Povestiri de Vasile Voiculescu volumul 2
AMINTIRI DESPRE PESCUIT
NU SUNT AHTIAT DUPĂ PEŞTE, dar pentru frumuseţea paşnică a îndeletnicirii am practicat aproape toate soiurile de pescuit, oriunde m-au purtat întâmplarea şi slujba mea de medic.
Pretutindeni, de la pâraiele Carpaţilor până-n noianele Dunării şi bugazurile Mării, mi-am azvârlit undiţa şi mi-am înmuiat volocul.
Numai în paradisul Deltei n-am ajuns.
Întâia oară am vânat păstrăvul în Jii, când apele nu-i erau încă negre de spălătura cărbunilor de la Petroşani.
Înţepeneam ceasuri întregi pe malurile înguste, în mâini cu o undiţă tăiată dintr-o mladă şi cu cârligul dintr-un bold îndoit.
L-am prigonit şi mai aprig în Isvarna Gorjului, cu ape care nu îngheaţă iarna.
Bietul păstrăv! L-am fugărit uneori ca pe o vietate de uscat în vadurile Dâmboviţei.
Aveam un agent sanitar iscusit, care-mi da de veste îndată ce un păstrăv mai mărişor scăpa din defileul Stoieneştilor, jos, spre Gemenea. Atunci ne dezbrăcam până la brâu şi începeam goana după el. Îl descopeream în vadurile mai scăzute, unde-l urmăream cu îndârjire până-n bulboanele adânci în care-l pierdeam. Dar nu ne lăsam. Îl scormoneam curând, şi de-acolo, bătând apa cu beţe şi prăjini, urcam aşa după el câte o jumătate de zi, până îl încolţeam sub un bolovan ori într-o scobitură, unde, obosit de atâta alergătură şi zbătaie, se pitise speriat. Acolo îl înhăţa mâna fulgeratecă, aşijderi unui cioc de cormoran, a sanitarului.
Mai târziu l-am pescuit tacticos, cu undiţă perfecţionată şi muscă artificială, la două mii de metri înălţime, în apele de gheaţă ale Galeşului şi Bucurei.
De dimineaţa şi până-n amurg luminile şi umbrele munţilor dimprejur se schimbau, înmuiate în undele cu mişună de păstrăvi adânci. Alaiuri întregi de păstrăvi mari şi mici dau ocol mai ales după-amiază, înconjurând iezerul aproape de maluri ca într-un ritual. Ici-colo, câte unul zvâcnea pe neaşteptate, săltând de câteva şchioape afară, după musculiţe, ca să cază numaidecât înapoi cu un plescăit ce ne trezea aproape cu spaimă din aşteptare.
Uneori sălbăticiunile viclene nu mai dau la momeală de târg. Atunci schimbam nada. Puneam carabeţi, un soi de larve de cărăbuşi, pe care le găseam în măluri. Sau aninam în cârlige cosaşi graşi, ce ne săreau de sub picioare împroşcaţi în toate părţile când călcam poienile.
Dar nu mâncam cu siguranţă păstrăvi decât când vestita Maria Magdalena, gazda ohavnică a Retezatului, se îndura să ni-i aducă. Pleca de la casa de adăpost singură, era taina ei, şi în cel mult două ceasuri era înapoi, cu traista plină. Se vorbea de vrăjitorie. Eu cred că îşi avea anume cotloane, adevărate crescătorii de păstrăvi, unde-i prindea după voie.
Am avut noroc şi de lostriţe bucălate, aceşti peşti străvechi, aproape fabuloşi, neam de al păstrăvilor. Ele s-au prins ca nişte minuni în undiţele noastre întinse în Bistriţa Bicazului. Una a cântărit aproape şase kilograme. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânţă şi legendele.
*
După ce mi-am făcut stagiul la munte, am descălecat doftor de plasă în regiunea muscelelor. Aici am găsit meşteşugul pescuitului căzut şi schimonosit: nu se mai aflau pescari, sau nu fuseseră niciodată. Oamenii se mulţumeau cu peşte sărat adus în butoaie de la târg. Pentru cel viu se pricepeau numai să arunce dinamită în bulboanele râurilor, unde se strângea peştele aproape stârpit. Pe atunci nu erau legi şi oprelişti care să-l apere.
După ce zbucnea detunătura şi apele speriate ţâşneau de un stânjen, începeau să iasă la faţă cu burţile în sus tot soiul de peşti mari şi mici, cu băşicile lăuntrice plesnite şi urechile podidite de sânge. Pradă uşoară şi fără nici o bătaie de cap.
Aţi tras vreodată cu puşca în peşte? Mi-aduc aminte cum pe un lac încopciat între măgurile plăşii împuşcam ştiucile cu carabina.
Dimineaţa până după răsăritul soarelui cârduri de peşti mărunţi ieşeau după musculiţe şi se zbenguiau în razele calde. Ştiucile hrăpăreţe se ţineau după ei. Pândeam clipa prielnică şi le luăm la ochi când se întorceau spre noi de-a latul. Lovitura împuşcăturii zvârlea ştiuca spre mijlocul lacului. Dar dacă era ucisă, încetul cu încetul plescăitul molcom al apelor o aducea la mal, unde o trăgeam cu prăjina. Era un fel mai cinstit de a mânca peşte decât vânat cu dinamită.
Prin locurile astea de dâmburi, unii proprietari aveau heleşteie în fundul ogrăzilor, dar nu se osteneau să le îngrijească, nici să le prăsească măcar cu peşti buni. Lăsate la voia întâmplării, ele se potmoleau şi se umpleau de broaşte şi raci negricioşi.
Dar cel mai cumplit păcat împotriva pescuitului îl săvârşeau zvârlind în apele curgătoare şi în lacuri gogoşi de peşte, făcute cu sucuri veninoase. Am văzut-o şi pe asta: întregi sau sfărâmate şi amestecate cu mămăligă, boabele otrăvitoare cumpărate de la târg erau puse în anumite locuri ale râului. Bieţii peşti care gustau din ele începeau să plutească deasupra, amorţiţi, şi se duceau pe apă la vale, unde erau adunaţi fără nici o împotrivire, cu mâna.
*
Apoi poruncile stăpânirii m-au mutat pe alte meleaguri, la şesul cu noi chipuri de peşti. Aici am ajutat pescarilor din Greaca să tragă năvoadele cu crapi cât viţeii şi să-şi puie pripoanele în cârlige. De multe ori dihăniile se smulgeau din fier şi se duceau cu pripon cu tot. Răsturnată din lotci, sumedenia de peşti se zbătea pe ţărmuri, ca să fie încărcată în căruţe.
Apoi apele rămâneau singuratice şi liniştite.
Când limpezişurile i le împânzea uşor fumuriul serii împunse de luceafăr, lacul şi malurile plantate cu vii luau o înfăţişare şi o pace ca Ghenezaretul Evangheliei. Afară de plaga cea mare a ţânţarilor, mai sângeroşi ca vampirii.
Aici am mâncat întâia oară crap la proţap - carnea cea mai gustoasă din lume - şi ciorbă pescărească în zeama căreia trei rânduri de peşte îşi dospiseră bunătatea.
În bălţile Dunării am deprins meşteşugul vârşelor şi cum se aşază coteţele, înfipte sub apă însemnată din loc în loc cu câte un băţ care iese afară, întocmai ca degetul unui înecat. Dascăl mi-a fost un băietan ofticos pe care-l îngrijeam. Îl chema Coteţ, după numele bunicului, un vestit hoţ dunărean. Neamul, odinioară voinic şi prădalnic, se stingea acum cu această ultimă mlădiţă firavă.
Şi totuşi băiatul nu se lăsa. Se târa cum putea până la coteţe şi la vârşi, pe care le întorcea cu fundul plin de argintul-viu al întregii seminţii de peşti ai bălţii, lini, plătici, şalăi, cleni şi bibani, învrâstaţi cu somotei, crapi, ştiuci şi câte un ţipar.
Pe urmă am zvârlit alături de pescarii cei mari cu vătafi mreji şi năvoade uriaşe purtate de zeci de oameni prin care prefiram apele Dunării şi cerneam peştii adâncurilor. Aici, la gura Argeşului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhaţă copii de la scaldă. În pântecul spintecat al acestor dihănii s-ar găsi deseori câte o mână sau alt mădular din pradă înghiţită.
Bucuria cea mare era când, primăvara, Dunărea umflată spărgea zăgazurile şi năboia cu puhoaie de peşte în bălţi. Atunci nu mai contenea pescuitul şi se umplea lumea de peşte: ajungea să ai o luntre şi o mreajă.
Una din cele mai originale privelişti ale bălţilor este bătaia crapilor, în aprilie şi mai, când crăpoaicele îşi leapădă ouăle. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului şi se îndreaptă vijelioşi către apele calde de la mal, unde-i aşteaptă icrele nefecundate. Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca nişte dungi de oţel undele. În drum spre ţărm, ei întâlnesc peştoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde şi mai mult. Ajunşi la câţiva paşi de mal, crapii deodată se opintesc şi se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă şi le suge burta, făcând să ţâşnească din ei sămânţa lăptoasă ce albeşte apa.
Această sămânţă caută setoasă ouăle depuse de femele şi le rodniceşte... Multe cad pradă lăcomiei broaştelor, mari gurmande de icre.
În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătaţi de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeţi, şi-i ucid cu înlesnire.
Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărăşit cu popă, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului.
Era un ins sfrijit şi pirpiriu, cu o bărbuţă argintie de ţap şi câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevărată. Dar se pricepea la meşteşugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii şi am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. De altfel, boala se oprise sau înainta foarte încet, poate şi din pricină că-şi bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănoşite în apele tulburi şi încărcate cu mâluri.
Popa ştia totul despre cegi: întreaga viaţă, gusturile şi apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legătură cu fiecare ceas al zilei sau al nopţii, cu lunile şi cu anotimpurile.
Aşa am aflat că cegile se trag şi se ţin mai cu osebire la malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le prieşte şi unde sfinţia-sa aşeza setca de-a curmezişul cursului. Era un odgon tare, întins între doi ţăruşi înfipţi în apă sau prins între două bărci. De el atârnau căngile ascuţite ale cârligelor cu nade gustoase. Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros şi fără astâmpăr, prichindelul intra şi ieşea din tainiţele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.
Niciodată setcile popii Gavrilă n-au dat greş, cel puţin cât am pescuit împreună.
*
Într-o vară am făcut câteva săptămâni pe scafandrierul, fără aparat... Mă aşezasem pentru campania antimalarică pe malul unei bălţi bântuite de friguri. Mi se ura sugând în locul ţânţarilor, de câteva ori pe zi, cu acul, sângele oamenilor, pentru cercetările mele. Mă împrietenisem cu toţi copiii satului, cu care mergeam la scaldă. Cu acest prilej ne dădeam la cel mai simplu pescuit. Câţiva din băietani se lăsau la fund şi scormoneau adânc cu piciorul nomolul în care crapii, fugind de căldură, se îngropau de tot. Din când în când, cercetaşii ieşeau, scuturând din cap, ca să răsufle. Când cufundătorul simţea cu talpa creasta ascuţită a spinării de peşte, scotea o mână şi da de veste. Ne azvârleam atuncea toţi cu capetele în jos şi, bâjbâind pe fundul năclăios, cotrobăiam cu mâinile locul arătat, de unde unul din noi se ivea biruitor cu prada, şiroind el însuşi, ca un drac, de nomol. Crapii prinşi îi păstram vii în giuvelnic, un coş de reţea întinsă pe cercuri, cufundat tot timpul în apă.
*
Strămutat din loc în loc pe acele meleaguri dunărene, am ajuns în gazdă la o văduvă tinerică de pescar bogat.
Era o femeie uimitoare.
Zvârlea prostovolul în baltă cu măiestria cu care cowboy-ii argentinieni aruncă laţul şi prind nu caii sălbatici, ci, cum am citit, potârnichile şi prepeliţele din preerie. Era vestită pentru asta în toată latura bălţilor.
Atunci am admirat adevărata artă cu care se mânuieşte dificila unealtă: o reţea, o mreajă de sfoară, ca un sac, ţinut de o frânghie lungă. Dar e astfel ticluit, că atunci când îl arunci el se umflă şi se deschide ca o paraşută, de marginile căreia atârna de jur împrejur, ca nişte ciucuri, un şir de ghiulele mici de plumb... Umbrela stă deschisă o clipă deasupra apei, apoi greutăţile o trag la fund. Îndată ce umbrela s-a cufundat, pescarul trage de o altă sfoară, pe care o ţine în stânga - în dreapta păstrează funia cu care a azvârlit prostovolul - trage de o altă sfoară care închide punga şi o preface iar în sac. În această mişcare de strângere, umbrela adună în capcană tot peştele aflat sub cuprinsul ei.
Gazda mea făcea din azvârlitul prostovolului numai un fel de sport, o fanfaronadă. Ea nu şi-ar fi stricat pielea ei albă pentru nimic în lume şi nu ieşea la pescuit decât dimineaţa ori seara, când nu ardea soarele. Peştele i-l scoteau şi i-l cărau acasă slugile şi admiratorii, de care avea cu duiumul.
Mărturisesc, am biruit-o cu greu şi cu multe vicleşuguri. O pândisem... odată când se scălda. Era o înotătoare nemaipomenită. Când ne îndrăgisem, tăiam amândoi curmeziş şuvoaiele Dunării. Abia mă ţineam de ea. Se lungea mlădioasă în străveziul undelor, aidoma unui somn mlădios sau unei sirene.
Când ieşea, mirosind crud a umed şi a proaspăt, şi-şi trăgea cămaşa de borangic peste trupul pietros, cu umerii poleiţi, sânii înalţi, sus, pe carena pieptului ieşit înainte, şi pântecele uşor bombat, ca o platoşă, coapsele trufaşe, mi se năzărea că a coborât de pe soclul ei statuia Victoriei de la Samotrace... Neam de grecoaică din insule, corcită cu sânge ardelenesc, pescăriţa mea era de o armonie şi o frumuseţe care ar fi făcut gloria unui sculptor destoinic s-o dăltuiască în marmură.
Puţin a lipsit să nu rămân acolo, pescar, legat de zeiţa bălţilor toată viaţa. Cum am scăpat din mrejele ei nu ştiu... De la o vreme, începuse să-mi fie frică. Prea îşi arunca braţele asupra mea, asemenea prostovolului. Avea apoi un uşor râs, care-mi amintea de rânchezatul unei iepe când îşi chema mânzul. Şi o strungăreaţă destul de neliniştitoare, care spunea multe.
Dar toate n-ar fi avut nici o putere dacă aspre porunci telegrafice nu m-ar fi smuls cu sila din căngile ei, zvârlindu-mă iar pe alte meleaguri... Şefii, îngrijoraţi, se hotărâseră să mă mântuiască cu orice chip. Dar multă vreme au spânzurat în cârligele pescăriţei bucăţi din inima mea.
Am aflat târziu sfârşitul ei tragic. Vădana, jinduită de un flăcău îndrăzneţ de care-şi bătea joc, fusese încolţită de el când ieşise cu luntrea. Îndrăgostitul a sărit din lotca lui în a femeii şi a tăbărât s-o răpească şi s-o treacă în Bulgaria. Ea s-a luptat voiniceşte. Luntrea s-a răsturnat şi amândoi s-au înecat în Dunăre. I-au găsit încleştaţi unul de altul.
*
Marea am văzut-o mai târziu şi numai ca musafir trecător. Eram om matur când am trecut întâia oară podul de la Cernavodă. Cu uimire de copil am privit de la Palas namila albastră a mării urcând până-n cer. Abia m-am putut dumiri că dealul siniliu de la orizont era de apă, nu de pământ.
Am pescuit şi în Pontul Euxin: scrumbii albastre prinse cu năvoadele sub falezele romantice ale Dobrogei şi fripte acolo pe loc pe grătare care nu se curăţaseră de zeci de ani, aşa că mustul şi mireasma peştilor pătrunseseră fierul potmolit de untura vremilor. Şi nu-mi venea să cred că ţârii slabi ca nişte surcele sunt aceleaşi scrumbii de grăsimea cărora ne desfătam.
La Constanţa am prins chefali şi guvizi cu undiţa, purtat în barca lui Ali.
În alte părţi ale mării am ţinut calea bancurilor de scrumbii în călătorie spre Istanbul şi am cercetat năvoadele sparte de delfini impetuoşi.
Năvodarii se băteau cu pumnii în cap şi jurau răzbunare delfinilor, care dau astfel drumul peştilor prinşi, pricinuind pagube uriaşe. Dar monştrii, ca să le facă parcă în ciudă, treceau de-a lungul ţărmurilor, dându-se peste cap în tumbe, cum dam când eram copil ocol ogrăzii de-a rostogolul făcând roată-n mâini.
În unele mreji găseam hidoase pisici de mare cu cap de motan şi coadă de mâţă, fiare nesătule, deşi doldora de peştele mâncat de-a gata din năvodul în care pătrundeau.
M-am minunat de vicleşugul simplu cu care se prind lufarii durdulii, cei mai gustoşi din peştii mării. Pescarii luau pene de curcani din care pliveau smocuri de firişoare. Aceste bucăţele mici de fulgi erau legate de vreo douăzeci de cârlige înşirate pe o sfoară lungă, cu o ghiulea de plumb la capăt. Înainte de apusul soarelui, când lufarii ieşeau la vânătoare de hamsii, urcam în barcă şi ne luăm după ei. Cunoşteam locul unde se află şi încotro se îndreaptă după miriadele de peştişori infimi, cât nişte gângănii, care se ridicau din mare şi zburau la faţa apei, cu un sfârâit de stol de lăcuste stârnit într-o fâneaţă. Erau hamsiile, urmărite de lufarii prigonitori, care goneau înapoia lor.
Vâsleam într-acolo şi slobozeam în mare ghiuleaua împodobită cu pene de curcă. Lufarii, crezând că fulgii sub care pândeau cârligele sunt hamsiile, le îmbucau cu lăcomie. E drept că, înmuiate în apă, nadele semănau aidoma cu fâţişoarele hamsiilor. Când turcul trăgea sfoara scotea atârnaţi de ea zeci de lufari dintr-o dată, pe care-i desprindea repede, ca să arunce iar şi iar ghiuleaua. Şi vânatul nu contenea decât târziu, când cerurile deasupra mării se închideau încet, cu părere de rău parcă.
Am scos de asemenea midii şi scoici din valvele cărora cădeau grăuncioarele de mărgăritar, fără nici un preţ, umplând nisipul plăjilor.
*
Dar cele mai frumoase amintiri le-am strâns de pe malurile Buzăului, unde m-am născut şi am crescut. Încă de copil plecam cu tărbucul, o bucată pătrată de plasă prinsă într-o cruce de lemn, cu colţurile ridicate şi înfipte într-o prăjină lungă. Căutam sub malul râului un loc unde socoteam că trag peştii. De obicei coada unui vârtej, acolo unde apele, după ce s-au învolburat în ochiuri adânci, se potolesc într-un liman. Cufundam lin capcana tărbucului cu un boţ de mămăligă în ea şi aşteptam. Din timp în timp o scoteam binişor, ridicând-o de coada prăjinii.
În reţeaua picurând argint se zbătea o mreană alburie şi câteva zvârlugi neastâmpărate, cu ghimpi în urechi, pe care şi-i înfigea în degetele mele. Rareori prindeam un crăpcean ori un clean mai mărişor. Prada o treceam, cu grijă, într-o groapă scobită în nisip şi plină cu apă, care ţinea peştii vii. Apoi vâram tărbucul - halăul, cum i se spune în alte părţi - la loc şi iar aşteptam. Aşa până-n amiaza mare, când foamea mă gonea acasă.
În sat nu erau pescari de meserie. Dar toţi pescuiau când venea Buzăul mare. Pe atunci ploua parcă mai des şi mai mult... Când norii se rupeau pe munţii albaştri din fundul văii, de unde râul cobora ca un balaur mânios, apele se umpleau şi se făceau ca un terci în urma undei, ce trecea tunând. Atunci peştii, ameţiţi de izbitură viiturei neaşteptate, loviţi de butuci şi de bolovanii rostogoliţi de şihoaie, sufocaţi de nămolul răscolit de iureş, fugeau la margini ca să scape şi să răsufle.
Acolo aştepta, gloată, tot satul, bărbaţi, femei, copii, înşiraţi de-a lungul malurilor, unii cu oale şi străchini, alţii cu ciure şi site, câţiva cu tărbuce, cei mai mulţi cu mâinile goale. N-aveau decât să se plece şi să culeagă din apă ca braga peştii înăclăiţi. Atunci se sătura satul întreg de peşte, mai ales fâţe şi zvârlugi ghimpoase, fel de fel de baboi, mrene şi uneori chiar crăpcean. Copiii plecau acasă cu sânul doldora de plevuşcă.
Alt chip lesnicios de pescuit era leasa. Se alegea din albia mare a râului o coadă, o gârliţă care se abătea cu un zăgaz de pietre pe prund în jos. În gura acestui crac răzleţ se aşeza cu meşteşug o împletitură de mlajă, în chip de papuc, cu deschizătura înainte şi vârful la vale. Leasa aduna în scoverga ei şi prefira toată apa gârliţei, care se strecura mai departe prin ochiurile gratiei, lăsând în ciocul lisei prada. Din când în când, peştişorii rostogoliţi licăreau o clipă pe alunecuşul împletiturii, ca să se oprească în capcana din capătul înfundat al lesei. Într-un conac de noapte se puteau strânge câteva străchini de albişoară.
Lesele se puneau numai seara. După neschimbatele legi ale firii lor, peştii îşi ţineau nesmintit obiceiul: ziua să urce cursul râului, iar noaptea să-şi dea drumul înapoi la vale. De când e lumea lume, viaţa lor pendulează între aceste două călătorii, una pentru mâncare, cealaltă pentru somn. Noi îi pândeam la întors, aşteptându-i cu gura lesei proptită în calea apelor, pe care ei le coborau. Stam acolo la paza capcanei, pe prundurile lucitoare, spunând poveşti până ce Carul-mare îşi răsucea osiile. Alături ardeau focuri, la jarul cărora coceam porumb.
Dar cel mai drag dintre toate mi-a fost pescuitul cu ostia, un fel de furculiţă mare, cu doi sau trei colţi, care se înfigea în peşte.
Vânatul cu ostia se face numai noaptea, la lumina faclelor sau a unor bardace prinse într-o coadă de lemn şi pline cu păcură aprinsă. Se aleg de obicei nopţile de toamnă, când apa e mai rece şi peştele mai molâu.
Ne strângeam cinci-şase prieteni din satele învecinate, ne sumecam pantalonii până dincolo de genunchi şi intrăm în vadurile bolovănoase ale Buzăului. Păşeam furiş, mişcând lin picioarele, aşijderi fantomelor, ca să nu trezim peştii adormiţi lângă pietre sau între lespezi netede. Lumina faclei, ţinută cu stânga de fiecare din vânători, tremura ca o altă văpaie a stelelor şi pătrundea apa până la fund, amestecând umbrele noastre cu ale copacilor de pe maluri. Trâmbă[1] toţi sau răzleţi colindam în susul râului apele revărsate, ocolind bulboanele şi ochiurile până târziu după miezul nopţii.
Ajungeau uneori până la noi, pe aripile liniştii, sunetele clopotelor de la Mănăstirea Ciolanu.
Cei mai îndemânatici, când zăreau năluca încremenită a peştelui, izbuteau să înfigă fierul în mreana pitulată sau în crapul ce sta aninat de piatra ce-şi alesese sprijin pentru noapte.
Totul se săvârşea într-o pace şi o tăcere gâdilate numai de şopotul undelor, ce ne împresurau coapsele cu fiori.
Când ne pătrundea frigul şi ni se ura ne strigam unii pe alţii şi ieşeam. Aprindeam focuri, mâncam merindele şi beam cu vitejie o sticlă de poşircă în cinstea celor câţiva baboiaşi care ne arătau vrednicia.
Aceste simple şi senine bucurii sănătoase s-au zidit adânc în temeliile vieţii mele. Pe ele s-au putut clădi, fără să mă strivească, durerile de mai târziu.
