Viewing Single Post
AnnaE
#0

Nemuritorul Albastru de Radu Ciobanu

...

Socotelile sale nu se dovediseră niciodată dincolo de putinţă, dar acum i-ar fi plăcut să audă şi din gura acestui pictor ciudat, care semăna mai degrabă a spadasin, o vorbă, dacă nu de admiraţie, măcar de aprobare pentru spiritul său de organizare şi de prevedere. Dar pictorul tăcea, privindu-l absent, ca şi cum ar fi văzut dincolo de el. Doar degetele prelungi ale mâinilor lui înguste şi nervoase în care se putea ghici o putere ascunsă jucau neliniştite pe tăblia mesei. Negustorul îşi foi trupul mare. Luă între degetele păroase câteva boabe de stafide din farfuria de Urbino împodobită cu centauri. Le vârâ în gură şi spuse, în timp ce le molfăia:

— De două săptămâni mă tot întrebi când mă întorc. Acum te vestesc că plec mâine şi dumneata nici nu te bucuri.

Toma zâmbi ca de departe:

— Ba da, cum să nu mă bucur, jupâne Johan, spuse el domol. Numai că, vezi dumneata, am stat şapte ani aici şi, cu tot dorul de ai mei, nu mi-e uşor să mă desprind… Oricum, îţi mulţumesc că mă îngădui şi pe mine în convoiul domniei tale.

Negustorul râse. Obrajii plini, violacei, îi tremurară uşor.

— Nădăjduiesc la un folos din tovărăşia asta. Drumurile sunt cum le ştii şi la o nevoie mă bizui şi pe spada dumitale. Bănuiesc că n-o socoteşti doar o podoabă.

Toma se ridică. Spada prinsă într-un lănţug de argint se legănă.

— Ca să mă apăr o port, jupâne, nu din trufie.

— Da, am văzut că nu eşti trufaş. Ceilalţi pictori care umplu oraşul se poartă în haine de catifea, le place să-şi spânzure de gât coliere de aur şi sunt urmaţi de câte o ceată întreagă de slujitori. Dumneata n-arăţi a fi dintre ei.

Celălalt păru că nu l-a auzit.

— Rămâi cu bine, jupâne. Ne vedem în zori, la barcă.

Odaia fusese întunecoasă, iar pe scara de lemn trebui să caute întâi fiecare treaptă cu vârful piciorului. Afară clipi des, izbit de lumina soarelui de după-amiază. Fondaco dei Tedeschi, cu halele lui gemând de mărfuri, mişuna de negustorimea pământului amestecată cu o omenire pestriţă venită să cumpere, să vândă, să schimbe, să caute, să guste vinurile din insule, să adulmece mirodeniile răsăritului, să pipăie lânăriile de la Montpellier, să încerce tăişurile cuţitelor de Stiria sau supleţea săbiilor de Damasc care se îndoiau în jurul pulpei încât vârful întâlnea mânerul. Toma îşi făcu loc prin mulţime până ajunse în faţa frescei lui Giorgio de Castelfranco, mândria acestei negustorimi cuprinse care ţinuse să-şi împodobească până şi locul negustoriei.

Lumina cădea pieziş asupra zidului. Se opri, îmbrâncit din toate părţile, dar fără să mai simtă şi fără să mai audă vacarmul din jur. Întreaga lume se reduse la zugrăveala aceea pe care ştia că o vede acum pentru ultima dată. Poate de dimineaţă s-o mai vadă doar, dar atunci vor fi grăbiţi, iar ceaţa şi crepusculul zorilor vor ascunde ceea ce dezvăluie lumina blândă a după-amiezei. Se gândi cu o veselie lăuntrică la clipa de acum şapte ani, când văzuse întâia femeie goală, tot de acest Giorgio de Castelfranco zugrăvită, acea Venus unduios întinsă, în dulce şi însomnorată lenevie, într-o privelişte lină, cu zarea îndepărtată. Trebuise mult timp să treacă până să-l uluiască şi culorile care se vărsau pe nesimţite una într-alta, căci întâi nu fusese în stare să-şi simtă decât obrajii aprinşi şi zbaterea vinelor de la tâmple. Primul gând îi fusese la ieromonahul Gavril care-i pusese întâia dată penelul în mână şi-l învăţase să însemne cu o linie rotundă, aurie, nimbul unuia dintre îngerii din preajma Fecioarei. Un sentiment de spurcată păcătoşie îi umpluse ochii de lacrimi şi-l făcuse să coboare pleoapele, convins că se afla dinaintea târfei apostaziei despre care învăţătorul lui îi spusese că-l va pândi în această nouă Sodomă. Gonind pe uliţe strâmte şi pe podurile cu trepte de peste canalele tulburi, ajunsese cu sufletul la gură la biserica San Giorgio dei Greci şi se prăbuşise cu spinarea încovoiată la picioarele părintelui Prochoros cerând dezlegare de înfricoşatul păcat. Părintele Prochoros îl certase cu trei zile de post, dar azi Toma ştia că surâsul pe care, din întunericul de sub patrafir, îl simţise în glasul celui ce-i dicta penitenţa nu fusese doar o părere. Se deprinsese apoi, cu timpul, să nu-şi mai întoarcă ochii, dar conştiinţa păcatului nu-l părăsi decât în ziua când îl auzi pe meşterul Lorenzo spunându-i unui senior care venise să-i comande un tablou: „Dumnezeu se află în fiecare din noi şi se relevă prin frumuseţea pe care ne învrednicim s-o naştem.” De atunci trecuseră ani şi el dobândise priceperea de a prepara varul şi tencuiala şi zidul şi culorile, ştia în cele mai mici amănunte cum lucrase Giorgio de Castelfranco chiar acest zid, nu-şi mai cobora pleoapele în faţa minunii trupului omenesc tot de Dumnezeu lăsată pe pământ, studiase zile la rând desenele rămase de la Leonardo şi simţise mirosul de piatră arsă al porfirului din care săreau aşchii roşii de sub dalta călită în sânge de ţap, mânuită de propriile sale mâini. Învăţase să toarne în tipare aurul şi să ciocănească foaia de argint şi auzise citite seara cu glas tare de meşterul Lorenzo, ca pe o rugăciune, stihurile lui Petrarca, iar apoi îi ceruse cartea şi le citise el însuşi. Cântase laolaltă cu corăbierii în crâşmele de pe Riva degli Schiavoni, unde se bea vin ieftin şi acru de Friul şi se lăsase ademenit de fete cu văl galben în case întunecate, de pe canale strâmte şi duhnitoare. Se afla acum în măsură să recunoască şi să deosebească păcatul şi măscara de frumuseţe şi adevăr ca şi de omenescul care stă cumpănă veşnică între ele. Intra în catedrala San Marco atras mereu de aceeaşi neistovită forţă şi se lăsa strivit de toată acea frumuseţe trufaşă a marmurelor albe şi negre şi galbene, a mozaicurilor mătăsos sclipitoare în lumina făcliilor înalte, a aurului şi argintăriei grele, a acelor popi cu feţe netede şi rotunde, îmbrăcaţi în alb şi roşu, cu rugile lor latine care răsunau prelung, sever şi limpede sub bolţi şi ieşea cu o dorinţă, de fiecare dată mai chinuitoare, de a face el însuşi o biserică în care să n-ai nici de ce să şovăi, nici de ce să te temi: o biserică gingaşă ca un chivot, dar mândră în singurătatea ei dintre obcine, vegheată de albastrul cerului şi de verdele cetinei, căreia el să-i cioplească piatra, el să-i zugrăvească pereţii, el să-i încresteze stranele şi să-i ciocănească ferecătura de argint a cărţilor. Avusese dreptate ieromonahul Gavril, aici era noua cetate a Sodomei, dar nu ştiuse că tot aici se aflau şi izvorniţele desăvârşirii şi meşteşugurilor. Venise vremea să se întoarcă spre a i-o dovedi. Singura lui teamă era că nu va putea naşte cu penelul atâta viaţă câtă văzuse aici, pretutindeni risipită, pe zidurile palatelor, ale bisericilor, ale antrepozitelor şi crâşmelor, pe pânze şi lemn, în marmură şi bronz. Dar abia acum, la urmă de tot, în ultimele zile, descoperise că acesta nu era un secret care să se poată fura sau învăţa de la alţii, ci o putere singuratică pe care fiecare o poartă adânc ascunsă în sine. De fapt acest adevăr îl şi hotărâse să apuce drumul de întoarcere.

Se smulse din loc ca şi când ar fi vrut să se rupă de o durere. Trupul său înalt şi suplu, cu mijlocul strâns în centura din piele spaniolească, moale, cu cataramă de argint, îşi făcu loc prin mulţimea în neostenită fierbere. Trecând de biserica San Salvatore apucă pe Mercerie, printre dughenele mătăsarilor, ale lânarilor şi dantelăreselor, ocoli o comédie cu portrete mişcătoare şi mecanisme isteţe menite să adune mulţime de gură-cască şi păru că nici nu aude, cufundat în gândurile lui, strigătele mercenarilor bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte purpurii, tocmiţi acum de orfevri şi giuvaergii să le laude meritele în auzul omenirii de care furnica uliţa. Cu pasul lui sigur, elastic şi mândru intră în spiţeria „Dell’Aquila Nera” şi se înclină uşor în faţa spiţerului abia desluşit în încăperea întunecată, printre borcanele care luceau stins. Acesta, în haina lui largă de catifea verde cu tivuri subţiri din blană de veveriţă, îi veni în întâmpinare, puţin adus de spate, frecându-şi mâinile osoase.

— Se vede că aţi primit o comandă importantă dacă aveţi nevoie de atâtea culori. Arătă înspre o grămăjoară de cilindri de lemn şi săculeţe de piele aşezate pe pardoseala de cărămidă: E gata totul.

— Îţi mulţumesc, magistre. Am să trimit slujitorul să le ia. Şi cealaltă?

Spiţerul se grăbi spre un raft de unde aduse o cutie mică de plumb.

— Asta e bine s-o luaţi chiar acum. Un lucru atât de scump nu trebuie lăsat în seama slujitorilor.

Pe capacul rotund stăteau imprimate de jur împrejur cuvintele THERIACA FINA DI VENEZIA. Toma deschise şi inspiră cu ochii pe jumătate închişi mirosul pătrunzător şi plăcut, amintind deopotrivă tămâia, scorţişoara, terebentina şi ierburile sălbatice. Spiţerul îl urmărea încordat, cu ochi vicleni. Fără un cuvânt, Toma îi numără patruzeci de ducaţi.

— Cu banii ăştia, magistre, cumpăram patru diamante sau două ametiste cât oul de porumbă.

Spiţerul mistui ducaţii sub veşmântu-i larg.

— Şi la ce vă foloseau? se repezi el. Pe când această regină a medicamentelor are puterea să vă vindece de orice boală. Teriaca îşi va păstra virtuţile încă şaizeci de ani de acum înainte. Cuprinde cincizeci şi opt de substanţe. A fost preparată public acum patru ani în Piaţa San Marco. O Europă întreagă caută teriaca şi bolus armenicus de la „Aquila Nera”. Numai Zanino de la „Struzzo d’Oro”, uita-l-ar Madonna, evită prepararea publică şi vinde drept bolus praf de cretă amestecat cu roşu veneţian.

Toma îşi sprijini mâna pe mânerul spadei:

— Bine, magistre. Eu am să mă întorc curând dealtfel – minţi el zadarnic – şi atunci voi fi în măsură să-ţi cer socoteală dacă m-ai înşelat.

Spiţerul îl însoţi până în prag, fluturându-şi mânecile largi. Semăna cu o pasăre mare şi verde.

— All’Aquila Nera” are reputaţia nepătată. Sunt gata oricând să dau socoteală şi în faţa senatului!

Toma nu-l mai auzi. Ocoli Piaţa San Marco şi ieşi pe Riva degli Schiavoni. Fu nevoit să-şi încetinească pasul, iar în cele din urmă se opri şi el, prins de privelişte şi de mulţimea care se îngrămădea bucurându-se, strigând, fluturând berete şi eşarfe. Pe apele verzi-cenuşii ale lagunei acostase o corabie de cine ştie unde şi Toma simţi, împreună cu toată omenirea aceea gălăgioasă, bucuria de a o vedea biruitoare şi la adăpost după ce înfruntase duşmani, furtuni, corsari şi depărtări. Îşi scoase şi el bereta neagră de catifea fluturând-o deasupra capului, străduindu-se să vadă peste cei din faţa lui. Corabia, vopsită în albastru şi auriu, avea o măreţie plină de graţie care, deşi fusese martor la nenumărate asemenea acostări, îi plăcu de data aceasta mai mult ca niciodată, poate tocmai pentru că nu ştia dacă va mai ajunge vreodată să vadă şi altele. Flamurile albastre-aurii care fluturau pe catarge purtau blazoane necunoscute, greu de desluşit de unde se afla el, dar pe flamura lungă de pe catargul cel mare, atât de lungă încât capătul ei atingea uneori crestele valurilor, se putea citi limpede deviza „Il me tarde”. În jur, până în largul golfului, mişunau, ca nişte insecte de apă, barcazuri cu câte opt perechi de vâsle, balotine iuţi folosite şi la întrecerile nautice, plute cu umbrare în culori aprinse, îndeosebi galbene şi roşii, margarote uşoare venite din insula Marghera. Tunul corăbiei răzbubui şi clăbuci albi de fum se ridicară până la flamurile unduitoare. Cineva de seamă debarcase, căci slujitori în tunici azurii croiră drum lovind mulţimea cu vergele lungi ale căror capete erau învelite în burleţi de pânză umpluţi cu lână. În urma lor, Toma numără douăsprezece personaje care păşeau încet şi grav, îmbrăcate în costume lungi, violete şi roşii, desfăşurate pe caldarâmul din piatră de Istria. După ei abia, la o depărtare de vreo zece paşi, înainta, la fel de solemn, un bătrân singur, cu pălărie aurită, purtând pe umeri o mantie de hermină ale cărei falduri erau ţinute de trei tineri cu pene de struţ la berete. În urma lor mulţimea se buluci din nou, vuind. Toma se simţi apucat de braţ. O puttana cu ochi de culoarea lagunei îşi dăduse deoparte vălul galben râzând:

— Hai să ne bucurăm şi noi, seniore.

— N-am timp, frumoaso, şi pe mine m-aşteaptă o corabie.

— Pentru că eşti frumos ca ziua de azi, preţul meu va fi doar un ducat.

— Eşti darnică, dar corabia pe care aş pierde-o iubindu-te nu se poate preţui în ducaţi…

Râdea încă tăcut, în sine, pe când apucă iar pe una din ulicioarele cotite din spatele bisericii San Zaccaria. „Corabia mea se cheamă Johan Fuchs – îşi zise – şi nu ştiu dacă mă va mai întoarce vreodată aici.” Trecu pe dinaintea palatului lui Niccolo Alberino şi dădu colţul. După câţiva paşi se opri în faţa unei intrări scunde, menite familiarilor. Desprinse de pe zid pumnul de bronz şi bătu în uşa de stejar sculptat. Îi deschise chiar meşterul Lorenzo, căruia Niccolo Alberino îi dăduse trei încăperi în această aripă a palatului. Nu păru mirat. Ştia că Toma avea de gând să plece şi se aşteptase de la o zi la alta să vină.

— A sosit vremea, spuse Toma intrând.

Lorenzo îl invită cu un gest larg. Pătrunseră în sala mare în care-şi avea meşterul atelierul. În afară de mulţimea pânzelor întoarse cu spatele de-a lungul pereţilor nu se mai vedea aici decât o masă lungă pe căpriori, două scaune pliante şi o ladă scundă din lemn de chiparos. Mirosea a scorţişoară. Pe masă se aflau o cană mare, albastră, de Faenza şi altele două mai mici. Într-unul din scaune stătea meşterul Iacomo, vechiul prieten al lui Lorenzo. Şi de la el învăţase Toma o mulţime de lucruri, mai ales amănunte din acelea cărora toată lumea le spune mărunţişuri pentru că îndeobşte nu sunt amintite în cărţi, dar fără de ştiinţa cărora lucrarea celui mai preţuit meşter se poate strica din senin.

— Mă bucur că te văd, meştere Iacomo. În zori plec şi mi-ar fi părut rău să nu te mai întâlnesc.

— O să-ţi simţim lipsa, spuse Iacomo. Eşti înţelept, destoinic şi muncitor. Acum pot să-ţi spun că Lorenzo mi-a mărturisit că numai ţie îndrăznea să-ţi încredinţeze prepararea culorilor pe când nu erai decât un ucenic. Nu ţi-am destăinuit-o până azi ca să nu devii trufaş. Dar acum poţi să devii. Un magister în diversis artibus, după ce şi-a dovedit geniul, se cuvine să-şi cunoască şi să-şi facă cunoscut preţul.

Lorenzo mai aduse o cană şi turnă vinul. Toma se aşeză pe ladă.

— Aşadar pleci, oftă bătrâneşte meşterul. Mereu mi-am pus în gând să te reţin, să te conving cumva să rămâi, dar ştiu ce înseamnă chemarea asta pe care sunt sigur că de mult o simţi crescând în tine, şi atunci m-am sfiit, n-am mai îndrăznit să te tulbur cu ispite zadarnice.

— Dar de ce? interveni Iacomo. Iartă-mă că te întreb: ce te determină să pleci. Ce te nemulţumeşte aici?

  Toma surâse îngândurat. Mulţi îi puseseră întrebarea aceasta de când se hotărâse să plece şi se temea că răspunsul lui pe prea puţini îi mulţumise. Gustă încet din cana albastră încercând să păstreze cât mai mult în cerul gurii aroma suavă, amăruie ca sămânţa de rodie, a vinului.

— Cred că a venit timpul să arăt într-adevăr ce pot, meştere, spuse el încet, încât amândoi bătrânii se aplecară uşor înainte ca să-l poată auzi mai bine.

— Şi ce te împiedică? răsări Iacomo. Pentru asta trebuie să pleci? Te temi de concurenţă?

Toma flutură mâna: nici meşterul Iacomo nu-l înţelegea.

— Nu e vorba de concurenţă. Dar ceea ce e mai bun într-un om se cuvine să dăruiască pământului pe care s-a născut. Nu ştiu dacă înţelegi, meştere Iacomo…

Iacomo se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi satisfăcut. Înţelegea, dar nu era de acord.

— Cred că greşeşti. Tu ai învăţat de toate şi trebuie să ştii că numai cine a învăţat de toate, ca noi, ca tine, nu este un străin nicăieri. Chiar şi atunci când i se răpeşte averea, chiar fără prieteni, el este cetăţean al tuturor oraşelor şi poate dispreţui şi înfrunta fără teamă orice vitregie a sorţii.

— Iartă-mă, meştere, nu m-ai înţeles. Nu mă tem să înfrunt vitregia sorţii aici sau oriunde. Dar am venit aici de la început cu gândul să mă întorc.

— Te aşteaptă poate o logodnică.

Toma se ridică încet şi se aplecă peste masă înspre ei. Pe faţă i se citea deznădejdea că nu era înţeles. Spuse rar, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi dezivăluit o taină:

— Meştere, vreau să înalţ o biserică şi aşa cum văd eu biserica asta cu ochii minţii, n-o pot înălţa decât în ţara mea pentru că aici nimeni n-ar şti să se roage în ea. Nu o frescă, nu o pânză, nu o statuie, nu un vas de argint în care se aruncă resturile la mesele ducelui, meştere, ci o biserică vreau să ridic. Altfel zadarnic am bătut atâta drum şi am mistuit atâta învăţătură…

Coborî tăcerea. Toma se simţi deodată ostenit şi se lăsă pe lada de chiparos. Oamenii aceştia minunaţi se aflau totuşi departe şi nu-i puteau pătrunde frământarea, nu înţelegeau că în lumea lor el nu era decât un drumar. Gustă din cană, apoi o puse pe masă. Meşterul Lorenzo îi privi mâna prelungă şi albă:

— Ar fi păcat ca o asemenea mână să rămână nefolosită, să-şi piardă îndemânarea şi să se lenevească, spuse el într-un târziu. Îţi doresc să-ţi duci la îndeplinire toate planurile. Mi-ai fost drag şi gândul meu te va însoţi până voi închide ochii.

— Domnul să te aibă în paza lui, adăugă meşterul Iacomo.

Toma îşi dădu seama că acela era ceasul în care cei doi obişnuiau să citească. În ultimul timp citea meşterul Iacomo, cu glas tare, Lorenzo asculta doar, cu ochii pe jumătate închişi, căci de câteva luni îl supăra o anume greutate în vorbire. Cartea cu stihurile lui Petrarca aştepta pe glaful de marmură verde al ferestrei. Nimeni nu l-ar fi împiedicat pe Toma să rămână, el ştia asta, doar în atâtea seri rămăsese acolo ascultând, pe aceeaşi ladă de chiparos pe care şedea şi acum. Gândul plecării din zori însă, devenit nelinişte şi neastâmpăr, nu-i îngăduia să mai stea mult timp într-un loc.

— Te-aş ruga, meştere Lorenzo, spuse el cu o neaşteptată sfială, ca înainte de a pleca să-mi îngădui să mai contemplu o dată lucrarea lui Antonello.

— Dacă aş fi în situaţia ta şi tânăr ca tine, vorbi Iacomo, aş fi răpit lucrarea asta ca s-o duc cu mine, în ciuda dragostei pe care i-aş păstra-o lui Lorenzo.

Ştiau că este o glumă, dar Iacomo, vorbise cu gravitate şi niciunul dintre ei nu râse. Meşterul Lorenzo se ridică fără o vorbă. Toma îi urmă paşii târşiţi pe pardoseala de cărămidă smălţuită. Bătrânul deschise uşa spre încăperea alăturată şi se dădu deoparte.

— În asemenea clipe omul trebuie să rămână singur, spuse.

Toma simţi pentru el o recunoştinţă caldă. Auzi uşa închizându-se încet în spatele lui. O vreme rămase nemişcat, ca şi cum o teamă sau poate o sfială stranie l-ar fi împiedicat să înainteze. Afară se întunecase şi încăperea largă, cu pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în piele de culoarea uleiului de nucă, nu mai era luminată decât de cele două candele grele de argint. Stăpânea o linişte desăvârşită, ocrotită de zidurile groase de piatră. Toma îşi auzi răsuflarea. Nu mai avu nicio îndoială că Annunziata îl aşteptase. Dintre sâmburii de lumină ai candelelor la el se uita şi-l îndemna să-şi învingă sfiala. Privirea ei gânditoare, ridicată de pe carte poate chiar la intrarea lui cuprindea toate întrebările lumii. Păşi încet, pe vârfuri, şi, în acea mare tăcere, îngenunchie în faţa ei. Nu se rugă, nici nu simţi nevoia să se roage, Madonna nici nu purta nimb, era doar o mamă, o soră sau o femeie limpede ajunsă în pragul lumii, era muma desăvârşirii şi în faţa mamei sau a frumuseţii nu te rogi, ci te abandonezi tăcut sfielii şi bucuriei fără nume. Nimbul sfinţeniei erau înseşi ochii şi lumina aceea blândă care îi cădea pe chip, pe mâini, pe carte şi care totuşi părea a-i emana din întreaga făptură. Mâna cu care îşi strângea broboada la piept era vie şi caldă, iar cealaltă, pe jumătate înălţată, se îndrepta anume spre el într-un început de binecuvântare, de mângâiere sau de chemare. Lui Toma îi tremurau buzele imperceptibil şi fruntea îi ardea. Întinse mâna nesfârşit de încet şi atinse uşor vârfurile degetelor îndreptate spre el. O bucurie fierbinte îl inundă ca şi cum din mâna suavă s-ar fi scurs minunea vieţii şi puterea de a plăsmui în mâna lui puternică şi neliniştită. Timpul îngheţă în toate clepsidrele veacului. Nu mai existau decât el şi chipul limpede, învăluit în lumina calmă şi desăvârşită a înţelegerii. Un flux al încrederii în biruinţa asupra tainelor se scurgea în el, lin ca o miere, umplându-l de dragoste şi de putere. Se desprinse într-un târziu, greu, şi se retrase cu ochii pironiţi pe făptura dintre candele până când simţi în spatele său opreliştea uşii. Deschise brusc şi pătrunse în cealaltă încăpere grăbit, ca şi cum s-ar fi temut de o vrajă.

La intrarea sa meşterii se ridicară. Nu vorbiră nimic despre lucrarea lui Antonello. Ştiau că dincolo nu se consumase o curiozitate de ucenic, ci se celebrase o taină şi se născuse un dor. Lorenzo îi luă mâna dreaptă şi-i puse un inel gros de aur cu o piatră mare, triunghiulară, de sardonix rosu. Pe montură, în fiecare unghi al pietrei, se afla încrustată câte o literă a trigamei I.H.S.

— E tot ce pot să-ţi dau, spuse meşterul. Trigama sfântului Bernardino te va apăra de ciumă: Iesus Hominum Salvator, iar sardonixul vindecă rănile de fier sau de săgeată.

Toma se înclină în faţa lor. De dincolo, prin uşa închisă, simţea încă atracţia ca o chemare neauzită a acelei icoane stranii. Se grăbi să se desprindă de oamenii şi de încăperile acestea între care şederea de azi îi fusese dureroasă. Lorenzo se pregăti să-l însoţească până jos.

— Rămâi cu bine meştere Iacomo. Îţi voi fi recunoscător pentru cuvinte şi învăţătură. Felicissima notte.

Mâna bătrânului tremură într-a lui, uscată şi măruntă. Jos, înainte de a deschide ultima uşă, Lorenzo coborî glasul până la şoaptă:

— Ascultă, Tomasso… Privi cu teamă în urmă, în întunericul scărilor din spate şi urmă cu voce şi mai scăzută: N-am vrut să-ţi spun sus, pentru că pereţii sunt plini de ţevi ascunse de ascultare. Sfântul Oficiu a început să-şi întindă aripa neagră şi asupra republicii noastre… Dar ascultă aici, am să-ţi împărtăşesc cea mai mare descoperire a vieţii mele. Ţine minte că Dumnezeu nu înseamnă decât frumuseţe. Aceasta e cheia fără de care nicio învăţătură nu preţuieşte nimic. Ţi-o dăruiesc, să n-o pierzi. Dacă un meşter nu ajunge la această înţelegere e mai bine să devină vraci ori condotier. Tu eşti menit să naşti frumuseţe…

Toma se aplecă şi îi duse la buze mâna rece, cu pielea pergamentoasă. Lorenzo şi-o retrase speriat.

— De ce faci asta, Tomasso?

— În ţara mea e obiceiul de a săruta mâna părinţilor şi a înţelepţilor.

— E un obicei blând într-o ţară pe care o bănuiesc aspră. Acum du-te. Sunt bătrân şi-mi vine să plâng…

Se lăsa o noapte umedă. Luna se arăta printr-o pâclă de abur fără să lumineze uliţele strâmte şi pustii. De pe canalul cel mai apropiat se auzi chemarea singuratică a unui gondolier. „Ohé pope!” îi răspunse altul, de departe. Apele clipocitoare, lucind fugar şi stins, ridicau o duhoare înceată, sălcie, care se furişa ca un duh greoi de-a lungul zidurilor mâncate de umezeală. Toma simţi deodată apăsarea acestei cetăţi numai apă şi piatră şi-l copleşi dorul de codri, de sânziene şi cetini, strecurat cu vremea în suflet şi devenit acum biruitor. Când ajunse la han, orologiul de la Schitul Fetelor Bătrâne bătu de zece ori, dogit şi trist. Sub luna firavă, soarele roşu, zugrăvit în chip de firmă deasupra intrării, părea auriu. Se opri în sala de jos, pardosită cu cărămizi care începuseră să se roadă de mulţimea paşilor. Trimise un slujitor la spiţerie după culori şi se aşeză la o masă lungă alături de nişte pietrari pe care îi cunoştea, cu unii dintre ei trăsese vârtos, cu sudoarea şiroindu-i de-a lungul spinării, de fierăstrăul de aramă fără dinţi, umezit mereu cu apă şi pulbere de corindon pentru a putea răzbi blocul dur de porfir. Margherita, slujnicuţă cu mâinile roşii, îi aduse pâinea, strachina de cositor cu măsline şi obişnuitul vin de Friul, acru şi răcoros. Rămase o clipă alături sorbindu-l din ochi, nădăjduind că-i va mai spune sau cere ceva, dar Toma, îngândurat, se apucă să mănânce încet fără s-o vadă.

Unul dintre pietrari izbi cana de masă cu îndârjire reţinută:

— Eu nu cred, Capadoca, spuse. Da’ zi-i mai departe. Şi?

Capadoca îşi puse răbdător pe masă mâinile late, aspre, arse de pulberea pietrelor. Avea un trup mare, colţuros şi ochi blânzi.

— Păi asta e. A ameţit, poate suferea el de ceva, cine ştie, că de băut nu băuse nimic, era în zori, abia se apucaseră de treabă. S-a clătinat, a dat să se prindă de ceva şi a căzut de pe schelă. Lucrau tocmai sus, la campanilă. Atunci a coborât sfântul Cosma plutind pe văzduh, l-a susţinut şi l-a aşezat nevătămat pe pământ, lin, cum se lasă fulgul. N-are nicio zgârietură.

— Nu se poate: sfântul Cosma tămăduieşte doar. O fi fost arhanghelul Salatiil, acela se roagă lui Dumnezeu pentru toată lumea.

— Nu, chiar sfântul Cosma tămăduitorul a fost.

În tăcerea care urmă, făcută din uluire, din puţină teamă şi puţină neîncredere, se auzi glasul lui Toma:

— Unde s-a întâmplat asta?

— La Ravenna, spuse Capadoca.

— Când?

— Alaltăieri.

— Ai văzut dumneata?

— Eu nu, dar mi-a spus un dulgher care a sosit azi-dimineaţă de acolo.

— Dulgherul l-a văzut?

— El l-a văzut, l-a pipăit, zice, imediat după cădere, să vadă dacă nu i s-a rupt ceva pe dinăuntru. Nu i se mişcase din loc niciun oscior.

— Dar pe sfântul Cosma l-a văzut?

— A văzut aşa, ca un abur argintiu care-l învăluise şi în care s-a mistuit.

— Dar ceilalţi? La văzut careva?

— Toţi au văzut aburul acela argintiu.

Toma începu iar să mănânce fără să mai adauge nimic.

— Şi ce vrei să spui cu asta, meştere Tomasso? întrebă unul din pietrari.

Toma îl privi mirat, ca şi cum n-ar fi înţeles din prima clipă:

— Nu vreau să spun nimic, zise încet. Am întrebat doar…

Se gândea însă de câte ori mai auzise istoria aceasta. Doar că data trecută nu fusese sfântul Cosma, ci arhanghelul Rafaiil, tămăduitorul slăbiciunilor omeneşti şi vestitorul morţii. Dar de vreme ce omul fusese tocmai scăpat de moarte, era mai de înţeles ca salvatorul să fi fost sfântul Cosma, cum susţinea Capadoca. Şi tot ca acum, nici atunci nu văzuse nimeni decât un abur. Nu credea, dar nu voia s-o spună cu glas tare: dar dacă era totuşi adevărat şi prin necredinţa lui şi-ar atrage mânia lui Dumnezeu? Şi el lucra doar pe schele şi ceasul rău nu venea niciodată de la sine… Dar meşterul Lorenzo, un bătrân aproape neputincios, de ce avusese curajul să-i mărturisească acel adevăr teribil? „Dumnezeu nu înseamnă decât frumuseţe… Aşadar Dumnezeu nu e peste tot şi unde nu e frumuseţe, acolo nu mai are nicio putere. Meşterul Lorenzo nu de Dumnezeu se temea, ci de ochii şi urechile Sfântului Oficiu. Ceea ce era cu totul altceva… Iar el, Toma, nu credea decât în ceea ce putea să vadă şi să pipăie, dar se temea de cele nevăzute şi învăluite în taină. Era şi acesta un fel de a crede, dar mai păcătos şi mai perfid poate decât însăşi necredinţa, pentru că se chema îndoială. Cel fericit era Capadoca şi nu el, care ştia infinit mai multe decât acest pietrar de treabă. Capadoca nu cunoştea îndoiala şi nici cheia tainică a meşterului Lorenzo. Capadoca nu se va prăbuşi niciodată de pe schele.

Îşi bău restul de vin şi se ridică.

— Felicissima notte, spuse.

Urcă îngândurat, cu vârful spadei lovindu-se de fiecare muchie a treptelor de lemn, urmărit de ochii nedumeriţi ai pietrarilor.

În odaie descoperi că n-are lumânare. I se păru ciudat pentru că, aseară chiar, Margherita îi adusese una nouă

  Se resemnă să se descurce şi pe întuneric, când uşa se deschise încet.

— Ţi-am adus o lumânare nouă, spuse fata. Ştiam că n-ai.

Toma i-o luă şi o puse în sfeşnicul de cositor. Când se întoarse, ea stătea tot aoolo, în mijlocul încăperii. Era acum fără boneta cu dantele cu care se arăta muşteriilor jos şi păru-i lung, întunecat, i se revărsase pe umeri.

— Mai ai nevoie de ceva?

  I se păru că atunci o vedea pentru prima dată. O prinse de bărbie blând, ca pe un copil, şi-i privi ochii negri în care se reflecta mărunt, de două ori, sâmburele de lumină al lumânării. „De ce nu?”, se gândi cu un fel de tristeţe şi-i cuprinse mijlocul, apropiindu-şi-o. Supunându-se braţului său tandru şi ferm, trupul ei undui suplu şi, în clipa aceea, închizând ochii, el văzu ca printr-un vis legănarea mladelor de sălcii de la apa Moldovei.

 

*

 

Convoiul de care, oameni şi cai aştepta nemişcat. Acoperit cu gluga neagră, cu mâinile în care ţinea crucifixul împreunate la piept, călugărul se apropia fără grabă. Bătea un vânt domol cu miros de alge şi, deasupra, cerul era luminat de reflexe verzi. Peste lagună, cetatea Veneţiei rămăsese încă învăluită în piele alburii. Călugărul se opri în faţa lor şi se înclină tăcut. Oamenii se descoperiră. Undeva pe aproape ţipă ascuţit o pasăre de apă.

— Suntem gata, pater, spuse Johan Fuchs.

Clipa avea o taină a ei şi însemna pentru toţi un hotar, iar dincolo de ea se întindea drumul îndelungat, pândit de necunoscut. Negustorului îi pierise voioşia, era tăcut şi grav. Călugărul îşi lăsă gluga pe spate şi ridică asupra lor crucifixul. Toma îşi scoase bereta. Aplecă fruntea închinându-se de la dreapta la stânga, în legea răsăritului. Vântul îi zbuciuma pletele castanii.

— Omnipotens pater benedicat vos, rosti călugărul rar.

Cuvintele răsunară limpede în tăcerea zorilor.

— Gott mit uns! răspunse Johan Fuchs şi-i aşeză în palmă doi ducaţi.

Toma se săltă în şa. Un slujitor se făcu broască la scăriţa negustorului. Acesta puse piciorul pe spinarea lui ca pe o treaptă şi îşi aburcă icnind cărnurile. Sub trupul lui vârtos pielăria harnaşamentului scârţâi şi calul puternic îşi încordă picioarele. Măreţ în şaua lui, jupânul Johan ridică braţul. Surugiii răcniră prelung, spărgând pacea acelui ţărm pustiu, bicele pocniră şi drumul nisipos prinse a scrâşni sub povara roţilor.

Carăle erau încărcate cu catifele de Ypres şi Louvain, cu postav de Flandra şi Numberg, cu pânzeturi nemţeşti de in, cu brocart, taftă şi drappi d’oro veneţiene, cu pahare de Murano aşezate în cutii pe paturi de lână, cu săbii de Damasc, cu zahăr şi stafide. Înaintau încet şi temeinic. Călăreau amândoi alături, tăcuţi. Toma privi în câteva rânduri peste umăr, dar oraşul stăruia în pâcle şi în cele din urmă se confundă definitiv cu depărtările de peste lagună. Îi era recunoscător negustorului că n-avea sămânţă de vorbă. Lui îi pria acest umblet tăcut care-i îngăduia să-şi adune gândurile. O parte din suflet îi rămăsese în urmă, iar cealaltă, se afla cu mult înainte, la cele de acasă. Din clipa în care se aşezase în şa însă, nerăbdarea de a se vedea ajuns începuse să-l chinuie ca o sete. El însuşi era mirat de dorinţa aceasta, ţâşnită odată cu zorile, de a simţi iar în palmă o sculă, fie penel, fie mistrie, fie pisălog de zdrobit vopselele. Dar dorul lui ciudat se clătina în faţa necunoscutului: în Ţara Moldovei nu trăiau seniori care să se bucure de aur şi de pace şi atunci cine îi va încredinţa lui comanda unei lucrări măreţe, aşa cum şi-o dorea? Cu tot îndemnul magistrului Baptista Vesentino de la şcoala de lătinie din Suceava n-ar fi plecat poate, dacă însuşi tatăl său nu i-ar fi poruncit aproape să ia calea apusului. Magistrul Baptista îl îndemnase să apuce urcuşul ucenicului la curţile desăvârşirii, dar calea la care îl sfătuise tatăl său era aceea a pribegiei. Bătrânul fusese ridicat de Ştefan Voievod cel Bătrân care îl înzestrase şi cu sate, dar acum se trăsese la casele lui, nu atât chinuit de podagră, cât mai mult scârbit de intrigile care, de la moartea Voievodului, se ţeseau în preajma scaunului noilor domni. De când fuseseră tăiaţi Arbureştii, bătrânul începuse să se teamă nu pentru el, ci pentru Toma, care era tânăr, frumos şi dăruit, putea oricând face faţă oricărei dregătorii, iar peste toate se avusese bine şi cu feciorii lui Luca Arbure. Socotise că nu era lipsit de înţelepciune ca Toma, care şi aşa se dovedea cam ţeapăn de spinare, să nu stea pai în ochii nimănui, măcar până se vor mai limpezi domniile. Toma nu ştia dacă domniile se limpeziseră, dar simţea că nu mai poate răbda depărtarea şi singurătatea. „De-acum, cum va fi scris, gândi. Vorba meşterului Lorenzo: dacă nu mă voi învrednici să aflu lumina măreţiei, oricând pot apuca iar calea lumii, doar n-o să mă las tăiat ca un berbec. Lumea e largă, iar drumul mai milostiv decât moartea…”

Johan Fuchs îşi drese glasul şi îşi potrivi mai bine dosul revărsat în şa. Se mai liniştise, redevenise iar cel dintotdeauna, drumul îi ducea, carăle înaintau monoton şi sigur, iar la caii cu crupele late, lucioase, îţi era mai mare dragul să te uiţi. Scoase din cobur o ploscă şi i-o întinse lui Toma.

— Praful ne usucă gura. Ia o înghiţitură de vin. E Chianti de Greve.

— Mulţumesc, jupâne. Dar când mă aflu în şa nu poftesc.

Negustorului îi plăcu semnul de cumpătare. Odată cu trecerea ceasurilor se încredinţa tot mai mult că la o nevoie se putea bizui pe tovarăşul său tăcut. S-ar fi bucurat să fie mai vorbăreţ, dar, oricum, nu-i părea rău că-l luase. Ridică plosca şi gâlgâi de câteva ori din mers. Plescăi din limbă şi toată faţa rotundă i se lumină de o nesfârşită desfătare.

— Eu am bătut multe drumuri, dar vin ca la nebunii ăştia de italieni n-am întâlnit nicăieri. La anul am să vin şi cu trei cară pentru buţi. Poate n-ai să crezi, dar cel mai prost vin l-am băut la franţuji, acum vreo trei ani, când am fost la târgul de lânărie de la Montpellier. Nu ştiu de unde au apucat ei obiceiul nerod de a smoli butoaiele pe dinăuntru. Ei zic că asta dă vinului culoare, dar ce folos de culoare dacă ţi-e scârbă când îl bei şi-ţi pricinuieşte mâncărimi pe buze şi pe limbă.

Toma zâmbi cu îngăduinţă.

— Să pofteşti dumneata să-ţi faci odată drum şi la Moldova. Ai să vezi că vinurile de acolo nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale italienilor.

Johan Fuchs îl privi pieziş, neîncrezător. Dar nu voia să-l jignească mărturisindu-şi îndoiala:

— Se poate, spuse. Am să vin negreşit, poate chiar la anul. De fapt de mult mă bate gândul să fac un drum într-acolo, mai ales pentru ceară. Am auzit că s-ar afla acolo o mănăstire care ar avea o ceară cu totul deosebită dintr-o prisacă ce s-ar chema Roiul de Aur. Mi se pare că sună puţin a poveste.

— O fi sunând, dar nu e poveste. Mănăstirea aceea se cheamă Humor, iar ceara de care ai auzit dumneata se poate albi la soare şi lumânările care se fac din ea sunt la fel de binemirositoare ca lumânările a căror ceară a fost amestecată cu pulbere de mirodenii.

— Întocmai aşa am auzit şi eu. E ciudat…

— Ce ţi se pare ciudat?

— Toţi câţi vin de acolo spun că e o ţară frumoasă şi nespus de bogată.

— Aşa şi e.

— Şi totuşi capetele se rostogolesc în ea ca merele într-o livadă. Cum se explică?

— Prin aceea că mulţi o râvnesc pentru dânşii, jupâne Johan. Şi ai mei încă n-au învăţat să se lase purtaţi cu belciugul în nas. Peste o clipă adăugă încet, mai mult pentru sine: Nădăjduiesc să nici nu înveţe vreodată.

Negustorul îl urmărea interesat. Ceea ce auzea, dar mai ales mândria reţinută cu care zugravul acesta i le spunea toate, îi confirmau informaţii mai vechi pe care le avea despre moldoveni de la alţi negustori. N-ar fi fost cu totul imposibil ca tovarăşul său să nici nu fie pictor, ci vreun agent sau ambasador secret al acelui voievod furtunatic care de aproape trei ani se aşezase în scaunul de la Suceava de unde se plimba ca la el acasă printre cele Siebeniburge. Se gândi să-l descoasă cu prudenţă.

— Să vedem ce se va alege până la urmă din noua domnie, spuse el domol, cântărind fiecare cuvânt.

— Care domnie? tresări Toma.

— De doi ani şi mai bine s-a schimbat iar domnia la Moldova, nu ştiai?

Obrajii lui Toma se colorară uşor. Degetele frumoase începură să i se frământe pe frâu.

— Nu ştiam, spuse încet.

Surpriza lui era evidentă, ceea ce-l mai linişti pe negustor. Continuă cu mai multă siguranţă:

— Domnul cel vechi se zice că a fost otrăvit. Cel de acum e cam… nu ştiu cum să zic… poate nesăbuit, poate ambiţios, ştiu eu? La început a fost de partea regelui Ferdinand, acum e cu Zapolya pentru care a şi supus cu oaste unele cetăţi săseşti. Dar gurile rele spun că nici cu Zapolya n-ar fi de fapt şi că urmăreşte să păstreze Transilvania pentru el, să facă din ea o singură ţară împreună cu Moldova… Nu ştiu ce vom găsi la întoarcere. Cu un vecin atât de schimbător nu ştii la ce să te aştepţi. Oricum, mulţi se tem de el şi în primul rând cei din jur. Dumneata, ca artist, nu ştiu, zău, ce ai să faci acolo…

Pe Toma însă îl năpădise deodată o nădejde nebună. Îi venea să dea pinteni şi să alerge singur înainte.

— N-ai vrea să rămâi mai bine la Sibiu? stărui negustorul. Cunosc câţiva argintari care te-ar răsplăti regeşte ca să le desenezi modele veneţiene.

Toma râse pentru prima dată din ziua în care se hotărâse să plece.

— Nu, jupâne. Nici nu-ţi dai seama ce veste mare mi-ai dat. Un asemenea domn căruia să-i ştie de frică cei din jur visam eu. Fiindcă ştiindu-i de frică nu-şi vor mai îngădui să-i bântuie ţara ca pe o moşie a nimănui. Şi într-o asemenea ţară un meşter se află apărat şi-şi poate vedea aievea rodul mâinilor şi al închipuirii. Şi mă mai bucură ceva, meştere Johan: dacă e într-adevăr cum ai auzit şi acest nou voievod gândeşte să-şi păstreze Transilvania, atunci înseamnă că poartă în el duhul măreţiei. Iar cine e fulgerat de măreţie, negreşit o preţuieşte şi la alţii. Un asemenea voievod va şti să preţuiască şi gândul unui meşter căruia nu-i place să-şi încovoaie spinarea şi să linguşească aurita prostie, ci trudeşte îndelung şi singur, departe de cele deşarte, cu gândul doar la taina făptuirii…

Johan Fuchs îl privi din nou cu mirare.

— Eşti un om ciudat, spuse. Te dezvălui treptat. Ieri ziceam că nu eşti trufaş, dar acum văd că ai totuşi o trufie ascunsă, a sufletului, care nu se arată în veşminte, în podoabe şi parfumuri.

— Aşa e, răspunse Toma potolit dintr-o dată. Această trufie n-o tăgăduiesc. Nu ştiu dacă e un păcat sau nu, dar nu mă lepăd de ea. E trufia de care te dezleagă fapta pe care a născut-o.

— Îţi spun drept, vorbi negustorul după câteva clipe de tăcere în care păru că se gândeşte adânc, că atunci nd ai venit întâia dată la Fondaco dei Tedeschi să mă întrebi când plec, îmbrăcat aşa cum erai, cu hainele acelea cu care probabil tocmai coborâseşi de pe cine ştie ce schele, te-am socotit un lucrător oarecare.

— Un lucrător şi sunt.

— Da, dar nu unul oarecare, râse Johan Fuchs.

Toma zâmbi ca în faţa unei copilării.

— Poate că nu, murmură.

— Primul lucru care te-a trădat au fost mâinile. Ai mâini neliniştite şi puternice, făcute pentru unelte gingaşe dinaintea cărora un lucrător de rând se dovedeşte îndeobşte stângaci.

— Totuşi nu mă dau în lături să cioplesc piatră, iar schelele ţin să mi le ridic singur.

— Asta nu schimbă nimic.

— Laudele dumitale mă stânjenesc, jupâne. Se cade să lauzi pe cel căruia-i cunoşti rodul cugetului sau măcar al mâinilor. Or, pe mine abia m-ai întâlnit, peste o vreme urmează să ne despărţim fără să ştim dacă ne vom mai întâlni vreodată şi n-ai apucat să vezi ce pot ori dacă pot într-adevăr ceva.

— Eu cunosc oamenii. Negustoria şi drumurile mă pun în faţa a mii de oameni de toate neamurile şi credinţele şi rosturile. Rar de tot m-am înşelat asupra vreunuia. Sunt sigur că nici pe dumneata nu te-am judecat greşit. Cetatea noastră e mândră să aibă cât mai mulţi asemenea bărbaţi. Noi ştim să preţuim destoinicia şi munca. Dealtfel mai e un moldovean la noi, la Sibiu, care se bucură de cinstea cetăţii, Philippus Pictor. E magister, titlu pe care la noi l-a dobândit şi e neîntrecut în meşteşugul tiparului.

— Îl ştiu, spuse Toma. E Filip al lui Colun al lui Brae din Coşula. A plecat odată cu mine şi bănuiesc că tot cu mine se va întoarce.

— Nu cred, zâmbi negustorul. Şi-a întemeiat casă pe Uliţa Treptelor şi s-a însurat cu o săsoaică de-a noastră. Are doi copii, două fete, ceea ce nu-i tocmai de invidiat, dar e omul de încredere al judelui şi a fost trimis chiar sol la principele Ţării Româneşti.

Pe Toma, vestea îl întristă.

— Fiecare şi le ştie pe ale lui, murmură.

— Tocmai. De aceea zic să nu te pripeşti, mai avem aproape o lună de mers, timp în care poţi să judeci lucrurile în linişte. Până la urmă poate te hotărăşti şi rămâi totuşi la Sibiu.

— Ziceai că sunt vrednic de laudă, jupâne, spuse Toma posomorât. Dar eu te întreb ce s-ar întâmpla cu neamul meu cel singur şi mereu pândit dacă toţi bărbaţii săi vrednici de laudă ar apuca drumul larg al lumii?

— E un aspect asupra căruia n-am meditat. E un aspect oarecum mai deosebit…

— Poate că e, deşi credinţa mea e că n-ar trebui să fie deosebit.

— Am umblat mult, meştere Toma, şi am văzut că cerul, lumina soarelui şi a stelelor sunt pretutindeni la fel. Nici măcar pâinea nu mi-a lipsit…

— Lumina stelelor pare într-adevăr la fel, jupâne, dar cerul e pretutindeni altul. Cât despre pâine, mă pot lipsi de ea la nevoie, după cum m-am şi lipsit de atâtea ori în aceşti şapte ani. Ceea ce e cu adevărat de seamă se află dincolo de pâine şi acest ceva eu nu găsesc acum cuvinte să ţi-l numesc, e ceva ce-şi are obârşia undeva în adâncimi de suflet. Poate doar în vreo carte să stea cu numele…

Ca şi cum s-ar fi înspăimântat de cât vorbise, Toma tăcu dintr-o dată. Negustorul nu mai stărui, cuprins de o sfială de care el însuşi se mira.

Toma privi cerul. Soarele însemna amiaza. Se apropiau de primul popas. Îl durea puţin spinarea, în cetatea de pe ape se dezvăţase de mersul călare, dar nu cârti, ştiind că drumul lui abia începuse.

 

*

  Intrară în cetatea Sibiului pe la mijlocul lui iunie. Johan Fuchs îl pofti să tragă la el: nu ţinea han, dar casele lui erau încăpătoare şi îndestulate şi se socoteau oricând onorate să găzduiască un asemenea oaspe distins. Slavă domnului, Toma nu fusese nevoit să-şi dovedească iscusinţa de spadasin căci pulberea drumului se aşternuse asupra lor în linişte, ceea ce nu însemna însă că între ei nu se stabilise totuşi acea solidaritate care, chiar nemărturisită, ajunge până la urmă să-i lege pe cei ce străbat împreună o cale îndelungată şi – în amănuntele ei – neprevăzută. Şi în afară de asta, negustorul nu renunţase la speranţa de a-l convinge până la urmă să rămână la Sibiu. Dar Toma, cu toată grija de a nu-i jigni ospitalitatea, căutând cuvintele cele mai alese, care băgase de seamă că-l impresionau nespus de plăcut pe jupânul Fuchs, se văzu nevoit să-l refuze, deoarece intenţia lui era să-l afle pe prietenul Filip de care se despărţise acum şapte ani. De fapt acesta fusese şi motivul pentru care alesese acest drum şi nu cel pe mare, până la Cetatea Albă ori Chilia, care ar fi fost mult mai puţin ostenitor, deşi nu mai puţin primejdios. Îl rugă doar pe negustor să-i primească în grijă calul, ceea ce Johan Fuchs făcu, bucuros de a-i fi măcar cu atât de folos. Ca om care-şi petrecea jumătate din viaţă în şa, ştia ce înseamnă un cal vegheat şi preţui cum se cuvenea prevederea meşterului.

Un slujitor îl conduse până în Uliţa Treptelor, unde dealtfel nici nu s-ar fi căzut să pătrundă cu calul. Casa lui Filip – căruia negustorul şi fără îndoială toţi de pe aici îi ziceau Filip Mahler – era scundă şi părea a avea un suflet al ei din pricina celor două ferestre alungite ca ochii unei făpturi ciudate, care te priveau de pe acoperişul povârnit. Bătu în poarta de stejar, joasă, boltită, în mijlocul căreia era cioplit un soare ce-şi răsfira razele de jur împrejur, până în zidărie. Îi deschise o femeie plăpândă, cu ochi spălăciţi, speriaţi şi cu părul ascuns sub o bonetă albă cu dantele. Sub fustele multe, lungi, care nu lăsau să se vadă decât vârfurile mărunte ale unor ghete verzi, Toma ghici un trup firav şi rece. Nu, îi răspunse ea cu glas care părea că tremură, meşterul Filip nu era acasă, la ceasul acesta obişnuia să joace popice cu ceilalţi meşteri în Piaţa Mare.

Dar el era străin, nu cunoştea cetatea şi mai era şi ostenit după atâta drum, iar meşterul Filip trebuia, după cum bănuia, să se întoarcă în curând căci începea să se întunece.

— Eu sunt Toma, zugrav din Suceava, adăugă, şi prieten cu cinstitul dumitale soţ. Poate i-a vorbit domniei tale despre mine.

Femeia ezită o clipă.

— Da… da, desigur, spuse ea fără convingere.

„Nu i-a spus nimic nătărăul, gândi el consternat. Cum a putut să nu-i spună despre mine?” Adăugă cu un glas puţin mai ridicat, ca şi cum ezitarea femeii s-ar fi putut străpunge ca surzenia:

— Cu mine împreună a venit aici de la Ţara Moldovei. Eu acum mă întorc iar acolo, dar aş fi vrut să-l văd. Poate de Ţara Moldovei îţi va fi vorbit…

— Da… da, desigur… Făcu un gest vag înspre zidul din faţă: E în partea aceea… Se uită repede în urmă ca şi cum ar fi vrut să fugă, apoi se întoarse spre Toma frământându-şi degetele albe: Să poftiţi, murmură, să-l aşteptaţi… în odaia dumnealui… până vine…

Poate înfăţişarea lui de străin, pelerina largă pe care şi-o ducea pe braţ, veşmintele după moda apusului, care nu puteau fi totuşi neobişnuite pentru ea, poate spada s-o fi înspăimântat. Toma îşi dădea seama că femeia îşi călcase pe inimă când îl poftise s-o urmeze. Zâmbi în sine, dar se simţi totodată şi împovărat de o umbră de mâhnire. Altfel îşi închipuise revederea cu Filip. N-ar fi fost mai bine poate să fi tras totuşi la casa negustorului? De multe ori cei de alt neam se dovedeau cu inima mai deschisă decât cei pe care-i socoteşti ai tăi…

Trecură printr-o cuină aşternută cu lespezi. Nu apucă să vadă decât două fetiţe, niciuna mai mare de cinci ani, care se jucau pe o cergă, cu nişte gheme, laolaltă cu trei mâţe. Pătrunseră într-o încăpere umplută aproape în întregime de o laviţă şi o masă pe care se afla un astrolab. Auzi uşa închizându-se încet în urma lui. Îşi agăţă pelerina şi bereta într-un cui şi se aşeză. Privi în jur. Pe un raft de pe zid, câteva călimări cu cerneluri, pene de scris şi vreo cinci cărţi. Le răsfoi sub lumina tot mai slabă ce pătrundea de afară. Nemţeşti. Nemţeşte ştia vorbi, dar nu desluşea scrisul. Le aşeză la loc cu părere de rău. Femeia intră iar încet, parcă plutind, şi îi puse dinainte o lumânare în sfeşnic şi o cană de apă.

— Dacă spuneţi că veniţi de departe, veţi fi poate însetat, vorbi ea cu acelaşi glas stins şi alb, grăbindu-se să iasă.

Era însetat într-aldevăr, dar apă nu-şi dorea. Lăsă cana neatinsă nădăjduind în întoarcerea lui Filip. Ce va fi aflat la femeia aceasta lipsită de vlagă? Îşi plimbă iar ochii în jur şi dădu pe peretele din spatele său de un crucifix mare de lemn pe care se chinuia răstignit un Cristos de argint. Avea un trup subţire şi contorsionat, cu o faţă stângace şi ochi holbaţi. „Lucru fără meşteşug – îl judecă Toma – de ucenic lipsit de dragoste…” Se închină totuşi. De dincolo nu răzbea niciun sunet, ca şi când n-ar fi fost copii acolo. Liniştea devenise apăsătoare de parcă s-ar fi aflat prins în măruntaiele unui munte.

Pe drum, încă din prima zi, şi-l închipuise mereu pe Filip. Acum descoperi surprins că-i uitase dintr-o dată înfăţişarea. Între ei se aşezase casa aceasta grămădită şi tăcută, cărţile nemţeşti, poate chiar Cristosul trudnic, dar în primul rând umbra de femeie alături de care nu-l putea nicidecum vedea pe Filip. Se întrebă ce căuta la urma urmelor acolo? Omul se aşezase, se vedea că-şi făcuse un rost, la ce mai venise să-l tulbure? Se simţea un străin şi ceea ce i se părea mai supărător era teama că Filip însuşi îl va socoti un intrus. Era o teamă care i se strecurase în suflet treptat, aproape pe neştiute, dacă se gândea bine poate chiar din clipa când Johan Fuchs îi spusese că prietenul său se însurase şi-şi făcuse un rost. Îl bătu gândul să se ridice, să plece, să-i lase doar vorbă prin femeie că-i pofteşte sănătate şi izbândă în toate. Atunci însă îi auzi de dincolo paşii grei pe lespezi. Desluşi în ei o anume siguranţă de om cuprins, aşezat, care-şi cunoaşte temeinicia şi inima i se strânse ca în urmă cu şapte ani când se despărţiseră iar el apucase singur calea apusului. Se ridică aşteptându-l.

Filip deschise uşa şi se opri în prag. Toma îşi închipuise clipa aruncându-se unul la pieptul celuilalt. Amândoi rămaseră însă pe loc şi prietenul său îşi desfăcu braţele, dar nu pentru îmbrăţişare, ci într-un gest măsurat, uşor emfatic, de om încredinţat de însemnătatea lui. Zâmbea fără veselie, cu un soi de înţelepciune pe care Toma nu i-o cunoştea.

— Fii binevenit în casa mea, prietene şi drumeţule de departe! rosti el solemn, ca şi când s-ar fi aflat în vreo solie. Sufletul meu se bucură nespus la vederea ta!

„Nu s-ar zice”, gândi Toma. Încercă să glumească:

— Hai, bre, nu mai vorbi cu mine ca şi cu judele tău. M-am gândit în toţi anii ăştia la tine, am venit să te iau acasă şi te găsestc cu femeie şi copii! Bine-ţi sade!

Filip râse pentru prima dată – i se păru lui Toma – deschis ca odinioară, şi abia acum îl îmbrăţişă.

— Tot şturlubatic ai rămas, spuse. Să ne aşezăm.

Faţă în faţă, cu masa între ei, se cercetară câteva clipe tăcuţi. Filip i se păru îmbătrânit: deşi avea treizeci de ani, ca şi el, părea trecut binişor de patruzeci. Îşi lăsase o mustaţă neagră, înfoiată ca vrabia şi începuse să prindă rotunjimi de om cuprins ce îşi împarte ceasurile zilelor după anume rânduieli. Când îşi lăsa bărbia în piept, i se isca sub ea o guşă trandafirie, de popă papistăşesc. Se uitau unul la altul zâmbind fără noimă şi nu mai găseau, dintr-o dată, ce să-şi spună. În cele din urmă Filip văzu cana de apă.

— Ce-i cu asta? întrebă bucuros că găsise ceva despre care să poată vorbi.

— O cană, ia acolo, mi s-a făcut sete şi mi-am îngăduit să-i cer jupânesei tale…

— Apă!? pufni Filip.

Se ridică smucit şi călcă iar apăsat, cu pasul lui cel nou care spunea tuturor că el e domnul şi stăpânul acelei case şi a toată suflarea ce se afla întrânsa.

— Hilde! Bere şi mâncare! Oaspetele e însetat şi flămând şi domnia ta îi stai dinainte cu apă!

De dincolo răzbi glasul înfiorat al femeii:

— Am aşteptat întoarcerea domniei tale.

Filip nu găsi cu cale să mai răspundă. Nu strigase, dar glasul îi sunase apăsat ca şi pasul, nemaiîngăduind altă părere de niciunde. Toma îl urmărea cu o uimire în care începea să se amestece şi o undă de veselie.

— Ei, şi acum, că te-ai întors, spuse Filip revenind la masă, e vremea să-ţi întemeiezi un rost. Dar mai întâi să te însori. Femeia cinstită şi iubită e plug de aur la casa omului.

„Vorbeşte ca tata, gândi Toma. Oare a lui e iubită, cum zice? Dar o fi femeie de treabă şi i-o fi dragă, de ce să-l osândesc?”

— A veni ea şi vremea însuratului, zise el mai mult ca să-l întrerupă.

Dar tot atunci îi răsări în suflet o bănuială. Spuse cu oarecare nepăsare, ca omul care vorbeşte ca să mai treacă vremea:

— L-am avut tovarăş de drum pe jupanul Johan Fuchs. Zicea că te ştie.

— Cum să nu? Pe mine mă cunosc o mulţime de oameni.

— Da, am băgat de seamă. Zicea să rămân, să-mi fac şi eu un rost aici, că aş avea căutare.

  Filip clipi de câteva ori repede, fără un cuvânt, pe urmă clătină din cap rar, ca şi cum s-ar fi mirat de o mare nesocotinţă.

— Nu te-aş sfătui…

— Te-ai deprins să dai sfaturi de când nu te-am văzut. Tocmai de aceea ţi-am şi vorbit de părerea negustorului. De ce nu mă sfătuieşti? El zicea că nu voi mai prididi să fac faţă comenzilor.

— Nu te-ai schimbat, spuse Filip cu un fel de tristeţe. Şi acum şapte ani credeai orice nerozie.

Toma zâmbi ascuns:

— Păi ce să fac? Vrabia tot pui şăde…

— Nu te sfătuiesc, urmă Filip ca şi cum nu l-ar fi auzit, fiindcă n-ai răzbi. Negustorul ce poate să ştie? El e mai mult plecat şi negoţul i-l fac feciorii. Eu însă sunt tot aici, în inima cetăţii şi la vadul breslelor şi ştiu rânduielile. Meşterii sunt mulţi, de-ai locului şi destoinici. Pe când tu eşti străin, venetic, şi nici n-ai arătat ce poţi.

— Aş putea arăta.

— N-ai apuca. Te-ar mânca de viu înainte de a pune mâna pe unealtă.

„Pe tine văd că nu te-au mâncat”, voi să spună Toma, dar atunci intră femeia cu bucatele. Le puse dinainte berea scoasă din pivniţa afundă în două căni de faianţă cu capac, pâinea rumenă şi două tigăi în care, peste cârnaţi fripţi, spărsese câte şase ouă. Toma îşi uită gândul. Frânse o bucată de pâine şi trase adânc în piept mireasma caldă de lanuri bătute de soarele verii. Era uşoară, pufoasă şi albă, iar coaja-i trosnea între dinţi. Se simţi, pentru întâia dată de când plecase, foarte aproape de casă şi, uitând necazul pe care-l avea împotriva lui Filip, îi zâmbi cu un fel de recunoştinţă. Prietenul său înălţă cana. Ciocniră, dar înainte de a bea, Toma cercetă cu ochi de cunoscător felul în care fusese împodobită faianţa: pe cana lui, în albastru, un pitic care culegea hamei, iar pe cea a lui Filip acelaşi pitic care bea într-o pivniţă de-a dreptul dintr-un butoi.

— Astea le-a făcut un meşter din cetatea Mediaşului, spuse Filip, mândru ca şi cum el însuşi le-ar fi făcut.

— E o lucrare iscusită care bucură şi sufletul şi ochiul, le preţui Toma. Era un călugăr bătrân la Humor, Chiril, îşi aminti el. Ceilalţi ziceau despre dânsul că înainte de a se călugări clocea la subsuoară patruzeci de zile câte un ou părăsit din care ieşea apoi un spiriduş. Eu nu l-am mai apucat ca să-l întreb, dar aşa vor fi arătând şi spiriduşii aceia.

Filip îşi şterse spuma albă de pe mustaţă şi se închină. Îşi făcu şi Toma cruce, pe urmă goli cana.

— E bună şi berea voastră, zise.

Filip clătină din cap ca omul păţit:

— N-ai venit acum vreo lună, vorbi el cu gura plină, că ai fi văzut un lucru mai diavolesc decât spiriduşii aceia. S-a ivit în cetate, nimeni nu ştie de unde, un doctor, aşa ziceau toţi, că e doctor, dar el se afla în înţelegere cu satana după cum s-a şi dovedit. În primele zile nimeni n-a băgat de seamă la el ceva deosebit. Într-o seară însă s-a înfăţişat în Piaţa Mare cerând îngăduinţa să joace popice alături de noi. Fireşte, nimeni nu s-a împotrivit, unui oaspete se cade să-i îndeplineşti toate voile şi chiar mai mult decât atât. Aşa că atunci nd îi vine rândul, ne uităim cu luare aminte să-i cunoaştem îndemânarea şi când prinde bila de piatră a se rostogoli, odată şi începe să strige nebunul cetăţii care era şi el de faţă: e cap de om, strigă, e cap de om! Mai întâi am gândit cu toţii că iar e vreuna de-a nebunului mai ales că nu ştiam despre ce zbiera că e cap de om. Dar tot atunci nişte copii prinseră din senin să urle şi văzurăm cu toţii cum în locul bilei de piatră se rostogolea într-adevăr un cap de om care când se opri se prefăcu iar în bilă. Întâi am crezut că – ce să mai zic? — am vedenii de pe urma răcnetelor nebunului care începuse să se tăvălească pe jos. Dar străinul luă a doua bilă şi tot aşa se petrecură lucrurile şi o luă şi pe a treia şi tot aşa. Parcă se înmuiaseră lespezile sub tălpile mele de nu-mi puteam clinti picioarele. M-am uitat atunci la el odată cu toţi oamenii adunaţi acolo şi am văzut stând în spatele său o umbră. Dar nu era umbră de om, legată de el şi întinsă pe pământ, ci o umbră singură care-l veghea cam cum e aureola sfinţilor – Doamne, iartă-mă – doar că aceea e de lumină şi stă în jurul capului pe când asta era de întuneric şi se înălţa în spatele său de la tălpi până în creştet. Am simţit cum mi se ridică părul măciucă. Ne-am făcut cu toţii semnul crucii şi cât ai bate din palme locul a rămas gol. În urma noastră se auzeau doar zbieretele nebunului şi hohotele de râs ale acelui doctor al satanei.

— Ai văzut tu asta? întrebă Toma.

— Aşa cum te văd. A doua zi, altă grozăvie. S-a ivit pe acoperişul bisericii umblând pe muchia lui ca pe loc drept. După ce a făcut aşa de vreo câteva ori, s-a căţărat pe turn şi s-a pus în creştet, cu picioarele în sus, pe bila din vârful lui. Când s-a adunat jos o omenire întreagă, s-a azvîrlit de acolo. Mulţimea s-a bulucit înapoi urlând îngrozită şi strivindu-se. Dar pe pământ, în mijlocul locului gol, a ajuns doar o mâţă neagră care a căzut în picioare cum cad toate mâţele, dar care scotea scântei pe ochi.

— Ai văzut-o şi asta?

— Asta n-am apucat s-o văd că nu mă aflam acolo. Au văzut-o însă sute de oameni printre care şi doi ucenici de-ai mei.

— Şi cu mâţa ce s-a-ntâmplat?

— Cine să mai ştie în spaima aceea care i-a cuprins pe toţi?

— Dar cu străinul?

— Pe el s-a hotărât să-l aducă în faţa juzilor, dar a doua zi ia-l de unde nu-i. S-a mistuit ca şi când n-ar fi fost şi de atunci nimeni nu mai ştie de el. Un negustor care a sosit cu pălării de la Pojon zice că s-ar fi ivit pe acolo…

Toma rămase puţin dezamăgit. Din nou şi pentru a nu ştiu câta oară auzea asemenea întâmplări, pe care însă cel ce le povestea nu le văzuse cu ochii lui. Încă nu întâlnise omul care să fi văzut el însuşi, să fi pipăit, să fie în măsură să-i arate ceva, o dovadă cât de neînsemnată, o arsură cât de mică rămasă de la răsufletul diavolului, un fir de păr din blana lui ori un fulg alb din aripa vreunui arhanghel. Căci asupra istoriei cu bilele avea o oarecare îndoială: când răcnesc nebunii şi urlă copiii nu e greu să-ţi pierzi firea şi să vezi şi tu capete în locul unor bile de popice. Totuşi o nelinişte obscură i se strecură şi de data asta în suflet. Ca întotdeauna îşi socotea îndoiala mai rea decât necredinţa şi se simţea vinovat. Porunca era de a crede fără a cerceta, dar el păcătuia mereu neputându-se împotrivi ispitei de a cer ceta. Mai bine nu aducea vorba acum, seara, despre asemenea lucruri, căci numai el, cu spiriduşii călugărului Chiril, purta toată vina.

— Ce faci cu astrolabul? întrebă doar ca să schimbe vorba. Te-ai apucat să studiezi aştrii?

— Nu, dar trebuie să-l desenez ca să-l pun într-o carte.

Degeaba însă. Umbra acelui doctor satanic coborâse între ei şi vorbele lâncezeau. Mâncase şi neobişnuit de mult faţă de cât mânca serile la Veneţia. Se simţea îngreuiat şi ostenit. Pe nişte scări strâmte de lemn care scârţâiau sub paşi, Filip îl duse într-o odaie de sus, sub acoperiş. Patul era moale şi cu aşternutul curat, însă el se zvârcoli mult timp fără somn. Cu toată primirea până la urmă bună pe care i-o făcuse Filip, parcă tot rămăsese cu o părere de rău că nu trăsese la casa negustorului. „Dar la urma urmelor ce am cu Filip? se întrebă, simţindu-se din nou vinovat. Mi-a căşunat mie pe el încă de pe drum, de când mi-a spus Fuchs că s-a însurat. Şi ce dacă s-a însurat? Treaba lui… Şi-a făcut un rost, e cineva în cetatea asta, îl cunosc şi dincolo de hotare, îi dă mâna să dea sfaturi. El a zugrăvit icoane şi temple, a tipărit cărţi şi le-a făcut desenele pe când eu ce-am făcut de şapte ani decât că m-am spetit învăţând? Dar trebuie să fie şi asta ceva, altfel n-aş simţi cum creşte în mine biserica aceea.

Adormi târziu şi se zbătu chinuit de vise cumplite. Văzu capul bătrânului Arbure rostogolindu-se însângerat spre el, urmat de capetele rânjite ale lui Toader şi Nichita. După ele venea bubuind ca un tunet însuşi capul lui şi se opri dinainte-i crescând fioros, cu gura deschisă şi ochii bulbucaţi şi pe urmă se înveli treptat într-o pâclă devenind o bilă enormă de piatră pe care răsări mâţa neagră aţintindu-l cu două licăriri de foc. Se trezi cu trupul scăldat în sudoare, cu gura uscată ca iasca. Se aşeză pe marginea patului. Întinse mâna trăgându-şi spada mai aproape. După aceea îşi făcu cruce şi rosti în şoaptă Tatăl nostru. Se ridică apoi şi deschise fereastra. Sub lumina lunii văzu jos o îngrămădire de acoperişuri tăcute, povârnite, năpustite unele asupra altora, cu sumedenie de ferestre mici care vegheau ca nişte ochi neosteniţi şi întunecaţi cetatea. De pe muchea unuia îl aţintea cu licăriri galbene o mâţă sură, cu coada ridicată ca o vergea. Toma se aplecă în afară, pipăi dunga zidului şi desprinse o fărâmă de tencuială. O azvârli după ea. Mâţa se mistui îmtr-o gură de pod. În depărtare străjuiau limpede munţii învăluiţi într-un abur argintiu. Neclintirea lor îi întări sufletul liniştindu-l. Lumea era plină de taine înfricoşate, dar se aflau şi câteva lucruri limpezi şi neclintite ca munţii. Unul dintre acestea rămânea fără îndoială fapta înaltă şi dreaptă în frumuseţea ei, cu care omul putea răzbi printre taine spre un liman. Dumnezeu îl ajută pe omul drept, dar cum Dumnezeu nu se vădeşte decât în frumuseţe, omul e dator să-l caute făptuind întru frumuseţe.

Către răsărit cerul începea să se albească. Se întinse din nou şi reuşi să aţipească, iar când se trezi, în zori, hotărârea sa era luată.

Se spălă cu apă puţină şi încropită care nu-l bucură. Aflându-i gândul, Filip se arătă surprins şi încercă să-l reţină câteva zile spre a-i arăta atelierul şi meşteşugul, însă pe Toma îl cuprinsese o nerăbdare ciudată şi nimic nu l-ar mai fi putut întârzia. Se despărţiră cu părere de rău, dar fără durere.

În curtea ca o cetate, Johan Fuchs începuse descărcatul carălor. Coviltirele fuseseră date jos şi slujitorii foiau pretutindeni cu lăzi, cu saci, cu baloturi şi cutii.

— Plec, jupâne, şi-ţi mulţumesc pentru grija ce mi-ai purtat-o şi pentru prietenie.

— Cum, aşa de curând? înseamnă asta oare că n-ai fost primit cu cinste de prietenul domniei tale?

— Ba da, m-a primit cu toată cinstea. Dar prietenii, jupâne, sunt ca banii: când ţi-e lumea mai dragă te lasă. Iar dacă vrei să-i păstrezi şi-i pui în comorniţe, de la o vreme te trezeşti că nu mai umblă.

— Aşa e. Să ştii că nici eu n-am prieteni. Am doar tovarăşi de negustorie. Cel mai bun prieten îmi sunt eu însumi. De aceea îmi merge negoţul şi-mi aduce dobândă.

Toma se gândi că el nu tocmai asta voise să spună: Johan Fuchs încurcase puţin lucrurile ori le privise dintr-un unghi negustoresc în care el nu era deprins să stea. Nu mai stărui însă căci soarele începea să se înalţe.

 Un slujitor îi aduse calul înşeuat, ţesălat, sătul şi odihnit, încălecă.

— Nădăjduiesc să te revăd la Ţara Moldovei, jupâne. După o clipă de ezitare adăugă: Când ajungi în cetatea Sucevei, să întrebi de Toma, zugravul curţii domneşti.

Negustorul râse hurducându-şi cărnurile. Îşi flutură mâna în urma lui.

— Dumnezeu să-ţi dea dobândă! Îl mai auzi Toma în timp ce ieşea pe poarta grea, ţinută de patru slujitori.

Trecând prin Piaţa Mare simţi îndemnul să se oprească. Departe, sub un zid, zăceau cele trei bile blestemate de care nimeni nu mai îndrăznea să se atingă. Pentru popice fuseseră aduse altele noi.

— Nu vă apropiaţi, îi strigă un copil, acelea sunt bile cu care s-a jucat diavolul!

Spaima respectuoasă a acestui glas îl întărâtă. Descălecă şi se apropie. Oamenii, câţi se aflau de faţă în acel ceas al zorilor, se opriseră înspăimântaţi şi curioşi, dar fără a îndrăzni să se apropie şi ei. Toma se aplecă. O frică cenuşie se umflă întrânsul, înecându-l ca o tină. Se simţi umilit în faţa lui însuşi şi dinaintea acelor oameni care-l urmăreau cu răsuflările oprite. Strânse din măsele, întinse mâna şi ridică o bilă. O ţinu în dreptul feţei privind-o îndelung. Nu văzu nimic deosebit. Piatră, fără nicio îndoială. Rece pentru că era în zori şi sub zidul acela încă nu ajunsese soarele. Zgrunţuroasă după atâta rostogolit, deşi se vedea că fusese întâi şlefuită. Grea ca orice piatră. Îi veni să râdă. O înălţă cât toată lungimea braţului şi o trăsni pe neaşteptate de lespezile de pe jos. Bila se crăpă în vreo cinci părţi şi aşchii din ea se răspândiră în jur. Miezul îi era mai albicios, dar nimic nu ţâşni din el, nicio umbră, nicio flacără, niciun duh. Nici măcar o adiere de pucioasă. Ţăndările rămaseră nemişcate.

Încălecă. Oamenii se dădură deoparte murmurând. Nu-i luă în seamă. Se simţea liber şi mândru. Trecu printre ei fără să-i vadă, cu conştiinţa tainică de a fi dobândit o victorie, dar fără să ştie exact dacă asupra lui sau asupra satanei.

Către amiază ajunse la o apă. Îşi lăsă veşmintele pe mal şi intră gol în şuvoiul lat, limpede şi rece. Locul era pustiu, munţii aproape, în ierburi ţârâiau cosaşii, adierea aducea mireasmă de fân, iar el ieşi pe prundişul ţărmului şi rămase în picioare, cu braţele ridicate spre înalt, zvântându-şi în soare trupul puternic şi deplin. Frumuseţea se afla aici, pretutindeni în jur, n-aveai decât să răsufli adânc ca să te pătrunzi de ea pentru ca apoi s-o zămisleşti din nou cu duhul mâinilor. Odată cu această limpeczire îl încolţi iar nerăbdarea aprinsă care în ultimul timp îl încerca tot mai des. Se îmbrăcă în grabă şi se azvârli în şa. Bătu uşor cu palma grumazul calului:

— Hai bădie, îi vorbi, că de acum nu mai e mult până departe…

 

 

 

 

Attachments