai fi mare, îi spuse ea lui Drogon, scărpinându‑l între coarne, aş zbura cu tine peste ziduri şi ai topi harpia aia până ce s‑ar face zgură.
Dar aveau să treacă ani până când dragonii ei vor creşte destul de mari să poată fi călăriţi. Iar când vor creşte, cine‑i va călări? Dragonul are trei capete, dar eu am doar unul. Se gândi la Daario. Dacă vreun un bărbat ar putea silui o femeie cu privirea…
Fără doar şi poate, era şi ea la fel de vinovată. Dany se pomenea aruncându‑i ocheade bărbatului Tyroshi, când căpitanii ei veneau la consiliu, iar uneori, noaptea, îşi amintea cum îi sclipea dintele de aur când zâmbea. Asta, şi ochii lui. Ochii lui albaştri, strălucitori. Pe drumul dinspre Yunkai, Daario îşi făcuse obiceiul să‑i aducă în fiecare seară, când îşi făcea raportul, câte o floare sau o mlădiţă de la cine ştie ce plantă… s‑o ajute să cunoască ţinutul, zicea. Răchitele, trandafiri întunecaţi, mentă sălbatică, vinariţe, ferigi, măturici, scaieţi, aurul harpiei… Şi a încercat să mă cruţe de imaginea copiilor morţi. N‑ar fi trebuit să facă asta, dar a fost bine intenţionat. Iar Daario Naharis o făcea să râdă, ceea ce Ser Jorah nu reuşea niciodată.
Dany încercă să‑şi imagineze cum ar fi dacă l‑ar lăsa pe Daario s‑o sărute, aşa cum o făcuse Jorah pe corabie. Gândul o emoţiona şi o tulbură, în acelaşi timp. E un risc prea mare. Mercenarul Tyroshi nu era un om bun, îşi dădea seama fără să‑i spună nimeni. Dincolo de zâmbete şi glume, era un om periculos, chiar crud. Sallor şi Pendhal se treziseră într‑o dimineaţă parteneri cu el; în noaptea următoare, Daario îi dăruise lui Dany capetele lor. Khal Drogo ştia şi el să fie crud, şi n‑a existat pe lume om mai periculos ca el. Cu toate acestea, ajunsese să‑l iubească. Oare pe Daario l‑aş putea iubi? Ce s‑ar întâmpla dacă l‑aş lua în patul meu? Ar deveni unul dintre capetele dragonului? Ştia că Ser Jorah s‑ar înfuria, dar el era cel care spusese că trebuie să‑şi ia doi soţi. Poate c‑ar trebui să mă căsătoresc cu amândoi şi cu asta, basta.
Dar acestea erau gânduri nebuneşti. Avea un oraş de cucerit şi nu visând la sărutările şi ochii albaştri ai unui mercenar putea să spargă zidurile Meereenului. Sunt sângele dragonului, îşi reaminti Dany. Gândurile i se învârteau în cercuri, ca un şobolan încercând să‑şi prindă coada. Dintr‑odată, nu mai putu suporta să stea nici o clipă închisă între pereţii pavilionului. Vreau să simt vântul pe faţă şi mirosul mării.
― Missandei, strigă ea, pune să mi se pregătească armăsarul. Şi calul tău.
Micuţa tălmăcitoare se înclină.
― Cum porunceşte Înălţimea Ta. Să chem călăreţii de sânge să ne escorteze?
― Îl luăm cu noi pe Arstan. N‑am de gând să părăsesc tabăra.
Nu avea duşmani printre copiii ei. Iar bătrânul scutier nu va vorbi prea mult, aşa cum ar face Belwas, nici nu se va uita la ea ca Daario.
Crângul de măslini pârjoliţi în care îşi ridicase pavilionul se afla lângă mare, între tabăra Dothrakilor şi cea a Nepătaţilor. După ce caii fură înşeuaţi, Dany şi cei doi însoţitori ai săi porniră de‑a lungul coastei, îndepărtându‑se de oraş. Chiar şi aşa, simţea Meereenul în spate, râzându‑şi de ea. Când privi peste umăr, îl văzu acolo, cu soarele după‑amiezii strălucind pe harpia de bronz din vârful Marii Piramide. Curând, înăuntrul oraşului, stăpânii de sclavi aveau să se tolănească, în tokarurile lor cu marginile împodobite, să se ospăteze cu miel şi măsline, căţeluşi nenăscuţi, alunari cu miere şi alte delicatese, în timp ce, afară, copiii ei erau înfometaţi. O furie sălbatică o cuprinse deodată. Îi voi doborî, jură ea.
În timp ce treceau de ţăruşii şi gropile care înconjurau tabăra eunucilor, Dany îi auzi pe Viermele Cenuşiu şi sergenţii lui făcând, cu una dintre companii, o serie de exerciţii cu scuturi, săbii scurte şi suliţe. Soldaţii dintr‑o altă companie se îmbăiau în mare, cu goliciunea acoperită doar de bucăţi de pânză albă. Observase că eunucii erau foarte curaţi. Unii dintre mercenari miroseau de parcă nu s‑ar fi spălat şi nu şi‑ar fi schimbat hainele de când pierduse tatăl ei Tronul de Fier, dar Cei Nepătaţi se spălau în fiecare seară, chiar dacă mărşăluiau toată ziua. Când nu aveau apă la dispoziţie, se curăţau cu nisip, aşa cum făceau Dothrakii.
Eunucii îngenuncheară în calea ei, ridicându‑şi pumnii încleştaţi la piept. Dany le răspunse la salut. Era ora fluxului şi valurile se revărsau, înspumate, la picioarele calului ei. Dany vedea corăbiile aşteptând în larg. Belarion plutea cel mai aproape; marea corabie, cunoscută cândva sub numele de Saduleon, cu velele strânse. Mai departe se aflau galerele Meraxes şi Vhagar, numite înainte Festa lui Joso şi Soare de Vară. Acestea îi aparţineau, de fapt, lui Magister Illyrio, nu erau nicidecum ale ei, şi totuşi Dany le dăduse nume noi fără să stea pe gânduri. Nume de dragoni şi, mai mult de atât, în bătrâna Valyrie, înainte de Urgie, Balerion, Meraxes şi Vhagar fuseseră zei.
La sud de tărâmul ordonat al ţepuşelor, al gropilor, al antrenamentelor şi al eunucilor care se îmbăiau, se afla tabăra eliberaţilor ei, un loc mult mai gălăgios şi mai haotic. Dany îi înarmase pe foştii sclavi cum putuse mai bine, cu arme din Astapor şi Yunkai, iar Ser Jorah organizase luptătorii în patru companii puternice, dar aici nu vedea pe nimeni antrenându‑se. Trecură pe lângă un foc de vreascuri, unde se adunaseră o sută de oameni să frigă hoitul unui cal. Dany simţea mirosul cărnii şi auzea grăsimea sfârâind, în timp ce băieţii întorceau frigările, însă priveliştea o făcu doar să se încrunte.
Copiii alergau după cai, sărind şi râzând. În loc de saluturi, glasurile o strigau din toate părţile, într‑o învălmăşeală de limbi. Unii dintre sclavii eliberaţi îi spuneau mamă, în timp ce alţii cerşeau daruri sau favoruri. Unii se rugau la zei necunoscuţi s‑o binecuvânteze, în timp ce alţii îi cereau ei să‑i binecuvânteze. Ea le zâmbea, întorcându‑se în stânga şi‑n dreapta, atingându‑le mâinile când le ridicau, lăsându‑i pe cei care îngenuncheau să‑i atingă piciorul. Mulţi dintre sclavii eliberaţi credeau că atingerea ei le aduce noroc. Dacă asta le dă curaj, n‑au decât să mă atingă, gândi ea. Grele încercări îi mai aşteaptă.
Dany se oprise să vorbească cu o femeie însărcinată care voia ca Mama Dragonilor să dea nume copilului ei, când cineva o înhăţă de încheietura mâinii stângi. Întorcându‑se, zări un bărbat înalt, jerpelit, cu capul ras şi chipul ars de soare.
― Mai încet, începu ea să spună, dar înainte de a apuca să termine, bărbatul o trase cu putere, doborând‑o din şa. Pământul se ridică şi‑i tăie, dintr‑o izbitură, răsuflarea, în timp ce armăsarul ei necheza şi se dădea înapoi. Uluită, Dany se rostogoli pe o parte şi se ridică într‑un cot…
… şi atunci văzu sabia.
― Iată purceaua trădătoare, spuse el. Ştiam că într‑o bună zi vei veni să‑ţi laşi picioarele sărutate. Capul îi era chel ca un pepene, nasul roşu, cu pielea cojită, însă Dany cunoştea glasul acela şi ochii verzui. O să încep prin a‑ţi tăia sânii. Ca prin vis, Dany o auzi pe Missandei strigând după ajutor. Un sclav eliberat se apropie, dar nu făcu decât un pas. O lovitură fulgerătoare şi căzu în genunchi, cu sângele şiroindu‑i pe faţă. Mero îşi şterse sabia de pantaloni. Cine urmează?
― Eu. Arstan Barbă‑Albă sări din şa şi se aşeză deasupra ei, cu vântul sărat răvăşindu‑i părul alb ca neaua, cu ambele mâini pe toiagul său înalt, din lemn tare.
― Bunicule, îl avertiză Mero, dă‑te la o parte până când nu‑ţi rup băţul în două şi ţi‑l bag în…
Bătrânul făcu o fandare, cu un capăt al toiagului, îl trase înapoi şi răsuci capătul celălalt mai repede decât i‑ar fi venit lui Dany să creadă. Clătinându‑se, Bastardul Titanului se dădu înapoi, scuipând sânge şi dinţi sparţi din gura‑i zdrobită. Barbă‑Albă se postă în faţa lui Dany. Toiagul izbi coastele lui Mero, azvârlindu‑l cât colo. Arstan sări într‑o parte, pară o lovitură arcuită, săltă ferindu‑se de o a doua, prinse o a treia din zbor. Mişcările erau atât de iuţi, încât Dany abia le putea urmări. Missandei o ridică în picioare când auzi un pârâit. Crezu că se rupsese toiagul lui Arstan, până când văzu osul crăpat ţâşnind din gamba lui Mero. În cădere, Bastardul Titanului se răsuci şi se năpusti înainte, trimiţând vârful sabiei direct în pieptul bătrânului. Barbă‑Albă împinse lama deoparte, cu un gest aproape dispreţuitor, şi izbi celălalt capăt al toiagului în tâmpla bărbatului voinic. Mero se prăbuşi răşchirat, cu sângele ieşindu‑i, în bulbuci, din gură şi şiroindu‑i pe trup. O clipă mai târziu, sclavii eliberaţi năvăliră asupra lui. Cuţite şi pietre şi pumni furioşi se ridicau şi coborau frenetic.
Dany se întoarse, scârbită. Era mai speriată acum decât în momentele când se întâmplase totul. M‑ar fi omorât.
― Înălţimea Ta. Arstan îngenunche. Sunt om bătrân şi m‑am făcut de ruşine. N‑ar fi trebuit să ajungă atât de aproape încât să te înhaţe. Am fost slab. Nu l‑am recunoscut fără barbă şi fără păr.
― După cum nu l‑am recunoscut nici eu. Dany trase adânc aer în piept, încercând să‑şi oprească tremuratul. Duşmani pretutindeni. Du‑mă înapoi la cortul meu. Te rog.
Când sosi Mormont, Dany era cuibărită sub pielea ei de leu, sorbind o cupă de vin cu mirodenii.
― Am aruncat o privire asupra zidului dinspre râu, începu Ser Jorah. E puţin mai înalt decât celelalte şi la fel de puternic. Iar Meereenii au aprins zeci de focuri sub parapeţi…
Ea îl întrerupse.
― Ai fi putut să mă avertizezi că Bastardul Titanului a evadat.
Ser Jorah se încruntă.
― N‑am socotit că e nevoie să te sperii, Înălţimea Ta. Am oferit o recompensă pentru capul lui…
― Dă‑i‑o lui Barbă‑Albă. Mero a fost cu noi tot drumul de la Yunkai. Şi‑a ras barba şi s‑a ascuns printre sclavii eliberaţi, aşteptând prilejul să se răzbune. Arstan l‑a omorât.
Ser Jorah se uită lung la bătrân.
― Un scutier cu un toiag l‑a omorât pe Mero din Braavos, aşa stau lucrurile?
― Un toiag, confirmă Dany, dar Arstan nu mai e scutier. Ser Jorah, este dorinţa mea să fie făcut cavaler.
― Nu.
Refuzul răspicat era oricum o surpriză. Dar şi mai ciudat, el veni de la amândoi bărbaţii deodată. Ser Jorah scoase sabia.
― Bastardul Titanului a fost un om primejdios. Şi se pricepea să omoare. Cine eşti, bătrâne?
― Un cavaler mai bun decât tine, ser, răspunse Arstan cu răceală.
Cavaler? Dany era nedumerită.
― Spuneai că eşti scutier.
― Am fost, Înălţimea Ta. Se lăsă pe un genunchi. Am fost scutierul Lordului Swann în tinereţe şi, la porunca lui Magister Illyrio, l‑am slujit şi pe Vânjosul Belwas. Nu te‑am minţit, regina mea. Dar sunt adevăruri pe care le‑am tăinuit şi pentru asta şi pentru toate celelalte păcate ale mele nu pot decât să‑ţi cer iertare.
― Ce adevăruri ai tăinuit? Lui Dany nu‑i plăcea asta. Spune‑mi! Acum!
Bătrânul îşi plecă creştetul.
― La Qarth, când m‑ai întrebat cum mă cheamă, ţi‑am spus că mi se spune Arstan. Era adevărat, mulţi mi‑au spus aşa, pe când Belwas şi cu mine ne îndreptam spre est, să te căutăm. Dar nu este adevăratul meu nume.
Dany era mai mult nedumerită decât furioasă. M‑a păcălit, întocmai cum m‑a prevenit Jorah, dar tocmai mi‑a salvat viaţa.
Ser Jorah se făcu roşu ca racul.
― Mero şi‑a ras barba, dar tu ţi‑ai lăsat‑o să crească, nu‑i aşa? Nu e de mirare că îmi păreai atât de cunoscut…
― Îl cunoşti? îl întrebă Dany pe cavalerul exilului.
― L‑am văzut de mai multe ori… de la distanţă, cel mai des, alături de fraţii lui sau călărind în vreun turnir. Dar nu era om în Cele Şapte Regate să nu‑l cunoască pe Barristan cel Viteaz. Aşeză vârful sabiei pe gâtul bătrânului. Khaleesi, în faţa ta stă îngenuncheat Ser Barristan Selmy, Lord Comandant al Gărzii Regale, care a trădat Casa ta, punându‑se în slujba Uzurpatorului Robert Baratheon.
Bătrânul cavaler nici nu clipi.
― Cioara îi spune corbului că e negru, iar tu vorbeşti de trădare.
― Ce cauţi aici? îl întrebă Dany. Dacă te‑a trimis Robert să mă omori, de ce mi‑ai salvat viaţa? L‑a slujit pe Uzurpator. A trădat memoria lui Rhaegar şi l‑a lăsat pe Viserys să trăiască şi să moară în exil. Dar dacă mă voia moartă, n‑ar fi trebuit decât să stea deoparte… Vreau să aud tot adevărul acum, pe onoarea ta de cavaler. Eşti omul Uzurpatorului sau al meu?
― Al tău, dacă mă vrei. Ser Barristan avea lacrimi în ochi. Da, am avut parte de îndurarea lui Robert. L‑am slujit în Garda Regală şi în consiliu. L‑am slujit alături de Regicid şi alţii aproape la fel de răi, care au pângărit mantia albă pe care o purtam. Nu există nici o scuză pentru asta. Poate că aş fi şi acum în slujba Debarcaderului Regelui dacă băiatul ticălos de pe Tronul de Fier nu m‑ar fi alungat, mi‑e ruşine s‑o recunosc. Dar când mi‑a luat mantia pe care Taurul Alb mi‑o aşezase pe umeri şi a trimis oameni să mă omoare, chiar în aceeaşi zi, a fost ca şi cum mi‑ar fi smuls un văl de pe ochi. Atunci mi‑am dat seama că trebuie să‑mi găsesc adevăratul rege şi să mor slujindu‑l…
― Îţi pot împlini această dorinţă, mârâi Ser Jorah, întunecat.
― Linişte, porunci Dany. Vreau să‑l ascult până la capăt.
― Poate că trebuie să mor ca un trădător, continuă Ser Barristan. Dacă e aşa, nu voi muri singur. Înainte de a primi iertarea lui Robert, am luptat împotriva lui la Trident. Tu erai de cealaltă parte a baricadei, Mormont, nu‑i aşa? Barbă‑Albă nu aşteptă răspunsul, Înălţimea Ta, îmi pare rău că te‑am înşelat. Era singura cale de a‑i împiedica pe Lannisteri să afle că sunt alături de tine. Eşti urmărită, aşa cum a fost fratele tău. Lordul Varys a raportat ani de zile fiecare mişcare pe care o făcea Viserys. Cât timp am făcut parte din micul consiliu, am auzit o sută de asemenea rapoarte. Şi din ziua în care te‑ai măritat cu Khal Drogo, ai mereu în preajmă un informator, care‑ţi vinde secretele, care‑i şopteşte Păianjenului la ureche, pentru aur şi promisiuni.
Doar nu vrea să spună…
― Te înşeli. Dany se uită la Jorah Mormont. Spune‑i că se înşală. Nu există nici un informator. Ser Jorah, spune‑i. Am trecut împreună marea Dothraki şi deşertul roşu… Inima i se zbătea ca o pasăre în colivie. Spune‑i, Jorah. Spune‑i că i s‑a părut.
― Lua‑te‑ar Ceilalţi, Selmy. Ser Jorah îşi azvârli sabia lungă pe covor. Khaleesi, asta a fost doar la început, înainte să te cunosc… înainte să te iubesc…
― Să nu rosteşti acel cuvânt! Dany făcu un pas în spate. Cum ai putut? Ce ţi‑a promis Uzurpatorul? Aur, asta a fost? Cei Nemuritori îi spuseseră că va mai fi trădată de două ori, o dată pentru aur, o dată în dragoste. Spune‑mi ce ţi s‑a promis?
― Varys spunea… că aş putea merge acasă. Îşi plecă fruntea.
Voiam să te duc acasă! Dragonii îi simţeau furia. Viserion ţipă şi fumul i se ridică gri din nări. Drogon bătu aerul cu aripile‑i negre, iar Rhaegar întoarse capul şi scuipă foc. Ar trebui să rostesc cuvântul şi să‑i pârjolesc pe amândoi. Oare nu exista nimeni în care să se poată încrede, nimeni care s‑o apere?
― Toţi cavalerii din Westeros sunt la fel de mincinoşi ca voi doi? Ieşiţi, înainte ca dragonii mei să vă prăjească pe amândoi. Oare cum miroase un mincinos prăjit? Mai urât decât canalele Oacheşului Ben? Afară!
Ser Barristan se ridică încet, înţepenit. Pentru prima oară îşi arăta vârsta.
― Unde să mergem, Înălţimea Ta?
― În iad, să‑l slujiţi pe Regele Robert. Dany simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Drogon ţipă, lovind cu coada într‑o parte şi în alta. Lua‑v‑ar Ceilalţi pe amândoi. Plecaţi, dispăreţi pe vecie, amândoi. Data viitoare când vă mai văd feţele, vă tai capetele de trădători. Dar nu putea să rostească aceste cuvinte. M‑au trădat. Dar m‑au salvat. Dar au minţit. Plecaţi… Ursul meu, ursul meu puternic şi fioros, ce‑o să mă fac fără el? Şi bătrânul, prietenul fratelui meu. Plecaţi… plecaţi… Unde?
Şi în clipa aceea ştiu.
