Inferno de Dan Brown
PROLOG
Eu sunt Umbră.
Prin cetatea sumbră zbor
Prin damnarea eternă prind aripi.
Pe malurile fluviului Arno mă împleticesc, cu răsuflarea tăiată... cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă spre nord, furişându-mă în penumbra de la Uffizi.
Şi totuşi, ei mă urmăresc.
Paşii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare şi răgaz.
De ani sunt pe urmele mele. Perseverenţa lor m-a obligat să rămân ascuns... m-a silit să trăiesc în purgatoriu... trudind sub pământ aidoma unui monstru htonian.
Eu sunt Umbră.
Aici, la suprafaţă, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi calea ce duce direct la salvare... căci Apeninii întunecă prima licărire de lumină a zorilor.
Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat şi orologiul cu o singură limbă... strecurându-mă printre vânzătorii veniţi la prima oră a dimineţii în Piazza San Firenze, cu vocile lor răguşite şi răsuflarea mirosind a lampredotto şi a măsline fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre fleşa abaţiei Badia, şi mă izbesc de poarta din fier de la baza scărilor.
Aici, orice şovăială trebuie lăsată în urmă.
Rotesc mânerul şi păşesc în coridorul din care ştiu că nu mai există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să urce scara îngustă... înălţându-se spre cer în spirală, cu trepte de marmură tocite şi crăpate.
Vocile răsună de jos. Imploratoare.
Acum ei sunt în spatele meu, apropiindu-se, neîndurători.
Căci nu înţeleg ce va urma... şi nici ce am făcut eu pentru ei!
Tărâm nerecunoscător!
În vreme ce urc, viziunile mă năpădesc violent... trupurile desfrânate zvârcolindu-se în ploaia teribilă, sufletele nesăţioase plutind în excremente, trădătorii netrebnici încremeniţi în strânsoarea îngheţată a lui Lucifer.
Urc ultimele trepte şi ajung sus, împleticindu-mă aproape mort în aerul umed al dimineţii. Alerg spre zidul înalt cât un stat de om, privind prin deschizături. Jos, departe, se întinde oraşul binecuvântat pe care mi l-am făcut sanctuar împotriva celor care m-au exilat.
Vocile strigă, tot mai aproape de mine.
— Ce ai făcut tu este o nebunie!
Nebunia naşte nebunie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă ei, spune-ne unde l-ai ascuns!
Tocmai pentru numele lui Dumnezeu, nu vă spun.
Mă opresc acum, încolţit, cu spatele lipit de piatra rece. Ei privesc drept în ochii mei verzi şi limpezi, iar feţele li se întunecă, nu mai sunt linguşitoare, au un aer ameninţător.
— Ştii că avem noi metodele noastre. Te putem forţa să ne spui unde e.
De asta am urcat până la jumătatea drumului spre rai.
Fără niciun avertisment, mă răsucesc şi mă întind în sus, agăţându-mă cu degetele de marginea înaltă, săltându-mă, căţărându-mă pe genunchi şi apoi ridicându-mă... nesigur pe picioarele mele la marginea hăului.
Să mă îndrumi, dragă Virgiliu, să traversez neantul.
Ei se năpustesc înainte nevenindu-le să creadă, încercând să mă înhaţe de picior, dar temându-se totuşi să nu mă dezechilibreze şi să cad. Mă imploră acum, cu o disperare mută, însă m-am întors cu spatele spre ei.
Ştiu ce trebuie să fac.
Sub mine, la o distanţă ameţitoare sub mine, acoperişurile din ţiglă roşie se întind ca o mare de foc, iluminând tărâmul dulce pe care au trăit odinioară uriaşi... Giotto, Donatello, Brunelleschi, Michelangelo, Botticelli.
Mai fac un sfert de pas spre margine.
— Coboară! strigă ei. Încă nu e prea târziu!
O, voi, neştiutori care nu vor să ştie! Oare nu întrezăriţi viitorul? Nu recunoaşteţi splendoarea creaţiei mele? Necesitatea ei?
Voi face bucuros acest ultim sacrificiu... şi odată cu el voi distruge şi ultima voastră speranţă de a găsi ceea ce căutaţi.
Nu-l veţi repera niciodată la timp.
La sute de metri dedesubt, piaţeta pietruită mă ademeneşte aidoma unei oaze tihnite. Cât mi-aş dori mai mult timp... dar timpul e singura marfă pe care nici măcar vastele mele averi nu şi-o pot permite.
În aceste ultime secunde, privesc în jos spre piaţetă şi ceea ce văd mă surprinde.
Zăresc chipul tău.
Te uiţi la mine din ungherele umbrite. Ochii îţi sunt îndureraţi, şi totuşi simt în privirea lor veneraţie pentru tot ce am reuşit. Tu înţelegi că nu am de ales. Din dragoste pentru omenire, trebuie să-mi protejez capodopera.
Creşte chiar şi acum... aşteptând... clocotind sub apele roşii-sângerii ale lagunei ce nu oglindeşte stele.
Aşa că-mi desprind privirea de a ta şi contemplu orizontul. Sus, deasupra acestei lumi împovărate, îmi înalţ ultima rugă.
Dragă Doamne, mă rog ca lumea să-şi amintească de mine nu ca de un păcătos monstruos, ci ca de salvatorul glorios care, aşa cum tu ştii, sunt cu adevărat. Mă rog ca omenirea să înţeleagă ce dar am lăsat în urma mea.
Căci darul meu e viitorul.
Darul meu e mântuirea.
Darul meu este Inferno.
Cu asta, şoptesc un ultim amin... şi fac pasul final, în abis.
CAPITOLUL 1
Amintirile prindeau contur încet... ca bulele ce răzbat din întunericul unui puţ fără fund.
O femeie în văluri.
Robert Langdon o priveşte peste râul ale cărui ape frământate sunt roşii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu faţa spre el, neclintită, solemnă, cu faţa ascunsă de un linţoliu. În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de moarte cotropeşte totul.
Caută, şopti femeia. Şi vei găsi.
Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în mintea lui.
— Cine eşti tu? întrebă, dar niciun sunet nu se auzi.
Timpul se scurge repede, şopti ea. Caută şi găseşte.
Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau prea sângerii şi prea adânci pentru a le traversa. Când ridică din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în viaţă, zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte inimaginabilă... arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinţei omeneşti răzbătând peste apă.
Femeia făcu un pas spre el, cu braţele slabe întinse, cerând parcă ajutor.
— Cine eşti tu? întrebă Langdon din nou.
Pentru a-i răspunde, cu mişcări încete, femeia îşi ridică vălul de pe faţă. Era de o frumuseţe izbitoare, şi totuşi mai bătrână decât îşi închipuise el pe la şaizeci de ani poate, bine clădită şi puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii aspre, ochii adânci, expresivi şi părul lung, argintiu, care-i cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârnă la gât, un şarpe încolăcit pe un toiag.
Langdon simţea că o cunoaşte... că are încredere în ea. Dar cum? Şi de ce?
Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieşind cu susul în jos din pământ şi aparţinându-i aparent unui biet suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: R.
R? se întrebă Langdon. Ca în... Robert? Adică... eu?
Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută şi găseşte, repetă ea.
Apoi, pe neaşteptate, începu să radieze o lumină albă... tot mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibră cu intensitate şi o clipă mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de cioburi de lumină.
Langdon se trezi brusc, strigând.
Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool medicinal plutea în aer şi undeva o maşinărie piuia uşor, în acelaşi ritm cu inima lui. Langdon dădu să-şi mişte braţul drept, dar o durere ascuţită îl opri. Privi în jos şi văzu acul unei perfuzii înfipt în antebraţul lui.
Pulsul i se acceleră, iar maşinăria continuă să ţină ritmul, piuind mai repede.
„Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?”
Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse braţul liber şi îşi atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa durerii. Sub părul încâlcit simţi cam zece, douăsprezece urme de cusături şi sânge uscat.
Închise ochii, încercând să-şi amintească dacă avusese vreun accident.
Nimic. Absolut nimic.
„Gândeşte!”
Doar întuneric.
Un bărbat în bluză şi pantaloni de spital intră grăbit în salon, alertat probabil de monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, o mustaţă stufoasă şi ochi blânzi, cu o privire calmă şi meditativă pe sub sprâncenele groase.
— Ce... s-a... întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un accident?
Bărbosul duse un deget la buze şi apoi ieşi în grabă, strigând pe cineva de pe culoar.
Langdon întoarse capul, dar mişcarea îi stârni un val de durere în ţeastă. Inspiră de câteva ori adânc şi aşteptă ca menghina să cedeze. Apoi, foarte încet şi metodic, începu să inspecteze încăperea cu aer steril.
Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărţi de vizită. Langdon îşi văzu hainele pe o măsuţă din apropiere, împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de sânge.
„Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav”.
Cu mişcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge era propria reflexie în geam – un necunoscut palid şi tras la faţă, legat la o sumedenie de fire şi tuburi, înconjurat de echipamente medicale.
Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoţit de o femeie.
Părea să aibă puţin peste treizeci de ani. Purta o uniformă medicală albastră şi îşi legase părul blond într-o coadă groasă, care sălta în urma ei, în mers.
— Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi.
Langdon înclină uşor capul.
Înaltă şi suplă, doctoriţa Brooks avea acel mers hotărât al sportivilor. Chiar şi în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o eleganţă aparte. În ciuda absenţei oricărui machiaj vizibil, tenul îi era neobişnuit de neted, punctat doar de o mică aluniţă deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem de pătrunzători, de parcă văzuseră şi trăiseră incomparabil mai mult decât orice altă persoană de vârsta ei.
— Doctorul Marconi vorbeşte doar o engleză rudimentară, îi explică ea aşezându-se pe pat lângă el, şi m-a rugat să completez eu fişa de internare.
Şi zâmbi din nou.
— Mulţumesc, replică Langdon, răguşit.
— Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiţi?
Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde:
— Robert... Langdon.
Medicul îi vârî în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de buzunar.
— Ocupaţia?
De data asta avu nevoie de şi mai mult timp.
— Profesor. Istoria artei... şi simbolistică. Universitatea Harvard.
— Sunteţi... american?
Langdon îi aruncă o privire nedumerită.
— Păi... începu ea ezitant. Nu aveaţi niciun act când aţi fost adus în seara asta. Purtaţi un sacou Harris Tweed şi pantofi Somerset, aşa că am bănuit că sunteţi britanic.
— Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a mai sta să-i explice preferinţa lui pentru hainele bine croite.
— Vă doare ceva?
— Capul, răspunse el.
Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze bubuitul din ţeastă. Slavă Domnului, doctoriţa puse lanterna în buzunar şi îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul.
— V-aţi trezit ţipând, continuă ea. Vă amintiţi de ce?
În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută şi vei găsi.
— Am avut un coşmar.
— Despre?
Langdon îi povesti.
Doctoriţa îşi păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe o hârtie.
— Aveţi idee ce anume ar fi putut declanşa o imagine atât de oribilă?
Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar ţeasta lui bubui drept răspuns.
— Bine, domnule Langdon, spuse doctoriţa Brooke, continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem?
Langdon se gândi o clipă.
— Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam prin campus... în drum spre o serie de conferinţe de după-amiază, şi apoi... Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am căzut cumva?
— Ajungem şi la asta. Ştiţi unde vă aflaţi?
Langdon spuse ce-i trecu prin minte:
— Spitalul Massachusetts General?
Doctoriţa Brooke mai notă ceva.
— Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea dumneavoastră? Soţie? Copii?
— Nimeni, replică Langdon, instinctiv.
Întotdeauna îi plăcuse solitudinea şi independenţa oferite de viaţa de burlac pe care o alesese, deşi trebuia să recunoască, mai ales în situaţia actuală, că ar fi preferat să aibă alături un chip familiar.
— Sunt unii colegi pe care aş putea să-i sun, dar nu e nevoie, adăugă el.
Doctoriţa Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-şi sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon şi i-l arătă colegei sale. Aceasta încuviinţă tăcut şi se întoarse spre pacient.
— Domnule Langdon, când aţi sosit, în seara asta, bâiguiaţi ceva iar şi iar.
Întoarse privirea spre doctorul Marconi, iar acesta ridică reportofonul şi apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon îşi auzi propria voce împleticită, murmurând la nesfârşit aceleaşi cuvinte: „Ve... sorry. Ve... sorry...”
— Am impresia, spuse doctoriţa, că spuneaţi: „Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău”.
Langdon încuviinţă, cu toate că nu-şi amintea nimic.
Doctoriţa Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă.
— Aveţi idee de ce aţi fi spus aşa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume?
Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morţii îi reveni în nări.
Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleşi... pericol nu doar pentru el... ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Muşchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor.
Doctoriţa Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forţându-l să se aşeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuţă alăturată şi începu să prepare ceva.
Doctoriţa Brooks se aplecă asupra lui Langdon şi-i spuse în şoaptă:
— Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă menţineţi pulsul la un ritm scăzut. Fără mişcări. Fără emoţii. Staţi liniştit şi odihniţi-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat.
Celălalt medic se întoarse ţinând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriţei. Aceasta injectă conţinutul în perfuzia lui Langdon.
— Un sedativ uşor, care să vă liniştească, îi explică ea, şi să vă mai atenueze durerea. Vă veţi face bine, adăugă, ridicându-se să plece. Încercaţi să dormiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi butonul de lângă pat.
Apoi stinse lumina şi ieşi din salon, împreună cu medicul bărbos.
În întuneric, Langdon simţi sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din care ieşise. Încercă să se opună, să ţină ochii deschişi în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit şi greu ca betonul.
Răsucindu-se puţin, ajunse din nou cu faţa spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse şi, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile oraşului, în depărtare.
Printre siluetele cupolelor şi ale fleşelor, o faţadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreaţă din piatră, cu un parapet cu creneluri în V şi un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un bastion masiv.
Langdon se ridică brusc în şezut şi durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, îşi fixă privirea asupra turnului.
Cunoştea bine structura aceea medievală.
Era unică în lume.
Din păcate, se afla la şapte mii de kilometri distanţă de Massachusetts.
***
Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mişcare uşoară de pe motocicleta ei BMW şi porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-şi pândeşte prada. Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt şi pieptănat cu ţepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. Femeia îşi verifică arma cu amortizor şi ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră.
Cu câteva ore în urmă, misiunea ei iniţială o luase razna.
„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul”.
Iar acum, venise aici pentru a remedia situaţia.
CAPITOLUL 2
„Sunt în Florenţa?!”
Robert Langdon îşi simţea capul bubuind. Şedea acum în capul oaselor pe patul de spital şi apăsa frenetic pe butonul de apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu repeziciune în piept.
Doctoriţa Brooks reveni în salon, părul legat în coadă săltându-i pe spate.
— S-a întâmplat ceva?
Langdon clătină din cap, stupefiat.
— Sunt în... Italia?!
— Bun, replică ea. Începeţi să vă amintiţi.
— Ba nu! exclamă el şi arătă cu mâna pe fereastră, spre monumentala construcţie din depărtare. Am recunoscut Palazzo Vecchio.
Doctoriţa Brooks aprinse luminile în salon şi contururile Florenţei dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu glasul calm:
— Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijoraţi. Aveţi o uşoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcţiile cerebrale sunt perfecte.
Medicul bărbos dădu şi el buzna în salon; auzise probabil soneria. Verifică monitorul cardiac în timp ce tânăra doctoriţă îi spunea ceva într-o italiană rapidă şi fluentă – ceva cum că Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia.
„Agitat?!” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o luptă acerbă cu sedativele.
— Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem?
— Totul e în regulă, răspunse doctoriţa. E dimineaţă devreme. Luni, optsprezece martie.
„Luni”. Langdon îşi sili mintea chinuită să se întoarcă la ultimele imagini pe care şi le putea aminti: întuneric şi frig... străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de conferinţe de sâmbătă seara. „Asta a fost cu două zile în urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-şi aducă aminte ceva, orice, din timpul conferinţei sau de după. Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră.
Medicul mai vârstnic îşi scărpină barba şi continuă să ajusteze aparatura, iar doctoriţa Brooks se aşeză din nou lângă Langdon.
— Vă veţi reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. Vă amintiţi prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Vi l-am spus când am venit în salon.
Langdon se gândi o clipă.
— Sienna.
„Doctor Sienna Brooks”.
Ea surâse.
— Vedeţi? Deja vă formaţi amintiri noi.
Durerea din ţeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi rămăsese înceţoşată.
— Ce s-a... întâmplat? Cum am ajuns aici?
— Cred că ar trebui să vă odihniţi acum şi poate...
— Cum am ajuns aici?! repetă el şi monitorul cardiac piui mai repede.
— Bine, bine, dar respiraţi uşor, replică doctoriţa Brooks, după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, cu trei ore în urmă aţi venit la camera de urgenţă împleticindu-vă, sângerând dintr-o rană la cap, şi v-aţi prăbuşit imediat. Nimeni nu ştia cine sunteţi şi cum aţi ajuns aici. Murmuraţi ceva în engleză, aşa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. Sunt din Marea Britanie şi petrec un an sabatic aici.
Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o dată la doi ani, în iunie, pentru o conferinţă pe teme de artă, dar acum era martie.
Sedativele îşi făceau efectul, iar lui i se părea că gravitaţia era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând din cap şi forţându-se să rămână treaz.
Doctoriţa Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui ca un înger.
— Vă rog, domnule Langdon, şopti ea. Traumele craniene sunt problematice în primele douăzeci şi patru de ore. Trebuie să vă odihniţi; altfel vă puteţi face rău singur.
Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore Marconi?”
Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete şi răspunse:
— Si?
Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu înţelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate?
— Momento, spuse Marconi şi încheie discuţia.
— Ce se întâmplă?
Ochii doctoriţei părură să se îngusteze puţin.
— Era recepţionera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la dumneavoastră.
O rază de speranţă străpunse ceaţa din mintea lui Langdon.
— Asta e bine! Poate că persoana în cauză ştie ce mi s-a întâmplat.
Ea nu părea prea convinsă.
— E ciudat totuşi că a venit cineva. Noi nu vă ştiam numele şi nici nu sunteţi înregistrat ca pacient.
Langdon se strădui să reziste sedativelor şi se ridică cu greu în capul oaselor, în pat.
— Dacă e cineva care ştie că sunt aici, persoana aceea trebuie să ştie şi ce s-a întâmplat!
Doctoriţa Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat clătină din cap şi bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea se răsuci din nou spre Langdon.
— Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este vizitatorul şi ce doreşte.
— Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon.
Doctoriţa Brooks afişă un surâs răbdător şi se aplecă spre el, coborând uşor vocea:
— Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le ştiţi despre noaptea trecută... Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Şi înainte să vorbiţi cu altcineva, cred că e bine să cunoaşteţi toate datele. Din păcate, consider că nu sunteţi încă suficient de refăcut ca să...
— Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai drept în pat, dar branula din braţ îl ciupi; avea impresia că trupul îi cântăreşte sute de kilograme. Tot ce ştiu eu este că mă aflu într-un spital din Florenţa şi că am venit aici repetând: „Îmi pare rău”...
Brusc, un gând înfricoşător îi trecu prin minte.
— Am făcut vreun accident de maşină? întrebă el. Am rănit pe cineva?
— Nu, nu, răspunse doctoriţa. Nu cred că asta s-a întâmplat.
— Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-şi furios privirile de la un medic la celălalt. Am dreptul să ştiu ce se petrece aici!
Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârşit doctorul Marconi schiţă un semn aprobator către atrăgătoarea sa colegă. Aceasta răsuflă adânc şi se apropie mai mult de patul lui.
— Bun, daţi-mi voie să vă spun ce ştiu eu... şi să mă ascultaţi liniştit, bine?
Langdon încuviinţă, iar mişcarea îi trimise un val de durere în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile.
— În primul rând... Rana de la cap nu a fost cauzată de un accident.
— Ei, asta-i bine.
— Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonţ.
Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede.
— Poftim?
Doctoriţa Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar ferm:
— Un glonţ v-a zdrelit creştetul şi, foarte probabil, v-a cauzat o contuzie. Aţi avut mare noroc că aţi scăpat cu viaţă. Un centimetru mai jos şi...
Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?”
Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca şi când tocmai izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu voia să aştepte. Aproape în aceeaşi clipă se auzi cum o uşă grea de la celălalt capăt al coridorului se izbeşte de perete. Langdon văzu o siluetă apropiindu-se.
Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era solidă, musculoasă şi avea părul negru, pieptănat cu ţepi. Se mişca fără efort, ca şi când tălpile ei nu atingeau solul, şi se îndrepta direct spre salonul lui Langdon.
Fără nicio ezitare, doctorul Marconi se aşeză în cadrul uşii, pentru a-i bloca accesul.
— Ferma! spuse el, ridicând braţul cu palma întinsă, ca un poliţist.
Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi şi trase.
Se auzi un şuier sacadat.
Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câţiva paşi împleticiţi înapoi în salon şi se prăbuşeşte la podea, ţinându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.
CAPITOLUL 3
La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht Mendacium, lung de 70 de metri, înainta uşor în pâcla care se ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenuşiu metalic, conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele militare.
În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul dispunea de toate facilităţile obişnuite – spa, piscină, cinematograf, submarin personal şi un helipad. Toate acestea prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, care îl achiziţionase cu cinci ani în urmă şi imediat golise majoritatea acestor spaţii, pentru a instala un centru de comandă de nivel militar, cu pereţii dublaţi cu plumb.
Deservită de trei legături prin satelit dedicate şi o reţea suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe Mendacium lucrau aproape douăzeci şi cinci de persoane – tehnicieni, analişti, coordonatori de operaţiuni – care locuiau la bordul navei şi păstrau un contact permanent cu diversele centre de operaţiuni ale organizaţiei, amplasate pe uscat.
Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de detecţie a rachetelor şi un arsenal care includea cele mai noi tipuri de arme disponibile. Ceilalţi angajaţi – bucătari, personal de întreţinere şi servire – ridicau numărul persoanelor de la bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire de birouri mobilă, de unde proprietarul îşi conducea şi administra imperiul.
Cunoscut angajaţilor său doar ca „prefectul”, acesta era un bărbat pipernicit, cu tenul bronzat şi ochi adânciţi în orbite. Fizicul său deloc impunător şi modul direct de adresare păreau cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, situată undeva la periferia mai întunecată a societăţii.
Fusese numit în multe feluri – mercenar lipsit de suflet, furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului –, dar nu era nimic din toate acestea. El doar le oferea clienţilor să-i posibilitatea de a-şi împlini dorinţele şi ambiţiile fără a suferi consecinţe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire nu era problema lui.
În ciuda detractorilor săi şi a obiecţiilor etice pe care ei le ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată către o stea fixă. El îşi construise propria reputaţie, ca şi pe cea a Consorţiului – pe baza a două reguli de aur.
Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poţi respecta.
Niciodată să nu minţi un client.
Niciodată.
Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-şi încălcase nicio promisiune şi nu renunţase vreodată la o înţelegere. Cuvântul său constituia o garanţie absolută, cu greutate bancară, şi dacă existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, rezilierea lor nu era nicidecum o opţiune.
În dimineaţa asta, ieşind în balconul apartamentului său de pe iaht, prefectul îşi lăsă privirea să rătăcească pe apele frământate ale mării şi încercă să alunge neliniştea care îl cuprinsese.
„Hotărârile trecutului sunt arhitecţi ai prezentului”.
Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în situaţia de a-şi negocia calea pe aproape orice teren minat şi a ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se simţea neobişnuit de tensionat.
Cu un an în urmă, pe acelaşi iaht, luase o decizie ale cărei ramificaţii ameninţau acum să distrugă tot ce clădise. „Am acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia”. N-ar fi avut cum să ştie asta la momentul respectiv, fireşte, însă acum greşeala sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, obligându-l să-şi trimită pe teren unii dintre cei mai buni agenţi, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un veritabil naufragiu.
În acest moment, prefectul aştepta veşti de la un agent anume.
„Vayentha”, îşi spuse, în faţa ochilor apărându-i imaginea specialistei vânjoase, cu părul ţepos. Vayentha, care îl servise perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o greşeală cu consecinţe dramatice.
Ultimele şase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de a recăpăta controlul asupra situaţiei.
Vayentha pretinsese că greşeala fusese rezultatul unui simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei turturele.
Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate acţiunile lui erau orchestrate în aşa fel încât să elimine orice întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelenţă – să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacţie şi să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un portofoliu imaculat de succese şi discreţie, iar acesta îi adusese o clientelă extraordinară – miliardari, politicieni, şeici şi chiar guverne întregi.
Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aştepta răbdător veşti de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform planului.
