PDF Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1 carti de citit online

Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1

PRINŢUL WINTERFELLULUI

Vatra avea o crustă de cenuşă neagră şi rece, camera nu primea decât căldura lumânărilor. Ori de câte ori se deschidea uşa, flăcările li se unduiau şi tremurau. Tremura şi mireasa. Îi puseseră veşminte din lână albă de miel, împodobite cu dantelă. Pe mâneci şi pe corsaj erau cusute perle de apă dulce şi avea în picioare pantofi din piele albă de căprioară – frumoşi, dar nu călduroşi. Era palidă, cu sân­gele pierit din obraji.

Un chip cioplit din gheaţă, se gândi Theon Greyjoy, aranjându‑i pe umeri o mantie tivită cu blană. Un leş îngropat în zăpadă.

— Doamna mea, e timpul.

Dincolo de uşă, muzica îi chema, lăută, fluier şi tobă.

Mireasa îşi ridică ochii. Ochi căprui, sclipind în lumina lumânărilor.

— O să‑i fiu o soţie bună, şi cr‑credincioasă. O… o să‑i ofer plăcere şi o să‑i dăruiesc fii. O să fiu o soţie mai bună decât ar fi putut fi vreodată adevărata Arya, o să vadă.

Vorbeşte aşa şi‑o să fii ucisă sau mai rău. Învăţase lecţia asta fiind Duhoare.

— Tu eşti adevărata Arya, doamna mea. Arya din Casa Stark, fiica Lordului Eddard, moştenitoarea Winterfellului.

Numele ei, ea trebuia să‑şi ştie numele.

— Arya Încurcă‑lume. Sora ta îţi spunea Arya Chip de Cal.

— Eu am născocit numele ăsta. Avea faţa lunguiaţă şi semăna cu a unui cal. A mea nu e aşa. Eu eram drăguţă. Lacrimile i se revărsară în sfârşit din ochi. N‑am fost niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar spuneau cu toţii că eram drăguţă. Lordul Ramsay crede că sunt drăguţă?

— Da, minţi el. Aşa mi‑a spus.

— Însă el ştie cine sunt. Cine sunt cu adevărat. Văd asta când se uită la mine. Pare atât de furios, chiar şi atunci când zâmbeşte, dar nu e vina mea. Se zice că‑i place să chinuiască oamenii.

— Doamna mea n‑ar trebui să‑şi plece urechea la asemenea… minciuni.

— Se spune că pe tine te‑a chinuit. Mâinile tale şi…

El avea gura uscată.

— Am… am meritat‑o. L‑am înfuriat. Nu trebuie să‑l înfurii. Lordul Ramsay e… un bărbat minunat şi binevoitor. Fă‑i pe plac, şi o să fie bun cu tine. Fii o soţie bună.

— Ajută‑mă. Se agăţă de el. Te rog. Vă vedeam în curte, când vă jucaţi cu săbiile. Erai atât de frumos. Îl strânse de braţ. Dacă fugim, aş putea fi soţia ta, sau… sau târfa ta…, cum doreşti. Ai putea fi bărbatul meu.

Theon îşi smulse braţul din strânsoarea ei.

— Nu sunt… nu sunt bărbatul nimănui. Un bărbat ar fi ajutat‑o. Fii… fii pur şi simplu Arya, fii soţia lui. Fă‑i pe plac, sau… fă‑i pe plac, atât şi nimic mai mult, şi încetează să tot spui că eşti altcineva.

Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Muzica era din ce în ce mai insistentă.

— Şterge‑ţi lacrimile. Ochi căprui. Ar fi trebuit să fie cenuşii. Cineva o să vadă. Cineva o să‑şi amintească. Bun. Acum zâmbeşte.

Fata se strădui. Buzele ei tremurătoare zvâcniră în sus şi rămaseră aşa, şi el îi văzu dinţii. Destul de albi, se gândi, dar, dacă‑l înfurie, nu vor mai fi destul de lungi. Când deschise uşa, trei dintre cele patru lumânări pâlpâiră. Conduse mireasa afară, în ceaţă, unde aşteptau oaspeţii poftiţi la nuntă.

— De ce eu? întrebase când îl anunţase Lady Dustin că el trebuia să dea mireasa.

— Tatăl ei e mort, aşa cum sunt şi toţi fraţii ei. Mama ei şi‑a găsit sfârşitul la Gemeni. Unchii ei sunt dispăruţi, sau morţi, sau ostatici.

— Încă mai are un frate. Încă mai are trei fraţi, ar fi trebuit să spună. Jon Snow face parte din Rondul de Noapte.

— Un frate vitreg, bastard şi juruit Zidului. Tu ai fost pupilul tatălui ei, n‑are pe nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. E cel mai nimerit să fii tu acela care‑ncredinţează mâna ei pentru cununie.

Nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. Theon Greyjoy copilărise împreună cu Arya Stark. Theon ar fi recunoscut o impostoare. Dacă era văzut acceptând‑o pe fata dată de Bolton drept Arya, lorzii din Nord care se adunaseră să fie martori la cununie n‑aveau de ce să‑i pună la îndoială legitimitatea. Stout şi Slate, Umber Urgia Târfelor, arţăgoşii Ryswell, bărbaţii din casa Hornwood şi verii Cerwyn, grăsanul Lord Wyman Manderly… niciunul dintre ei nu le cunoscuse pe fetele lui Ned Stark nici măcar pe jumătate atât de bine cum le cunoscuse el. Şi, dacă vreo câţiva îşi păstrau îndoielile, aveau să fie cu siguranţă destul de înţelepţi ca să nu şi le dea pe faţă.

Mă folosesc ca să le‑ascund înşelătoria, îi dau minciunii lor chipul meu. De aceea îl îmbrăcase Roose Bolton din nou în veşminte de lord, ca să‑şi joace rolul în farsa asta în travesti. Odată ce se încheia, odată ce falsa lor Arya era cununată şi deflorată, Bolton nu mai avea ce face cu Theon Schimbă‑mantie.

— Slujeşte‑ne şi, după înfrângerea lui Stannis, vom căuta cel mai potrivit mod de a te repune în locul tatălui tău, îi spusese lordul, cu vocea aia moale a lui, făcută pentru minciuni şi şoapte.

Theon nu crezuse niciodată nici măcar un cuvinţel. Trebuia să danseze cum îi cântau, fiindcă n‑avea de ales, dar pe urmă… Atunci o să mă dea din nou pe mâna lui Ramsay, se gândi, şi Ramsay o să‑mi mai ia câteva degete şi‑o să mă transforme din nou în Duhoare. Dacă zeii nu erau cumva îndurători, dacă Stannis Baratheon nu descindea cumva la Winterfell ca să‑i treacă prin ascuţişul sabiei pe toţi, inclusiv pe el. Era cel mai bun lucru la care putea să spere.

Suna bizar, dar în pădurea zeilor era mai cald. Dincolo de marginile ei, un ger aspru şi alb prinsese Winterfellul în gheare. Potecile acoperite cu gheaţă neagră erau înşelătoare şi chiciura scânteia în lumina lunii pe geamurile sparte ale grădinii de sticlă. Lângă pereţi se stivuiseră mor­mane de zăpadă murdară, umplând toate ungherele şi toate ascunzi­şurile. Unele erau atât de înalte, încât acopereau uşile din spatele lor. Sub zăpadă zăceau cenuşa şi zgura şi, ici şi colo, câte o grindă înnegrită sau câte un morman de oase împodobit cu resturi de piele şi de păr. Ţurţuri lungi cât lăncile atârnau de parapete şi tiveau turnurile cu franjuri, ca nişte favoriţi albi şi ţepeni de pe obrajii unui bătrân. Însă în pădurea zeilor pământul nu îngheţase şi din lacurile fierbinţi se înălţa aburul, cald ca răsuflarea unui prunc.

Mireasa era înveşmântată în alb şi cenuşiu, culorile pe care le‑ar fi purtat adevărata Arya dacă ar fi trăit destul de mult ca să se mărite. Theon purta negru şi auriu, şi mantia îi era prinsă pe umăr cu un kraken grosolan din fier, făcut pentru el de un fierar din Barrowton. Însă sub glugă părul îi era alb şi subţire, iar tenul lui avea tenta cenuşie a pielii unui bătrân. Un Stark, în sfârşit, se gândi. Braţ la braţ cu mireasa, trecu pe sub arcada de piatră a unei uşi, cu fuioare de ceaţă agitându‑li‑se în jurul picioarelor. Toba era sfioasă, ca bătăile inimii unei fecioare, sunetul fluierului era înalt, dulce şi ademenitor. Sus, deasupra creşte­telor copacilor, cornul lunii plutea pe cerul întunecat, pe jumătate ascuns de ceaţă, ca un ochi furişându‑şi privirea printr‑un văl de mătase.

În acea pădure a zeilor, Theon Greyjoy nu se simţea străin. În copi­lărie se jucase acolo, aruncase pietre, făcându‑le să traverseze în salturi suprafaţa întunecată a lacului rece de sub copacul inimii, îşi ascunsese comorile în trunchiul un stejar bă­trân, vânase veveriţe cu un arc meşterit de el însuşi. Apoi, după ce mai crescuse, îşi înmuiase vânătăile în izvoarele calde după nenumăratele lupte din curte, cu Robb şi Jory şi Jon Snow. În mijlocul acelor castani, ulmi şi pini găsise locuri tainice, unde se putea ascunde când voia să fie singur. Acolo sărutase pentru prima oară o fată. Mai târziu, o altă fată îl făcuse bărbat pe o cuvertură zdrenţuită, la umbra acelui sequoia înalt, verde‑gri.

Însă nu mai văzuse niciodată pădurea zeilor astfel – cenuşie şi fantomatică, plină de ceţuri calde, de lumini plutitoare şi de şoapte ce păreau să vină de pretutindeni şi de nicăieri. Izvoarele fierbinţi abureau sub copaci. Din pământ se înălţau vapori calzi, învăluind trunchiurile în răsuflarea lor ceţoasă, furişându‑se în susul zidurilor ca să tragă perdele gri peste ferestrele pânditoare.

Exista un soi de potecă, îngustă, şerpuitoare, din pietre crăpate, acoperite de muşchi, pe jumătate îngropate sub ţărâna adusă de vânt şi sub frunzele căzute, o cărăruie nesigură din cauza rădăcinilor groase, maronii, împinse în afară. Conduse mireasa de‑a lungul ei. Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Însă nu trebuia să se gândească la asta. Dacă i‑ar fi trecut dincolo de buze, numele acela l‑ar fi putut costa un deget sau o ureche. Mergea încet, atent la fiecare pas. Ori de câte ori se grăbea, degetele lipsă de la picioare îl făceau să şchiopăteze şi nu trebuia să se‑mpleticească. Strică nunta Lordului Ramsay cu un pas greşit şi Lordul Ramsay poate îndrepta o asemenea stângăcie jupuind piciorul ofensator.

Ceaţa era atât de deasă, încât nu se zăreau decât copacii cei mai apropiaţi; dincolo de ei erau umbre înalte şi lumini palide. Lumânările pâlpâiau pe marginile cărării unduitoare şi printre copaci, licurici firavi plutind într‑o supă caldă, cenuşie. Era ca şi cum te‑ai fi aflat pe un alt tărâm straniu, într‑un loc dintre două lumi şi din afara timpului, unde rătăceau sufletele damnate, copleşite de jale, înainte de a găsi drumul către iadul pe care li‑l dobândiseră propriile păcate. Atunci suntem morţi cu toţii? Stannis a venit şi ne‑a ucis în somn? Lupta se apropie sau a fost deja purtată şi pierdută?

Ici şi colo ardea lacom câte o torţă, aruncându‑şi strălucirea roşiatică peste feţele nuntaşilor. Ceaţa se retrăgea din faţa luminii pâlpâitoare dând trăsăturilor con­tururi animalice, doar pe jumătate umane, deformate. Lordul Stout se preschimba într‑un buldog, bătrânul Lord Locke într‑un vultur, Umber Urgia Târfelor într‑un gargui, Walder Frey cel Mare într‑o vulpe, Micul Walder într‑un taur roşu, căruia nu‑i lipsea decât belciugul din nas. Faţa lui Roose Bolton era o mască de un cenuşiu palid, cu două cioburi de gheaţă murdară în locul ochilor.

Deasupra capetelor, copacii erau grei de corbi cu penele înfoiate, cocârjaţi asupra crengilor golaşe, maronii, holbându‑se la procesiunea fastuoasă. Păsările Maesterului Luwin. Luwin murise şi turnul lui fusese dat pradă torţelor, însă corbii rămăseseră. Asta e casa lor. Theon se întrebă cum era când aveai o casă.

Pe urmă ceaţa se despică aidoma cortinei unui spectacol de pantomimă, care dezvăluie o nouă scenă. Copacul inimii le apăru în faţă, răsfirându‑şi larg crengile ciolănoase. În jurul trunchiului gros şi alb, frunzele căzute alcătuiseră mormane roşii şi cafenii. Acolo erau mai mulţi corbi, bolborosind unii către alţii în limba tainică a ucigaşilor. Ramsay Bolton stătea sub ei, purtând cizme înalte din piele moale, gri, şi un pieptar din catifea neagră, cu mătase roz în despicături şi cu sclipirile unor lacrimi de rubin.

— Cine vine? Avea buzele umede şi gâtul roşu deasupra gulerului. Cine vine în faţa zeului?

— Arya din Casa Stark vine aici să se cunune, răspunse Theon. Femeie în toată firea, înflorită, fiică legitimă de obârşie nobilă, vine să implore binecuvântarea zeilor. Cine vine s‑o ceară?

— Eu, spuse Ramsay. Ramsay din Casa Bolton, Lord al Hornwoodului, moştenitorul al Dreadfortului. Eu o cer. Cine o dă?

— Theon din Casa Greyjoy, care a fost pupilul tatălui ei. Se întoarse către mireasă. Lady Arya, vrei să‑l alegi pe acest bărbat?

Ea îşi înălţă ochii spre ai lui. Ochii căprui, nu cenuşii. Sunt cu toţii chiar atât de orbi? Jeyne păstră tăcerea o clipă îndelungată, dar ochii ei implorau. Asta e şansa ta, se gândi Theon. Spune‑le acum. Strigă‑ţi numele în faţa tuturor, spune‑le că nu eşti Arya Stark, lasă Nordul să audă acum cum ţi s‑a impus să joci rolul ăsta. Ceea ce ar fi însemnat moartea ei, fireşte, precum şi a lui, dar, în furia sa, Ramsay i‑ar fi ucis probabil repede. Vechii zei ai Nordului le‑ar fi putut face acest mic hatâr.

— Îl aleg pe acest bărbat, şopti mireasa.

Jur‑împrejurul lor, luminile licăriră în ceaţă, o sută de lumânări palide ca stelele sub linţoliu. Theon se retrase cu un pas, iar Ramsay şi mireasa lui îşi împreunară mâinile şi îngenuncheară în faţa copacului inimii, plecându‑şi capetele în semn de supunere. Roşii, ochii ciopliţi ai copacului se uitau în jos, către ei, cu enorma sa gură roşie deschisă, ca şi cum ar fi râs. Pe crengile de deasupra, un corb croncăni.

După o clipă de rugăciune tăcută, bărbatul şi femeia se ridicară iarăşi. Ramsay dezlegă mantia pe care Theon o lăsase să alunece în jurul umerilor miresei sale cu câteva minute înainte, mantia grea de lână albă, tivită cu blană cenuşie, având ca blazon lupul străvechi al Casei Stark. Îi puse în locul ei o mantie roz, împestriţată cu rubine aidoma celor de pe pieptarul lui. Avea pe spate omul jupuit al Dread­fortului, din piele roşie ţeapănă, înfiorător, sinistru.

Şi gata, se terminase. Cununiile se făceau mult mai repede în Nord. Pentru că nu aveau preoţi, presupuse Theon, dar, indiferent care ar fi fost motivul, i se părea o binecuvântare. Ramsay Bolton îşi săltă soţia în căuşul braţelor şi se îndepărtă cu paşi mari, purtând‑o prin ceaţă. Lordul Bolton şi a sa Lady Walda îl urmară, apoi plecară ceilalţi. Muzicanţii dădură din nou viaţă instrumentelor, iar bardul Abel începu să cânte Două inimi ce bat ca una. Două dintre femeile sale îşi uniră glasurile cu al lui, într‑o armonie dulce.

Theon se pomeni întrebându‑se dacă ar fi trebuit să rostească o rugăciune. Oare vechii zeii mă vor auzi? Nu erau zeii lui, nu fuseseră ai lui niciodată. Prin naştere, era un om de fier, un fiu al ţinutului Pyke, se închina Zeului Înecat al insulelor… dar Winterfellul se afla atât de departe de mare. De când nu‑l mai auzise niciun zeu trecuse o viaţă de om. Nu ştia cine era sau ce era, de ce mai trăia încă, de ce se născuse.

— Theon, păru să şoptească o voce.

Îşi ridică brusc capul.

— Cine‑a vorbit asta?

Nu vedea nimic, în afară de copaci şi de ceaţa care‑i învăluia. Vocea fusese tot atât de slabă ca un foşnet de frunze, tot atât de rece ca ura. Vocea unui zeu sau a unei stafii. Câţi muriseră în ziua în care cucerise Winterfellul? Şi câţi alţii în ziua în care îl pierduse? În ziua în care a murit Theon Greyjoy, ca să renască sub chipul lui Duhoare. Duhoare, Duhoare, rimează cu înfiorare.

Îşi dori dintr‑odată să nu se mai afle acolo.

Imediat ce ieşi din pădurea zeilor, frigul coborî asupra lui ca un lup hămesit, prinzându‑l în dinţi. Îşi lăsă capul în jos, împotriva vântului, şi se îndreptă spre Sala Mare, grăbindu‑se pe urmele lungului şir de lumânări şi de torţe. Gheaţa îi scârţâia sub cizme şi o rafală neaşteptată de vânt îi dădu gluga pe spate, de parcă o stafie i‑ar fi smuls‑o cu degete îngheţate, ca să‑i arunce o lungă privire lacomă asupra feţei.

Pentru Theon Greyjoy, Winterfellul era plin de fantome.

Acela nu era castelul pe care şi‑l amintea din vara tinereţii sale. Era desfigurat şi sfărâmat, mai degrabă ruină decât fortificaţie, bântuit de ciori şi de cadavre. Marele zid dublu de apărare nu fusese distrus, fiindcă granitul nu cedează cu uşurinţă în faţa focului, dar cele mai multe turnuri şi donjoane nu mai aveau acoperişuri. Câteva se dărâmaseră. Focul mistuise, în întregime sau în parte, acoperişurile de paie şi grinzile, iar sub geamurile sparte ale grădinii de sticlă fructele şi legumele care ar fi hrănit castelul în timpul iernii erau moarte, înnegrite şi îngheţate. Curtea era plină de corturi pe jumătate îngropate în zăpadă. Roose Bolton îşi adusese oastea în interiorul zidurilor, împreună cu prietenii lui din Casa Frey; mii de oameni îngrămădiţi în mijlocul ruinelor, înghesuiţi în toate curţile, dormind în pivniţe, în turnuri fără acoperiş şi în clădiri abandonate de veacuri.

Dâre de fum cenuşiu se înălţau şerpuind din bucătăriile reconstruite şi din cazărmile reacoperite. De parapetele şi de crenelurile încununate cu zăpadă atârnau ţurţuri de gheaţă. Toate culorile din Winterfell fuseseră absorbite, până ce nu mai rămăseseră decât cenuşiul şi albul. Culorile Casei Stark. Theon nu ştia dacă ar fi trebuit să considere că era de rău augur sau că era liniştitor. Până şi cerul era cenuşiu. Cenuşiu şi iar cenuşiu, tot mai cenuşiu. O întreagă lume cenuşie, oriunde te‑ai uita, totul e cenuşiu, mai puţin ochii miresei. Ochii miresei erau căprui. Mari şi căprui şi înspăimântaţi. Nu era drept să se uite la el, aşteptând să fie salvată. Ce‑şi închipuia Jeyne, că el avea să fluiere chemând un cal înaripat care să‑i scoată de acolo, ca un erou din poveştile îndrăgite de ea şi de Sansa? El nu putea să se ajute nici măcar pe sine în­suşi. Duhoare, Duhoare, rimează cu umilitoare.

În toată curtea, morţii atârnau pe jumătate îngheţaţi la capătul unor frânghii de cânepă, cu feţele umflate albite de chiciură. Când ajunseseră căruţele lui Bolton la Winterfell, castelul mişuna de intruşi. Mai bine de două duzini fuseseră mânaţi cu vârfurile suliţelor afară din cuiburile pe care şi le făcuseră prin fortăreţele şi în turnurile castelului. Pe cei mai neobrăzaţi şi mai agresivi îi spânzuraseră, iar ceilalţi fuseseră puşi la muncă. Slujiţi‑mă bine, le spusese Lordul Bolton, fiindcă dacă o făceau aveau să fie milostiv. În pădurea lupilor, aflată atât de aproape, se găseau piatră şi lemn din belşug. Porţile noi, solide, fuseseră terminate primele, înlocuin­du‑le pe cele care arseseră. Pe urmă fusese îndepărtat acoperişul prăbuşit al Sălii Mari şi în locul lui se înălţase în grabă unul nou. După ce se isprăviseră lucrările, Lordul Bolton îi spânzurase pe muncitori. Credincios cuvântului dat, fusese milostiv şi nu jupuise pe nimeni.

În momentul acela sosise deja şi restul oştirii. Înălţaseră cerbul şi leul Regelui Tommen deasupra zidurilor Winterfellului în timp ce vântul se năpustea dinspre nord urlând, iar dedesubt puseseră omul jupuit al Dreadfortului. Theon sosise cu alaiul lui Barbrey Dustin, împreună cu ea însăşi, cu recruţii ei din Barrowton şi cu viitoarea mireasă. Lady Dustin insistase că Lady Arya trebuia să‑i fie dată în custodie până la nuntă, dar acum asta se încheiase. Acum îi aparţine lui Ramsay. A rostit cuvintele. Prin căsătorie, Ramsay devenea Lord de Winterfell. Atâta vreme cât Jeyne evita să‑l înfurie, el n‑avea să‑i facă niciun rău. Arya. Numele ei e Arya.

Mâinile lui Theon începuseră să pulseze dureros, chiar şi în mănuşile căptuşite cu blană. Mâinile erau adesea acelea care‑l dureau cel mai tare, mai ales degetele lipsă. Existase cu adevărat o vreme în care femeile tânjeau să le atingă? M‑am făcut Prinţ al Winterfellului, se gândi, şi de‑acolo mi s‑au tras toate astea. Crezuse că oamenii aveau să cânte despre el o sută de ani, că aveau să spună poveşti despre cute­zanţa lui. Dar, dacă vorbea cineva despre el acum, îi numea Theon Schimbă‑mantie, iar poveştile erau despre trădarea lui. Ăsta n‑a fost niciodată căminul meu. Aici am fost ostatic. Lordul Stark nu‑l tratase cu cruzime, dar umbra lungă a oţelului sabiei lui fusese întotdeauna între ei. A fost bun cu mine, dar niciodată prietenos. Ştia că într‑o bună zi ar fi putut fi nevoit să mă dea morţii.

Îşi ţinu ochii în jos în timp ce traversa curtea, ocolind corturile. Aici am învăţat să lupt, îşi spuse, amintindu‑şi de zilele calde de vară petrecute antrenându‑se pentru lupta cu pumnii împreună cu Robb şi Jon Snow, sub ochii atenţi ai bătrânului Ser Rodrick. Asta se întâm­plase de mult, când era întreg, când putea strânge mânerul unei săbii la fel de bine ca orice alt bărbat. Însă curtea aceea îi trezea şi amintiri mai sumbre. Acolo îi adunase pe oamenii lui Stark în noaptea în care fugiseră din castel Bran şi Rickon. Ramsay era atunci Duhoare, stătea alături de el, şoptindu‑i că ar fi putut să jupoaie câţiva captivi ca să‑i facă să spună unde se duseseră băieţii. Aici n‑o să fie jupuit nimeni atâta vreme cât eu sunt Prinţul Winterfellului, îi răspunsese Theon, fără să întrevadă cât de scurtă avea să se dovedească domnia lui. Niciunul dintre ei n‑o să mă ajute. I‑am cunoscut pe toţi timp de o jumătate de viaţă şi acum n‑o să m‑ajute nimeni. Chiar şi aşa, făcuse tot ce‑i stătuse în puteri ca să‑i apere, dar, odată ce lăsase deoparte chipul lui Duhoare, Ramsay măcelărise toţi bărbaţii şi pe oamenii de fier al lui Theon deopotrivă. I‑a dat foc calului meu. Fusese ultima imagine pe care‑o văzuse în ziua căderii castelului: Zâmbitorul arzând, cu flăcările săltân­du‑i‑se din coamă când se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu copitele, urlând, cu ochii albiţi de groază. Chiar în curtea asta.

Uşile Sălii Mari i se conturară în faţa ochilor; noi, înlocuindu‑le pe cele arse, şi i se părură urâte, grosolane, scânduri negeluite alăturate în grabă. Le păzeau doi suliţaşi, gârboviţi şi tremurând sub mantiile groase de blană, cu bărbile acoperite de o crustă de gheaţă. Îl urmăriră pe Theon cu priviri ranchiunoase când urcă treptele şchiopătând, împinse uşa din dreapta şi se strecură înăuntru.

Sala binecuvântat de caldă strălucea în lumina torţelor, mai plină decât o văzuse vreodată. Theon lăsă căldura să‑l învăluie, apoi îşi croi drum către partea din faţă a încăperii. Oamenii stăteau pe bănci genunchi lângă genunchi, atât de înghesuiţi, încât servitorii trebuiau să se strecoare printre ei răsucindu‑se. Până şi cavalerii şi lorzii din capul mesei se bucurau de mai puţin spaţiu decât de obicei.

Sus, pe dais, Abel ciupea corzile lăutei, cântând Frumoasele fecioare ale verii. Îşi spune bard. De fapt e mai degrabă codoş. Lordul Manderly adusese lăutari din Portul Alb, dar niciunul dintre ei nu era cântăreţ, aşa că, atunci când Abel îşi făcuse apariţia la poartă, cu o lăută şi şase femei, fusese considerat bine venit.

— Două surori, două fiice, o soţie şi bătrâna mea mamă, pretinsese cântăreţul, deşi niciuna nu semăna cu el. Unele dansează, altele cântă din gură, una cântă la fluier şi alta la tobe. Sunt şi spălătorese pricepute.

Bard sau codoş, vocea lui Abel era acceptabilă şi cânta frumos din lăută. Acolo, printre ruine, era mult mai mult decât s‑ar fi putut spera.

Pe pereţi atârnau stindarde: capetele de cal al clanului Ryswell, în auriu, cafeniu, cenuşiu şi negru; uriaşul furtunos al Casei Umber; mâna de piatră a Casei Flint de la Degetul lui Flint; elanul Casei Hornwood şi tritonul Casei Manderly; securea neagră de luptă a Cerwynilor şi pinii clanului Tallhart. Însă culorile lor vii nu reuşeau să acopere întru totul nici zidurile înnegrite, nici scândurile care astu­pau golurile unde fuseseră cândva ferestre. Nici acoperişul nu se potrivea, cu lemnul lui nou, grosolan, acolo unde fuseseră grinzile vechi, atât de pătate, încât, după secolele petrecute în fum, ajunseseră aproape negre.

Cele mai mari stindarde se aflau în spatele daisului, unde lupul străvechi al Winterfellului şi omul jupuit al Dreadfortului atârnau în spatele miresei şi al mirelui. La vederea stindardului Stark, Theon simţi o lovitură mai puternică decât se aşteptase. Nu se potriveşte, nu se potriveşte, e la fel de nepotrivit ca ochii ei. Blazonul Casei Poole era un platou albastru pe fond alb, înconjurat de o bordură cenuşie, cu irişi. Pe acela ar fi trebuit să‑l atârne.

— Theon Schimbă‑mantie, spuse cineva la trecerea lui.

Alţii îşi întoarseră capetele când îl zăriră. Un bărbat scuipă. Şi de ce nu? El era cel care cucerise Winterfellul prin trădare, îşi măcelărise fraţii adoptivi, îşi adusese oamenii să fie jupuiţi la Moat Cailin şi îşi condusese sora adoptivă în patul Lordului Ramsay. Roose Bolton s‑o fi folosit de el, dar adevăraţii oameni ai Nordului îl dispreţuiau.

Degetele lipsă de la piciorul stâng îl blagosloviseră cu un mers de crab, caraghios la vedere. Auzi o femeie râzând în spatele lui. Chiar şi acolo, în acel castel‑ci­mitir aproape îngheţat, erau femei. Spălătorese. Era un mod politicos de a spune vi­vandiere, care era un mod politicos de a spune târfe.

Theon n‑ar fi putut zice de unde veniseră. Păreau să apară pur şi simplu, cum apăreau viermii pe un leş, sau corbii după o luptă. Toate armatele le atrăgeau. Unele erau târfe înrăite, în stare să se culce cu douăzeci de bărbaţi pe noapte şi să bea până‑i băgau pe toţi sub masă. Altele păreau tot atât de inocente ca nişte fecioare, dar ăsta nu era decât unul dintre trucurile negoţului lor. Câteva erau mirese de tabără, legate de soldaţii pe care‑i urmau prin vorbe şoptite către un zeu sau altul, dar osândite să fie date uitării imediat ce se încheia războiul. Încălzeau patul bărbatului noaptea, îi peticeau cizmele dimineaţa, îi pregăteau cina în amurg şi‑i prădau leşul după luptă. Unele chiar spălau câte ceva. Cel mai adesea erau însoţite de copii bastarzi, creaturi jalnice, dezgustător de murdare, născute într‑o tabără oarecare. Dar până şi ei îşi băteau joc de Theon Schimbă‑mantie. Lasă‑i să râdă. Mândria lui murise acolo, în Winterfell; în temniţele din Dreadfort nu era loc pentru aşa ceva. După ce cunoşteai sărutarea unui cuţit de jupuit, niciun hohot de râs nu mai putea să te rănească.

Obârşia şi sângele care‑i curgea prin vene îi dădeau dreptul la un loc pe dais, la capătul mesei înalte, lângă perete. În stânga lui se afla Lady Dustin, înveşmântată ca întotdeauna în stofă de lână neagră, cu o croială sobră şi fără podoabe. Locul din dreapta era gol. Se tem cu toţii că dezonoarea ar putea cădea şi asupra lor. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi râs.

Mireasa stătea de locul de cea mai mare cinste, între Ramsay şi tatăl lui. Rămase cu ochii plecaţi în vreme ce Roose Bolton îi invită să bea pentru Lady Arya.

— Prin copiii ei, cele două Case străvechi ale noastre vor deveni una, spuse el, şi vechea duşmănie dintre Stark şi Bolton îşi va găsi sfârşitul.

Vocea lui era atât de înceată, încât în sală se aşternu liniştea când toată lumea îşi încordă auzul ca să‑i desluşească vorbele.

— Îmi pare rău că bunul nostru prieten Stannis încă n‑a găsit de cuviinţă să ni se alăture, continuă el, stârnind un val de râsete, fiindcă ştiu că Ramsay spera să‑i ofere miresei sale capul lui, ca dar de nuntă.

Râsetele se înteţiră.

— Când va sosi, o să‑i facem o primire magnifică, demnă de nişte adevăraţi oameni ai Nordului. Până atunci, să mâncăm, să bem şi să ne veselim… căci iarna aproape că a căzut asupra noastră, prieteni, şi mulţi dintre noi nu vom trăi să vedem primăvara.

Lordul de la Portul Alb le procurase mâncarea şi băutura, bere neagră şi bere blondă, şi vinuri, roşii, aurii şi purpurii, aduse din Sudul cald pe corăbii cu fundul gros şi lăsate să‑mbătrânească în beciurile lui adânci. Nuntaşii înfulecau plăcinte cu cod şi dovlecei de iarnă, movile de napi şi roţi mari de brânză, felii de carne de oaie afumată şi costiţă de vită bine friptă, aproape neagră, şi, la sfârşit, trei plăcinte de nuntă uriaşe, cât roţile de căruţă, cu coaja solzoasă umplută până la refuz cu morcovi, ceapă, napi, păstârnac, ciuperci şi hălci de carne de porc condimentată, în­tr‑un sos maroniu cu cimbru. Ramsay tăia felii cu paloşul şi Wyman Manderly le împărţea el însuşi, dându‑le primele porţii aburinde lui Roose Bolton şi soţiei sale dolofane din clanul Frey şi oferindu‑le pe următoarele lui Ser Hosteen şi Ser Aenys, fiii lui Walder Frey.

— Cea mai bună plăcintă pe care‑aţi mâncat‑o vreodată, lorzii mei, declară grăsanul. Împingeţi‑o la vale cu vin auriu de Arbor şi savuraţi fiecare îmbucătură. Eu ştiu c‑o voi face.

Respectându‑şi cuvântul, Manderly devoră şase porţii, câte două din fiecare plăcintă, plescăind din buze, plesnindu‑se cu palma peste burtă şi îndopându‑se până când partea din faţă a tunicii îi deveni pe jumătate maronie din pricina petelor de sos, iar firimiturile de coajă îi împestriţară barba. Nici măcar grăsuna Walda Frey nu‑i egală lăcomia, cu toate că izbuti şi ea să dea gata trei felii. Ramsay mâncă de asemenea cu poftă, deşi mireasa lui palidă nu făcu nimic altceva decât să privească lung porţia aşezată în faţa ei. Când îşi înălţă capul şi se uită la Theon, el îi văzu spaima în spatele ochilor mari, căprui.

Nimănui nu i se îngăduise să intre în sală cu sabia lungă, dar pumnal avea toată lumea, până şi Theon Greyjoy. Cum altfel şi‑ar fi putut tăia carnea? Ori de câte ori se uita la fata care fusese Jeyne Poole, simţea prezenţa acelei lame de oţel. N‑am cum s‑o salvez, se gândi, dar aş putea s‑o ucid cu destulă uşurinţă. Nimeni nu se aşteaptă la asta. Aş putea s‑o implor să‑mi facă onoarea unui dans şi să‑i tai beregata. Ar fi o faptă bună, nu‑i aşa? Şi, dacă vechii zei mi‑au ascultat ruga, în furia lui, Ramsay mi‑ar putea da şi mie o lovitură mortală. Theon nu se temea de moarte. În subteranele de la Dreadfort învăţase că existau lucruri mult mai cumplite. Era o lecţie pe care o primise de la Ramsay, deget cu deget, o lecţie pe care n‑avea s‑o uite niciodată.

— Nu mănânci, observă Lady Dustin.

— Nu.

Îi era greu să mănânce. Ramsay îl lăsase cu atât de mulţi dinţi rupţi, încât mestecatul devenise un chin. Îi venea mai uşor să bea, deşi trebuia să ţină cupa cu amândouă mâinile ca să n‑o scape.

— Nu‑ţi place plăcinta de porc, lordul meu? Cea mai bună pe care‑am gustat‑o vreodată, după cum vrea să ne convingă prietenul nostru grăsan. Arătă către Lordul Manderly cu pocalul de vin. Ai mai văzut vreodată un om gras atât de fericit? Aproape că dansează. Serveşte chiar el la masă.

Era adevărat. Lordul de Portul Alb era imaginea vie a grăsanului petrecăreţ, râzând şi zâmbind, glumind cu ceilalţi lorzi şi bătându‑i pe spate, strigându‑le lău­tarilor să cânte o melodie sau alta.

— Zi‑ne Noaptea care s‑a sfârşit, cântăreţule, zbieră el. Miresei o să‑i placă, ştiu. Sau cântă‑ne despre tânăra şi curajoasa Danny Flint şi fă‑ne să plângem.

Privindu‑l, ai fi crezut că el era proaspătul căsătorit.

— E beat, spuse Theon.

— Îşi îneacă spaimele. Omul ăsta e fricos până‑n măduva oaselor.

Oare? Theon nu era sigur. Şi fiii lui fuseseră graşi, dar nu se făcuseră de râs în luptă.

— Şi oamenii de fier vor benchetui înainte de bătălie. O ultimă îmbucătură de viaţă, dacă‑i aşteaptă moartea. Dacă vine Stannis…

— O să vină. Trebuie să vină. Lady Dustin chicoti. Şi, când o s‑apară, grăsanul o să‑şi pişe pantalonii. Fiul lui a murit la Nunta Roşie, însă el şi‑a împărţit pâinea şi sarea cu Freyii, i‑a primit cu braţele deschise sub acoperişul său, le‑a promis‑o pe una dintre nepoatele sale. Îi serveşte chiar şi cu plăcintă. Clanul Manderly a fugit cândva din Sud, hăituit ca să‑şi părăsească pământurile, şi‑şi ţine minte duşmanii. Sângele apă nu se face. Grăsanul ne‑ar ucide pe toţi, n‑am nicio îndoială, dar în el nu‑ncape atât curaj, în ciuda pântecelui umflat. Sub carnea aia asudată bate o inimă la fel de laşă şi de înjosită ca… a… ta.

Ultimul cuvânt era o lovitură de bici, dar Theon nu îndrăznea să‑i răs­pundă cu aceeaşi monedă. Orice obrăznicie l‑ar fi costat o bucată de piele.

— Dacă doamna mea crede că Lordul Manderly o să ne trădeze, atunci Lordul Bolton e cel căruia trebuie să i‑o spună.

— Crezi că Roose nu ştie? Băiat prost. Uită‑te la el. Uită‑te cum îl urmăreşte pe Manderly. Niciun fel de mâncare n‑atinge buzele lui Roose până când nu‑l vede pe Lordul Wyman mâncându‑l mai întâi. Nu soarbe din nicio cupă cu vin până când nu‑l vede pe Manderly bând din acelaşi butoi. Cred că i‑ar plăcea dacă grăsanul ar încerca vreo înşelăciune. L‑ar amuza. Vezi tu, Roose n‑are niciun fel de sentimente. Lipitorile alea pe care le‑ndrăgeşte atât de mult i‑au supt cu ani în urmă toate pasiunile. Nu iubeşte, nu urăşte, nu se întristează. Toate astea sunt pentru el un joc, oarecum distractiv. Dintre bărbaţi, unii vânează cu câini, alţii cu şoimi, alţii joacă zaruri. Roose se joacă cu oameni. Tu şi cu mine, aceşti Frey, Lordul Manderly, noua lui soţie rotofeie, chiar şi bastardul lui, noi toţi nu suntem nimic altceva decât jucăriile sale.

Un slujitor trecu pe lângă ei. Lady Dustin îşi ridică pocalul şi omul i‑l umplu, apoi ea îi ceru cu un gest să facă acelaşi lucru pentru Theon.

— Ca să fiu sinceră, spuse apoi, Bolton aspiră la ceva mai mult decât titlul de lord. De ce n‑ar fi Regele Nordului? Tywin Lannister e mort, Regicidul e schilod, Pezevenghiul a fugit. Lannisterii sunt o putere vlăguită, iar tu ai fost destul de amabil ca să‑l scapi de clanul Stark. Bătrânul Walder Frey n‑o să aibă nimic de obiectat dacă mica lui grăsună Walda o s‑ajungă regină. Portul Alb s‑ar putea dovedi stânjenitor dacă Lordul Wyman va supravieţui bătăliei care se apropie… dar sunt aproape convinsă că n‑o să scape. Nu mai mult decât Stannis. Roose o să‑i dea la o parte pe amândoi, aşa cum a făcut cu Tânărul Lup. Cine‑a mai rămas?

— Tu, răspunse Theon. Tu ai rămas. Doamna de Barrowton, o Dustin prin căsătorie şi o Ryswell prin naştere.

Ei asta îi făcu plăcere. Luă o înghiţitură de vin, cu ochii negri scăpărându‑i, apoi spuse:

— Văduva de Barrowton… şi da, dacă aş vrea, aş putea fi o piedică. Bineînţeles că şi Roose o ştie, aşa că are grijă să‑mi întreţină prietenia.

Ar fi spus mai multe, însă îi văzu pe maesteri. Trei intraseră împreună prin uşa lordului din spatele daisului – unul înalt, unui rotofei şi unul foarte tânăr, dar, în robele şi cu lanţurile lor, păreau trei boabe de mazăre cenuşie într‑o păstaie neagră. Înainte de război, Medrick fusese în slujba Lordului Hornwood, Rhodry în a Lordului Cerwyn, iar tânărul Henly în a Lordului Slate. Roose Bolton îi adusese pe toţi la Winterfell să le poarte de grijă corbilor lui Luwin, pentru ca mesajele să poată fi din nou primite şi trimise din castel.

Când Maesterul Medrick se lăsă într‑un genunchi ca să şuşotească la urechea lui Bolton, Lady Dustin îşi strâmbă gura a dezgust.

— Dacă aş fi regină, primul lucru pe care l‑aş face ar fi să ucid toţi şobolanii ăştia cenuşii. Se grăbesc să intre peste tot, trăind de pe urma plecărilor lorzilor lor, pălăvrăgind între ei şi şoptind la urechile stăpâ­nilor lor. Dar cine sunt cu adevărat stăpânii şi cine sunt slujitorii? Fiecare mare lord are un maester, fiecare lord mai mărunt îşi doreşte unul. Dacă n‑ai un maester, eşti considerat lipsit de importanţă. Şobolanii cenuşii ne scriu şi ne citesc scrisorile, chiar şi pentru lorzii care nu şi le pot citi ei înşişi şi cine poate spune cu siguranţă că nu răstălmăcesc cuvintele ca să‑şi atingă propriile ţeluri? La ce sunt buni, te întreb?

— Vindecă, spuse Theon.

Se părea că asta se aştepta de la el.

— Vindecă, da. N‑am spus niciodată că nu se pricep. Ne îngrijesc când suntem bolnavi, răniţi sau înnebuniţi de boala unui părinte sau a unui copil. Când suntem mai slăbiţi şi mai vulnerabili ca oricând, ei sunt acolo. Uneori ne tămăduiesc şi suntem stupid de recunoscători. Când dau greş, ne consolează în durerea noastră şi iarăşi suntem recu­noscători. Pe lângă recunoştinţă, le oferim un loc sub acoperişul nostru şi le împărtăşim toate lucrurile de care ne ruşinăm şi toate secretele noastre, câte ceva din fiecare consiliu. Şi, nu după mult timp, cel care conduce ajunge să fie condus.

Aşa s‑a‑ntâmplat cu Lordul Rickard Stark. Numele şobolanului său cenuşiu era Maester Walys. Şi nu e ingenios faptul c‑ajung să fie cunoscuţi după un singur nume, chiar şi aceia care‑au avut două când au sosit pentru prima oară în Citadelă? Aşa nu putem şti cine sunt cu adevărat sau de unde vin… dar, dacă eşti destul de stăruitor, poţi totuşi să afli. Înainte de a‑şi făuri colanul, Maester Walys a fost cunoscut ca Walys Flowers. Flowers, Hill, Rivers, Snow… le dăm astfel de nume copiilor nelegitimi ca să‑i însemnăm drept ceea ce sunt, iar ei se grăbesc întotdeauna să le‑ascundă. Mama lui Walys Flowers a fost o fată din Hightower… iar tată i‑a fost un arhimaester din Citadelă, aşa se zvonea. Şobolanii cenuşii nu sunt atât de caşti cum ar vrea să credem. Maesterii din Oraşul Vechi sunt cei mai răi dintre toţi. Odată ce şi‑a făurit colanul, tatăl lui secret şi prietenii acestuia n‑au pierdut timpul, ci l‑au şi trimis la Winterfell să umple urechile Lordului Rickard cu vorbele lui otrăvite, dulci ca mierea. Alianţa prin căsătorie cu Casa Tully a fost ideea lui, nu m‑am îndoit niciodată, el…

Se întrerupse când Roose Bolton se ridică în picioare, cu ochii lui palizi lucind în lumina torţelor.

— Prieteni, începu el, şi un sst trecu prin sală, aducând o tăcere atât de profun­dă, încât Theon auzea vântul trăgând de scândurile care astupau ferestrele. Stannis şi cavalerii lui au plecat de la Deepwood Motte, fluturând stindardul noului său zeu roşu. Clanurile de pe dealurile din nord îl însoţesc, pe caii lor neţesălaţi şi piperniciţi. Dacă vremea va fi de partea lor, vor fi aici în două săptămâni. Iar Umber Hrana Ciorilor mărşăluieşte pe drumul regelui, în timp ce clanul Karstark se apropie dinspre est. Au de gând să se‑ntâlnească aici cu regele, ca să ne ia acest castel.

Ser Hosteen Frey se ridică în picioare.

— Vom încăleca şi vom pleca să‑i înfruntăm. De ce să le‑ngăduim să‑şi unească forţele?

Fiindcă Arnold Karstark n‑aşteaptă decât un semn de la Lordul Bolton ca să‑şi schimbe mantia, se gândi Theon, în timp ce alţi cava­leri îşi strigau sfaturile. Lordul Bolton ridică mâinile, cerând să se facă linişte.

— Lorzii mei, sala asta nu e un loc potrivit pentru astfel de discuţii. Să ne retragem în salon, în vreme ce fiul meu îşi consumă căsătoria. Voi, ceilalţi, rămâneţi să vă bucuraţi de mâncare şi de băutură.

În timp ce Lordul de Dreadfort se strecura afară, însoţit de cei trei maesteri, ceilalţi lorzi şi căpitani se ridicară să‑l urmeze. Hother Umber, bătrânul sfrijit numit Urgia Târfelor, arboră o expresie îndârjită şi se încruntă. Lordul Manderly era atât de beat, încât avu nevoie de ajutorul a patru bărbaţi puternici ca să poată ieşi din sală.

— Ar trebui s‑avem un cântec despre Bucătarul Şobolan, bombănea el, clăti­nându‑se pe picioare când trecu pe lângă Theon, sprijinit de cavalerii lui. Cântăreţule, zi‑ne un cântec despre Bucătarul Şobolan.

Lady Dustin se puse în mişcare printre ultimii. După plecarea ei, sala deveni brusc înăbuşitoare. Abia când se săltă în picioare înţelese Theon cât de mult băuse. Când se îndepărtă de masă împleticindu‑se, dădu peste carafa din mâinile unei ser­vitoare tinere. Vinul i se revărsă peste cizme şi peste pantaloni, un val de un roşu întunecat.

O mână îl înşfăcă de umăr, cinci degete tari ca fierul i se înfipseră în carne.

— Eşti chemat, Duhoare, spuse Alyn Ursuzul, cu răsuflarea puţindu‑i din cauza dinţilor stricaţi. Îl însoţeau Dick Gălbejitul şi Damon Dansează‑pentru‑Mine. Ramsay spune că trebuie să‑i duci mireasa‑n pat.

Îl străbătu un tremur de spaimă. Mi‑am jucat rolul, se gândi. De ce eu? Însă ştia că nu trebuia să obiecteze.

Lordul Ramsay ieşise deja din sală. Mireasa lui, părăsită şi părând uitată, stătea gârbovită şi tăcută sub stindardul Casei Stark, strângând în mâini un pocal de argint. Judecând după felul în care îl privi când se apropie, îl golise nu numai o dată. Îşi închipuia probabil că, dacă era destul de beată, coşmarul avea să treacă pe lângă ea. Theon ştia că lucrurile stăteau altfel.

— Lady Arya, îi spuse. Vino. E timpul să‑ţi faci datoria.

Şase dintre băieţii Bastardului îi însoţiră când Theon o conduse pe fată către uşa din spate a sălii şi de‑a latul curţii îngheţate, către Marea Fortăreaţă. Aveau de urcat trei şiruri de trepte de piatră până în dormitorul Lordului Ramsay, una dintre încăperile atinse foarte puţin de foc. Pe scări, Damon Dansează‑pentru‑Mine fluieră, în vreme ce Jupuitorul se lăudă că Lordul Ramsay îi promisese o bucată din cearşaful însângerat ca favoare specială.

Dormitorul fusese bine pregătit pentru consumarea căsătoriei. Toate mobilele erau noi, aduse de la Barrowton în convoiul cu bagaje. Patul cu baldachin avea sal­tea din fulgi şi perdele de catifea roşie ca sângele. Podeaua de piatră era acoperită cu piei de lup. În cămin ardea focul, pe noptieră era o lumânare. Pe scrin se aflau o carafă cu vin, două pocale şi o jumătate de roată de brânză albă, cu vinişoare.

Era şi un scaun din lemn de stejar negru, cu pernă din piele roşie. Lordul Ramsay stătea pe el când intrară. Buzele îi luceau de salivă.

— Iat‑o pe dulcea mea fecioară. Buni băieţi. Acum puteţi pleca. Tu nu, Duhoare. Tu rămâi.

Duhoare, Duhoare, rimează cu spionare. Îşi simţea degetele lipsă încordându‑se: două de la mâna stângă, unul de la dreapta. Şi pe şold i se odihnea pumnalul, dor­mind în teaca lui de piele, dar atârnând greu, oh, atât de greu. De la mâna dreaptă nu‑mi lipseşte decât degetul mic, îşi reaminti Theon. Încă mai pot strânge un cuţit.

— Stăpâne, cum te pot sluji?

— Tu mi‑ai dat fetişcana. Ce‑ar fi să despachetezi darul? S‑aruncăm o privire la fetiţa lui Ned Stark.

Nu e niciun fel de rudă cu Lordul Eddard, fu cât pe ce să spună Theon. Ramsay ştie, trebuie să ştie. Ce joc nou şi crud mai e şi ăsta? Fata stătea lângă piciorul patului, tremurând ca o căprioară.

— Lady Arya, te rog să te‑ntorci cu spatele. Trebuie să‑ţi dezleg şireturile rochiei.

— Nu. Lordul Ramsay îşi umplu pocalul cu vin. Cu şireturile durează prea mult. Taie‑i rochia.

Theon îşi scoase pumnalul. Nu trebuie decât să mă‑ntorc şi să‑l înjunghii. Cuţitul e în mâna mea. Învăţase jocul. O altă capcană, îşi spuse, aducându‑şi aminte de Kyra şi de cheile ei. Vrea să‑ncerc să‑l ucid. Şi, după ce‑o să dau greş, o să‑mi jupoaie pielea pe de mâna în care‑am ţinut lama. Îşi umplu pumnul cu rochia miresei.

— Stai nemişcată, doamna mea.

Rochia era largă sub talie, aşa că acolo îşi strecură pumnalul în interior, despicând uşor în sus, ca să n‑o taie pe Jeyne. Oţelul trecu prin lână şi prin mătase cu un şuier moale, slab. Fata tremura. Theon fu nevoit s‑o prindă de braţ ca s‑o ţină neclintită. Jeyne, Jeyne, rimează cu chin. O strânse mai tare, atât cât îi îngăduia mâna mutilată.

— Nu te mişca.

În cele din urmă rochia căzu, o încâlceală palidă în jurul picioarelor ei.

— Şi lenjeria, porunci Ramsay.

Duhoare se supuse.

Când termină, mireasa rămase dezbrăcată, cu gătelile de nuntă într‑un morman de zdrenţe albe şi cenuşii lângă picioare. Avea sânii mici, ascuţiţi, şoldurile în­guste, copilăreşti, picioarele la fel de costelive ca ale unei păsări. O copilă. Theon uitase cât de tânără era. De vârsta Sansei. Arya ar fi fost chiar mai mică. În ciuda focului din cămin, în dormitor era frig. Pielea lui Jeyne se făcuse ca de găină. Mâinile i se ridicară pentru o clipă, ca şi cum ar fi vrut să‑şi acopere sânii, dar Theon mimă un nu, iar ea îl văzu şi se opri imediat.

— Ce zici de ea, Duhoare? întrebă Lordul Ramsay.

— E…

Ce răspuns vrea? Ce zisese fata, înainte de pădurea zeilor? Spuneau cu toţii că eram drăguţă. Acum nu era. Îi văzu pe spate un păienjeniş de linii subţiri, acolo unde o biciuise cineva.

— …e frumoasă, atât… atât de frumoasă.

Ramsay îi adresă zâmbetul lui umed.

— Îţi întăreşte mădularul, Duhoare? Îl simţi încordându‑se sub şireturi? Vrei s‑o iei tu primul? Râse. Prinţul Winterfellului ar fi avut dreptul ăsta, aşa cum îl aveau toţi lorzii în zilele de demult. Prima noapte. Dar tu nu eşti lord, nu‑i aşa? Nu eşti decât Duhoare. Nu eşti nici măcar bărbat, ca să spunem adevărul.

Luă o altă înghiţitură de vin, apoi aruncă pocalul de‑a latul încăperii, spărgân­du‑l de perete. Pârâiaşe roşii şiroiră în jos, pe piatră.

— Lady Arya. Treci în pat. Da, sprijină‑te de perne, uite o nevastă bună. Acum desfă‑ţi picioarele. Să vedem ce‑ai între ele.

Fata se supuse fără niciun cuvânt. Theon se retrase cu un pas către uşă. Lordul Ramsay se aşeză lângă mireasa lui, îşi lăsă mâna să‑i alunece pe interiorul coapsei, apoi îşi îndesă două degete în ea. Fata scăpă un icnet de durere.

— Eşti uscată ca un os vechi. Ramsay îşi eliberă mâna şi o pălmui. Mi s‑a spus că ştii cum să‑i oferi plăcere unui bărbat. Era o minciună?

— N‑nu, lordul meu. Am fost în‑învăţată.

Ramsay se ridică, cu lumina focului lucindu‑i pe faţă.

— Duhoare, vino aici. Pregăteşte‑o pentru mine.

Pentru o clipă, el nu înţelese.

— Eu… vrei să spui că… stăpâne, eu n‑am… eu…

— Cu gura, zise Ramsay. Şi grăbeşte‑te. Dacă nu e udă când termin cu dezbrăcatul, îţi tai limba aia şi ţi‑o ţintuiesc de perete.

Undeva, în pădurea zeilor, ţipă un corb. El avea pumnalul încă în mână.

Îl băgă în teacă.

Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu descurajare.

Duhoare se aplecă să‑şi îndeplinească misiunea.