Ramses Un templu pentru vesnicie de Christian Jacq 2

1

Ramses era singur și aștepta un semn din partea lumii invizibile.

Singur, față-n față cu deșertul, cu imensitatea unui peisaj pârjolit și arid, cu propriul destin, al cărui înțeles încă îi scăpa.

La douăzeci și trei de ani, prințul Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu un minunat păr blond, cu fața prelungă și o musculatură fină și puternică; fruntea largă, arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, ochii mici și vioi, nasul lung și puțin arcuit, urechile rotunde, cu un contur delicat, buzele destul de groase, bărbia voluntară, toate acestea alcătuiau un chip autoritar și seducător.

Atât de tânăr pentru drumul deja parcurs! Scrib regal, inițiat în misterele din Abydos și regentul regatului egiptean pe care Seti îl destinase tronului, desemnându-și fiul mai mic drept succesor.

Însă Seti, acest grandios faraon, acest suveran de neînlocuit care menținuse fericirea țării sale, prosperitatea și pacea, murise după cincisprezece ani de guvernare excepțională, cincisprezece ani prea scurți ce-și luaseră zborul ca o pasăre ibis în asfințitul unei zile de vară.

Fără ca fiul său să-și dea seama, Seti, un tată îndepărtat, de temut și exigent, îl învățase puțin câte puțin practica puterii, supunându-l la numeroase încercări, prima fiind întâlnirea cu taurul sălbatic, stăpânul puterii. Adolescentul avusese curajul să-l înfrunte, dar nu și capacitatea să-l învingă; fără intervenția lui Seti, monstrul l-ar fi sfâșiat pe Ramses cu coarnele. Atunci s-a imprimat în inima lui prima datorie a Faraonului: apărarea celui slab de cel puternic.

Secretul adevăratei puteri îl deținea regele și numai regele; prin magia experienței, acesta i-l comunicase lui Ramses, etapă după etapă, fără să-și dezvăluie planul. De-a lungul anilor, fiul se apropiase de tată, spiritele lor se uniseră în aceeași credință, cu același elan. Sever, rezervat, Seti vorbea puțin, însă el îi oferise lui Ramses privilegiul unic al întâlnirilor în cursul cărora se străduise să-i transmită din experiența profesiei de rege al Egiptului de Sus și de Jos.

Ore luminoase, momente de grație, acum dispărute în tăcerea morții.

Sufletul lui Ramses se deschisese precum caliciul unei flori pentru a primi cuvintele Faraonului, pentru a le conserva ca pe cele mai prețioase comori și a le face să trăiască în gândurile și acțiunile sale. Dar Seti se unise din nou cu frații săi, zeii, iar Ramses rămăsese singur, lipsit de prezența regelui, de acea prezență.

Se simțea părăsit, incapabil să suporte sarcina care-i apăsa pe umeri. Să guverneze Egiptul... La treisprezece ani visase la asta, așa cum visează un copil la un joc inaccesibil; apoi renunțase la această idee smintită, convins că tronul îi era promis lui Șenar, fratele lui mai mare.

Faraonul Seti și Tuya, marea soție regală, hotărâseră altfel. După ce studiaseră comportamentul celor doi fii ai lor, Ramses fusese cel desemnat să îndeplinească funcția supremă. De ce nu aleseseră un om mai puternic și mai abil, un om de statura lui Seti! Ramses se simțea pregătit să înfrunte orice dușman într-o singură luptă, dar nu să se afle la cârma statului, pe apele nesigure ale viitorului. În luptă, în Nubia, își dovedise vitejia; energia lui inepuizabilă îl purta, dacă era nevoie, pe cărările războiului pentru a-și apăra țara, dar cum să comande o armată de funcționari, de demnitari și de preoți a căror viclenie îl depășea?

Fondatorul dinastiei, primul Ramses, fusese un vizir bătrân căruia înțelepții îi încredințaseră o putere pe care el n-o dorise; la vremea încoronării, succesorul lui, Seti, era deja un bărbat matur și experimentat. Ramses nu avea decât douăzeci și trei de ani și se mulțumise să trăiască în umbra protectoare a tatălui său, urmându-i hotărârile și răspunzând la chemările lui. Ce minunat era să aibă încredere într-un ghid care-i trasa calea! Să lucreze la ordinele lui Seti, să servească Egiptul ascultându-l pe faraon, să găsească mereu răspunsuri la întrebări în preajma lui... Acel paradis devenise inaccesibil.

Iar destinul cuteza să-i ceară lui, lui Ramses, un tânăr aprig și înflăcărat, să-l înlocuiască pe Seti!

N-ar fi trebuit oare să izbucnească în râs și să fugă în deșert, atât de departe încât să nu-l mai găsească nimeni?

Sigur că putea să aibă încredere în aliați: Tuya, mama sa complice exigentă și fidelă, soția lui, Nefertari, atât de frumoasă și de calmă, prietenii din copilărie, Moise evreul, constructor pe șantierele regale, Acha, diplomatul, Setau, îmblânzitorul de șerpi, secretarul său particular, Ameni, care-și legase soarta de cea a lui Ramses.

Oare clanul dușmanilor nu va deveni tot mai puternic? Șenar nu va renunța să pună mâna pe tron. Ce fel de alianțe obscure va născoci pentru a-și împiedica fratele să guverneze? Dacă, în această clipă, Șenar s-ar fi prezentat în fața Ramses nu i-ar fi opus nici o rezistență. De vreme ce-și dorea atâta dubla coroană, atunci s-o aibă!

Dar avea el dreptul să-și trădeze tatăl renunțând la sarcina pe care i-o încredințase? Ar fi fost atât de simplu să creadă că Seti se înșelase sau că și-ar fi putut schimba părerea... Ramses nu se va minți singur. Destinul lui depindea de răspunsul lumii invizibile.

Aici, în deșert, în inima acestui pământ roșu, impregnat de o energie periculoasă, va obține acest răspuns.

Șezând, cu privirea pierdută în cer, Ramses aștepta. Un faraon nu putea fi decât un om al deșertului, îndrăgostit de singurătate și de imensitate; focul ascuns în pietre și în nisip fie îi va hrăni sufletul, fie i-l va distruge. Focul avea să hotărască.

Soarele se apropia de zenit, iar vântul se potolea treptat. O gazelă sărea de pe o dună pe alta. Pericolul se apropia.

Brusc, se ivi din neant.

Un leu enorm, de peste patru metri lungime, cântărind mai mult de trei sute de kilograme. Coama care parcă ardea îi dădea alura unui războinic triumfător, al cărui trup musculos se deplasa cu suplețe.

În momentul în care îl zări pe Ramses scoase un răget impresionant care se auzi pe o rază de cincisprezece kilometri de jur împrejur. Dotat cu niște colți redutabili și cu gheare ascuțite, fiara își fixa prada.

Fiul lui Seti nu avea nici o șansă să-i scape.

Leul se apropie și se opri la câțiva metri de el. I se distingeau ochii aurii. Clipe lungi, se înfruntară din priviri.

Animalul alungă o muscă bătând din coadă; iritat pe neașteptate, înaintă din nou.

Ramses se ridică, cu privirea fixată în cea a leului.

— Pe tine, Voinicule, pe tine te-am salvat de la o moarte sigură! Ce soartă îmi rezervi tu acum?

Uitând de pericol, Ramses își aminti de puiul de leu agonizând în savana nubiană; mușcat de un șarpe, dăduse dovadă de o rezistență de necrezut înainte de a fi vindecat de remediile lui Setau și de a deveni o adevărată sălbăticiune.

Pentru prima dată, Voinicul scăpase din locul îngrădit unde era închis în absența lui Ramses. Oare natura lui de felină își reluase locul, făcându-l feroce și nemilos față de cel pe care îl considerase totuși drept stăpân?

— Hotărăște-te, Voinicule! Ori devii aliatul meu pe viață, ori mă ucizi.

Leul se ridică pe labele din spate și le puse pe cele din față pe umerii lui Ramses. Șocul se dovedi brutal, însă prințul se ținu bine. Ghearele nu erau scoase, iar botul fiarei adulmecă nasul lui Ramses.

Între ei nu era decât prietenie, încredere și respect.

— Mi-ai trasat destinul.

De acum înainte, cel pe care Seti îl numise „Fiul Luminii” nu mai avea de ales.

Va lupta ca un leu.

2

Palatul regal din Memphis era în mare doliu. Bărbații nu se mai râdeau, femeile purtau părul despletit. În timpul celor șaptezeci de zile, cât urma să dureze mumificarea lui Seti, Egiptul avea să trăiască, de bine de rău, într-un fel de vid; regele era mort, tronul său rămânea vacant până la proclamarea oficială a succesorului, care nu avea să survină decât după punerea în mormânt și uniunea mumiei lui Seti cu lumina celestă.

Serviciile de frontieră erau în stare de alertă, iar trupele pregătite să contracareze orice tentativă de invazie se aflau sub comanda regentului Ramses și a marii soții regale Tuya. Deși principalul pericol, acela reprezentat de hitiți[1], nu părea să amenințe prea curând, un raid nu era deloc exclus. De secole, bogatele provincii agricole din Deltă erau o pradă tentantă pentru „alergătorii pe nisip”, beduinii nomazi din Sinai, ca și pentru prinții Asiei, capabili să se coalizeze și să atace nord-estul Egiptului

Plecarea lui Seti în lumea de dincolo dăduse naștere fricii; atunci când dispărea un faraon, forțele haosului amenințau să se năpustească asupra Egiptului și să distrugă o civilizație construită dinastie de dinastie. Va fi capabil tânărul Ramses să ferească cele Două Tărâmuri[2] de nenorocire? O parte a notabilităților nu-i acorda nici o încredere și dorea să-l vadă înlăturat în favoarea fratelui său Șenar, mai abil și mai puțin impetuos.

Marea soție regală nu-și modificase obiceiurile după moartea soțului său, în vârstă de patruzeci și doi de ani, părând înaltă, cu nasul fin și drept, ochii mari și migdalați privind sever și pătrunzător, bărbia aproape pătrată, se bucura de o autoritate morală de necontestat. Nu încetase nici un moment să-l secondeze pe Seti; în absența lui, în timpul călătoriilor Faraonului în străinătate, ea fusese aceea care guvernase țara cu o mână de fier.

La ivirea zorilor, Tuyei îi plăcea să se plimbe prin grădina plantată cu tamaris și sicomori; în mers, își organiza în minte ziua de lucru, o alternanță de reuniuni profane și de ritualuri spre gloria puterii divine.

O dată cu dispariția lui Seti, chiar și cel mai mic gest îi părea lipsit de sens. Tuya nu mai avea altă dorință decât aceea de a-și întâlni cât mai repede soțul într-un univers fără conflicte, departe de lumea oamenilor, însă va accepta povara anilor pe care destinul i-o va impune. Fericirea ce-i fusese oferită trebuia s-o înapoieze țării, slujind-o până la ultima suflare.

Silueta elegantă a lui Nefertari apăru din boarea dimineții; „mai frumoasă decât frumoasele palatului”, după expresia pe care poporul i-o atribuise, soția lui Ramses avea părul de un negru strălucitor, iar ochii verzi-albaștri de o blândețe sublimă. Muziciană în templul zeiței Hathor din Memphis, țesătoare remarcabilă, bună cunoscătoare a vechilor autori, precum înțeleptul Ptah-hotep, Nefertari nu provenea dintr-o familie nobilă; însă Ramses se îndrăgostise nebunește de ea, de frumusețea ei, de inteligența și maturitatea surprinzătoare la o femeie atât de tânără. Tuya o alesese intendenta casei sale, post pe care continua să-l ocupe, deși devenise soția regentului. Între regina Egiptului și Nefertari se născuse o veritabilă complicitate, înțelegându-se una pe alta aproape fără cuvinte.

— Ce multă rouă e în dimineața asta, Maiestate; cine va ști să cânte generozitatea pământului nostru?

— De ce te-ai trezit așa de devreme, Nefertari?

— Dumneavoastră ar trebui să vă odihniți, nu credeți?

— Nu mai ajung să dorm.

— Cum să vă ușurez durerea, Maiestate ?

Un surâs trist flutură pe buzele Tuyei.

— Seti este de neînlocuit; restul zilelor mele nu va fi decât o lungă suferință atenuată doar de domnia fericită a lui Ramses. Pentru mine e singura rațiune de a trăi.

— Sunt neliniștită, Maiestate.

— De ce anume te temi?

— Mă tem că voința lui Seti nu va fi respectată.

— Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva ei?

Nefertari rămase tăcută.

— Te gândești la fiul meu mai mare, Șenar, nu-i așa? Îi cunosc vanitatea și ambiția, însă nu va fi atât de nesocotit încât să nu-și asculte tatăl.

Razele aurii ale luminii ce se năștea scăldară grădina în lumină.

— Mă crezi naivă, Nefertari? Mi se pare că nu-mi împărtășești deloc părerea.

— Maiestate...

— Ai vreo informație precisă?

— Nu, nu e decât un sentiment, un sentiment vag.

— Spiritul tău e intuitiv și viu ca fulgerul, iar calomnia îți este străină; dar există vreun alt mijloc de a-l împiedica pe Ramses să domnească decât acela de a-l suprima?

— De asta mă tem și eu, Maiestate.

Tuya mângâie o ramură de tamaris.

— Oare Șenar va pune la temelia domniei lui o crimă?

— Un asemenea gând mă înspăimântă, ca și pe dumneavoastră, dar nu sunt în stare să mi-l alung din minte. Judecați-mă aspru dacă vi se pare neverosimil, dar nu pot să tac.

— În ce mod e asigurată securitatea lui Ramses?

— Leul și câinele veghează asupra lui, ca și Serramanna, șeful gărzii sale personale; de când Ramses s-a întors dintr-o călătorie solitară în deșert, am reușit să-l conving să nu rămână niciodată fără protecție.

— Doliul național durează de zece zile, îi aminti marea soție regală; în două luni, corpul neperisabil al lui Seti va fi depus în lăcașul său pentru eternitate. Apoi Ramses va fi încoronat, iar tu vei deveni regina Egiptului.

☥

Ramses se înclină în fața mamei sale, apoi o îmbrățișă cu tandrețe. Ea, care părea atât de fragilă, îi dădea o lecție de demnitate și de noblețe.

— De ce zeii ne impun o încercare așa de crudă?

— Spiritul lui Seti trăiește în tine, fiule; timpul lui s-a împlinit, al tău de-abia începe. Va învinge moartea dacă tu îi continui opera.

— Umbra lui e uriașă.

— Nu ești tu Fiul Luminii, Ramses? Împrăștie tenebrele care ne înconjoară, respinge haosul care ne asaltează.

Tânărul se îndepărtă de regină.

— Leul și cu mine am fraternizat în deșert.

— Ăsta era semnul pe care-l așteptai, nu-i așa?

— Cu siguranță, dar îmi dai voie să-ți cer o favoare?

— Te ascult.

— În timp ce tatăl meu părăsea Egiptul pentru a-și manifesta puterea în străinătate, tu erai aceea care guverna.

— Așa cerea tradiția.

— Tu ai experiența puterii și toată lumea te venerează; de ce să nu urci pe tron?

— Pentru că nu asta a fost voința lui Seti; el reprezenta legea, această lege pe care noi o iubim și o respectăm. Pe tine te-a ales, fiule, tu trebuie să domnești. O să te ajut cu toate forțele mele și am să te sfătuiesc dacă dorești.

Ramses nu mai insistă.

Mama lui era singura ființă care i-ar fi putut schimba cursul destinului și l-ar fi putut elibera de povară; dar Tuya rămânea fidelă regelui defunct și nu avea de gând să-și modifice poziția. Oricare ar fi fost îndoielile și neliniștile lui, Ramses va trebui să-și croiască propriul drum.

☥

Serramanna, șeful gărzii personale a lui Ramses, nu părăsea niciodată aripa palatului unde lucra viitorul rege al Egiptului. Numirea sardului, un fost pirat, în acest post dăduse naștere la multe comentarii; toată lumea era convinsă că, mai curând sau mai târziu, uriașul cu mustăți în furcă îl va trăda pe fiul lui Seti.

Pentru moment, nimeni nu intra în palat fără autorizarea lui. Marea soție regală îi recomandase să-i alunge pe intruși și să nu ezite să se servească de sabie în caz de pericol.

Atunci când ecourile unei dispute ajunseră la urechile lui, Serramanna se grăbi să ajungă în vestibulul destinat vizitatorilor.

— Ce se-ntâmplă aici?

— Omul ăsta vrea să intre cu forța, îi răspunse un soldat, arătând spre un uriaș bărbos cu un păr bogat și umeri largi.

— Cine ești? întrebă Serramanna.

— Moise Evreul, prieten din copilărie cu Ramses și constructor în serviciul Faraonului.

— Ce dorești?

— De obicei, Ramses nu-mi închide ușa în nas.

— Astăzi eu hotărăsc.

— Regentul e sechestrat cumva?

— Securitatea o cere... Care e motivul vizitei tale?

— Nu te privește.

— În cazul ăsta, întoarce-te de unde ai venit și nu te mai apropia de palat; altfel, pun să te aresteze.

Nu fură necesari mai mult de patru soldați pentru a-l imobiliza pe Moise.

— Anunță-l pe Ramses că sunt aici, altfel o să-ți pară rău!

— Amenințările tale mă lasă rece.

— Prietenul meu mă așteaptă! Poți înțelege asta?

Lungii ani de piraterie și multele bătălii sălbatice dezvoltaseră la Serramanna un simț ascuțit al pericolului. În ciuda forței fizice și a tonului ridicat, Moise i se păru sincer.

Ramses și Moise se îmbrățișară.

— Asta nu mai e un palat, exclamă evreul, ci o fortăreață!

— Mama, soția, secretarul meu particular, Serramanna și alți câțiva se tem de ce e mai rău.

— Mai rău... Ce înseamnă asta?

— Un atentat.

Pe pragul sălii de audiențe a regentului, ce dădea spre grădină, dormea leul uriaș al lui Ramses; între labele lui din față stătea întins Străjerul, câinele galben-auriu.

— Avându-i pe ei în preajmă, de ce te mai temi?

— Nefertari e convinsă că Șenar n-a renunțat la domnie.

— O lovitură în forță înainte de punerea în mormânt a lui Seti... Nu e deloc stilul lui. El preferă să acționeze din umbră și mizează pe trecerea timpului.

— Deocamdată, tocmai timpul îi lipsește.

— Ai dreptate... Dar nu va îndrăzni să te înfrunte.

— Să te audă zeii! Egiptul n-ar avea nimic de câștigat. Ce se vorbește în Karnak?

— Se zvonesc multe împotriva ta.

Sub conducerea unui maistru, Moise îndeplinea funcția de șef de lucrări pe imensul șantier din Karnak unde Seti începuse construcția unei gigantice săli cu coloane, întreruptă de moartea faraonului

— Ce se zvonește?

— Preoții lui Amon, câțiva nobili, vizirul din sud... Sora ta Dolenta, și soțul ei, Sary, îi încurajează. N-au suportat exilul impus de tine, atât de departe de Memphis.

— Oare acest mizerabil Sary n-a încercat să se debaraseze de mine și de Ameni, secretarul meu particular și prietenul nostru din copilărie? Faptul că i-am obligat pe el și pe sora mea să părăsească Memphisul și să plece în Theba reprezintă o pedeapsă destul de ușoară!

— Aceste flori otrăvitoare nu cresc decât în nord; în sud, la Theba, pier. Ar fi trebuit să-i pedepsești mai aspru și să-i condamni la un exil veritabil.

— Dolenta e sora mea, iar Sary mi-a fost educator și preceptor.

— Oare un rege trebuie să se arate atât de îngăduitor cu apropiații lui?

Ramses tresări.

— Încă nu sunt rege, Moise!

— Ar fi trebuit măcar să depui o plângere și să lași justiția să-și urmeze cursul.

— Dacă sora mea și soțul ei ies de sub restricție, o să-i pedepsesc cu asprime.

— Aș vrea să te cred; nu ai deloc conștiința resentimentelor dușmanilor tăi.

— Îmi plâng tatăl, Moise.

— Și uiți de popor și de țară! Crezi că Seti, din înaltul cerului, îți apreciază comportamentul ăsta mediocru?

Dacă Moise nu era prietenul lui, Ramses l-ar fi lovit.

— Inima unui monarh trebuie să fie de piatră?

— Cum ar putea un om, prizonier al propriei dureri, oricât de legitimă ar fi aceasta, să guverneze? Șenar a încercat să mă corupă și să mă asmuță împotriva ta. Acum îți dai seama de pericol?

Această destăinuire îl uimi pe Ramses.

— Adversarul tău e redutabil, urmă Moise; ai de gând să ieși din amorțeală?