Cuvânt înainte

„Ramses, cel mai mare învingător, Regele Soare, dețină­torul Adevărului”: în acești termeni, Jean-François Champollion, care a deschis porțile Egiptului descifrându-i hieroglifele, îl descrie pe faraonul Ramses al II-lea. Avea un adevărat cult pentru el.

Numele lui Ramses a traversat secolele și a învins timpul; el singur întruchipează forța și grandoarea Egiptului faraonilor, patria spirituală a civilizației occidentale. Vreme de șaizeci și șapte de ani, de la 1279 la 1212 Î.H., Ramses, „fiul lumi­nii”, va duce pe culmi gloria țării sale și va face să-i strălu­cească înțelepciunea.

Pe pământul Egiptului, Ramses poate fi întâlnit la fiecare pas; oare nu și-a lăsat el amprenta asupra unui număr impre­sionant de monumente, fie construite de maeștrii săi arhi­tecți, fie restaurate sub domnia sa? Și gândul te poartă la cele două temple din Abu Simbel, unde domnește pentru veșnicie cuplul format de divinul Ramses și de Nefertari, marea soție regală, sau la imensa sală cu coloane a templului din Karnak, ori la colosul surâzător al templului din Luxor.

Ramses nu este numai eroul unei povești, ci chiar al mai multor romane, al unei adevărate epopei care ne poartă de la inițierea în funcția de faraon sub îndrumarea tatălui său, Seti, a cărui statură este la fel de impresionantă ca a fiului, până la ultimele zile ale unui monarh care a avut de înfruntat nenumărate încercări. Din acest motiv, i-am consacrat o suită romanescă alcătuită din cinci volume, în speranța de a evoca dimensiunile fabuloase ale unui destin la care au participat personaje de neuitat, precum Seti, soția sa Tuya, sublima Nefertari, frumoasa Iset, poetul Homer, îmblânzitorul de șerpi Setau, Moise Evreul și atâția alții, care vor prinde viață în paginile cărții.

Mumia lui Ramses a fost conservată. Din trăsăturile ei se degajă impresia unei forțe formidabile. Nenumărați vizitatori ai sălii mumiilor de la Muzeul din Cairo au trăit senzația că faraonul e pe cale să se trezească din somn. Ceea ce moartea fizică îi refuză lui Ramses, magia romanului are puterea să-i acorde. Grație ficțiunii și egiptologiei, putem astăzi să-i îm­părtășim frământările și speranțele, să trăim alături de el eșecuri și succese, să ne întâlnim cu femeile pe care le-a iubit, să suferim trădări neașteptate sau să ne bucurăm de prietenii durabile, să luptăm împotriva forțelor răului sau să căutăm lumina din care s-a ivit totul și spre care toate se îndreaptă.

Marele Ramses... Ce tovarăș de drum pentru un scriitor! De la prima confruntare cu un taur sălbatic și până la umbra de sub arborele de acacia, este vorba de destinul unui uriaș faraon, destin legat de cel al Egiptului, țara iubită de zei. Un tărâm al apei și al soarelui, pe cuprinsul căruia cuvintele demnitate, dreptate și frumusețe aveau un sens și prindeau formă în cotidian. Un pământ unde lumea de dincolo și lumea terestră se aflau în contact permanent, unde viața putea renaște din moarte, iar prezența invizibilului era palpabilă, unde dragostea de viață și de nepieritor făcea să crească inimile oamenilor și le umplea de bucurie.

Într-adevăr, Egiptul lui Ramses.

1

Taurul sălbatic, imobil, îl fixa pe tânărul Ramses.

Bestia era monstruoasă; picioarele groase ca niște stâlpi, urechile lungi atârnând, o barbă țeapănă pe maxilarul infe­rior, părul brun cu negru. Începea să simtă prezența tânărului.

Ramses era fascinat de coarnele taurului, apropiate și îngroșate la bază, mai înainte de a se curba spre spate și de a se îndrepta în sus, formând un fel de cască terminată cu două vârfuri ascuțite, capabile să sfâșie carnea oricărui adversar.

Adolescentul nu mai văzuse un taur atât de mare.

Animalul aparținea unei rase redutabile, pe care chiar și cei mai buni vânători ezitau s-o înfrunte; pașnic în mijlocul clanului său, blând cu semenii răniți sau bolnavi, atent la educația tinerilor, masculul devenea un războinic terifiant dacă îi era tulburată liniștea. Înfuriat la cea mai mică provocare, el exploda cu o viteză uluitoare și nu se calma până ce nu-și dobora inamicul.

Ramses se retrase un pas.

Coada taurului sălbatic plesnea aerul; trimise o privire feroce intrusului care îndrăznise să se aventureze pe teritoriul său, o pășune apropiată de mlaștina cu stufăriș înalt. Nu departe, o vacă făta, înconjurată de tovarășele sale. În pustietatea marcată de cursul Nilului, masculul uriaș era stăpânul cirezii și nu tolera nici o prezență străină.

Tânărul sperase că vegetația îi va ascunde silueta; însă ochii taurului, înfundați în orbite, nu-l mai slăbeau. Ramses știu că nu mai avea nici o portiță de scăpare.

Livid, se întoarse încet spre tatăl său.

Seti, faraonul Egiptului, supranumit „taurul victorios”, se oprise câțiva pași mai în spate. Se spunea că simpla lui prezență îi paraliza pe dușmani; inteligența-i ascuțită precum ciocul șoimului cerceta totul și nimic nu-i putea scăpa. Zvelt, cu un chip sever, fruntea înaltă, nasul coroiat, pomeții proeminenți, Seti întruchipa autoritatea. Venerat și temut, monarhul îi redase Egiptului gloria de altădată.

La paisprezece ani, Ramses, care avea deja statura unui adult, își întâlnea tatăl pentru prima oară.

Până atunci, fusese crescut la palat de către un educator însărcinat să-l învețe să devină un bărbat de ispravă. Ca fiu de rege, trăia zile fericite, îndeplinind totodată o funcție înaltă. Însă Seti îl smulsese de la cursul de hieroglife, ducându-l cu el în mijlocul câmpului, departe de orice așezare. Nici un cuvânt de împotrivire nu fusese rostit.

Atunci când vegetația deveni prea deasă, regele și fiul său abandonară carul tras de doi cai și se afundară în iarba înaltă. O dată trecut obstacolul, ajunseră pe teritoriul taurului.

De cine îi era cel mai frică: de bestia sălbatică sau de Faraon? Și din unul și din celălalt se degaja o forță pe care tânărul Ramses se simțea incapabil s-o stăpânească. Oare nu afirmau legendele că taurul era un animal celest, însuflețit de focul unei alte lumi, iar Faraonul se înfrățea cu zeii? În ciuda staturii înalte, a robusteții și a refuzului său de a se teme, adolescentul se simțea prins între două forțe aproape complice.

— M-a observat, mărturisi el, încercând să pară sigur pe sine.

— Cu atât mai bine.

Cele dintâi cuvinte pronunțate de tatăl său răsunară ca o condamnare.

— E enorm și...

— Și tu, cine ești tu?

Întrebarea îl surprinse pe Ramses. Furios, taurul scurma pământul cu copita; egretele și bâtlanii își luară zborul, părăsind câmpul de bătaie.

— Ești un laș sau un fiu de rege?

Privirea lui Seti îi străpunse sufletul.

— Îmi place lupta, dar...

— Un bărbat adevărat merge până la limitele puterilor sale, însă un rege trece dincolo de ele; dacă nu ești capabil de asta, atunci nu vei domni, iar noi doi nu ne vom mai întâlni niciodată. Nici o încercare nu trebuie să te clintească. Pleacă, dacă asta dorești; dacă nu, învinge-l.

Ramses îndrăzni să ridice ochii și să susțină privirea tată­lui său.

— Mă trimiți la moarte.

— „Fii un taur puternic și veșnic tânăr, cu inima cute­zătoare și coarnele ascuțite, pe care nici un dușman să nu-l poată învinge”, mi-a spus tatăl meu; tu, Ramses, ai ieșit din pântecele mamei tale ca un taur adevărat și trebuie să devii un soare strălucitor ce-și va trimite razele pentru binele poporului său. Te-ai ascuns în pumnul meu ca o stea; astăzi, desfac degetele. Strălucește sau dispari.

Taurul mugi; dialogul intrușilor îl irita. De jur împrejur, zgomotele câmpului se stingeau; vietățile, de la rozătoare la păsări, simțeau iminența luptei.

Ramses se ținu tare.

În lupta corp la corp, învinsese deja adversari mai grei decât el, datorită tehnicilor învățate de la educatorul său. Dar ce stra­tegie să adopte împotriva unui monstru de asemenea dimensiuni?

Seti îi întinse o frânghie lungă cu un nod mobil.

— Forța lui e capul; prinde-l de coarne și-l vei învinge.

Tânărului îi reveni speranța; la întrecerile nautice de pe lacul de agrement al palatului se antrenase de nenumărate ori în mânuirea frânghiilor.

În momentul în care taurul o să audă șuieratul lasoului se va năpusti asupra ta; nu-l rata, pentru că n-o să mai ai o a doua șansă.

Ramses repetă mișcările în gând și prinse curaj. În ciuda tinereții sale, trecuse de un metru șaptezeci și se putea lăuda cu musculatura unui atlet care practicase mai multe sporturi; cât de tare îl irita bucla de copil strânsă cu o panglică deasupra urechii, podoabă rituală ce se ivea din minunatul său păr blond! Atunci când va fi titularul unei funcții la curte, va căpăta permisiunea să-și schimbe pieptănătura.

Oare destinul îi va acorda răgazul necesar? Desigur, de nenumărate ori, și nu fără o doză de fanfaronadă, tânărul, plin de entuziasm, căutase tot soiul de încercări demne de el. Nu și-ar fi imaginat niciodată că însuși Faraonul va răs­punde dorințelor sale într-un mod atât de brutal.

Iritat de mirosul de om, taurul nu mai avea răbdare. Ramses strânse frânghia; după ce-l va prinde în laț, o să-i trebuiască forța unui colos ca să-l imobilizeze. Și pentru că nu avea încă puterea asta, va fi nevoit să-și depășească limitele, chiar dacă inima lui va ceda.

Nu, n-o să-l dezamăgească pe Faraon.

Ramses învârti lasoul; taurul se năpusti cu coarnele înainte. Surprins de viteza animalului, tânărul făcu doi pași într-o parte și azvârli lasoul care undui prin aer ca un șarpe și ateriză pe spatele monstrului. Ramses alunecă pe pământul umed și căzu în momentul în care coarnele se pregăteau să-l străpungă. Îi atinseră ușor pieptul, iar băiatul rămase cu ochii deschiși. Voia să-și privească moartea în față.

Iritat, taurul își urmă cursa până la marginea stufărișului și se întoarse brusc; Ramses, care se ridicase între timp, privi atent în sine însuși. Își va înfrunta dușmanul până la capăt și îi va demonstra lui Seti că un fiu de rege știe să moară cu demnitate.

Elanul monstrului fu curmat într-o clipă; frânghia din mâinile Faraonului îi strângea cu putere coarnele. Înnebunit de furie, bestia încercă în zadar să se elibereze. Își smucea capul, aproape frângându-și grumazul, iar Seti folosea această forță dezordonată împotriva taurului însuși.

— Apucă-i coada! îi ordonă el fiului său.

Ramses veni în fugă și prinse coada aproape lipsită de păr, doar cu un smoc în vârf, asemănătoare cu aceea pe care Faraonul o purta atârnată la centură, însemnul maeștrilor deținători ai puterii taurului.

Învins, animalul se calmă, mulțumindu-se să respire zgomotos și să mugească. Regele slăbi strânsoarea, făcându-i semn lui Ramses să stea în spatele lui.

— Specia asta e de neîmblânzit; un astfel de mascul poate trece prin foc și prin apă și știe chiar să se ascundă după un pom ca să-și surprindă mai bine dușmanul.

Animalul întoarse capul și își fixă pentru o clipă adversarul. Știindu-se neputincios în fața Faraonului, se îndepărtă încet, îndreptându-se spre teritoriul său.

— Ești mai puternic decât el!

— Noi doi nu mai suntem adversari, pentru că am ajuns la o înțelegere.

Seti își scoase pumnalul din teaca de piele și, cu un gest rapid și precis, reteză bucla copilăriei.

— Tată...

— Copilăria ta a murit. Viața începe mâine, Ramses.

— Dar n-am învins taurul.

— Ai învins frica, întâiul dușman pe calea spre înțelepciune.

— Mai sunt și alții?

— Fără îndoială, mai mulți decât firele de nisip din deșert.

Întrebarea următoare arse buzele tânărului.

— Ar trebui să înțeleg... că m-ai ales succesor?

— Crezi că e suficient să fii curajos ca să guvernezi oamenii?

2

Sary, educatorul lui Ramses, își căuta elevul prin tot palatul. Nu era prima dată când tânărul dezerta de la cursul de matematică pentru a se ocupa de cai sau pentru a organiza un concurs de înot cu banda lui de prieteni puși pe distracție și nedisciplinați.

Burduhănos, jovial, detestând orice exercițiu fizic, Sary tuna și fulgera fără încetare împotriva discipolului său, dar se neli­niștea la cea mai mică poznă a acestuia. Căsătoria cu o femeie mult mai tânără decât el, sora mai mare a lui Ramses, îi facilitase ocuparea postului atât de invidiat de educator al prințului.

Invidiat... De către cei care nu cunoșteau caracterul imposibil al fiului mai mic al lui Seti! Fără răbdarea sa înnăscută și îndârjirea de a lumina spiritul unui ștrengar adesea insolent și prea sigur de el, Sary ar fi renunțat la însărcinarea asta. Conform tradiției, faraonul nu se ocupa de educarea copiilor lui; aștepta momentul în care adultul putea fi sesizat în spatele adolescentului și atunci îl întâlnea pentru a-l pune la încercare și a-și da seama dacă e demn să guverneze. În cazul de față, decizia fusese luată de mult: Șenar, fratele mai mare al lui Ramses, urma să urce pe tron. Energia mezinului trebuia însă canalizată mai departe, pentru a deveni, în cel mai bun caz, un general destoinic, iar în cel mai rău, un curtean mai de vază.

Ajuns la înfloritoarea vârstă de treizeci de ani, Sary ar fi fost bucuros să-și petreacă timpul la vila lui, pe malul heleșteului, în compania unei soții de douăzeci de ani; dar oare nu se plictisea? Mulțumită lui Ramses, nu existau două zile la fel. Setea de viață a băiatului era nestinsă, iar imaginația lui fără limite; până să-l accepte pe Sary, dăduse gata mai mulți edu­catori. În ciuda deselor neînțelegeri, acesta din urmă își atinsese scopul, și anume să deschidă spiritul tânărului către toate științele pe care trebuia să le cunoască și să le practice un scrib. Fără ca măcar s-o recunoască față de sine însuși, îi făcea o adevărată plăcere să rafineze inteligența subtilă a lui Ramses.

De o vreme, tânărul începuse să se schimbe. El, care nu suporta nici un minut de inactivitate, întârzia acum asupra „Maximelor” bătrânului înțelept Ptah-hotep; Sary îl surprin­sese chiar urmărind visător dansul rândunelelor în lumina dimineții. Maturizarea încerca să-și desăvârșească opera, stare pe care multe ființe nu aveau s-o cunoască niciodată. Educatorul se întreba din ce plămadă era făcut Ramses, dacă focul tinereții se transforma într-un alt foc, mai puțin rebel, însă la fel de viguros.

Cum să nu te neliniștești în fața atâtor calități? La curte, ca în orice altă categorie socială, inșii mediocri, a căror perpetuare era asigurată, nu-i simpatizau, ba chiar îi urau pe cei a căror personalitate le scotea în evidență și mai mult propria lipsă de însemnătate. Deși succesiunea lui Seti nu putea da naștere unei surprize, iar Ramses n-avea nici un motiv să se îngrijoreze în legătură cu intrigile și uneltirile unora dintre oamenii puterii, viitorul său era poate mai puțin vesel decât se aștepta. Unii se gândeau deja să-l îndepărteze de la funcțiile importante din Stat, iar fratele său era primul dintre aceștia. Ce se va alege de el, surghiunit într-o provincie îndepărtată, se va obișnui oare cu viața la țară și cu trecerea monotonă a anotimpurilor?

Sary nu îndrăznise să-și împărtășească temerile surorii lui Ramses, temându-se de gura ei slobodă. Iar să se destăinuie lui Seti era imposibil; copleșit de muncă, faraonul era mult prea ocupat de gestionarea țării pentru a mai putea da atenție stărilor sufletești ale unui educator. Era chiar bine că tatăl și fiul nu avuseseră nici un contact; în fața unui caracter atât de puternic precum cel al lui Seti, Ramses n-ar fi avut altă alternativă decât revolta sau nimicirea. Cu sigu­ranță, tradiția avea ceva bun în ea; tații nu erau cei mai în măsură să-și educe copiii.

Atitudinea Tuyei, marea soție regală și mama lui Ramses, era total diferită; Sary se număra printre puținii care constataseră preferința ei pentru mezin. Cultivată, rafinată, ea cunoștea calitățile și defectele fiecărui curtean; con­ducând cu autentică suveranitate casa regală, veghea la respectarea strictă a etichetei și se bucura de stima nobilimii, ca și de cea a poporului. Însă lui Sary îi era frică de Tuya; dacă ar fi agasat-o cu temeri ridicole, ar fi fost desconsiderat. Reginei nu-i plăceau guralivii; o acuzație nefondată îi părea la fel de gravă ca o minciună. Mai bine să tacă decât să treacă drept un profet de rău augur.

Sary se duse totuși la grajduri, deși lucrul acesta îi re­pugna peste măsură; se temea de cai, mai ales de loviturile de copită, detesta compania rândașilor și, mai mult încă, pe cea a cavalerilor pasionați de vitejii inutile. Indiferent la ironiile care-i însoțiră trecerea, educatorul își căută în zadar discipolul; nimeni nu-l mai văzuse de două zile și toată lumea se mira de absența asta.

Ore întregi, Sary încercă să-l găsească pe Ramses, uitând chiar să mănânce de prânz. Epuizat, plin de praf, se resemnă și se întoarse la palat înainte de lăsarea serii. Cu siguranță că trebuia să-i semnaleze dispariția și să demonstreze că era străin de această întâmplare. Dar cum să-i țină piept sorei prințului?

Morocănos, educatorul omise să-și salute colegii care ieșeau din sala de clasă; de a doua zi dimineață îi va in­teroga, fără prea mari speranțe, pe cei mai buni prieteni ai lui Ramses. Dacă nu va avea nici un indiciu, va trebui să admită îngrozitoarea realitate.

Oare cu ce le greșise el zeilor, de era astfel chinuit de un duh întunecat? Să-și vadă cariera distrusă ar fi însemnat cea mai revoltătoare nedreptate; îl vor alunga de la curte, soția îl va renega și va fi redus la condiția unui simplu servitor! Înspăimântat de ideea unei asemenea decăderi, Sary se așeză în locul obișnuit.

De obicei, în fața lui se afla Ramses, uneori atent, alteori visător, dar întotdeauna capabil să-i ofere o replică neaștep­tată. La opt ani, reușise să deseneze hieroglifele cu mână sigură și să calculeze unghiul de înclinare al unei piramide... pur și simplu pentru că îi plăcuse exercițiul.

Educatorul închise ochii, să-și păstreze în memorie cele mai frumoase momente ale ascensiunii sale sociale.

— Ești bolnav, Sary?

Vocea asta...Vocea asta deja gravă și autoritară!

— Tu ești, chiar tu?

— Dacă dormi, continuă; dacă nu, deschide ochii.

Sary se trezi.

Era chiar Ramses, și el plin de praf, însă cu ochii strălucitori.

— Și unul și altul trebuie să ne spălăm; pe unde-ai rătăcit, profesore?

— Prin locuri insalubre, cum ar fi de exemplu grajdurile.

— M-ai căutat?

Stupefiat, Sary se ridică și se învârti în jurul lui Ramses.

— Ce ai făcut cu bucla copilăriei?

— Tata a tăiat-o el însuși.

— Imposibil! Ritualul impune...

— Te îndoiești de cuvântul meu?

— Iartă-mă.

— Așază-te, profesore, și ascultă.

Sary se supuse, impresionat de tonul prințului care nu mai era un copil.

— Tatăl meu m-a supus probei taurului sălbatic.

— Nu... e imposibil!

— Nu l-am învins, însă am înfruntat monstrul și cred... că tata m-a ales ca viitor regent!

— Nu, prințe, fratele tău mai       mare   a fost ales.

— A trecut el proba taurului?

— Seti a vrut pur și simplu să te confrunți cu pericolul care îți place așa de mult.

— Și-a irosit timpul pentru atât de puțin? Am fost chemat, sunt sigur de asta!

— Nu te îmbăta cu apă rece, renunță la nebunia asta.

— Nebunie?

— Destule personalități influente de la curte nu te apre­ciază deloc.

— Și ce mi se reproșează?

— Că ești tu însuți.

— Adică mă inviți să-mi păstrez doar rangul?

— Rațiunea o cere.

— Rațiunea nu are forța unui taur.

— Jocurile puterii sunt mult mai crude decât îți închipui; nu-i suficientă vitejia pentru a ieși învingător.

— Atunci, o să mă ajuți.

— Cum?

— Tu cunoști foarte bine moravurile de la curte; arată-mi prietenii și dușmanii și sfătuiește-mă.

— Îmi ceri prea mult... Nu sunt decât educatorul tău.

— Ai uitat că nu mai sunt copil? Ori devii preceptorul meu, ori ne despărțim.

— Mă obligi să-mi asum riscuri nesăbuite, iar tu nu ești croit pentru puterea supremă; fratele tău mai mare se pre­gătește de multă vreme. Dacă-l provoci, o să te distrugă.

3

În sfârșit, seara cea mare.

Se arăta luna nouă, iar noaptea se anunța întunecată. Ramses le dăduse o întâlnire decisivă celorlalți tineri, crescuți ca și el de educatori regali. Vor fi oare capabili să scape de gardieni și să se întâlnească în centrul orașului pentru a dezbate în mod esențial întrebarea care le ardea inimile și pe care nimeni nu îndrăznea s-o pună?

Ramses ieși din camera sa pe fereastră și sări de la primul etaj; pământul afânat din grădina înflorită amortiză șocul, iar tânărul porni de-a lungul clădirii. Nu se temea de gărzi; unii dormeau, iar alții jucau zaruri. Dacă avea ghinionul să se întâlnească cu vreunul care-și îndeplinea conștiincios misiunea, fie va duce tratative cu el, fie îl va doborî cu o lovitură. În exaltarea lui, uitase de un paznic de temut, care nu trândăvea deloc la ora aceea: câinele galben-auriu, de talie medie, îndesat și musculos, cu urechile atârnând și coadă spiralată. Postat în mijlocul drumului, nu lătra, însă nu dădea voie să se treacă de el.

Din instinct, Ramses îi căută privirea; câinele se așeză și continuă să-și agite coada. Tânărul se apropie și îl mângâie; prietenia lor se stabili într-o clipă. Sub zgarda de piele roșie, un nume: „Străjerul”.

— Și dacă ai merge cu mine?

Străjerul își mișcă aprobator botul scurt, cu trufa lui neagră, își ghidă noul stăpân spre ieșirea de pe domeniul unde erau educate viitoarele notabilități ale Egiptului.

☥

Deși ora era târzie, destui gură-cască se plimbau încă pe străzile Memphisului, cea mai veche capitală a țării; în ciuda bogăției din Theba meridională, Memphisul își păstrase prestigiul de altădată. Cele mai mari universități își aveau sediul aici, și tot aici copiii familiei regale și cei demni de a accede la cele mai înalte funcții primeau o educație rigu­roasă și intensă. A fi admis în Kap, „zona închisă și proteja­tă”, dădea naștere la invidii, însă cei care, ca și Ramses, locuiau aici din fragedă copilărie n-aveau altă dorință decât să evadeze!

Îmbrăcat cu o tunică cu mâneci scurte, de calitate me­diocră, semăna cu un trecător obișnuit. Ajunse la celebra tavernă din cartierul școlii de medicină, unde viitorii terapeuți se distrau după zilele lungi de studiu. Cum Străjerul nu se despărțea de el, prințul nu-l alungă și intră cu el în localul interzis „copiilor din Kap”.

Dar Ramses nu mai era un copil și reușise să scape din închisoarea aurită.

În sala mare a localului cu pereții văruiți, clienții, mari amatori de bere tare, de vin sau de lichior de palmier, erau așezați pe rogojini ori pe scăunele. Patronul le arăta bucuros amforele provenind din Deltă sau din oazele Greciei și lăuda calitatea produselor pe care le vindea. Ramses alese un colț liniștit, de unde putea supraveghea intrarea.

— Ce dorești? îl întrebă un servitor.

— Pentru moment, nimic.

— Necunoscuții plătesc înainte.

Prințul îi întinse o brățară din cornalină.

— Ajunge?

Servitorul examină obiectul.

— Merge. Vin sau bere?

— Cea mai bună bere.

— Câte cupe?

— Nu știu încă.

— Aduc ulciorul... Când te hotărăști, îți aduc și cupele.

Ramses își dădu seama că ignorase până atunci valoarea lucrurilor; omul îl furase, fără doar și poate. Venise vremea să iasă din școala lui cea mare, atât de bine protejată de lumea exterioară.

Cu Străjerul la picioare, prințul fixa intrarea tavernei. Care dintre tovarășii săi de studiu va îndrăzni să accepte aventura? Făcu în gând prinsoare cu el însuși, îi elimină pe cei mai slabi, ca și pe carieriști, și se opri la trei nume. Aceștia nu vor da înapoi în fața pericolului.

Zâmbi atunci când Setau trecu pragul localului.

Îndesat, viril, cu mușchi proeminenți, pielea mată și părul negru, Setau era fiul unui marinar și al unei nubiene. Dârzenia lui extraordinară, ca și înzestrarea pentru chimie și studiul plantelor, atrăseseră atenția institutorului său; profesorii „Kap”-ului nu regretau că îi deschiseseră porțile unei pregătiri superioare.

Setau se așeză în tăcere lângă Ramses.

Cei doi băieți nu apucară să scoată vreo vorbă, că își făcu apariția Ameni, un adolescent scund, firav, palid, cu părul deja rărit, în ciuda vârstei fragede. Era incapabil să facă sport sau să ridice greutăți, în schimb era net superior tuturor celor din promoția lui în arta scrierii hieroglifelor. Muncind neobosit, nu dormea decât trei sau patru ore pe noapte și-i cunoștea pe marii autori mai bine decât profesorul de literatură. Fiu al unui zidar, devenise eroul familiei.

— I-am dat cina mea unui paznic, așa am reușit să ies, îi anunță mândru de el.

Ramses se așteptase la asta; știa că Setau ar recurge la forță la nevoie, pe când Ameni se va folosi cu siguranță de vreun vicleșug.

Cel de-al treilea sosit îl surprinse pe prinț; nu și-ar fi închipuit niciodată că bogatul Acha va accepta asemenea riscuri. Era singurul fiu al unor nobili avuți, iar pentru el „Kap” reprezenta o etapă firească și obligatorie înainte de a îm­brățișa o carieră de înalt funcționar. Elegant, cu membre delicate și fața prelungă, purta o mustăcioară foarte îngrijită și deseori arunca semenilor săi priviri disprețuitoare. Cu vocea lui mieroasă și ochii strălucitori de inteligență își fermeca interlocutorii.

Se așeză în fața celor trei.

— Ești mirat, Ramses?

— Mărturisesc că da.

— Nu-mi displace să mă-nhăitez cu voi în seara asta; existența îmi părea destul de plictisitoare.

— Riscăm să fim sancționați.

— Asta o să adauge ceva sare și piper vieții; suntem în formație completă?

— Nu încă.

— Prietenul tău cel mai bun te-a trădat?

— O să vină.

Acha îi servi cu bere. O expresie ironică i se întipărise pe față... Ramses nu se atinse de pocal; neliniștea și dezamăgirea îi puseseră un nod în gât. Oare se înșelase atât de tare?

— Iată-l! exclamă Ameni.

Masiv, cu umeri lați, părul des și un început de barbă, Moise părea mult mai vârstnic decât cei cincisprezece ani ai săi. Fiul unor lucrători evrei stabiliți în Egipt de mai multe generații, fusese admis în „Kap” încă din fragedă copilărie datorită facultăților lui intelectuale remarcabile. Cum forța lui fizică era egală cu aceea a lui Ramses, cei doi băieți nu întârziaseră să se înfrunte în toate chipurile, încheind în cele din urmă un pact de neagresiune și făcând front comun în fața educatorilor.

— Un paznic bătrân a vrut să mă împiedice să ies; cum n-am vrut să-l lovesc, a trebuit să-l conving de necesitatea expediției mele.

Se felicitară reciproc și goliră o cupă, care avea gustul inimitabil al lucrului interzis.

— Să răspundem la singura întrebare importantă, ceru Ramses: cum să obținem adevărata putere?

— Prin practica hieroglifelor, răspunse imediat Ameni; limba noastră este limba zeilor, înțelepții au utilizat-o pentru a-și transmite preceptele. „Imită-ți strămoșii, este scris, căci ei au cunoscut viața înaintea ta. Puterea este dată de cu­noaștere, doar ceea ce este scris imortalizează”.

— Nerozii de literați, obiectă Setau.

Ameni se înroși.

— Tăgăduiești că scribul deține adevărata putere? Ținuta, politețea, știința de a trăi, corectitudinea, respectul pentru cuvântul dat, refuzul necinstei și al invidiei, stăpânirea de sine, arta de a tăcea pentru a lăsa pe primul plan scrierea, iată însușirile pe care vreau să le dezvolt.

— Insuficient, hotărî Acha; diplomația are puterea supremă. De aceea, voi pleca cât mai curând, ca să învăț limbile aliaților și ale adversarilor noștri, să înțeleg cum funcționează comerțul internațional, care sunt intențiile reale ale altor conducători și să pot utiliza toate aceste cunoștințe.

— Iată ambițiile unuia crescut la oraș, care a pierdut orice contact cu natura, îl plânse Setau. Orașul, adevărata amenințare, ne pândește mereu!

— Dar tu nu ne vorbești deloc despre lupta ta pentru cucerirea puterii, remarcă Acha, cu o voce stridentă.

— Nu există decât o singură cale, pe care se amestecă fără încetare viața și moartea, frumusețea și oroarea, leacul și otrava: calea șerpilor.

— Îți arde de glume?

— Unde găsești șerpi? În deșert, pe câmpuri, în mlaștini, pe malul Nilului și de-a lungul canalelor, pe suprafețele treierate, în adăposturile păstorilor, în țarcurile de vite și chiar în cotloanele întunecate și răcoroase ale caselor! Șerpii sunt peste tot, iar ei dețin secretul creației. Îmi voi consacra existența smulgerii acestui secret.

Nimeni nu îndrăzni să-l critice pe Setau, care părea să fi luat o hotărâre de nezdruncinat.

— Și tu, Moise? întrebă Ramses.

Uriașul ezită.

— Vă invidiez, prieteni, pentru că eu sunt incapabil să răspund. Sunt tulburat de gânduri ciudate, spiritul meu rătăcește, însă destinul îmi rămâne învăluit în obscuritate. Să mi se dea un post important într-un mare harem[1], și eu sunt gata să accept. Aștept o aventură cât mai palpitantă.

Privirile celor patru tineri se întoarseră spre Ramses.

— Nu există decât o singură și adevărată putere, declară el: puterea Faraonului.