PDF Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 2 carti de citit online

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 2

TÂLHARUL

 

Tobele băteau un ritm de război, în timp ce Victoria de Fier înainta domol, cu pintenul spintecând apele verzi, agitate. Corabia mai mică din faţă se întorcea, plesnind marea cu vâslele. Pe flamurile ei fluturau trandafiri: la pupă şi la proră câte un trandafir alb pe un scut roşu, iar în vârful catargului unul auriu pe un fond verde ca iarba. Victoria de Fier se înclină atât de tare, încât jumătate din echipaj se clătină pe picioare. Vâslele loveau şi despicau, o muzică dulce pentru urechile căpitanului.

Sări peste parapet, aterizând pe puntea inferioară, cu mantia-i aurie unduindu-se în urma lui. Trandafirii albi se dădură în lături, aşa cum făceau oamenii întotdeauna la vederea lui Victarion Greyjoy, înarmat şi înveşmântat în armură, cu faţa ascunsă sub coiful-kraken. Aveau în mâini suliţe, săbii şi topoare, dar nouă din zece nu purtau niciun fel de armură, iar al zecelea avea doar o cămaşă din zale cusute.

Aceştia nu sunt oameni de fier, gândi Victarion. Încă se tem de înec.

― Prindeţi-l! strigă cineva. E singur!

― HAIDE! răcni Victarion ca răspuns. Hai şi omoară-mă, dacă poţi.

Din toate părţile, cavalerii trandafirii se apropiară, cu oţel cenuşiu în mâini şi teroare în adâncul ochilor. Teama lor era atât de pârguită încât Victarion îi simţea gustul. Lovi în stânga şi-n dreapta, retezând de la cot braţul primului om care-i ieşi în cale, spintecând umărul celui de-al doilea. Cel de-al treilea îşi îngropă capul securii în lemnul moale de pin al scutului lui Victarion. Acesta îl izbi de faţa nesăbuitului, îl doborî şi îl omorî când încercă să se ridice. În timp ce se căznea să-şi scoată securea dintre coastele celui mort, o suliţă i se înfipse între omoplaţi. O simţi ca şi cum cineva l-ar fi plesnit peste spate. Victarion se întoarse şi-şi coborî securea în capul suliţaşului, simţind impactul în braţ când oţelul trecu, scrâşnind, prin coif şi păr şi craniu. Bărbatul se clătină o fracţiune de secundă, până când căpitanul de fier smulse oţelul şi azvârli cadavrul pe punte, unde se bălăbăni fără vlagă, arătând mai degrabă beat decât mort.

Oamenii de fier veniseră după el, jos, pe puntea corăbiei sfărâmate. Îl auzi pe Wulfe O-Ureche scoţând un urlet când se puse pe treabă, îl zări pe Ragnor Pyke în armura-i ruginită, zări securea lui Nute Bărbierul învârtindu-se în aer şi poposind în pieptul unui bărbat. Victarion ucise încă unul şi încă unul.

L-ar fi omorât şi pe-al treilea, dar Ragnor îl doborî înaintea lui.

― Bine lovit! îi strigă Victarion.

Când se întoarse să caute următoarea victimă pentru securea sa, îl văzu peste punte pe celălalt căpitan. Cămaşa-i albă era pătată de sânge şi de cheaguri, dar Victarion putea distinge însemnul de pe pieptul lui, trandafirul alb în mijlocul scutului roşu. Omul purta aceleaşi însemne pe scut, pe un fond alb, cu o margine roşie, crenelată.

― Tu! strigă căpitanul de fier, peste măcel. Tu cu trandafirul! Să fii tu lordul de la Scutul Sudului?

Celălalt îşi ridică viziera, arătându-şi faţa spână.

― Sunt fiul şi moştenitorul lui. Ser Talbert Serry. Iar tu cine eşti, krakene?

― Moartea ta. Victarion se năpusti înspre el.

Serry făcu un salt, ieşindu-i în întâmpinare. Sabia sa lungă era din oţel bun, făurit la castel, şi tânărul cavaler o făcea să răsune. Prima lui lovitură fu joasă şi Victarion o pară cu securea. Cea de-a doua îl nimeri pe căpitanul de fier în coif, înainte să-şi ridice scutul. Victarion răspunse cu o lovitură laterală. Scutul lui Serry îi ieşi în cale. Aşchii de lemn zburară şi trandafirul alb se despică de-a latul, cu un dulce, ascuţit pârâit. Sabia lungă a tânărului cavaler îl izbi în coapsă, o dată, de două ori, de trei ori, scârţâind pe oţel. Băiatul ăsta e ager, îşi dădu seama căpitanul de fier. Îl izbi cu scutul în faţă şi îl trimise, clătinându-se, spre copastie. Victarion ridică securea şi lovi cu toată puterea, ca să-l despice pe băiat de la beregată până la pântece, dar Serry se feri, răsucindu-se. Capul securii trecu prin parapet, aruncând aşchii în aer, şi rămase împlântat acolo când încercă să-l scoată. Puntea se mişcă sub picioarele lui şi Victarion căzu într-un genunchi.

Ser Talbert îşi azvârli scutul crăpat şi lovi cu sabia-i lungă. Şi scutul lui Victarion se strâmbase când se împiedicase. Prinse sabia lui Serry într-un pumn de fier. Mănuşa de oţel scrâşni şi Victarion gemu, străbătut de un junghi de durere, însă nu cedă.

― Sunt ager şi eu, băiete, spuse el, smulgând sabia din mâna cavalerului şi aruncând-o în mare.

Ochii lui Ser Talbert se lărgiră.

― Sabia mea…

Victarion îl prinse pe flăcău de gât cu un pumn plin de sânge.

― Du-te după ea, spuse el, împingându-l cu spatele peste parapet, în apele amestecate cu sânge.

Astfel, Victarion găsi răgazul să-şi elibereze securea. Trandafirii albi se retrăgeau în faţa şuvoiului de fier. Unii încercau să fugă sub punte, în timp ce alţii strigau, cerând îndurare. Victarion simţea sângele cald şiroindu-i pe degete, sub zale, sub pielea fiartă şi sub platoşa stâlcită, dar era o nimica toată. În jurul catargului, un grup compact de vrăjmaşi continuau să opună rezistenţă, stând umăr lângă umăr, într-un cerc. Ăştia sunt bărbaţi, cel puţin. Preferă să moară decât să se predea. Victarion avea să le împlinească dorinţa câtorva, îşi lovi securea de scut şi îi atacă.

Zeul Înecat nu-l făcuse pe Victarion Greyjoy să se lupte cu vorbe la plebiscite, nici să se bată cu duşmani ascunşi, mişei, în mlaştini nesfârşite. De aceea fusese aşezat pe pământ, ca să stea în picioare, înveşmântat în oţel şi cu o secure picurând de sânge în mână, împărţind moarte cu fiecare lovitură.

Se năpustiră asupra lui din faţă şi din spate, dar săbiile lor ar fi putut la fel de bine să fie nuiele de salcie, după cât îl răneau. Nicio lamă nu putea să taie prin armura grea a lui Victarion Greyjoy, iar el nu le dădea duşmanilor răgazul să-i găsească punctele slabe de la încheieturi, unde îl apărau doar zalele şi pielea. Puteau să-l atace trei oameni, patru sau cinci, nu conta. Îi omora unul câte unul, apărat de ceilalţi de armura sa. Când cădea un duşman, mânia i se întorcea către următorul.

Ultimul care-l înfruntă trebuie să fi fost un fierar; avea umeri ca de taur, iar unul era mult mai musculos decât celălalt. Armura lui era compusă doar dintr-o brigandină ţintată şi un coif din piele fiartă. Singura lovitură a acestuia făcu praf scutul lui Victarion, însă, în replică, lovitura căpitanului îi despică ţeasta în două. De-ar fi la fel de uşor cu Ochi-de-Cioară! Când îşi eliberă din nou capul securii, craniul fierarului parcă explodă. Oase, sânge şi creier se împrăştiară peste tot, iar cadavrul se prăbuşi cu faţa în jos la picioarele lui. Acum e prea târziu să mai ceri îndurare, gândi Victarion, eliberându-se de trupul celui mort.

Puntea era acum lipicioasă sub picioare, iar morţii şi muribunzii zăceau în mormane peste tot. Îşi azvârli scutul deoparte şi trase aer în piept.

― Căpitane, îl auzi pe Bărbier spunând lângă el, ziua este a noastră.

De jur împrejur, marea era plină de corăbii. Unele ardeau, unele se scufundau, altele se sfărâmaseră în bucăţi. Între carene, apa era pâcloasă ca o tocană, plină de leşuri, vâsle rupte şi oameni agăţându-se de epavă. În depărtare, câteva corăbii ale Sudului goneau înapoi către Mander. Lasă-i să plece, gândi Victarion. Lasă-i să spună povestea. Odată ce a întors coada şi a fugit de pe câmpul de luptă, un bărbat încetează să mai fie bărbat.

Ochii îl înţepau din pricina sudorii care-i şiroise peste ei în timpul luptei. Doi dintre vâslaşii lui îi desfăcură coiful-kraken, ca să şi-l poată scoate. Victarion îşi şterse fruntea.

― Cavalerul ăla! mârâi el. Cavalerul trandafirului alb. L-a scos cineva din apă?

Un fiu de lord putea aduce o răscumpărare frumuşică. De la tatăl său, dacă Lordul Serry supravieţuise zilei de azi. De la stăpânul lui de la Highgarden, dacă nu.

Dar nimeni nu văzuse ce se alesese de cavaler după ce se prăbuşise peste parapet. Probabil se înecase.

― Fie să se ospăteze după cum a luptat, în castelele de apă ale Zeului Înecat!

Deşi oamenii din Insulele Scutului îşi ziceau marinari, traversau mările cu spaimă şi se duceau la luptă îmbrăcaţi în veşminte uşoare, de teamă să nu se înece. Tânărul Serry fusese altfel. Un bărbat curajos, gândi Victarion. Aproape un om de fier.

Victarion îi încredinţă lui Ragnor Pyke corabia capturată, îi dădu o duzină de oameni drept echipaj şi se urcă înapoi pe propria-i Victorie a Fierului.

― Dezbrăcaţi ostaticii de armuri şi legaţi-le rănile, îi spuse el lui Nute Bărbierul. Aruncaţi muribunzii în mare. Dacă vreunii cerşesc îndurare, tăiaţi-le mai întâi beregata. Nu avea decât dispreţ pentru asemenea oameni; era mai demn să te îneci în apă de mare decât în sânge. Vreau să-mi socotiţi corăbiile pe care le-am câştigat şi toţi cavalerii şi lorzii mărunţi pe care i-am luat prizonieri. Şi le vreau flamurile. Într-o bună zi, avea să le agaţe în castelul său, ca atunci când va fi bătrân şi neputincios să-şi poată aminti de toţi duşmanii pe care îi omorâse când era tânăr şi puternic.

― Aşa vom face. Nute rânji. E o mare victorie.

Da, gândi el, o mare victorie pentru Ochi-de-Cioară şi vrăjitorii lui. Ceilalţi căpitani aveau să strige din nou numele fratelui său când veştile vor ajunge la Scutul de Stejar. Euron îi cucerise cu vorba lui meşteşugită şi cu ochiul zâmbitor şi îi subjugase cauzei lui cu prada din zeci de ţinuturi îndepărtate; aur şi argint, armuri împodobite, săbii curbate, cu mânere aurite, pumnale din oţel valyrian, blănuri vărgate de tigri şi piei de pisici pătate, manticori de jad şi străvechi sfincşi valyrieni, cufere pline cu nucşoară, cuişoare şi şofran, colţi de fildeş şi coarne de unicorn, pene verzi, portocalii şi galbene din Marea Verii, mătase fină şi brocart sclipitor… dar toate acestea erau o nimica toată pe lângă asta. Acum le-a dat victoria şi sunt ai lui pe vecie, gândi căpitanul. Gustul era amar. A fost victoria mea, nu a lui. El unde a fost? La Scutul de Stejar, huzurind într-un castel. Mi-a furat soţia şi mi-a furat tronul, iar acum îmi fură gloria.

Obedienţa era un lucru firesc pentru Victarion Greyjoy; fusese născut cu asta. Crescând în umbra fraţilor săi, îl urmase pe Balon cu supunere în tot ce făcea. Mai târziu, când fiii lui Balon veniseră pe lume, ajunsese să accepte că avea să plece şi în faţa lor genunchiul, într-o bună zi, când unul dintre ei va lua locul tatălui său pe Stânca Mării. Dar Zeul Înecat îi chemase pe Balon şi pe fiii lui în adânc, în castelele sale de apă, iar Victarion nu putea să-l numească pe Euron „rege” fără să simtă un gust amar în gâtlej.

Vântul se înteţea şi setea îl chinuia. După o bătălie, voia întotdeauna vin. Îi încredinţă puntea lui Nute şi coborî. În cabina lui strâmtă de la pupă, o găsi pe femeia oacheşă dornică şi pregătită; pesemne bătălia îi înfierbântase şi ei sângele. O luă de două ori, aproape fără pauză. Când isprăviră, sânii, coapsele şi pântecele femeii erau mânjite de sânge, dar era sângele lui, de la tăietura din palmă. Femeia oacheşă i-o spălă cu oţet fiert.

― Planul lui a fost bun, trebuie să recunosc, spuse Victarion când femeia îngenunche lângă el. Manderul ne e deschis acum, aşa cum a fost în vechime.

Manderul era un râu leneş, larg şi domol şi înşelător, plin de cioturi şi bancuri de nisip. Majoritatea navelor maritime nu îndrăzneau să navigheze dincolo de Highgarden, însă corăbiile lungi, cu pescajul lor mic, puteau naviga în amonte până la Podul Amar. În vremurile de demult, oamenii de fier străbătuseră fără frică râul şi prădaseră de-a lungul Manderului şi al afluenţilor lui… până când regii mâinii verzi înarmaseră popoarele de pescari de pe patru insuliţe de la gura Manderului şi îi numiseră scuturile lor.

Două mii de ani trecuseră, dar, în turnurile de apărare înşirate pe malurile lor râpoase, bărbile cărunte continuau să ţină străvechea veghe. De îndată ce zăreau o corabie, bătrânii îşi aprindeau focurile de avertisment şi chemarea sălta de pe o colină pe alta, de la o insulă la alta. Duşmani! Duşmani! Atacatori! Atacatori! Când pescarii vedeau focurile arzând pe culmi, îşi lăsau năvoadele şi plugurile şi puneau mâna pe săbii şi securi. Lorzii lor ieşeau în goană din castele, însoţiţi de cavaleri şi oşteni în armuri. Cornii de război răsunau peste ape, de la Scutul Verde şi de la Scutul Cenuşiu, de la Scutul de Stejar şi de la Scutul Sudului, iar corăbiile lor lungi ieşeau din îngrăditurile lor de piatră acoperite cu muşchi înşirate de-a lungul ţărmului, cu vâslele ţâşnind în timp ce se îngrămădeau în strâmtori în apărarea Manderului, hărţuindu-i pe atacatori către amonte, unde îi aştepta osânda.

Euron îi trimisese pe Torwold Dinte-Maro şi pe Vâslaşul Roşu în susul Manderului, cu o duzină de corăbii iuţi, pentru ca lorzii Insulelor Scutului să se împrăştie, urmărindu-i. Pe când sosise grosul flotei sale, doar o mână de luptători mai rămăseseră să apere insulele. Oamenii de fier veniseră cu fluxul de seară, pentru ca lumina orbitoare a soarelui la asfinţit să-i ascundă de privirile bărbilor cărunte din turnurile de veghe până când era prea târziu. Vântul le sufla din spate, aşa cum suflase pe tot drumul de la Vechiul Wyk. Marinarii şuşoteau că era mâna vrăjitorilor lui Euron, că Ochi-de-Cioară îl înduplecase pe Zeul Furtunii cu sacrificii de sânge. Cum altfel ar fi îndrăznit să înainteze atât de mult spre vest, în loc să urmeze linia ţărmului, cum era obiceiul?

Oamenii de fier îşi conduseseră corăbiile lungi prin albiile pietroase şi se risipiseră în amurgul violet, cu oţelul sclipindu-le în mâini. Focurile ardeau deja pe culmi, dar prea puţini erau cei rămaşi să pună mâna pe arme. Scutul Cenuşiu, Scutul Verde şi Scutul Sudului căzuseră înainte de răsăritul soarelui. Scutul de Stejar mai rezistase o jumătate de zi. Iar când oamenii celor Patru Scuturi încetaseră să-i urmărească pe Torwold şi pe Vâslaşul Roşu şi se întorseseră în aval, găsiseră Flota de Fier aşteptându-i la gura Manderului.

― Totul s-a petrecut întocmai cum a spus Euron, îi explică Victarion femeii oacheşe, în timp ce ea îi bandaja rănile cu pânză. Trebuie că vrăjitorii lui prevăzuseră. Avea trei la bordul Tăcerii, după cum îi mărturisise Quellon Humble unui şoptitor. Erau oameni ciudaţi şi înfricoşători, dar Ochi-de-Cioară şi-i făcuse sclavi. Dar încă are nevoie de mine să-i port bătăliile, zise apăsat Victarion. Vrăjitorii or fi ei buni, dar războaiele se câştigă cu oţel şi sânge. Rana îl durea mai rău ca niciodată din pricina oţetului. O îmbrânci pe femeie şi închise pumnul, cu o căutătură aspră: Adu-mi vin.

Bău în întuneric, gândindu-se la fratele lui. Dacă nu lovesc cu mâna mea, tot regicid se cheamă că sunt? Victarion nu se temea de oameni, dar blestemul Zeului Înecat îl punea pe gânduri. Dacă un altul îl doboară, la porunca mea, oare mâinile îmi vor fi mânjite de sângele lui? Aeron Părumed ar fi ştiut răspunsul, dar preotul era undeva pe Insulele de Fier, sperând încă să ridice oamenii de fier împotriva proaspăt încoronatului rege. Nute Bărbierul poate să radă un om cu securea lui de la douăzeci de metri depărtare. Şi niciuna dintre corciturile lui Euron nu ar putea să stea în calea lui Wulfe O-Ureche sau a lui Andrik cel Posomorât. Oricare dintre ei s-ar descurca. Dar ce poate un om să facă şi ce vrea să facă sunt două lucruri diferite şi Victarion ştia asta.

― Blasfemiile lui Euron vor abate mânia Zeului Înecat asupra noastră, a tuturor, profeţise Aeron la Vechiul Wyk. Trebuie să-l oprim, frăţioare. Suntem sânge din sângele lui Balon, nu-i aşa?

― Şi el la fel, spusese Victarion. Nu-mi place mai mult decât ţie, dar Euron e regele. Plebiscitul tău l-a ridicat şi tu i-ai aşezat coroana de lemn pe cap, cu mâna ta!

― I-am aşezat coroana pe cap, răspunsese preotul, cu alge picurându-i în păr, şi bucuros i-aş smulge-o, încoronându-te pe tine în locul lui. Numai tu eşti destul de puternic încât să i te opui.

― Zeul Înecat l-a ridicat, se plânsese Victarion. Să-l lăsăm pe Zeul Înecat să-l coboare.

Aeron îi aruncase o privire încruntată, acea privire de­spre care se spunea că seacă fântânile şi lasă femeile sterpe.

― Nu zeul a vorbit. Se ştie că Euron are vraci şi vrăjitori ticăloşi pe corabia lui roşie. Au trimis asupra noastră o vrajă, ca să nu putem auzi marea. Toate acele vorbe de­spre dragoni i-au îmbătat pe căpitani şi regi.

― Şi s-au temut de cornul acela. I-ai auzit sunetul. Nu mai contează. Euron e regele nostru.

― Al meu nu, declarase preotul. Zeul Înecat îi ajută pe oamenii curajoşi, nu pe cei care se ghemuiesc sub punte când se stârneşte furtuna. Dacă nu te vei ridica să-l înlături pe Ochi-de-Cioară de pe Scaunul Mării, trebuie să iau misiunea asupra mea.

― Cum? N-ai corăbii, nici săbii.

― Am glasul meu, răspunsese preotul, şi zeul e cu mine. Puterea mării îmi aparţine, o putere căreia Ochi-de-Cioară nu poate spera să-i ţină piept. Valurile se pot sparge de munte, dar continuă să vină, val după val şi, în cele din urmă, rămân doar pietricele acolo unde, cândva, s-a înălţat muntele. Iar curând pietricelele sunt luate de ape şi ajung pentru eternitate pe fundul mării.

― Pietricele? mormăise Victarion. Eşti nebun dacă te gândeşti să-l dobori pe Euron vorbind de­spre valuri şi pietricele.

― Oamenii de fier vor fi valuri, spusese Părumed. Nu cei mari şi nobili, ci oamenii simpli, truditorii pământului şi pescarii mării. Căpitanii şi regii l-au ridicat pe Euron, dar oamenii obişnuiţi îl vor trage jos. Voi merge la Marele Wyk, la Harlaw, la Orkmont, chiar la Pyke. Cuvintele mele vor fi auzite în fiecare oraş şi în fiecare sat. Niciun om necredincios nu poate sta pe Stânca Mării!

Îşi scuturase capul pletos şi se pierduse în noapte. A doua zi, când soarele răsărise, Aeron Greyjoy dispăruse din Vechiul Wyk. Nici măcar oamenii lui înecaţi nu ştiau unde. Spuneau că Ochi-de-Cioară doar râsese când aflase.

Însă, cu toate că preotul plecase, cumplitele lui avertismente pluteau în aer. Victarion se pomeni aducându-şi aminte şi cuvintele lui Baelor Blacktyde. Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Tânărul lord încercase să se întoarcă acasă după plebiscit, refuzând să-l accepte pe Euron ca suveran. Dar Flota de Fier închisese golful, obiceiul obedienţei era adânc înrădăcinat în Victarion Greyjoy, iar Euron purta coroana de lemn. Zburătorul Nopţii fusese capturat, iar Lordul Blacktyde predat regelui în lanţuri. Muţii şi corciturile lui Euron îl tăiaseră în şapte bucăţi, să-i hrănească pe cei şapte zei verzi pe care îi venera.

Ca răsplată pentru loialitatea sa, proaspăt încoronatul rege i-o dăduse lui Victarion pe femeia oacheşă, luată de la un negustor de sclavi care se îndrepta spre Lys.

― Nu vreau rămăşiţele tale, îi spusese Victarion fratelui său, plin de dispreţ, dar se înmuiase când Ochi-de-Cioară îi spusese că femeia va fi omorâtă dacă el n-o voia. Îi smulseseră limba, însă în rest era neatinsă şi, pe deasupra, frumoasă, cu pielea maronie ca lemnul de tec uleiat. Cu toate acestea, când se uita la ea, se pomenea amintindu-şi de prima femeie pe care i-o dăduse fratele lui, ca să-l facă bărbat.

Victarion voia să se folosească din nou de femeia oacheşă, dar descoperi că nu era în stare.

― Mai adu-mi vin, îi spuse el, apoi pleacă. Căpitanul luă plosca de vin roşu după ce i-o aduse femeia şi se duse pe punte, unde putea respira aerul curat al mării. Bău jumătate de ploscă şi turnă restul în mare, pentru toţi oamenii care muriseră.

Victoria de Fier zăbovi ore în şir la gura Manderului. În timp ce grosul Flotei de Fier porni spre Scutul de Stejar, Victarion ţinea Jalea, Lordul Dagon, Vântul de Fier şi Năpasta Fecioarei în preajma lui, ca ariergardă. Scoteau supravieţuito­rii din mare şi priveau Mâna Aspră scufundându-se încet, trasă la fund de epava pe care o zdrobise. Până când dispăru sub ape, Victarion avea numărătoarea pe care o ceruse. Pierduse şase corăbii şi capturase treizeci şi opt.

― Ne descurcăm, îi spuse lui Nute. La vâsle. Ne întoarcem în Oraşul Lordului Hewett.

Vâslaşii se aplecară în direcţia Scutului de Stejar, iar căpitanul de fier coborî din nou sub punte.

― Aş putea să-l omor, îi spuse femeii oacheşe. Deşi e un mare păcat să-ţi omori regele şi unul încă şi mai mare să-ţi omori fratele. Se încruntă. Asha ar fi trebuit să mi se alăture.

Cum putuse spera vreodată să-i câştige pe regi şi pe căpitani, ea, cu napii şi conurile ei de pin? Sângele lui Balon îi curge în vene, dar tot femeie este. Asha fugise după plebiscit. În noaptea în care coroana de lemn fusese aşezată pe capul lui Euron, ea şi echipajul ei se făcuseră nevăzuţi. O mică parte din sufletul lui Victarion se bucura că plecase. Dacă fata e zdravănă la minte, se va căsători cu un lord al Nordului şi va trăi în castelul lui, departe de mare şi de Euron Ochi-de-Cioară.

― Oraşul Lordului Hewett, căpitane! ţipă tare un matelot.

Victarion se ridică. Vinul îi potolise pulsaţia dureroasă din mână. Poate că avea să-i ceară maesterului lui Hewett să se uite la ea, dacă nu cumva fusese omorât.

Se întoarse pe punte, în timp ce corabia ocolea un promontoriu. Felul în care castelul Lordului Hewett se înălţa deasupra portului îi amintea de Lordsport, deşi oraşul acesta era de două ori mai mare. Douăzeci de corăbii lungi patrulau în apele portuare, cu krakenul auriu zvârcolindu-se pe velele lor. Alte câteva sute erau acostate de-a lungul malului sau ancorate în danele ce mărgineau portul. Trei corăbii burduhănoase erau ancorate la un chei de piatră, alături de o duzină mai mici, încărcând prăzi şi provizii. Victarion dădu ordine ca Victoria de Fier să arunce ancora.

― Pregătiţi o barcă.

În timp ce se apropiau, oraşul părea încremenit. Cele mai multe prăvălii şi case fuseseră jefuite, după cum o dovedeau uşile lor sfărâmate şi obloanele distruse, dar numai marele sept fusese incendiat. Pe străzi erau risipite cadavre, fiecare însoţit de un mic stol de ciori. O ceată de supravieţuitori posomorâţi se mişcau printre ele, alungând păsările negre şi azvârlind trupurile celor morţi într-o căruţă pentru a fi duse la groapă. Ideea îl umplu pe Victarion de dezgust. Niciun adevărat fiu al mării n-ar dori să putrezească sub pământ. Cum să găsească vreodată castelele de apă ale Zeului Înecat, să bea şi să se ospăteze pentru eternitate?

Tăcerea se număra printre corăbiile pe lângă care treceau. Lui Victarion îi atrase privirea galionul de fier de la pupă, fecioara fără gură, cu părul fluturând în vânt şi braţele desfăcute. Ochii ei de perle îl urmăreau parcă. A avut gură, ca orice altă femeie, până când Ochi-de-Cioară i-a închis-o.

Pe măsură ce se apropiau de ţărm, Victarion observă un şir de femei şi copii îngrămădiţi pe puntea uneia dintre corăbiile burduhănoase. Unii dintre ei aveau mâinile legate la spate şi laţuri de sfoară de cânepă în jurul gâtului.

― Cine sunt? îi întrebă el pe oamenii care-l ajutau să-şi lege barca la mal.

― Văduve şi orfani. Vor fi vânduţi ca sclavi.

― Vânduţi? Pe Insulele de Fier nu existau sclavi, doar robi. Un rob era aservit, dar nu era în sclavie. Copiii săi erau născuţi liberi, câtă vreme erau daţi Zeului Înecat. Iar robii nu erau niciodată cumpăraţi sau vânduţi pentru aur. Pentru robi plăteai preţul fierului, altminteri nu aveai niciunul. Ar trebui să fie robi sau neveste de sare, se plânse Victarion.

― E din porunca regelui, răspunse omul.

― Cei puternici au luat întotdeauna de la cei slabi, interveni Nute Bărbierul. Robi sau sclavi, n-are nicio importanţă. Oamenii lor nu i-au putut apăra, aşa că acum ne aparţin, să facem cu ei ce poftim.

Nu e după Vechea Rânduială, ar fi putut spune Victarion, dar nu era timp pentru asta. Se aflase de­spre victoria lui şi oamenii îl înconjurau ca să-l felicite. Îi lăsă să se gudure, până când unul începu să proslăvească îndrăzneala lui Euron.

― A fost curajos să ne avântăm departe de ţărm, pentru ca nimic să nu vestească acestor insule venirea noastră, dar să străbaţi jumătate de lume în căutare de dragoni, asta e cu totul altceva.

Nu aşteptă răspunsul, ci îşi croi drum prin mulţime, înaintând către donjon.

Castelul Lordului Hewett era mic, dar bine întărit, cu ziduri groase şi porţi de stejar ţintate care evocau străvechile însemne ale Casei, un scut de stejar prins cu ţinte de fier pe un fond albastru cu alb. Însă în vârful turnului său cu acoperiş verde flutura acum krakenul Casei Greyjoy, iar pe metereze patrulau oameni de fier, cu suliţe şi securi, şi câteva dintre corciturile lui Euron.

În curte, Victarion se apropie de Goodbrother şi de bătrânul Drumm, care vorbeau în şoaptă cu Rodrik Harlaw. Nute Bărbierul îi întâmpină cu strigăte.

― Cititorule, urlă el, de ce eşti aşa de lung la faţă? Ai cobit în zadar. E ceasul nostru de glorie şi a noastră e răsplata!

Gura Lordului Rodrik se strânse.

― Stâncile astea, vrei să spui? Toate patru laolaltă nu fac cât Insula Harlaw. Am câştigat nişte pietre, copaci şi mizilicuri şi duşmănia Casei Tyrell.

― Trandafirii? Nute râse. Ce trandafir poate răni krakenii adâncurilor? Le-am luat scuturile şi i-am zdrobit pe toţi. Cine-i va apăra acum?

― Highgardenul, răspunse Cititorul. Cât de curând, toată oastea Reachului va fi trimisă împotriva noastră, Bărbierule, iar atunci s-ar putea să afli că unii trandafiri au ghimpi de oţel.

Drumm clătină din cap aprobator, cu o mână pe mânerul Ploii sale Roşii:

― Lordul Tarly poartă Năpasta Inimii, făurită din oţel valyrian, şi el e mereu în avangarda Lordului Tyrell.

Dorinţa lui Victarion se aprinse.

― N-are decât să vină, îi voi lua eu sabia, aşa cum strămoşul tău a luat Ploaia Roşie. Să vină toţi şi să-i aducă şi pe Lannisteri cu ei. O fi leul fioros pe uscat, dar pe mare krakenul e stăpânul absolut. Şi-ar fi dat jumătate din dinţi pentru şansa de a-şi încerca securea împotriva Regicidului sau a Cavalerului Florilor. Acela era genul de bătălie pe care îl înţelegea. Regicidul era blestemat în ochii zeilor şi ai oamenilor, însă războinicul era respectat şi venerat.

― Nu te teme, Căpitane, zise Cititorul. Vor veni. Înălţimea Sa şi-o doreşte. De ce altceva ne-ar fi poruncit să lăsăm vulturii lui Hewett să zboare?

― Citeşti prea mult şi lupţi prea puţin, remarcă Nute. Sângele tău e lapte.

Dar Cititorul făcu pe surdul.

Un ospăţ zgomotos era în toi când Victarion intră în castel. Mesele erau ticsite de oameni de fier, care beau, ţipau şi se înghionteau, fudulindu-se cu oamenii pe care-i omorâseră, cu faptele lor de vitejie şi cu trofeele pe care le dobândiseră. Mulţi se gătiseră cu prada lor. Lucas Codd Stângaciul şi Quellon Humble sfâşiaseră tapiserii de pe pereţi, folosindu-le drept mantii. Germund Botley purta un şirag de perle şi de granate peste platoşa aurită a Lannisterilor. Andrik cel Posomorât se clătina, ţinând câte o femeie pe după umeri, cu fiecare braţ. Deşi tot posomorât rămăsese, avea inele pe fiecare deget. În loc de străchini cioplite din pâine uscată, căpitanii mâncau din talgere de argint masiv.

Chipul lui Nute Bărbierul se întunecă de furie când privi împrejur.

― Ochi-de-Cioară ne trimite să înfruntăm corăbiile lungi, în timp ce oamenii lui ocupă castelele şi satele, înhăţând toată prada şi toate femeile. Nouă ce ne-a lăsat?

― Noi avem gloria.

― Gloria e bună, răspunse Nute, dar aurul e şi mai bun.

Victarion ridică din umeri.

― Ochi-de-Cioară spune că vom avea tot Westerosul. Arborul, Oraşul Vechi şi Highgardenul… acolo îţi vei găsi aurul. Dar gata cu vorba. Mi-e foame.

Prin dreptul sângelui, Victarion ar fi putut revendica un loc pe dais, dar nu dorea să mănânce cu Euron şi cu oamenii lui. În schimb, alese un loc lângă Ralf Şchiopul, căpitanul Lordului Quellon.

― O mare victorie, Căpitane, zise Şchiopul. O victorie demnă de un titlu de lord. Ar trebui să primeşti o insulă.

Lord Victarion. Da, şi de ce nu? Poate că nu e Stânca Mării, dar ar fi ceva.

Hotho Harlaw era în faţa lui, molfăind carnea de pe un os. Îl azvârli cât colo şi se aplecă peste masă.

― Cavalerul va avea Scutul Cenuşiu. Vărul meu. Ai auzit?

― Nu. Victarion aruncă o privire către locul unde Ser Harras Harlaw stătea şi bea vin dintr-o cupă de aur; un bărbat înalt, cu faţa prelungă şi austeră. De ce i-ar da Euron ăluia o insulă?

Hotho întinse cupa goală şi o tânără palidă, într-o rochie de catifea albastră cu dantelă aurie, i-o umplu din nou cu vin.

― Cavalerul a cucerit Grimstonul de unul singur. Şi-a înfipt stindardul la poalele castelului şi i-a provocat pe cei din Casa Grimm să-l înfrunte. S-a înfăţişat unul, pe urmă au venit altul şi altul. I-a omorât pe toţi… mă rog, aproape. Doi s-au predat. Când a coborât cel de-al şaptelea, septonul Lordului Grimm a hotărât că zeii vorbiseră şi a cedat castelul. Hotho râse. Va fi Lord de Scutul Cenuşiu şi bine face. Fără el, moştenitorul Cititorului sunt eu. Se lovi cu cupa în piept. Hotho Cocoşatul, Lord de Harlaw.

― Şapte, spui. Victarion se întreba cum s-ar descurca Apusul împotriva securii sale. Nu se luptase niciodată cu un bărbat înarmat cu o sabie din oţel valyrian, deşi îl învinsese de multe ori pe Harras Harlaw când erau tineri amândoi. În copilărie, Harlaw fusese prieten la cataramă cu fiul cel mare al lui Balon, Rodrik, care murise sub zidurile Seagardului.

Era un ospăţ pe cinste. Vinul era de soi şi aveau friptură de bou, crudă, în sânge, şi raţă umplută şi hârdaie de crabi proaspeţi. Fetişcanele care îi serveau purtau lâneturi fine şi catifele moi, după cum nu-i scăpă Lordului Căpitan. Le luă drept slujnice îmbrăcate în veşmintele lui Lady Hewett şi ale doamnelor ei, până când Hotho îi spuse că erau Lady Hewett şi doamnele ei. Pe Euron îl amuza să le pună să servească la masă şi să toarne în cupe. Erau opt la număr: doamna însăşi, încă frumoasă, deşi oarecum corpolentă, şi şapte femei mai tinere, de la zece la douăzeci şi cinci de ani, fiicele şi nurorile ei.

Lordul Hewett însuşi şedea la locul său obişnuit, pe dais, înveşmântat din cap până-n picioare în toate gătelile lui heraldice. Braţele şi picioarele îi fuseseră legate de scaun, iar între dinţi îi fusese vârâtă o imensă ridiche albă, ca să nu poată vorbi… deşi putea să vadă şi să audă. Ochi-de-Cioară revendicase locul de onoare la dreapta nobilului lord. În poală îi şedea o fată drăgălaşă, durdulie, de şaptesprezece sau optsprezece ani, desculţă şi despletită, cu braţele pe după gâtul lui.

― Cine e fata aceea? îi întrebă Victarion pe oamenii din jurul lui.

― Fiica bastardă a lordului, râse Hotho. Înainte ca Euron să ocupe castelul, era obligată să servească la masă şi să mănânce cu servitorii.

Euron îşi lipi buzele-i albastre de gâtul ei, iar fata chicoti, şoptindu-i ceva la ureche. Zâmbind, o sărută din nou pe gât. Pielea ei albă era acoperită de urme roşii, pe unde trecuse gura lui; formau un colier trandafiriu, care-i înconjura gâtul şi umerii. O altă şoaptă la ureche şi, de data aceasta, Ochi-de-Cioară râse zgomo­tos, apoi îşi izbi cupa de masă, cerând linişte.

― Bunele mele doamne, le strigă el femeilor care serveau. Falia îşi face griji pentru rochiile voastre scumpe. N-ar vrea să le pătaţi cu grăsime şi cu vin, căci i-am promis că, după ospăţ, îşi poate alege hainele din garderoba voastră. Aşa că aţi face bine să vă dezbrăcaţi.

Un hohot de râs străbătu sala mare, iar faţa Lordului Hewett se înroşi atât de tare încât Victarion avu impresia că ţeasta i-ar putea plesni. Neavând încotro, femeile se supuseră. Cea mai tânără plânse puţin, dar mama ei o linişti şi o ajută să-şi dezlege panglicile de la spate. După aceea, continuară să servească la fel ca înainte, plimbându-se de-a lungul meselor cu carafe pline de vin ca să umple fiecare cupă goală, numai că acum erau despuiate.

Îl umileşte pe Hewett aşa cum m-a umilit cândva pe mine, gândi căpitanul, amintindu-şi de plânsul soţiei lui când o bătea. Ştia că oamenii celor Patru Scuturi se căsătoreau adesea între ei, întocmai ca oamenii de fier. Una dintre aceste slujnice putea foarte bine să fie soţia lui Ser Talbert Serry. Una era să ucizi un duşman, alta să-l dezonorezi. Victarion strânse pumnul. Mâna îi era însângerată acolo unde rana udase bandajul de pânză.

Pe dais, Euron îşi dădu târfa la o parte şi se urcă pe masă. Căpitanii începură să-şi zornăie cupele şi să bată din picioare.

― EURON! strigau. EURON! EURON! EURON! Era plebiscitul reînviat.

― Am jurat să vă dau Westerosul, spuse Ochi-de-Cioară, când tumultul se domoli, şi iată prima bucăţică. O îmbucătură, nimic mai mult… dar ne vom ospăta înainte de căderea nopţii! Torţele străluceau de-a lungul zidurilor, la fel şi el, cu buzele-i albastre, cu ochiul său albastru, cu totul. Ce înhaţă krakenul nu lasă să-i scape. Aceste insule au fost cândva ale noastre, iar acum sunt din nou… dar avem nevoie de oameni puternici ca să le păstreze. Aşadar, ridică-te, Ser Harras Harlaw, Lord al Scutului Cenuşiu. Cavalerul se ridică, cu o mână pe monstruosul mâner al Apusului. Ridică-te, Andrik cel Posomorât, Lord al Scutului de Sud. Andrik îşi îmbrânci femeile şi se ridică în picioare, clătinându-se, ca un munte care se înalţă dintr-odată din mare. Ridică-te, Maron Volmark, Lord al Scutului Verde. Un flăcău imberb de şaisprezece ani, Volmark se ridică şovăitor, arătând ca lordul iepurilor. Şi ridică-te, Nute Bărbierul, Lord al Scutului de Stejar.

Ochii lui Nute deveniră bănuitori, ca şi cum s-ar fi temut că era ţinta unei farse crude.

― Lord? murmură el cu glas răguşit. Victarion se aşteptase ca Ochi-de-Cioară să-i facă lorzi pe oamenii lui, Stonehand, Vâslaşul Roşu şi Lucas Codd Stânga­ciul. Un rege trebuie să fie cu dare de mână, încercă el să-şi spună, dar un alt glas îi şoptea: Darurile lui Euron sunt otrăvite. Când răsuci ideea în minte, văzu desluşit: Cavalerul a fost moştenitorul ales al Cititorului, iar Andrik cel Posomorât, vânjosul braţ drept al lui Dunstan Drumm. Volmark e un novice, dar are sângele lui Harren cel Negru în vene, prin mama lui. Iar Bărbierul…

Victarion îl înhăţă de mână.

― Refuză-l!

Nute se uită la el ca la un nebun.

― Să-l refuz? Pământuri şi onoruri? Mă vei face tu lord? Îşi smulse braţul şi se ridică, savurând ovaţiile.

Iar acum îmi fură oamenii, gândi Victarion. Regele Euron o chemă pe Lady Hewett să-i toarne vin şi ridică cupa deasupra capului.

― Căpitani şi regi, ridicaţi cupele în cinstea lorzilor celor Patru Scuturi! Victarion bău împreună cu ceilalţi. Nu există vin mai dulce decât cel luat de la un duşman. Cineva îi spusese asta odată. Tatăl lui sau Balon. Într-o zi, am să beau vinul tău, Ochi-de-Cioară, şi am să-ţi iau tot ce ţi-e drag. Dar oare exista ceva care să-i fie drag lui Euron?

― Mâine ne pregătim iarăşi de drum, spunea regele. Umpleţi butoaiele cu apă de izvor, luaţi fiecare sac de grâne, fiecare poloboc cu carne de vită şi cât de multe oi şi capre putem duce. Răniţii care sunt încă destul de zdraveni vor vâsli. Ceilalţi vor rămâne aici, să apere aceste insule pentru noii lor stăpâni. Torwold şi Vâslaşul Roşu se vor întoarce în curând cu noi provizii. În drumul către est, punţile noastre vor duhni de porci şi de găini, însă ne vom întoarce cu dragoni.

― Când? Glasul era al Lordului Rodrik. Când ne vom întoarce, Înălţimea Ta? Peste un an? Peste trei? Peste cinci? Dragonii tăi sunt la capătul lumii, iar toamna bate la uşă. Cititorul păşi în faţă, vestind toate pericolele: Strâmtorile Redwyne sunt străjuite de galere. Coasta Dornului e aspră şi sumbră, patru sute de leghe de vâltori, stânci şi bancuri de nisip înşelătoare, fără un loc unde să poţi acosta. Dincolo, aşteaptă Treptele de Piatră, cu furtunile şi cuiburile lor de piraţi din Lys şi Myr. Dacă pornesc o mie de corăbii, poate trei sute vor ajunge până la Marea Îngustă… şi apoi, ce? La Lys nu vom fi aşteptaţi cu braţele deschise, nici la Volantis. Unde vei găsi apă de băut, mâncare? Prima furtună ne va risipi prin toată lumea.

Un zâmbet flutură pe buzele lui Euron.

― Eu sunt furtuna, lordul meu. Prima furtună şi ultima. Am dus Tăcerea în călătorii mai lungi şi de departe mai primejdioase. Ai uitat? Am navigat pe Marea Fumegândă şi am văzut Valyria.

Fiecare om aflat acolo ştia că Urgia stăpânea şi acum peste Valyria. Însăşi marea fierbea şi fumega acolo, iar ţinutul mişuna de demoni. Se spunea că orice marinar care zărea măcar o clipă învăpăiaţii munţi ai Valyriei înălţându-se deasupra valurilor avea să moară în curând de o moarte cumplită, şi totuşi Ochi-de-Cioară fusese acolo şi se întorsese.

― Oare? întrebă Cititorul, abia şoptit.

Zâmbetul albastru al lui Euron se stinse.

― Cititorule, spuse el, în tăcerea care se lăsase, ai face bine să-ţi ţii nasul în cărţile tale.

Victarion simţea apăsarea din sală. Se ridică imediat în picioare.

― Frate! N-ai răspuns la întrebările lui Harlaw.

Euron ridică din umeri.

― Preţul sclavilor creşte. Ne vom vinde sclavii în Lys şi în Volantis. Ei şi ceea ce am prădat aici ne vor aduce suficient aur ca să ne cumpărăm provizii.

― Acum suntem negustori de sclavi? întrebă Cititorul. Şi pentru ce? Pentru dragonii pe care nu i-a văzut niciunul dintre noi? Să urmărim până la capătul lumii plăsmuirea vreunui marinar beat?

Vorbele lui stârniră murmure de aprobare.

― Golful Sclavilor este mult prea departe! strigă Ralf Şchiopul.

― Şi prea aproape de Valyria! îşi ridică glasul Quellon Humble.

Fralegg Voinicul spuse:

― Highgardenul e aproape. Zic să căutăm dragonii acolo. Din cei de aur!

Alvyn Sharp interveni:

― De ce să străbatem lumea, când Manderul se întinde în faţa noastră?

Ralf Stonehouse cel Roşu sări în picioare:

― Oraşul Vechi e mai bogat, iar Arborul şi mai şi. Flota lui Redwyne e departe, pe mare. Nu trebuie decât să întindem mâna şi să culegem cel mai copt fruct din Westeros.

― Fruct? Ochii regelui păreau mai mult negri decât albaştri. Numai un laş ar fura un fruct când ar putea să ia livada.

― Noi Arborul îl vrem, zise Ralf cel Roşu şi alţii i se alăturară.

Ochi-de-Cioară lăsă strigătele să treacă peste el. Apoi săltă de pe masă, îşi înhăţă târfa de braţ şi o târî afară din sală.

Fugi, ca un câine. Dintr-odată, poziţia lui Euron pe Stânca Mării nu mai părea la fel de sigură ca înainte. Nu-l vor urma la Golful Sclavilor. Poate că nu sunt atât de câini şi de proşti cum m-am temut. Era un gând atât de vesel încât Victarion trebui să-l stropească. Goli o cupă împreună cu Bărbierul ca să-i arate că nu-i purta pică pentru titlul de lord, chiar dacă acesta venea din mâna lui Euron.

Afară, soarele asfinţea. Dincolo de ziduri se lăsă întunericul, dar înăuntru torţele ardeau cu o strălucire arămie, iar fumul lor se aduna sub grinzi ca un nor cenuşiu. Câţiva oameni beţi începură să danseze dansul degetelor. La un moment dat, Lucas Codd Stângaciul hotărî că o voia pe una dintre fetele Lordului Hewett, aşa că o luă pe masă, în timp ce surorile ei ţipau şi plângeau cu sughiţuri.

Victarion simţi o bătaie uşoară pe umăr. Unul dintre fiii corciţi ai lui Euron stătea în spatele lui, un băiat de zece ani, cu părul lânos şi pielea de culoarea nămolului.

― Tata doreşte o vorbă cu tine.

Victarion se ridică, clătinându-se. Era un om voinic, care ţinea la alcool, dar băuse prea mult. Am omorât-o în bătaie cu mâinile mele, dar Ochi-de-Cioară a ucis-o când s-a vârât în ea. N-am avut de ales. Îl urmă pe băiatul bastard afară din sală şi în susul scării şerpuitoare de piatră. Sunetele orgiei se stingeau în timp ce urcau, până când nu se mai auzi decât scârţâitul uşor al cizmelor pe piatră.

Ochi-de-Cioară ocupase dormitorul Lordului Hewett, împreună cu fiica lui bastardă. Când Victarion intră, fata era tolănită goală pe pat, sforăind încet. Euron stătea lângă fereastră, sorbind dintr-o cupă de argint. Purta mantia de zibelină pe care o luase de la Blacktyde, peticul roşu pe ochi şi nimic altceva.

― În copilărie, am visat că pot să zbor, anunţă el. Când m-am trezit, nu puteam… sau cel puţin aşa mi-a spus maesterul. Dar dacă m-a minţit?

Victarion simţea mirosul mării prin fereastra deschisă, deşi încăperea duhnea a vin, a sânge şi a desfrâu. Aerul rece, sărat, îi limpezi capul.

― Ce vrei să spui?

Euron îşi întoarse faţa către el, iar buzele-i albastre, umflate, se curbară într-o jumătate de zâmbet.

― Poate că putem zbura. Cu toţii. Cum vom afla vreodată, dacă nu sărim din vârful unui turn înalt? Vântul năvăli prin fereastră şi îi flutură mantia de zibelină. Goliciunea lui avea ceva obscen şi stânjenitor. Nimeni nu poate şti cu adevărat ce poate face, dacă nu îndrăzneşte să sară.

― Fereastra e acolo. Sari. Victarion nu avea răbdare pentru aşa ceva. Mâna rănită îl sâcâia. Ce vrei?

― Lumea. Lumina focului pâlpâi în ochiul lui Euron. Ochiul lui zâmbitor. Bei o cupă din vinul Lordului Hewett? Nu e pe lume vin mai dulce decât cel luat de la un duşman învins.

― Nu. Victarion îşi feri privirea. Acoperă-te.

Euron se aşeză şi trase de mantie, ascunzându-şi părţile ruşinoase.

― Oamenii mei de fier. Uitasem cât de mărunţi şi de gălăgioşi sunt. Eu vreau să le dau dragoni, iar ei strigă după struguri.

― Strugurii sunt adevăraţi. Omul se poate ghiftui cu struguri. Sucul lor e dulce şi ne aduce vin. Dragonii ce ne aduc?

― Suferinţă. Ochi-de-Cioară sorbi din cupa-i de argint. Cândva, frăţioare, am ţinut un ou de dragon în mâna asta. Vrăjitorul din Myr a jurat că poate scoate pui din el şi i-am dat un an şi tot aurul pe care mi l-a cerut. Când m-am săturat de scuzele lui, l-am omorât. În timp ce-şi privea maţele alunecându-i printre degete, omul a spus: Dar n-a trecut un an. Euron râse. Ştii, Cragorn a murit.

― Cine?

― Omul care a suflat cornul meu de dragon. Când maesterul l-a deschis, plămânii îi erau carbonizaţi, negri ca funinginea.

Victarion se cutremură.

― Arată-mi acest ou de dragon.

― L-am aruncat în mare când eram prost-dispus. Euron ridică din umeri. Mă gândesc că Cititorul nu se înşela. O flotă prea mare n-ar putea să stea unită pe o asemenea distanţă. Călătoria e prea lungă, prea primejdioasă. Numai cele mai bune corăbii şi echipaje pot spera să ajungă până la Golful Sclavilor şi înapoi. Flota de Fier.

Flota de Fier e a mea, gândi Victarion, dar nu spuse nimic.

Ochi-de-Cioară umplu două cupe cu un ciudat vin negru care era gros ca mierea.

― Bea cu mine, frate. Gustă. Îi întinse lui Victarion una dintre cupe.

Căpitanul o luă în schimb pe cealaltă şi îi mirosi bănuitor conţinutul. Văzut de aproape, lichidul părea mai mult albastru decât negru. Era gros şi uleios şi mirosea a carne putregăită. Luă o mică sorbitură şi scuipă de îndată.

― Scârbos. Vrei să mă otrăveşti?

― Vreau să-ţi deschid ochii. Euron bău cu nesaţ din cupa lui şi zâmbi. Umbra-înserării, vinul vrăjitorilor. Am dat peste un butoi când am capturat o anumită galeasă lângă Warth, care mai ducea nişte cuişoare, nucşoară, patruzeci de coţi de mătase verde şi patru vrăjitori care mi-au spus o poveste bizară. Unul a cutezat să mă ameninţe, aşa că l-am omorât şi le-am dat celorlalţi trupul lui. La început au refuzat să mănânce din carnea amicului lor, dar, când li s-a făcut suficient de foame, s-au răzgândit. Oamenii sunt carne.

Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Victarion se întorcea să plece, când Ochi-de-Cioară spuse:

― Un rege trebuie să aibă o soţie. Frate, am nevoie de tine. Te duci la Golful Sclavilor să-mi aduci iubita?

Am avut şi eu cândva o iubită. Mâinile lui Victarion se strânseră în pumni şi un strop de sânge căzu, picurând pe podea. Ar trebui să te bat măr şi să-ţi dau trupul crabilor, întocmai cum am făcut cu ea.

― Ai fii, îi spuse fratelui său.

― Corcituri, bastarzi născuţi din târfe şi bocitoare.

― Sunt din trupul tău.

― La fel şi scârnăvia din oala mea de noapte. Niciunul nu e demn să şadă pe Stânca Mării, cu atât mai puţin pe Tronul de Fier. Nu, ca să am un moştenitor demn de tron, am nevoie de o altă femeie. Când krakenul se însoţeşte cu dragonul, frate, întreaga lume să se păzească!

― Care dragon? întrebă Victarion, încruntându-se.

― Ultima din neamul ei. Se spune că e cea mai frumoasă femeie din lume. Părul ei e argintiu-auriu, ochii îi sunt ametiste… dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, frăţioare. Du-te la Golful Sclavilor, priveşte-i frumuseţea şi adu-o la mine.

― De ce-aş face-o? ceru să ştie Victarion.

― Din dragoste. Din datorie. Pentru că regele tău îţi porunceşte. Euron râse înfundat. Şi pentru Stânca Mării. Îţi aparţine, odată ce voi revendica Tronul de Fier. Vei fi urmaşul meu, aşa cum eu am fost urmaşul lui Balon… iar fiii tăi legitimi vor fi urmaşii tăi, într-o zi.

Fiii mei. Dar ca să aibă un fiu legitim, un bărbat trebuia, mai întâi, să aibă o soţie. Victarion n-avea noroc la soţii. Darul lui Euron e otrăvit, îşi reaminti el, totuşi…

― Alegerea îţi aparţine, frate. Trăieşte rob sau mori rege. Ai curajul să zbori? Dacă nu sari, nu vei afla niciodată. Ochiul zâmbitor al lui Euron strălucea de batjocură. Sau îţi cer prea mult? E atât de înfricoşător să călătoreşti dincolo de Valyria?

― Aş putea duce Flota de Fier în iad, dacă ar fi nevoie. Când Victarion deschise pumnul, palma îi era roşie de sânge. Voi merge la Golful Sclavilor, da. O voi găsi pe această femeie-dragon şi o voi aduce. Dar nu pentru tine. Mi-ai furat soţia şi ai distrus-o, aşa că, acum, am să ţi-o iau şi eu. Cea mai frumoasă femeie din lume, pentru mine.