Viewing Single Post
AnnaE
#0

Povestiri de Vasile Voiculescu volumul 1

PESCARUL AMIN

Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.

Şi, cu ele odată, duiumuri de peşte, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mâl, târâţi de iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia, în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gârlele şi prevalurile din laturi.

Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adânc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe fără de rost, liote de lişiţe alungate, vârtejuri de gâşte deznădăjduite, spârcaci necăjiţi, bâtlani amărâţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, căutând tihnă pentru puiţat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mâniile dezlănţuite.

În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, până atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre aşezările de pescuit.

Marea baltă a Nazârului îşi primi şi ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câţiva kilometri şi îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliştea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvăleşte o dată cu inundaţia sumedenie de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere.

Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le tăie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii... Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă şi-i aşteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.

Ca în toate primăverile, pocioveliştenii pătrunseră în gârlă şi o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el îşi lărgeşte numaidecât albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat şi adânc, după care se gâtuie din nou, alcătuind între cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocioveliştii. Două rânduri de bulumaci, bătuţi pieptiş de-a curmezişul gârlei, ţin calea apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul ghiolului.

Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieşiţi ca nişte catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară.

Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Îngâmfat şi gură mare, se căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate felurile.

— Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus.

Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. Amândoi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, ca o punte de la un ţărm la celălalt, cercetară, loviră, hâţânară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute şi aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu şi înăbuşit o duduială adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria şi îi tremura şi pe ei. Coborâră.

— Nici o grijă, încredinţa şeful pe oameni. Ţine şi o mie de ani... Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de petrecere.

— Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborşi către oameni.

Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc şi o a treia de stâlpul de lângă malul dimpotrivă. Câteştrele trăgeau ţintă ca nişte săgeţi spre baltă. Sforile le zbârnâiau tari şi încordate sârmă.

— Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine?

— Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce ştiu capetele alea seci? Nu te uita la faţă: apele îşi mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile.

— Ei, dar tu ce crezi? Pe când?

Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. Îi loviră cu violenţă picioarele şi-l răsturnară. Trebui să înoate până la un stâlp, de care să se caţere, ca să se întoarcă.

— Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, şi se trase deoparte, să aprinză focul.

Zilele şi nopţile următoare au stat pe rând cu ochii pe tigve şi auzul aţintit la vâjâitul apelor, adulmecând o schimbare.

A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul stâlp. Apa îi venea la gât şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care şedeau în gârlă, şi pipăiau ca nişte antene iuţelile curenţilor, durităţile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înştiinţări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă peştii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc şi ieşi, hotărât.

— De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate.

Tovarăşii îl priveau întrebători.

— Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi încep să se-ntoarcă.

— Dar mijlocul?

Şi brigadierul arătă spre chinga şihoaielor din miezul gârlei: se smucea învolburată şi făcea să tremure stâlpii.

— Nici mijlocul nu mai are putere... L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre.

Şi spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind.

— Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi şeful.

— Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.

Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip.

— Nisipul ca nisipul, dar peştii? Că de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre?

Şi brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.

— Cât am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. Dunărea a înţărcat, cum ştii.

— Atunci ce fac?

Amin zâmbi.

— Stau în baltă, gata, strânşi ca oştile, şi aşteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă. Hai, băieţi!

Şi, fără să mai spuie altceva, înşfăcă o bucată de gard şi intră cu ea în apă.

Lucrară toţi noaptea întreagă la lumina stelelor şi zilele următoare, goi, cufundaţi în apele iuţi şi reci, bâjbâind fundurile, ca să potrivească lacătul, să înnoade bucăţile de gard între stâlpi - pletoşi şi bărboşi ca nişte zei ai apelor, se afundau, ieşeau de sute de ori, gâfâind, ca să răsufle. Apele stingherite bolboroseau curgând deasupra lor, dar nu-i putură zăticni. Până-n a treia dimineaţă ghiolul, din fund şi până de un stat de om deasupra feţei, sta prins între două zăplazuri de şipci şi trestii, prin pereţii cărora gârla îşi strecura apele. Cele din urmă au fost alcătuite în gardul din faţa bălţii, clapele capcanei. Nişte uşi mlădii care se deschid cu mare meşteşug numai la apăsarea dinafară, din gârlă: ca la cursele de şoareci.

Când apele bălţii se-ntorc năvalnice şi curg înspre Dunăre, peştii năvălitori cu ele deodată împing, deschid clapele şi intră în prinzătoare, în ghiol… Şi nu se mai pot întoarce. Orice a căzut rămâne bun prins acolo. Al doilea gard din spate stă, neclintit, stavilă în cale.

 

*

*   *

 

Treaba s-a sfârşit, prinzătoarea este încheiată, aşteaptă numai vânatul. Oamenii strânşi de plecare îşi vorbesc la ureche. De acum înainte de jur împrejur şi până departe nimeni nu are voie să facă nici cel mai mic zgomot: peştele e nespus de temător. Sperios, se întoarce din drum…

Ca în fiecare an, Amin rămâne să vegheze singur, săptămâni în şir, peste toată muţenia meleagurilor. Nimeni nu-i spune măcar: „Amine, ai grijă”... Nici măcar neisprăvitul brigadier. E de prisos: toţi ştiu bine că nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai înţelept să cârmuiască cu putere şi cuminte treburile şi rânduielile gardurilor prin toate întâmplările ce ar veni peste ele.

Şi tovarăşii plecară la alte cherhanale, pentru alte corvezi. Amin nici măcar nu-i petrece. Rămas dintr-o dată singur, ia în stăpânire singurătăţile. Rar s-abate câte o pasăre. Uneori, dimineţile şi serile, intră sau iese vântul din frunzişurile sălciilor ori flutură fustele verzi de stuf ale malurilor.

De sus, de pe grinda întâiului gard, ca un comandant la prora unei corăbii pe jumătate scufundată şi înţepenită între ţărmuri, Amin veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei. De acum încolo vremea toată şi-o trece dând târcoale capcanei pe toate laturile. De zeci de ori se cufundă să dibuie pulsul gârlei, năzuielile curenţilor, să pândească punerile la cale ale peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Dunării...

Aşteaptă. Abia îmbucă fărâme de merindă rece. Se culcă rar, totdeauna în pielea goală, doarme iepureşte, sare şi iar aleargă să cerceteze. Aşteaptă... Şi iată, la început încet, pe nesimţite, ca la un uriaş ornic cu apă, balta îşi întoarce băşica prea plină şi începe să-şi răstoarne apele prisoselnice în cealaltă imensă băşică, Dunărea, care le soarbe în matcă... Întâi domol, apoi mai iute, tot mai repede, până ce gârla Pocioveliştii, schimbată ca printr-o minune, curge furioasă de-a-ndoaselea, din baltă în fluviu, izbind în gardul dintâi, cel cu clapele.

Amin, într-o necontenită alergătură, când sus, pe puntea din faţă, când pe cea din spate, trebuie să se aţie peste tot. Sub el gârla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit subpământean duduit. Apele, îngreuiate de piedica zăplazurilor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de rece metal topit... Şi întreaga alcătuire dârdâie din rădăcinile-i afunde până-n vârful bulumacilor unşi cu catran.

Amin priveghează neadormit. Simte cum curge sumedenia de peşte în oborul închis, pe măsură ce gârla îi leapădă acolo şi apoi îşi vede înainte de cale. Iar ghiolul se umple. Când vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc şi pătrund prin strunga clapelor, gardul, înfiorat, se cutremură. De cum cad în leasă, Amin îi urmăreşte cu ochii: îi cunoaşte după vălurarea ce fac spinările lor puternice pe faţa undelor; şi nu-i slăbeşte din priveghere până nu-i vede că se potolesc şi se aşază; stă gata să sară, dacă musafirii, năbădăioşi, ar cerca să dea asalt gardurilor. Peştii nu renunţă la scăpare: mereu năzuie la tălpile zăplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc să dezgardine şipci, să rupă trestiile, să sape hrube, pe unde răzbesc afară şi fug în Dunăre. Amin simte: când peştele e afară din cale de liniştit, nu se învârteşte în faţa undelor, nu e nervos, nu se fugăreşte, e semn că se petrece ceva, lucrează la vreo gaură de scăpare.

Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile şi dă ocol de-a buşilea pe sub stânjenii de apă gardurilor. Găseşte spărtura, iese pe mal îndată, înhaţă maldăre de şovar, saci cu pietriş, bolovani, le cară acolo la fund până drege stricăciunea şi întăreşte temelia. Îndeletnicirea asta nu numai că nu-l oboseşte, îi place.

Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se scurtează, şi se lungeşte în apă, zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el, lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti. Când iese din gârlă, el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt şi soare, e încrustat ca de nişte solzişori: locurile porilor sunt astupate de mâl şi de mâzga peştilor, cu care necontenit se freacă în bulboană. Se poartă tuns mărunt şi-şi rade barba, ca atunci când se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l orbească şiroaiele din părul căzut pe faţă. Din cel mai mare pescar al meleagului, stăpân din moşi-strămoşi, peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii, cu valurile, acareturile şi cherhanalele ei, pe Amin noua rânduială a dreptăţii averilor l-a pus paznic al gardurilor Pocioveliştii. El s-a mulţumit şi cu atât, bucuros că-l îngăduie să aibă de-a face cu apa şi peştii.

 

*

*   *

 

Aproape se împlinea săptămâna... Amin, la pândă sau pe grindă, iscodea întâmplările, când deodată, gardul de sub el, izbit cu furie, se clătină gata să se prăvălească. Prin aripile capcanei care pârâiră din ţâţâni se rostogoli ceva năprasnic: abia zări fulgeratic spinarea unei nămestii ce undui o clipă la faţa undelor, apoi se afundă în bulboană.

Ceva nemaiobişnuit, neaşteptat căzuse.

Numaidecât o undă de peşti din soiul celor ce stau lipiţi pe funduri se ridicară speriaţi şi se risipiră în toate părţile.

„Un somn uriaş”, îşi spuse Amin. I se mai întâmplase în viaţa lui de pescar. O fi poate cel care de câţiva ani bântuie balta, nărăvit la prădăciuni şi spaima copiilor la scaldă. Şi se bucură. Are să se lupte cu namila, să o prinză. Numai de nu i-ar dărâma capcana în asalturile lui asupra gardurilor...

Dihania nu stă liniştită. Alte stoluri de peşti stârniţi din fund se ridică şi se lasă, mutându-se de colo-colo.

„E bătăios”, îşi zicea pescarul.

Gardul din spate se cutremură iarăşi de câteva ori; apoi se zgâlţâi cel din faţă. Inima lui Amin, o clipă, încremeni... Pe urmă, linişte în toată bulboana... Jigadina nu mai dete nici un semn. Asta îl neliniştea şi mai rău pe paznic. Ce face acolo în fund diavolul? Ce unelteşte? Unde scormone? Şi nu mai avu tihnă. De zeci de ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte se cufunda. La început pe dinafară capcanei, de teamă să nu-l plesnească năprasna cu coada, să-i frângă şalele ori să-i înhaţe vreun mădular. Şi veghea temeliile prinzătorii numai din părţile de către gârlă. Le căptuşea cu bolovani, le întărea cu proptele. Şi iar se întorcea sus pe punte să spioneze mişcările fiarei. Nu izbutea însă s-o dibuie: jigadia se ţinea numai la fund. Nu ţâşnea lacom în fugăreala prăzii.

„E sătul, îşi spunea Amin. Ori poate e prea bătrân. Îi place să doarmă... Mai bine!” Şi se încumetă să se cufunde iar în ghiolul capcanei. Acolo căsca ochii mari prin adâncuri să-i zărească năluca: nu aluneca nici o umbră uriaşă prin străvezimile întunecate. Se tulbura totuşi de avuţiile vânatului: călca pe pardoseli de peşti în stive.

La al doilea gard îi găsea grămădiţi troian: dacă n-ar fi fost proptit pe dinafară, zăgazul s-ar fi năruit. Jos şedeau crapii cei mari, mai paşnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrăpăreţi; mai sus, somoteii tineri; deasupra, peştele mic, sprinten şi aprins. Şi peste ei toţi, teancuri de plătici, năvârlioase. Sprijinite cu coada în straturile de dedesubt, ele se încordează, arcuindu-se, îşi fac vânt şi cad, plescăind, înapoi. Uneori, când apele urcă, ele saltă aşa de sus, că izbutesc să sară afară.

Amin se străduia zi-noapte în încercări, se morfolea în planuri, cum să facă să prinză el singur, fruntea vânatului, fiara bălţii, dovedindu-şi lui însuşi vitejia şi iscusinţa de prea multă vreme nemaipuse la probă. Ştia bine că se frământă zadarnic: n-avea nici de unele, doar mâinile goale. Dar mai ştii ce poate aduce stăruinţa? Şi nădăjduia. Sta câteodată pe mal, lângă un cotlon cu peşti, nadă pentru lăcomia jiganiei, şi-l aştepta: dacă ar ieşi, şi-ar înfige cangea în carne... Îşi da seama că e o copilărie, însemna mai puţin ca o ciupitură de purece. Dar asta l-ar fi răcorit, i-ar fi potolit nerăbdarea.

Până la urmă, îi păli un fel de nebunie. Şi-a vârât chiar el un picior în apă şi l-a ţinut mult timp aşa, bălăbănindu-l, momeală; dedulcită la carne de om, dihania poate s-ar hotărî să se repeadă. Dar, până să-l apuce, el l-ar izbi cu lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriaşul sta necontenit la fund. Ce-o fi făcând? Nu e mort; că hoitul s-ar fi ridicat şi ar pluti, tăbărât de ceilalţi peşti hrăpăreţi. Dar dacă i-ar veni pandaliile să fugă? Şi-l roade spaima să nu se opintească în garduri, să i le dea jos palancă, sau măcar să i le găurească şi să scape.

Nu mai mănâncă, nu mai doarme, în mâini când cu cangea, când cu bolovani ori săculeţe cu pietriş, aşezându-le, metereze, gardurilor.

La săptămână a picat nevastă-sa într-o lotcă, cu mălai şi merinde. Premenită şi dichisită, cu o muşcată la ureche, venea să stea o zi şi să doarmă noaptea acolo. S-a mirat când l-a văzut atât de ogârjit.

— Eşti bolnav?

Şi vru să-i petreacă braţele pe după gât. El o îndepărtă, sanchiu...

— Am treburi multe... Şi tăcu.

Femeia nu se lăsă, îl descusu, până îl înduplecă să se destăinuie. Îi povesti scurt toată întâmplarea şi-i făcu vânt acasă, cu vorba pentru brigadier să vie numai decât cu echipa. Trebuia să renunţe a săvârşi singur ispravă.

— Spune-i că plesneşte capcana de atât vânat. Şi mi-e că dihania dărâmă gardurile. Să aducă cârligele cu lanţuri... Şi năvodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite hălcile de carne împuţită.

Şi o petrecu lung cu ochii cum vâsleşte înapoi. Întâia oară privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Până acum ţinuse ochii numai în jos, pe ape. Şi se minună... Inundaţia se trăsese... Ţinutul îşi lua din nou înfăţişarea lui obişnuită. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. Ieşeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu laţele sălciişurilor zbicite. Între ramurile gârlelor astâmpărate înverziseră plavii... Uscatul se despărţise de ape şi îşi ridica tărâmurile dintre braţele fluviului, care îşi părăsea prada. Satele ridicate de podmoluri albeau dintre grădinile cu pometuri. Holde de stuf mâlit îşi sculau din palănci moţurile înspicate. Cuci întârziaţi îşi isprăveau popasul în pădurile dobrogene şi urcau, cântându-şi numele, spre ţară, pe urma celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cârduri de stârci şi roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor obişnuite, la smârcurile şi mlaştinile rămase pe urma scăderii apelor. Şi o undă de plăcere mângâie sufletul împovărat al paznicului. Delta renăştea la viaţă, cu visteriile doldora de peşte.

Echipa sosi seara. În tăcere, toţi ascultară întâmplarea cu somnul uriaş... Se întinse cârligele pironite adânc, împănate cu împuţiciuni. Clătinară stâlpii, cercetară temeliile.

— E în regulă, declară brigadierul.

Şi iar sâcâi pe Amin cu fel şi fel de întrebări neroade.

— Dacă mi-o cădea la cârlige, îl duc la Bucureşti, se lăuda el. E o expoziţie a pescăriilor noastre.

Şi, fălos, se şi vedea, alături de somnul uriaş, într-o sală plină de cele mai înalte autorităţi, dând lămuriri şi primind răsplată... De gâtul dihaniei avea să atârne o tăblie pe care scrie: prins de brigadierul Fâstâc Ion, conducătorul echipei „Pocioveliştea”.

Pe Amin vorbele astea îl pişcară dureros, chiar parcă de inimă. Îi părea rău, tainica lui jivină să fie astfel pângărită, întinsă şi dezvăluită tuturor. Şi parcă nu mai dorea s-o prinză...

Vegheară, dormiră cu rândul. Dimineaţa traseră cârligele, goale.

— Hei, nu s-a prins! E viclean al dracului! îl categorisi brigadierul.

Nici vorba asta nu-i plăcu lui Amin.

De ce să-l dea dracului? E şi el, nu numai în rând, dar chiar deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu.

— La năvod, băieţi! porunci şeful. Cu cine se pune el?

Patru oameni pe un mal al bulboanei şi alţi patru pe celălalt desfăşurară un năvod cât toate zilele, înzorzonat cu gogonele de plumburi... Şi se puseră să rânească apele... Deodată, năvodul se propti într-o piedică şi o povară nebiruită îl opri. Pescarii se opintiră, o dată, de două ori. A treia oară greutatea din adânc se uşură, năvodul porni să se mişte, sus, mai sus. Când ajunse la faţa apei, o namilă se săltă cu furie, se zvârcoli, căzu la loc în plasă, o sparse şi într-o clipă se duse cu ea la fund. Năprasnica smucitură târî deodată cu năvodul şi oameni, în bulboană - de unde izbutiră să iasă, înspăimântaţi.

— Mare noroc că nu v-a plesnit cu coada să vă zdrobească! râse brigadierul.

Oricât de repede s-a petrecut întâmplarea şi oricât de iute a pierit arătarea, tot s-a putut vedea bine că nu fusese somn. Era un morun. L-au cunoscut toţi.

Un morun enorm, cu râtul de mistreţ, pe căpăţâna mică şi înfundată.

— Morun!

— Morun!

— Morun!

Strigau toţi ca nebunii.

De-aia se ţinea numai la fund... Râmă, în nămol, cum îi e obiceiul. Şi ei nu se gândiseră!... Cum să-şi închipuie? Morunii nu stau niciodată în bălţi. Intră din mare în Dunăre, se plimbă, îşi lasă icrele şi numaidecât coboară înapoi. Cu cel de aici este o întâmplare nemaipomenită. Amin nu-şi mai venea în fire: trecuse pe lângă o minune şi o lăsase în mâinile altora. Şi-l durea ca o mare pierdere.

— Ăsta se vede că a iernat în vreun cotlon mai cald al Dunării, se iscusi brigadierul, care făcuse şcoală şi citise asemenea lucruri în cărţi. L-au prins zăpoarele şi l-au împins cu inundaţia în balta noastră.

Era singura explicaţie. Şi totuşi, nu se mai potoleau. Vorbeau tare, gălăgioşi, uitând de consemnul tăcerii.

— Eu l-am prubuluit... E lung ca de zece metri, spunea unul, încă uluit, care privise de pe grindă.

— Atunci are peste şapte sute de kilograme, spuse brigadierul, aşa cum citise la carte.

Lui Amin schimbarea din somn în morun îi atârna din ce în ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu ştia de ce. Poate dintr-o amintire uitată? În legătură cu ce-i povestise bunică-sa? Nu căta să se dumirească. La ce bun? Şi se întoarse la paza lui.

— Acum ce ne facem? întrebau pescarii, după ce iureşul uimirii le mai trecu. Năvodul zace în mijlocul ghiolului. Cârlige de prins morunul şi maie de pocnit în ceafa lui n-avem. Şi chiar dacă s-ar găsi, nu ne pricepem. Trebuie pescari speciali, de la mare.

Şi se bălăbăneau bezmetici.

— Lasă, că alerg eu chiar acum la Tulcea, la direcţie, şi cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapă el… se legă brigadierul, şi urmă: Voi vă duceţi înapoi la treburi. Amin rămâne la loc de pază. Când mă întorc, vă iau din sat, dacă am nevoie.

 

*

*   *

 

Amin se găsi singur. Îi păru bine de asta. Dar se simţea lânced, mâhnit. El cu morunul n-avea nimic de împărţit. Nu intra în socotelile pescuitului său: peşte de mare, zvârlit în surghiun de năvala Dunării în balta asta proastă. Cu somnul, da, avea pricini şi răfuieli, cum avea cu vecinii din sat, megieşi de ogrăzi. Somnul îi înhăţa regulat raţele şi gâştele de pe baltă. I-a apucat într-un rând mielul din cârdul de oi adus de copii la adăpat. Înşfăcase botul viţelului care bea apă. Retezase piciorul unui copilaş prins la scaldă. Avea de ce să-l prigonească, să-l prinză şi să-l judece. Dar morunul? Se ştie, ăsta nu se repede, nu sfâşie. Se mulţumeşte cu peşti mărunţi, pe care-i apucă numai când vin ca nişte nerozi să-l gâdile pe la mustăţi.

Şi îşi trecu vremea până la sosirea brigadierului mai mult în gânduri decât cu treburi.

Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis să cerceteze „cazul” şi să ia măsuri pe loc.

Noul sosit ascultă puţin, se suci, se învârti. Amin nu-l slăbea din ochi, ca pe somnii şi crapii cei mari când intrau în apele capcanei.

Insul îşi freca necontenit nasul, îşi ştergea mereu ochelarii, şi între două din aceste îndeletniciri hotărî că nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur „exemplar”.

— Apoi cântăreşte mai bine de şapte sute de kilograme, întâmpină de data asta, sfios, brigadierul.

— Să aibă şi o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de ăştia în mare.

— Atunci, zise uimit un pescar, îl lăsăm aici, cu năvodul scufundat şi cu nămetul de peşte neprins?

— Nu! Dăm dinamită şi „rezolvăm dintr-o dată toată problema”, spuse simplu, şi nepăsător inginerul delegat.

La auzul că are să arunce dinamită, Amin, care se ţinuse deoparte, se încruntă. Dar rămase liniştit: e cu neputinţă una ca aista… gândi el. Nu e îngăduit de lege. N-are să îndrăznească. Ăsta nu ştie ce vorbeşte. Dar inginerul urma să arate cum şi ce fel are să împlinească nelegiuirea... Amin îl întrerupse pe neaşteptate:

— Nu se poate, domnule.

— De ce? întrebă uimit delegatul.

Şi-şi scoase să şteargă ochelarii cu sticle groase s-ajungă cât pentru zece perechi obişnuite.

— E oprit, zise Amin.

— De cine?

Şi inginerul îşi frecă tare nasul.

— De lege.

— De lege? şi râse. În împrejurarea de aici legea cade. O înlocuim cu dinamită! şi iar râse. Apoi serios: Eu constat cum stă cazul şi am putere să hotărăsc: trebuie dinamită. Alte încercări nu merită osteneală. Ar fi muncă şi cheltuială zadarnică. Pentru un fleac.

Amin ieşi din rând şi făcu un pas. Nici el nu ştia de ce... parcă să-l roage. Poate să-l ameninţe.

— Nu se poate, întări el cu alt glas, strein. Sar şi se fac praf gardurile cu toată schelăria: se duc pe gârlă peştii; se strică vadul...

Şi gâfâia... Tovarăşii se feriră spăimântaţi, parcă sta să se întâmple explozia.

— De asta să nu duci nici o grijă. Ştim câtă dinamită să dăm şi unde s-o punem ca să nu vatăme decât peştii.

— Când o aruncăm, domnule inginer? se gudură brigadierul.

— Te anunţ în sat la telefon. Să te găsesc aici cu oameni bărci şi căruţe pentru încărcat peştele. Şi, întors spre Amin: Până atunci ai grijă, te aţii peste tot.

Se sui în barca cu motor şi se făcu nevăzut. Ceilalţi, grămădiţi în lotci, plecară la mămăligă şi ciorbe, fără să se mai uite înapoi.

 

*

*   *

 

Amin, singur, rămase iarăşi domn peste pustietăţile întristate. Gândul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. Auzea aievea detunăturile, vedea ţâşnind snopi înalţi de apă, bulboana cutremurată zvârlindu-şi din fund nămoalele. Şi numaidecât o umplea sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile albe în sus, urechile podidite de sânge în bătaia valurilor. Şi morunul? Nu mai vru să privească. Îşi acoperi ochii cu palmele, deşi ştia că e amăgire.

Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i pătrundea cu uriaşă amărăciune carnea, îi coclea minţile. Îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate.

Începu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l gârbovească povara unei spăimântătoare răspunderi.

— Mi s-a vărsat fierea în sânge, gândi, dându-şi seama de ce i se întâmplă.

Privi apa, pământul, zările: ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se aşezau privirile. Plecat peste unda lucie, îşi căută chipul: i se arăta aşijderi verde-galben. Răsfrângerea frunzişurilor? Se ridică, icni de câteva ori nişte bale verzi, în gustul pelinului.

Cercă să se liniştească. Dete de nenumărate ori ocol gardurilor. Din obişnuinţă... În neştire. Fără interes... Cu nici un gând de pază. Dezbrăcat de orice grijă pentru supraveghere. Ca o preumblare.

Trecuse mult dincolo de amiaza mare... Obosit, sleit, se urcă şi se lungi, împotriva oricărui obicei, pe bârna punţii din faţă, o încolăci cu braţele... Sub el apele curgeau cu vuiet din ce în ce mai legănător. Şi, ca niciodată, se cufundă într-o beznă de somn ca un prunc.

Când se trezi, coborâse noaptea... Se dezmetici. Scoase capul în afara grinzii şi privi dedesubt adâncul bulboanei. Ciudat aşa, dintr-o dată, acum o străvedea uşor până în fund. Vedea bine unii peşti odihneau nepăsători pe nămoale; alţii forfoteau între două ape la faţă, ştiucile săreau de un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare. Căută morunul; îndelung. Nu-l află. Se ascunsese? Şi se-nciudă. Îşi aminti de basm: cineva dinlăuntrul lui îl învaţă să se dea de trei ori peste cap, ca voinicul năzdrăvan, şi are să se prefacă în gând. Gândul pătrunde pretutindeni. Cât era de amărât, tot îşi zâmbi: încercase în copilărie toate tumbele.

— Nu aşa ci în suflet, îi şopti lăuntrul.

Aha... să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul?! Aşa se poate.

Se auzea şi se asculta vorbindu-şi şi răspunzându-şi singur. Să cerce. Ce strică! Şi se încordă. O dată: şi intră ca în fundul morţii. A doua oară şi ieşi ca dintr-un înec. A treia oară se opri într-un luminiş de adânc. Şi iată, se făcuse gând. De ce nu ştiuse asta mai înainte? Trebuise să vie ananghia să-l înveţe?

Acum coborî în fund cu toate ştiinţele gândurilor pescăreşti. Se strânse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, numai să descopere morunul. Pentru ce? Să-i ceară iertare? Să-i cerşească sfat? Să-i implore ajutor?

Căci el nu ştia, nu se pricepea să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac aşa, cerşind de la Dumnezeul lor ploaie. Pescarii au cerul lor în fundul apelor: cer mult mai adânc: ameţitor de misterios... Dumnezeul lor nu umblă pe nori: se poartă pe mugetele talazurilor, prin vârtejuri şi anafore, pe chiţii şi morunii biblici. Unul din aceştia se afla închis aici, şi Dumnezeu trebuie să fie pe aproape.

Un mare, solemn fior îl străbătu, din creier, prin măduvă, până în vârful mădularelor. Ca ţipătul de atac al trâmbiţei. Apoi altul şi altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger năprasnic. Dinţii îi clănţăneau ca o meliţă nebună. Îl întorseseră frigurile copilăriei? Apoi zgâlţâiturile încetară şi simţi că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce şi bună, ca o mângâiere de sobă când intri iarna în casă. Se potolea... Îi era bine. Acum se putea uita fără să cadă în cerul de dedesubt.

Se scrută singur: simţea că trece într-o altă adâncă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea. De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul… Oare îmbătrânise aşa, dintr-o dată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii. O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă înţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele ca pentru o înălţare. Cum putea fi bătrâneţe, când se simţea gâlgâind în el ca sucul uriaş a mii şi mii de alte vieţi stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare şi mai preţios în ele ca să i se dăruiască lui.

Acum înţelegea deplin: viaţa nu este nici ziua de azi, nici mâine, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ajuns clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuieşte timpul într-o lacrimă ca de spirit. Clipa când, copil, a scos singur întâiul peşte, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, n-au să moară niciodată…

Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. Acum o siguranţă atotstăpânitoare îl liniştea. Pentru ce să mai sape să-şi întărâte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora el doarme?

Şi iată, stând acolo uitat de treburi, celălalt mare izvor al vieţii, potmolit până atunci, de neastâmpăr, muncă şi griji, se desfunda în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătăţii şi ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pentru îndrăzneli nemaicercate şi îl ajută să ajungă neajunsul.

Închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleştarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, leviatani strămoşi ai legendelor, care cârmuiau sorţile pescuitului, chiţii nemăsuraţi, morunii balauroşi veghind peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieşeau pe ţărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. Ocrotitori prin veşnicie, îi simţea acum mai aproape şi mai adevăraţi decât pe bieţii pescari, soţii lui, cu care aruncase pân-adineauri năvoade cât pânza de păianjen şi trăsese la lopeţi cât firele de pai.

Unul după altul, gândurile explodau cu zvâcniri de cartuşe de dinamită, rânduite de-a lungul creierilor. Până la urmă i le sparseră.

Capacele cele mai tari şi ascunse săriră, fundurile se arătară: nu erau ale lui. Pătrunsese în cotloanele zămislirilor dintâi, trecea prin toate întortocherile desfăşurărilor de la începutul începuturilor, vedea tot, cunoştea tot, simţea şi înţelegea tot. Nu-l mai mărgineau pereţii lui strâmţi.

Privea aievea cum strămoşii nu mai şedeau ca chiliuţele de miere, despărţite, deosebite unde de altele, deşi în acelaşi unic fagure, care era el. Obloanele dintre ei, sub apăsarea ananghiei, se spulberaseră, şi toată avuţia agonisită, toată ştiinţa lor, descoperirile, cercetările, biruinţele lor tăinuite, se vărsau din adâncurile lor în adâncurile acum ale lui...

Cu aceste uriaşe adaose privi iar sub el... În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... în care el intră, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-i aştepte. Are să aştepte zadarnic el trece în veşnicie.

În măreaţa-i aiurare, el fu aievea însăşi urzeala obştească, întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o frântură. Se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el.

A… acum se putea uita lung fără să cadă în adâncimile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor adâncului.

Ce însemna, îşi spunea singur, că Cerul de sus, măsurând vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse, şi arăta, cu pleiadele şi Carele, miezul nopţii? Asta o făcea de milioane de ori. Şi tot închis sta. Pe când cerul lui, cel din adânc, se deschisese.

Acum întâia oară. Pătrundea desăvârşit acolo. Se strămuta întreg. Întâi începu prin nişte fire subţiri, misterioase, de lumină: porneau din el, din ochi, din inimă, din vârful degetelor şi se ţeseau între el şi fiecare din fiinţele tuturor caturilor adâncului. Erau gânduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul înţelegerilor cât ai clipi. Pricepea bine; acolo se mişcau stele şi peşti, nu una şi alta, ci topite într-o singură plăsmuire. Zodiile lumii se strângeau între cele două garduri… Şi îşi aduse aminte robite: închise de el ca să le facă mâine praf dinamita.

Ah! iată şi morunul. Zadarnic se târăşte pe fund, căutând să se ascundă în dosul constelaţiilor. E aşa de uriaş, că nu-l încap bolţile. În pântecele lui strălucesc aştrii înghiţiţi. Aşadar, se hrăneşte cu luceferi?

Îl urmări lăuntric ca într-o răsfrângere de oglindă magică. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum ştie: nu e morun. Este ras-strămoşul său, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: să nu se atingă de moruni. Apoi pierise fără urmă într-o furtună. Ştie că aiurează, simţea cum delirul creşte nemăsurat, îl umple cu arătări cutremurătoare.

Dar se desfăşura aşa de repede, că uneori nu-l mai putea ajunge din urmă. Rămâneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici sub el se află raiul. Raiul stă în ape. Cum să îngăduie el ca nemernicii să-l facă fărâme? Unde avea să se mai ducă după moarte? Ah, ştie ce are de făcut. Acum aşteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă, locului, în el; ci să iasă în întâmpinarea întâmplărilor şi durerilor.

Încordarea îl luă pe sus, la duhul obârşii veşnice cu care se înţelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? nu le va mai îngădui să-i viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De altfel, are cheia. E în mâinile lui. Se ridică. O putere liniştită îl purta ca în vis.

Dete ocol de câteva ori capcanei. Se urcă şi stete îndelung întins pe bârna din spate. Prubului, socoti, se coborî, îşi umplu pieptul cu tot văzduhul nopţii şi se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peştii. Se cufundă glonţ la piciorul stâlpului din mijloc şi se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş, maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simţiră şi se grămădiră pe el. În jur mişuna peştilor îl privea holbată.

Se înăbuşea. Ieşi, luă o unealtă, îşi umplu din nou băşicile plămânilor şi ale pântecului şi se afundă în acelaşi loc. Dărâmă, sparse, rupse şi făcu o gaură în gardul bătut de toată greutatea gârlei. Şi o dată cu povara apelor care năvăli pe spărtură şi-i smulse mâinile, îl covârşi şuvoiul de peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise ameninţător. Când se înfipse în gaura neîncăpătoare şi se opinti, luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli.

Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul.

 

1 mai 1958

Attachments