AnnaE
#0

Misterele Parisului de Eugene Sue volumul 2

Partea a cincea

 

 

 

Capitolul 1

SFATURI

 

Rudolf şi Clémence discutau între ei în timp ce domnul d’Harville citea pentru a doua oară scrisoarea Sarei.

Chipul marchizului rămase liniştit, numai o uşoară mişcare convulsivă făcea să-i tremure mâna, când, după o clipă de ezitare băgă biletul în buzunarul vestei.

— Cu riscul de a părea nepoliticos, spuse el surâzând lui Rudolf, vă voi cere îngăduinţa, monseniore, să mă duc să răspund la această scrisoare… mai importantă decât mi s-a părut la început.

— Te mai văd astă-seară?

— Nu cred să am această cinste, monseniore. Sper că alteţa-voastră mă va scuza.

— Ce om inaccesibil! exclamă vesel Rudolf. Nu vreţi să încercaţi, doamnă, să-l reţineţi?

— Nu mă-ncumet să risc ceea ce alteţa-voastră n-a izbutit.

— Serios vorbind, dragă Albert, reîntoarce-te de îndată ce vei fi răspuns la această scrisoare… dacă nu, făgăduieşte-mi să-mi acorzi câteva clipe într-o dimineaţă… Am o mie de lucruri să-ţi spun.

— Alteţa-voastră mă covârşeşte, spuse marchizul înclinându-se adânc şi se retrase, lăsând-o pe Clémence în societatea prinţului.

— Soţul dumneavoastră este preocupat, constată Rudolf, surâsul lui mi s-a părut forţat…

— Când a sosit alteţa-voastră, domnul d’Harville era pradă unei tulburări lăuntrice şi i-a fost greu să se stăpânească.

— Poate că am fost inoportun?

— Nu, monseniore. M-aţi cruţat de sfârşitul unei discuţii penibile.

— Cum aşa?

— I-am împărtăşit marchizului noua mea atitudine pe care-am hotărât să o adopt faţă de el, făgăduindu-i sprijin şi alinare.

— Cât de fericit trebuie să se fi simţit!

— La început a fost chiar, ca şi mine, deoarece lacrimile lui mi-au stârnit o emoţie cu totul nouă… Până atunci, credeam că mă răzbun, tratându-l cu imputări şi sarcasm. Tristă răzbunare! Durerea mea era după aceea cu atât mai mare… Pe nd mai adineauri… ce deosebire! L-am întrebat pe soţul meu dacă iese în oraş; mi-a răspuns, mâhnit, că va petrece seara singur, cum i se întâmpla adeseori. Când i-am propus să rămân cu el… dacă aţi fi văzut uimirea lui, monseniore! Cum i s-a luminat faţa, de obicei atât de posomorită! Ah! Aveaţi perfectă dreptate, nimic nu-i mai înălţător decât să prilejuieşti asemenea bucurii neaşteptate!

— Dar cum se face că aceste dovezi de bunătate din partea dumneavoastră au avut ca urmare discuţia penibilă de care vorbeaţi?

— Oh! monseniore, răspunse Clémence roşind, speranţele ce-i insuflasem şi pe care le-aş fi putut împlini… domnul d’Harville le-a interpretat ca pe nişte făgăduieli de dragoste, ceea ce voiam să evit, fiindcă ştiam prea bine ca nu le voi putea niciodată satisface.

— Înţeleg… vă iubeşte atât de mult…

— Pe cât de mişcată am fost la început de recunoştinţa lui… pe atât m-am simţit de înfiorată, speriata chiar, de îndată ce limbajul lui a devenit pătimaş… În sfârşit, când, în exaltarea lui, şi-a lipit buzele de mâna mea… m-a cuprins un frig de moarte, neputându-mi ascunde groaza… A fost o lovitură dureroasă, când a trebuit să-i dezvălui aversiunea de neînvins ce-mi stârnea dragostea lui… Îmi pare rău dar cel puţin domnul d’Harville va şti şi va fi convins pentru totdeauna că, deşi m-am reapropiat de el, nu se poate aştepta de la mine la altceva decât la cea mai devotată prietenie.

— Îl plâng… dar nu vă pot dojeni; există susceptibilităţi, cum am zice, sfinte… Bietul Albert, atât de bun, atât de leal! cu inima atât de vitează, cu sufletul atât de arzător! Dacă ai şti cât de mult m-a preocupat tristeţea care îl mistuia, cu toate că nu-i cunoşteam cauza… Să lăsăm ca timpul şi raţiunea să rezolve totul… Va recunoaşte, treptat, valoarea afecţiunii pe care i-o oferiţi şi se va resemna, cum s-a resemnat şi până acum, deşi n-a avut parte de alinarea ce i-o acordaţi…

— Şi de care nu va fi lipsit niciodată, vă asigur, monseniore…

— Să trecem acum la alte nenorociri. V-am făgăduit o acţiune caritabilă, având toată atracţia unui roman în desfăşurare. Am venit să-mi ţin făgăduiala.

— Atât de repede, monseniore? Ce fericire!

— Ah! Ce bine-am fost inspirat când am închiriat acea biată cameră în strada Templului, despre care v-am vorbit… Nici nu vă puteţi închipui ce am găsit acolo, ce de întâmplări senzaţionale şi interesante… În primul rând protejaţii dumneavoastră de la mansardă se bucură de fericirea ce le-aţi făgăduit. Vor mai avea însă de suferit şi alte încercări dureroase, dar n-aş vrea să vă întristez… Veţi afla cândva ce suferinţe cumplite se pot abate asupra unei singure familii…

— Câtă recunoştinţă trebuie să vă poarte!

— Ei pe dumneavoastră vă binecuvântează…

— I-aţi ajutat în numele meu, monseniore!

— Pentru ca ofranda să fie mai discretă… De altfel, n-am făcut decât să îndeplinesc rugămintea dumneavoastră.

— Oh! Le voi spune adevărul… să ştie ce vă datorează.

— Să nu faceţi asta! Ştiţi că am închiriat o cameră în casa aceea – temeţi-vă de noi josnicii anonime din partea duşmanilor dumneavoastră… sau ai mei… Şi apoi, bieţii Morel, sunt acum la adăpost de lipsuri… Să ne gândim la cazul de care v-am vorbit. O biată doamnă şi fiica ei, odinioară înstărite, sunt astăzi în urma unei jefuiri infame – reduse la cea mai groaznică mizerie.

— Nenorocitele!… şi unde locuiesc ele, monseniore?

— Nu ştiu.

— Dar cum aţi aflat de soarta lor?

— Ieri m-am dus La „Le Temple“… Cred că nu ştiţi ce e „Le Temple“, doamnă marchiză.

— Nu, monseniore…

— E un bazar foarte interesant. Mă duceam deci să fac nişte cumpărături, însoţit de vecina mea de la al patrulea…

— Vecina dumneavoastră?…

— Oare nu am o cameră în strada Templului?

— Uitasem, monseniore…

— Această vecină e o lucrătoare drăguţă, pe care o cheamă Rigolette, e o fire veselă şi n-a avut niciodată un amant…

— Ce virtute, pentru o grizetă!

— Dar nu neapărat datorită virtuţii este cuminte, ci, după cum spune ea, fiindcă n-are răgazul să fie amorezată. Asta i-ar răpi prea mult timp, deoarece trebuie să muncească douăsprezece până la cincisprezece ore pe zi ca să câştige un franc şi douăzeci şi cinci, din care să trăiască!…

— Poate trăi cu atât de puţin?

— O să vă miraţi! îşi mai permite luxul de a hrăni două păsărele care mănâncă mai mult decât dânsa; camera ei e foarte curăţică şi îmbrăcămintea din cele mai cochete.

— Să trăieşti cu un franc şi douăzeci şi cinci pe zi! E un miracol!

— O, e un adevărat miracol de rânduială, de muncă, de economie şi de filosofie practică, vă asigur, aşa că v-o recomand, după cum spune, e o foarte îndemânatecă croitoreasă… În orice caz nu veţi fi obligată să purtaţi rochiile pe care vi le-ar lucra…

— Chiar de mâine îi voi trimite de lucru… Biată fată! Să trăieşti cu atât de puţini bani, când pe noi, bogaţii, cele mai mici capricii ne costă de o sută de ori atât!

— Ne-am înţeles deci: vă veţi interesa de mica mea protejata; dar să revenim la cele două nenorocite. Mă duceam aşadar la „Le Temple cu domnişoara Rigolette, pentru câteva cumpărături destinate bieţilor oameni de la mansardă, când, căutând la întâmplare într-un birou vechi, de vânzare, găsesc ciorna scrisorii unei femei care se plângea către un prieten că sunt în mizerie, ea şi fiica ei, datorită necinstei cuiva la care avea bani depuşi. L-am întrebat pe negustor de unde provenea masa de scris. Făcea parte din modestul mobilier pe care o femeie, încă tânără, i-l vânduse, găsindu-se, desigur, la ultimele ei resurse… Această femeie şi fiica ei, îmi spunea negustorul, păreau a fi nişte doamne care-şi suportau cu demnitate sărăcia.

— Şi nu ştiţi unde locuiesc ele, monseniore?

— Din păcate nu… până acum cel puţin… dar am dat ordin domnului de Graün să încerce să le descopere şi, de va fi nevoie, să se adreseze prefecturii de poliţie. E probabil că, lipsite de altă posibilitate, mama şi fiica au căutat adăpost în vreo casă mizeră cu odăi mobilate. Dacă e aşa, putem avea nădejde, deoarece patronii acestor case înregistrează în fiecare seară pe străinii care sosesc acolo în cursul zilei.

— Ce ciudat concurs de împrejurări! exclamă doamna d’Harville, mirată. Cât e de pasionant!

— Dar asta încă nu e tot… Într-un colţ al scrisorii uitate în vechiul birou, se puteau citi cuvintele: „Se va scrie doamnei de Lucenay“.

— Ce şansă! Poate vom afla ceva prin ducesă, strigă doamna d’Harville. Apoi continuă cu un suspin: Dar necunoscând numele acestei femei, cum o vom putea indica doamnei de Lucenay?

— Va trebui să o întrebăm dacă nu cumva cunoaşte o văduvă tânără încă, cu înfăţişare distinsă, a cărei fiică, în vârstă de şaisprezece sau şaptesprezece ani se numeşte Claire… Mi-amintesc numele.

— Numele fiicei mele! E un motiv mai mult să ne interesăm de aceste nenorocite.

— Uitasem să vă spun că fratele acestei văduve s-a sinucis acum câteva luni.

— Dacă doamna de Lucenay, relua marchiza după un moment de gândire, cunoaşte această familie, asemenea informaţii vor fi suficiente pentru a o pune pe drumul bun; în acest caz, însăşi trista moarte a acestui nefericit, trebuie să o fi impresionat pe ducesă. Doamne! Cât sunt de nerăbdătoare să mă duc să o văd! Îi voi scrie astă-seară ca să fiu sigură că o pot întâlni mâine dimineaţă. Cine pot fi oare aceste femei? Din câte ştiţi despre ele, monseniore, ele par să aparţină societăţii alese… Şi să se vadă căzute pradă unui asemenea dezastru!... Ah! Pentru ele mizeria trebuie să fie de două ori mai groaznică.

— Şi asta, datorită necinstei unui notar, un ticălos fără seamăn, despre care ştiu că a mai făcut alte nelegiuiri – un anume Jacques Ferrand.

— Notarul soţului meu! exclamă Clémence, notarul mamei mele vitrege! Dar cred că vă înşelaţi, monseniore, căci el e socotit a fi omul cel mai cinstit din lume.

— Am dovezi contrarii. Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui despre îndoielile sau, mai bine zis, convingerile mele cu privire la acest mizerabil; e pe cât de abil, pe atât de criminal şi, pentru a-l demasca, am nevoie ca el să se mai creadă la adăpost de orice surprize. Da, el e acela care le-a jefuit pe aceste nenorocite, negând un depozit care, după toate aparenţele, i-a fost încredinţat de către fratele văduvei.

— Şi aceşti bani?

— Erau tot ce mai aveau.

— Oh! Iată una din acele crime…

— Din acele crime, exclamă Rudolf, care nu au justificare: nici nevoia, nici patima… Adeseori foamea împinge la furt, răzbunarea la asasinat… Dar acest notar atât de bogat, acest om învestit de societate cu o aureolă sacră, cu un prestigiu care impune şi îndeamnă la încredere… acest om e împins la crimă de o cupiditate rece şi implacabilă. Ucigaşul nu te omoară cu încetul, uzând de toate chinurile disperării şi ale mizeriei în care te cufundă… Pentru un om ca acest Ferrand, banul orfanului, gologanii săracului agonisiţi cu atâta trudă… nimic nu e sfânt! Îi încredinţezi aur, îl ispiteşti… Dintr-un om bogat şi fericit, bunul plac al acestui om face un cerşetor şi un deznădăjduit!… Prin privaţiuni şi muncă, ţi-ai asigurat pâinea şi un adăpost pentru bătrâneţe. Bunul plac al acestui om răpeşte bătrâneţii tale pâinea şi adăpostul. Dar asta nu e totul. Dacă văduva de care vorbim se prăpădeşte de durere şi mizerie, fiica ei tânără şi frumoasă, fără sprijin, fără mijloace, învăţată cu belşugul, fiind inaptă, prin educaţia ei, să-şi câştige existenţa, are de ales între necinste şi foame! Dacă îşi pierde controlul şi cade victimă, iat-o pierdută, înjosită, dezonorată! Prin mişelia lui Jacques Ferrand va fi deci cauza morţii mamei şi a decăderii fiicei!… A ucis trupul uneia şi sufletul celeilalte; şi asta, o repet, nu printr-o lovitură, ca oricare criminal, ci treptat, cu o cruzime deliberată.

Clémence nu-l auzise până atunci pe Rudolf vorbind cu atâta indignare şi amărăciune. Îl asculta în tăcere, izbită de aceste vorbe de o tristă elocinţă, desigur apăsătoare, dar care dezvăluiau o ură cumplită contra nedreptăţii.

— Iertaţi-mă, doamnă, reluă Rudolf după câteva clipe de tăcere, dar nu mi-am putut înfrâna indignarea gândindu-mă la groaznicele nenorociri care s-ar putea abate asupra viitoarelor dumitale protejate… Ah! Credeţi-mă, nu se exagerează niciodată urmările care aduc după sine ruina şi mizeria.

— O! Dimpotrivă, monseniore, vă mulţumesc că prin asemenea cuvinte aţi sporit, dacă mai este posibil, duioasa mila ce-mi inspiră această mamă nefericită. Vai! Cât trebuie să sufere gândindu-se mai ales la fiica ei… E groaznic… Dar le vom salva, le vom asigura viitorul, nu e aşa, monseniore? Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bogată, nu atât cât aş dori acum, când întrevăd un nou rost al bogăţiei; dar, dacă e nevoie, mă voi adresa domnului d’Harville, îl voi face atât de fericit, că nu-mi va refuza niciunul din noile mele capricii, şi prevăd că voi avea mai multe de acest fel. Protejatele noastre au demnitate, mi-aţi spus, monseniore, le iubesc deci şi mai mult. În nenoroc, a fi demn înseamnă totdeauna că ai un suflet ales… Voi găsi mijlocul de a le salva, fără ca ele să-şi dea seama că ajutorul le vine în numele carităţii… Va fi greu… cu atât mai bine! O, mi-am şi făcut un plan, veţi vedea, monseniore… veţi vedea nu-mi lipseşte nici îndemânarea şi nici subtilitatea.

— Întrevăd de pe acum combinaţiile cele mai machiavelice, răspunse Rudolf surâzând.

— Dar trebuie mai întâi să le descoperim. Mi se pare un veac până mâine! După ce voi pleca de la doamna de Lucenay, mă voi duce la vechea lor locuinţă, voi întreba vecinii, mă voi convinge cu proprii mei ochi, voi cere relaţii de la toată lumea. Mă voi compromite, dacă va îi nevoie! Voi fi atât de mândră să obţin prin mine însumi şi numai prin mine rezultatul pe care îl doresc… O! Voi izbândi!… Întâmplarea aceasta e atât de înduioşătoare!... Bietele femei! Îmi pare că îmi suscită şi mai mult interesul când mă gândesc la fetiţa mea.

Rudolf, mişcat de acest elan de generozitate, surâdea cu melancolie văzând-o pe această femeie de douăzeci de ani, atât de frumoasă, atât de iubitoare, încercând să uite prin nobile preocupări, nenorocirile care o izbiseră în căsnicie.

Ochii Clémencei căpătaseră o strălucire vie, faţa îi era uşor îmbujorată, gesturile însufleţite, iar vorbele dădeau un nou farmec înfăţişării ei atrăgătoare.


Attachments