PDF Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1 carti de citit online

Dansul Dragonilor  de George R.R. Martin volumul 1

PROLOG

 

Noaptea era încărcată de mirosul greu de om.

Omul‑lup se opri sub un copac şi adulmecă, în umbra ce‑i smălţa blana brun‑cenuşie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi şi iepuri, despre foci şi cerbi şi chiar despre lupi. Omul‑lup ştia că şi acelea veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută şi acrie, era aproape complet înăbuşită de miasmele mai puternice de fum, sânge şi putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare şi se înveşmânta cu pielea şi părul lor.

Spre deosebire de lupi, oamenii‑lupi nu se tem de om. Ura şi foamea îi răvăşeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele său cu un singur ochi, către sora lui mică şi vicleană. Când porni în goană printre copaci, tovarăşii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră şi ei mirosul. În timp ce alerga, vedea şi prin ochii lor şi se zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei ţâşnea, fierbinte şi albă, dintre fălcile alungite şi cenuşii. Gheaţa li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, prada în faţă. Carne, gândi omul‑lup, hrană.

Un om de unul singur era o fiinţă vulnerabilă. Mare şi puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi şi surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până şi iepurii, erau mai sprinteni, urşii şi mistreţii, mai fioroşi în luptă. Dar oamenii în haite erau periculoşi. Când lupii se apropiară de pradă, omul‑lup auzi scâncetul unui pui, pojghiţa zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele şi ale ghearelor lungi şi gri pe care le duceau în mâini.

Săbii, îi şopti o voce lăuntrică, suliţe.

Copacilor le crescuseră colţi de gheaţă, ce atârnau dezgoliţi ca într‑un mârâit pe crengile cenuşii, desfrunzite. Un‑Ochi ţâşni prin tufişuri, împroşcând omătul. Tovarăşii de haită îl urmară. În susul unui deal şi în josul povârnişului de dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor şi oamenii erau acolo. Printre ei, o femelă. Ghemul înfofolit în blană pe care‑l strângea în braţe era puiul ei. Las‑o la urmă, şopti glasul, masculii sunt pericolul. Răcneau unul la altul, aşa cum obişnuiau oamenii, dar omul‑lup le simţea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât el. Îl azvârli, dar mâna îi tremura şi dintele zbură sus.

Atunci haita se năpusti asupra lor.

Fratele lup cu un singur ochi îl doborî pe aruncătorul dintelui într‑un troian de zăpadă şi îi sfâşie beregata, în timp ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după celălalt mascul şi‑l atacă din spate. Mai rămâneau femela şi puiul ei.

Avea şi ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă din mână când fălcile omului‑lup i se încleştară pe picior. În cădere, îşi înfăşură ambele braţe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, femela era doar piele şi os, dar avea ugerele pline de lapte. Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai gustoase bucăţi pentru fratele lui. De jur împrejurul leşurilor, zăpada îngheţată deveni rozalie şi roşie, în timp ce haita se ghiftuia.

Hăt departe, într‑o colibă din chirpici cu acoperişul de stuf, o gaură de fum şi podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se scutură, tuşi şi îşi linse buzele. Avea ochii roşii, buzele crăpate, gâtul uscat şi aspru, dar gustul de sânge şi grăsime îi umplea gura, în timp ce pântecele‑i bombat ţipa după hrană. Carne de copil, gândi el, amintindu‑şi de Ţugui. Carne de om. Decăzuse într‑atât încât să tânjească după carne de om? Îl auzea parcă aievea pe Haggon mârâind:

— Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din carnea de om este abominabil.

Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul preferat al lui Haggon. Abominabil, abominabil, abominabil. Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om era cel mai abominabil lucru dintre toate. Haggon a fost slab, se temea de propria‑i putere. A murit înlăcrimat şi singur, când i‑am smuls cea de‑a doua viaţă. Varamyr îi devorase el însuşi inima. M‑a învăţat o mulţime de lucruri şi ultimul pe care l‑am aflat de la el a fost gustul cărnii de om.

Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinţi de om carnea oamenilor. Dar haita lui n‑avea decât să se ospăteze. Lupii erau la fel de înfometaţi ca şi el, sfrijiţi, înfriguraţi şi flămânzi, iar prada… doi bărbaţi şi o femeie, cu un prunc în braţe, fugind de înfrângere în ghearele morţii. Ar fi pierit curând, oricum, doborâţi de intemperii sau de foame. Aşa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire.

— O izbăvire, rosti el cu voce tare.

Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, chiar şi pe al său.

Aerul mirosea a mucegai şi umezeală, pământul era rece şi tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tuşind, când tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi şi se întărise, formând o crustă maronie, tare.

Pălămida îl prevenise că s‑ar putea întâmpla asta.

— Am cusut‑o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar trebuie să te odihneşti şi s‑o laşi să se vindece, altfel carnea se va sfârteca din nou.

Pălămida fusese ultima lui tovarăşă, o suliţaşă aspră ca o rădăcină bătrână, plină de negi, cu faţa brăzdată de riduri şi tăbăcită de vânt. Ceilalţi îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptân­du‑se către vechile lor sate, spre Apa Laptelui sau spre Sălaşul Aspru, ori către o moarte solitară în pădure. Varamyr nu ştia şi nu‑i păsa. Ar fi trebuit să‑l iau pe vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe faţă, ori pe tânărul cu păr roşu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalţi şi‑ar fi putut da seama ce se petrece. Atunci l‑ar fi atacat şi l‑ar fi ucis. Iar vorbele lui Haggon îl bântuiseră şi, astfel, pierduse ocazia.

După bătălie, îşi croiseră drum prin codru cu miile, flămânzi, speriaţi, fugind din calea măcelului care se abătuse asupra lor la Zid. Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le părăsiseră, alţii despre organizarea unui al doilea atac asupra porţii, dar majoritatea erau dezorientaţi, neştiind încotro s‑o apuce sau ce să facă. Scăpaseră de ciorile în mantii negre şi de cavalerii în oţel cenuşiu, dar acum erau vânaţi de duşmani fără milă. Fiecare zi lăsa în urmă alte şi alte cadavre. Unii mureau de foame, unii de frig, alţii de boală. Iar alţii erau ucişi de cei care le fuseseră tovarăşi de arme, în timp ce mărşăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid.

Mance a căzut, îşi spuneau unul altuia supravieţuitorii, cu glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort.

— Harma a murit şi Mance a fost capturat, ceilalţi au fugit şi ne‑au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce‑i cosea rana. Tormund, Plângătorul, Şasepiei, toţi aceşti bravi războinici, unde sunt ei acum?

Nu ştie cine sunt, şi‑a dat atunci seama Varamyr, şi de ce‑ar şti? Fără fia­rele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. Am fost Varamyr Şasepiei, am mâncat aceeaşi pâine cu Mance Rayder. Îşi luase numele de Varamyr pe când avea zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit în cântece, un nume măreţ, un nume fioros. Şi, totuşi, fugise din calea cio­rilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr devenise un laş, dar nu suporta ca ea să ştie asta, aşa că i‑a spus suliţaşei că‑l cheamă Haggon. Apoi, s‑a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel nume, dintre toate cele pe care le‑ar fi putut alege. I‑am mâncat inima şi i‑am băut sângele şi totuşi continuă să mă bântuie.

Într‑o zi, pe când fugeau, un călăreţ a venit în galop prin pădure, pe o mârţoagă albă, strigând că trebuie s‑o apuce cu toţii spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să treacă Podul Ţestelor şi să cucerească Turnul Umbrei. Mulţi l‑au urmat, dar majoritatea, nu. Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri şi ambră, a mers de la un foc la altul, îndemnându‑i pe supravieţuitori să pornească spre nord şi să se refugieze în Valea Thennilor. Varamyr n‑a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi în siguranţă, când thennii înşişi părăsiseră locul, dar l‑au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu vrăjitoarea pădurii căreia i se înfăţişase o flotă de corăbii venind să‑i ducă pe oamenii liberi spre sud.

— Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cârtiţă, şi adepţii ei au luat‑o spre est.

Varamyr s‑ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. Dar marea era cenuşie, rece şi îndepărtată şi el ştia că n‑aveau să apuce s‑o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort sau în agonie şi acum şi‑ar fi găsit cu adevărat sfârşitul. O mantie din blană de veveriţă, îşi aminti el, m‑a înjunghiat pentru o mantie din blană de veveriţă.

Proprietara ei murise, cu ceafa strivită, un terci roşu împănat cu bucăţi de os, dar mantia ei părea groasă şi călduroasă. Ningea şi Varamyr îşi pierduse mantiile la Zid. Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele din piele de oaie şi mănuşile îmblănite, provizia de mied şi stocul de mâncare, şuviţele de păr împletit luate de la femeile cu care se culca, până şi brăţările de aur pe care i le dăduse Mance, toate erau pierdute şi uitate. Am ars şi am murit şi apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere şi de spaimă. Amintirea îl ruşina şi acum, dar nu fusese singurul. Fugiseră şi alţii, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. Veniseră cavalerii, invincibili în oţelul lor, omorându‑i pe toţi cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea.

Însă de moarte nu puteai fugi atât de uşor. Aşadar, când a dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a îngenuncheat să‑i scoată mantia şi n‑a observat băiatul până când acesta n‑a ţâşnit din ascunzătoare, vârându‑i cuţitul lung de os în coapsă şi smulgându‑i mantia dintre degetele încleştate.

— Mama lui, i‑a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul fugise. Era mantia mamei lui şi când te‑a văzut furând‑o…

— Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de os i‑a străpuns carnea. Cineva i‑a zdrobit capul. Vreo cioară.

— Nicio cioară. Copitaţii. Am văzut. Acul Pălămidei a închis tăietura din coapsă. Sălbatici, şi cine‑a mai rămas să‑i îmblânzească?

Nimeni. Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt condamnaţi. Thennii, uriaşii şi Co­pitaţii, oamenii cavernelor, cu dinţii lor piliţi, şi oamenii ţărmului dinspre apus, cu carele lor de oase… erau şi ei, cu toţii, osân­diţi. Până şi ciorile. Poate că n‑o ştiau încă, dar afurisiţii înveşmântaţi în negru aveau să piară odată cu ceilalţi. Duşmanul se apropia.

Glasul răguşit al lui Haggon îi răsună în minte:

— O să mori de‑o duzină de ori, băiete, şi de fiecare dată cu durere… dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea de‑a doua viaţă e mai simplă şi mai dulce, aşa se spune.

Varamyr Şasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de curând. Adulmeca adevărata moarte în mirosul înţepător care stăruia în aer, o simţea în căldura de sub degete, când îşi strecura o mână sub haine, să‑şi atingă rana. Însă frigul îi era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul avea să‑l ucidă.

Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în tulburarea lui, crezuse că vreun arcaş de pe Zid l‑a străpuns cu o săgeată aprinsă… dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu‑l. Iar durerea…

Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns de o suliţă, o dată cu dinţii unui urs în beregată, o dată într‑o baltă de sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară Varamyr a murit la doar şase ani, atunci când securea tatălui său i‑a despicat ţeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de‑a lungul aripilor, devorându‑l. Când a încercat să fugă de focul acela, spaima lui a aţâţat flăcările şi le‑a făcut să dogorească mai tare. Plutea deasupra Zidului, urmărind mişcările oamenilor de jos, cu ochii lui de vultur, când, dintr‑odată, văpaia îi prefăcuse inima în cenuşă şi îi trimiseseră spiritul, ţipând, înapoi în pielea sa şi, pentru scurtă vreme, îşi pierduse minţile. Fiecare amintire era de‑ajuns să‑l cutremure. Atunci observă că focul i se stinsese.

Mai rămăsese doar un amestec negru‑gri de lemn carbonizat, cu câţiva cărbuni strălucind în cenuşă. Încă mai fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâşnind din dinţi ca să‑şi înăbuşe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi rupte pe care le adunase Pălămida înainte de‑a pleca la vânătoare şi azvârli câteva beţe în cenuşă.

— Aprinde‑te, zise el răguşit. Arzi.

Suflă în jăratic şi spuse în gând o rugăciune către zeii fără nume ai pădurii, ai muntelui şi ai câmpiei.

Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai înălţa. Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n‑avea cremene, nici iască şi nici vreascuri uscate. N‑avea să reaprindă focul niciodată, nu de unul singur.

— Pălămida! strigă el, cu glasul răguşit şi gâtuit de durere. Pălămida!

Femeia avea bărbia ascuţită, nasul turtit şi, pe obraz, o aluniţă din care ieşeau patru fire de păr negru. O faţă urâtă şi aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s‑o zărească în uşă. Ar fi trebuit să‑i răpesc trupul înainte de‑a pleca. De când e plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în colibă şi Varamyr plutise între somn şi trezie, fără să ştie vreodată, cu siguranţă, dacă afară era zi sau noapte.

— Aşteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare.

Aşadar, ca un nătărău, aşteptase, visând la Haggon şi la Ţugui şi la toate greşelile pe care le făcuse în lunga‑i viaţă, dar trecuseră zile şi nopţi şi Pălămida nu se întorsese. Nu se mai întoarce. Varamyr se întreba dacă se dăduse de gol. Oare‑şi putea da seama ce gândeşte doar privindu‑l sau oare murmurase el ceva prin som­nu‑i febril?

Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca şi cum s‑ar fi aflat acolo, în aceeaşi încăpere.

— E doar o suliţaşă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un om măreţ. Sunt Varamyr, omul‑lup, omul‑fiară, nu e drept ca ea să trăiască şi eu să mor.

Nu‑i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida plecase. Îl părăsise, la fel ca toţi ceilalţi.

Până şi propria lui mamă îl abandonase. A plâns după Ţugui, dar n‑a vărsat o lacrimă pentru mine. În dimineaţa în care tatăl său l‑a smuls din pat, să‑l dea pe mâna lui Haggon, mama lui nu i‑a aruncat nici măcar o privire. Varamyr ţipase şi dăduse din picioare în timp ce era târât în pădure, până când tatăl lui l‑a pălmuit şi i‑a spus să tacă.

— Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i‑a spus când l‑a azvârlit la picioarele lui Haggon.

Nu s‑a înşelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m‑a învăţat o mulţime de lucruri. M‑a învăţat să vânez şi să pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru şi cum să curăţ un peşte de oase, cum să‑mi croiesc drum prin pădure. Şi m‑a învăţat rânduiala oamenilor‑lupi şi secretele oamenilor‑fiare, deşi darul meu era mai puternic decât al lui.

Peste ani şi ani, încercase să‑şi găsească părinţii, să le spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Şasepiei, dar amândoi erau cenuşă. Una cu pomii şi izvoarele, una cu pietrele şi pământul. Scrum şi ţărână. Asta i‑a spus vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit Ţugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale şi fetele frumoase aveau să‑i dea sărutări. Când o să cresc mare, o să devin Regele-de-dincolo-de-Zid, îşi jurase Cucui. Nu devenise, dar ajunsese pe‑aproape. Varamyr Şasepiei era un nume de care oamenii se temeau. Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, ţinea în frâu trei lupi şi o pisică‑nălucă şi stătea la dreapta lui Mance Rayder. Mance m‑a adus în locul acesta. N‑ar fi trebuit să‑i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în pielea ursoaicei mele şi să‑l sfâşii în bucăţi.

Înainte să‑l întâlnească pe Mance, Varamyr Şasepiei fusese un fel de lord. Locuia singur într‑un castel din muşchi, noroi şi buşteni pe care‑l stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare şi cidru, oferindu‑i fructe din livezi şi legume din grădini. Carnea şi‑o procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o pisică‑nălucă s‑o vâneze şi orice fată pe care punea ochii îl urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar veneau. Varamyr le dădea sămânţa lui, le lua o şuviţă de păr, ca să‑i amintească de ele şi le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou al locului venea cu suliţa în mână, să ucidă fiara şi să‑şi salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceştia îi omora, dar femeilor nu le făcea niciun rău. Pe unele chiar le binecuvânta cu copii. Ţânci. Piperniciţi, firavi, asemenea lui Cucui, şi niciunul hărăzit cu darul.

Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându‑se. Ţinându‑se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă din rană, Varamyr se în­dreptă, împleticindu‑se, spre uşă şi trase la o parte pielea zdrenţuită care o acoperea, pomenindu‑se în faţa unui zid alb. Zăpadă. Nu era de mirare că înăuntru era aşa de întuneric şi atâta fum. Zăpada acoperise coliba.

Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiţă şi căzu, încă moale şi udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, răsfiraţi, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci ale unei puzderii de stele. Vedea siluetele cocoşate ale celorlalte colibe îngropate sub troiene şi, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al inimii, în armură de gheaţă. Spre sud şi spre vest, dealurile erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în afară de zăpada spulberată de vânt.

— Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându‑se până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde eşti?

În depărtare, un lup urlă.

Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoştea acel urlet, aşa cum, odinioară, Cucui cunoştea glasul mamei sale. Un‑Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai mare, cel mai fioros. Vânăto­rul era mai suplu, mai ager, mai tânăr, Şireata mai vicleană, dar amân­doi îi ştiau de frică lui Un‑Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruţător, sălbatic.

Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale sale, în agonia morţii vulturului. Pisica‑nălucă fugise în păduri, în timp ce ursoaica albă şi‑a scos ghearele la cei din preajma ei, sfâşiind patru oameni înainte să cadă răpusă de‑o suliţă. L‑ar fi omorât şi pe Varamyr, dacă i‑ar fi ieşit în cale. Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată când intrase în pielea ei sau i se căţărase pe spate.

Lupii lui, însă…

Fraţii mei. Haita mea. Multe nopţi friguroase dormise cu lupii lui, încălzit de trupurile lor lăţoase îngrămădite în jurul lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea şi vor lăsa doar oasele, să întâmpine dezgheţul primăvara viitoare. Gândul era ciudat de liniştitor. Lupii lui vânaseră adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie hrană, la sfârşit. Ar putea să‑şi înceapă a doua viaţă sfâşiind carnea caldă şi moartă a propriului său cadavru.

Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai uşor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca şi cum ai încălţa o cizmă veche, lărgită de purtare. Aşa cum o cizmă era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să accepte lanţul, chiar şi un lanţ pe care niciun ochi de om nu‑l putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat un lup.

— Cu lupii şi femeile te însoţeşti pe viaţă, spunea adesea Haggon. Ai luat unul, eşti ca şi însurat. Lupul e parte din tine, începând cu ziua aceea, iar tu eşti parte din el. Amândoi vă veţi schimba.

De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase vânătorul. Pisicile erau parşive şi crude, gata oricând să te trădeze. Elanii şi cerbii erau victime; până şi cel mai curajos om devenea un laş dacă le purta pielea prea mult. Urşii, mistreţii, viezurii, nevăstuicile… Haggon nici nu se apropia de aşa ceva.

— Unele piei e mai bine să nu le porţi niciodată, băiete, i‑a spus el. Nu ţi‑ar plăcea în ce te‑ai transforma.

Dacă stăteai să‑l asculţi pe Haggon, păsările erau cele mai rele:

— Oamenii n‑au fost făcuţi să părăsească pământul. Stai prea multă vreme în nori şi n‑ai să mai vrei să cobori niciodată. Cunosc oameni‑fiare care au încercat şoimi, bufniţe, corbi. Chiar şi atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu ochii ridicaţi spre albastrul afurisit.

Dar nu toţi oamenii‑fiare simţeau la fel. Odată, pe când Cucui avea zece ani, Haggon l‑a dus la adunarea unor asemenea fiinţe. Oamenii‑lupi erau cei mai numeroşi din grup, fraţii‑lupi, dar băiatul i‑a găsit pe ceilalţi mai ciudaţi şi mai fascinanţi. Borroq semăna atât de mult cu mistreţul lui încât nu‑i mai lipseau decât colţii, Orell avea vulturul său, Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i‑a zărit, Cucui a vrut să aibă şi el o pisică‑nălucă), femeia‑capră Grisella…

Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca Varamyr Şasepiei, nici măcar Haggon, înalt şi fioros, cu palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce Varamyr i l‑a luat pe Blană‑Cenuşie, scoţându‑l din pielea fiarei, ca s‑o revendice pentru sine. Nu vei mai avea o a doua viaţă, bătrâne. Varamyr Treipiei îşi spusese pe vremea aceea. Blană‑Cenuşie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav şi aproape ştirb şi l‑a urmat curând pe Haggon în moarte.

Varamyr putea să ia orice animal voia, să‑l supună voinţei sale şi să‑i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau viezure.

Pălămida, gândi el.

Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat şi ars. Mance l‑ar fi blestemat şi el, dar Mance fusese ucis sau capturat. Nimeni nu va afla vreodată. Voi fi Pălămida suliţaşa, iar Varamyr Şasepiei va fi mort. Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Şi‑ar pierde lupii şi ar trăi tot restul vieţii în pielea unei femei sfrijite şi pline de negi… dar ar trăi. Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s‑o iau în stăpânire.

Un val de ameţeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, cu mâinile în­gropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă şi‑şi umplu gura, frecându‑şi‑l prin barbă şi peste buzele crăpate, sorbindu‑i apa. Era atât de rece încât abia reuşi s‑o înghită şi îşi dădu seama din nou cât de înfierbântat era.

Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se înteţea, umplând aerul de cristale, biciuin­du‑i faţa în timp ce îşi croia cu greu drum prin troiene, cu rana din şold deschi­zându‑se şi închizându‑se iar. Răsuflarea i se transforma într‑un nor alb, zdrenţuit. Când ajunse lângă copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s‑o folosească pe post de cârjă. Sprijinindu‑se cu putere de ea, se îndreptă clătinându‑se către cea mai apropiată colibă. Poate că ţăranii uitaseră ceva când au fugit… un sac de mere, nişte carne uscată, orice să‑l ţină în viaţă până se întorcea Pălămida.

Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui şi picioarele îi alunecară de sub trup.

Cât timp a zăcut acolo răşchirat, înroşind zăpada de sânge, Varamyr n‑ar fi putut spune. Zăpada o să mă îngroape. Ar fi o moarte liniştită. Se spune că ţi‑e cald când se apropie sfârşitul, cald şi somn. Ar fi plăcut să simtă din nou căldură, deşi îl întrista gândul că n‑avea să mai vadă nici­odată ţinuturile verzi, tărâmurile calde de dincolo de Zid, despre care cânta Mance.

— Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obişnuia să spună Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii‑fiare, dar îi şi respectă. La sud de Zid, îngenuncheaţii ne vânează şi ne măcelăresc ca pe nişte porci.

M‑ai prevenit, gândi Varamyr, dar tot tu mi‑ai arătat şi Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. Haggon dăduse o duzină de sfori de chihlimbar şi o sanie încărcată de piei pentru şase burdufuri cu vin, un drob de sare şi un ceaun de aramă. Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoţ decât Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo de mare. Ciorile îl cunoşteau pe Haggon ca vânător şi ca prieten al Rondului de Noapte şi se bucurau să primească veştile pe care le aducea despre viaţa de dincolo de Zidul lor. Unii îl ştiau şi de om‑fiară, dar nimeni nu vorbea despre asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să viseze la însoritul sud.

Varamyr simţea fulgii de zăpadă topindu‑i‑se pe frunte. E mai bine decât să arzi. Ce bine‑ar fi să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Ce bine‑ar fi să‑mi încep a doua viaţă! Lupii lui erau acum aproape. Îi simţea. Avea să părăsească acest trup plăpând, să devină una cu ei, să vâneze noaptea şi să urle la lună. Omul‑lup avea să devină un lup adevărat. Dar care?

Nu Şireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se împreuna cu Un‑Ochi. Nu voia, totuşi, să‑şi petreacă noua viaţă ca lupoaică, doar dacă n‑avea de ales. Pielea Vânătorului, masculul mai tânăr, i s‑ar fi potrivit mai bine… deşi Un‑Ochi era mai mare şi mai fioros şi el era cel care se împerechea cu Şireata ori de câte ori femela era în călduri.

— Se spune că uiţi, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, memoria îi slăbeşte şi animalul devine din ce în ce mai puţin om‑lup, din ce în ce mai mult lup, până când nu mai rămâne nimic din om şi dăinuie doar fiara.

Varamyr cunoştea acest adevăr. Când a intrat în pielea vulturului care îi aparţinuse lui Orell, a simţit furia celorlalţi oameni‑fiare în prezenţa sa. Orell fusese omorât de Jon Snow, cioara trădătoare, şi ura sa faţă de ucigaş fusese atât de puternică, încât Varamyr s‑a pomenit vânându‑l şi pe băiatul‑fiară. Ştiuse ce era băiatul din clipa în care a văzut imensul lup străvechi alb păşind tăcut alături de el. Un om‑fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi trebuit să mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi însemnat o a doua viaţă, demnă de un rege. Ar fi putut s‑o facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar flăcăul era tânăr şi lipsit de experienţă, încă împotrivindu‑se naturii sale, când ar fi trebuit s‑o glorifice.

Varamyr vedea ochii roşii ai lupului străvechi fixându‑l din trun­chiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om şi sorbise sângele muribunzilor, ţâşnindu‑le roşu şi fierbinte din gâtlejuri. Vânase duşmanii prin păduri şi îi atacase în timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece şi le împrăştiase pe pământul mocirlos. Cât de dulce le‑a fost carnea!

— Fiara a fost aceea, nu eu, şopti el răguşit. Darul cu care m‑aţi înzestrat.

Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, alburie şi ceţoasă. Simţea gheaţa închegându‑i‑se în barbă. Varamyr Şasepiei închise ochii.

Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini scheunând, lacrimile unei femei.

Ţugui. Plânge după Ţugui, dar după mine n‑a plâns niciodată.

Cucui se născuse cu o lună înainte de termen şi a fost atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aştepta să supravieţuiască. Mama sa a aşteptat să împlinească patru ani ca să‑i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. Tot satul se obişnuise să‑i spună Cucui, numele pe care i‑l dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. Tot Meha îl poreclise şi pe Ţugui, dar frăţiorul lui Cucui se născuse la termen, mare, rumen şi robust, sugând lacom la sânul mamei. Avea de gând să‑i dea numele tatălui lor. Dar Ţugui a murit. A murit când avea doi ani, iar eu şase, cu trei zile înainte de ziua lui.

— Puiul tău e la zei acum, i‑a spus mamei înlăcrimate vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simţi durere, nici foame şi nu va mai plânge niciodată. Zeii l‑au coborât în pământ, în copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre şi în râuri, în păsări şi în animale. Ţugui al tău a plecat să li se alăture. Va fi una cu lumea şi tot ce e în ea.

Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. Ţugui vede. Mă priveşte. Ştie. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu putea să se furişeze după fustele mamei ori să fugă cu câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoştită, Copoiul, Mârâitorul. Erau câini buni. Erau prietenii mei.

Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului neînsufleţit al lui Ţugui, n‑a avut cum să‑şi dea seama care era făptaşul, aşa că şi‑a îndreptat securea spre toţi trei. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât i‑au trebuit două lovituri ca să‑l reducă pe Copoi la tăcere şi patru să‑l doboare pe Mârâitor. Mirosul sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi erau înfiorătoare şi, totuşi, Coadă Pleoştită a venit la chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini şi obişnuinţa a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s‑a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu.

Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot vorbi pe limba oamenilor, aşa că n‑a reuşit să scoată decât un scâncet jalnic. Securea a despicat în două ţeasta bătrânului câine şi înăuntrul colibei băiatul a ţipat. Aşa şi‑au dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l‑a târât în pădure. Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că‑i sortise o moarte asemenea prietenilor lui. Însă el i l‑a încredinţat lui Haggon.

Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul.

— Ridică‑te! îi striga o voce. Ridică‑te, trebuie să plecăm! Sunt cu sutele.

Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înţepenită. Atât de frig. Când încercă să se mişte, descoperi că mâna i se lipise, îngheţată, de pământ. Lăsă nişte piele în urmă, când o trase ca să şi‑o elibereze.

— Ridică‑te! ţipă femeia din nou. Se apropie!

Pălămida se întorsese la el. Îl apucase de umeri şi‑l scutura, strigându‑i în faţă. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi simţea căldura pe obrajii amor­ţiţi de frig. Acum, gândi el, fă‑o acum sau mori.

Îşi adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din propria‑i piele şi se vârî în trupul ei.

Pălămida îşi arcui trupul şi urlă.

Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N‑avea să afle niciodată. Vechiul lui trup se prăbuşi în troiene, când degetele ei îi dădură drumul. Suliţaşa se zvârcoli violent, ţipând. Pisica‑nălucă obişnuia să i se împo­trivească sălbatic, iar ursul său alb fusese aproape nebun o vreme, repezindu‑se să muşte copacii şi pietrele, şi aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău.

— Ieşi, ieşi! îşi auzi gura strigând.

Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându‑şi mâinile şi smucindu‑şi picioarele în toate direcţiile, într‑un dans grotesc, în timp ce spiritul ei şi al lui se luptau pentru trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer îngheţat şi Varamyr putu savura, preţ de o secundă, gustul acestuia şi puterea trupului tânăr înainte ca dinţii ei să se strângă cu putere şi să‑i umple gura de sânge. Femeia îşi ridică mâinile la faţă. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să se supună şi îl zgâriau pe ochi. Abominabil, îşi aminti Varamyr, înecându‑se cu sânge, durere şi nebunie. Când încercă să ţipe, femeia scuipă limba pe care o împărţeau.

Lumea albă se răsturnă şi se îndepărtă. Preţ de o clipă, Varamyr avu senzaţia că se află în interiorul copacului inimii, privind afară prin ochii roşii, săpaţi în trunchi, cum trupul unui muribund zvâcneşte fără vlagă pe pământ şi cum o femeie nebună dansează oarbă şi însângerată sub lună, vărsând lacrimi de sânge şi sfâ­şiindu‑şi hainele. Apoi amândoi dispărură şi Varamyr se ridică, topindu‑se, în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. Era în zăpadă şi în nori, era o vrabie, o veveriţă, un stejar. O bufniţă cu coarne zbură tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în trupul acelei bufniţe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub pământul îngheţat, viermii pământului scormoneau orbeşte prin întuneric şi Varamyr era şi în trupurile lor. Sunt pădurea, sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi îşi luară zborul, croncănind când îl simţiră trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agăţaţi pe spatele lui. Un lup străvechi se deşteptă, ridicând capul să mârâie în aer. Înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui Un‑Ochi, a Şiretei şi a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui aveau să‑l salveze, îşi spuse.

Acesta fu ultimul lui gând ca om.

Moartea veni dintr‑odată. Simţi un şoc rece, de parcă ar fi fost azvârlit în apele unui lac îngheţat. Apoi se pomeni gonind peste nămeţii scăldaţi de razele lunii, cu haita pe urme. Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un‑Ochi îşi dădu el seama. Urlă, iar Şireata şi Vânătorul îi răspunseră.

Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, îşi aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce pierduse, iar alta după ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase în gheaţă. Degete de promoroacă se furişau încet în susul copacului inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. Umbre cu ochi albaştri se plimbau printre nămeţi. Unele purtau veşminte maro, unele haine negre şi altele erau despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, piei ce duhneau a mucegai, putreziciune şi urină. Şireata mârâi şi îşi dezveli colţii, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu pradă. Nu aceştia.

Făpturile de jos se mişcau, dar n‑aveau viaţă. Una câte una, îşi înălţară capetele către cei trei lupi de pe deal. Ultima care‑i privi era creatura care fusese Pălămida. Era înveşmântată în lână, blană şi piele şi, peste toate acestea, purta o mantie de chiciură care pârâia la fiecare mişcare şi scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau ţurţuri trandafirii, zece cuţite lungi de sânge îngheţat. Iar în adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, dând trăsăturilor ei aspre o frumuseţe misterioasă de care n‑avuseseră parte în viaţă.

Mă vede.