Supa de pui pentru suflet de Jack Canfield

„După ce am intervievat sute de persoane bogate şi celebre, am ajuns la concluzia că banii şi faima nu te fac automat fericit. Fericirea trebuie să vină din interior. Aş prefera mai degrabă să am un milion de zâmbete în inimă decât un milion de dolari în buzunar. „Supa de pui pentru suflet” vă va ajuta să puneţi un milion de zâmbete in inimile dumneavoastră ”

Robin Leach

Personalitate TV şi scriitor

„Să spui poveşti este una dintre cele mai convingătoare mijloace de a-i învăţa pe alţii valorile şi de a deschide uşi către noi posibilităţi. În această colecţie bogată şi variată, fiecare va găsi cel puţin o poveste care să îl impresioneze - o povestire pe care veţi dori să o păstraţi ca pe o comoară şi să o împărtăşiţi şi altora.”

Nathaniel Branden Autor, „Puterea Preţuirii De Sine”

„Aceasta este o carte minunată, caldă, care inspiră, plină de idei şi profunzime, pe care oricine o poate folosi ca pe o parte integrantă a vieţii lor. Ea ar trebui citită, apreciată şi recitită într-una.”

Brian Tracy Autor,

„Psihologia împlinirilor”

„Această carte este înţelepciune şi mângâiere pentru toate vârstele. Este tot atât de contemporană ca şi o călătorie în spaţiu şi veşnică precum o piramidă. Lumea are nevoie de povestitori ca să ne ajute să ieşim din confuzia şi haosul acestor vremuri. Jack şi Mark sunt povestitori talentaţi şi colecţionari de poveşti adevărate. Ce dar divin: pentru profesori, pentru oratori, pentru oricine aflat pe calea vindecării şi a dezvoltării. Totul este aici, scris cu înţelepciune, compasiune şi integritate.”

Sidney B. Simon

Dacă există lumină în suflet,

Omul va fi frumos.

Dacă există frumuseţe în om,

Este armonie în casă.

Dacă în casă este armonie,

Va fi ordine în ţară.

Dacă în ţară este ordine Atunci va fi pace în lume.

Proverb chinezesc

Introducere

Ştim tot ceea ce trebuie să ştim pentru a pune capăt nesfârşitelor suferinţe sufleteşti pe care mulţi oameni le experimentează în mod curent. Respectul faţă de sine şi randamentul personal sunt două atribute pe care le pot avea toţi cei care îşi fac timp pentru ele.

Este foarte greu să transpui pe hârtie spiritul oricărui moment din viaţa reală. Poveşti pe care le spunem zilnic au necesitat transcrierea lor de cel puţin cinci ori pentru a suna bine în scris aşa cum sună şi în realitate. Când veţi citi aceste rânduri, vă rog uitaţi tot ce aţi învăţat la orele de lectură rapidă. Încetiniţi ritmul. Luaţi aminte la cuvintele din inima şi mintea dumneavoastră.

Savuraţi fiecare povestire. Daţi-le voie să vă impresioneze, întrebaţi-vă după aceea: ce trezesc ele în mine? Ce-mi sugerează ele? Ce sentiment sau dorinţă din interiorul meu au atins? Lăsaţi-vă cuceriţi de fiecare povestire.

Unele dintre ele vă vor vorbi mai pe înţeles decât altele. Unele vor avea semnificaţii mai profunde. Unele vă vor face să plângeţi. Unele să râdeţi. O parte dintre ele vă vor încălzi inima. Altele vă vor lovi drept între ochi. Nu există o reacţie standard. Există doar reacţia dumneavoastră. Nu încercaţi să vă împotriviţi şi lăsaţi-vă în voia ei.

Nu vă grăbiţi când citiţi această carte. Găsiţi-vă timp să o gustaţi şi să o savuraţi. Îndrăgiţi-o cu toată fiinţa. Însumează zeci de mii de ore pentru a alege ceea ce a existat mai bun în 40 de ani de experienţă.

Un ultim lucru: Să citeşti o carte ca aceasta este ca şi când ai sta la masă şi ai mânca un prânz alcătuit din prăjituri. S-ar putea să vi se facă rău de atâta dulce. Este o masă fără legume, salată sau pâine. Este doar esenţă cu puţină frişcă.

La orele noastre de seminar şi de lucru petrecem mai mult timp cu stabilirea şi analizarea implicaţiilor fiecărei povestiri. Există mai multe explicaţii şi modalităţi de a aplica lecţiile şi principiile la viaţa de zi cu zi. Nu lecturaţi pur şi simplu. Făceţi-vă timp să le înţelegeţi şi să vi le apropiaţi.

Dacă simţiţi nevoia să împărtăşiţi povestirile şi cu alţii, nu ezitaţi. Când o poveste vă determină să vă gândiţi la altă persoană, chemaţi-o şi povestiţi-i şi ei. Nu vă feriţi de aceste povestiri şi lăsaţi-le să vă determine să faceţi ce vă îndeamnă inima. Ele sunt menite să vă inspire şi să vă motiveze.

În cazul multor povestiri am mers direct la sursă şi i-am rugat pe autori să le scrie ori să le povestească cu propriile lor cuvinte. Multe dintre ele păstrează amprenta creatorilor lor. Am încercat ca fiecărei povestiri în parte să-i atribuim autorul de drept.

Sperăm că veţi fi încântaţi de lectura acestei cărţi tot atât de mult pe cât am fost noi atunci când am scris-o.

1. DESPRE DRAGOSTE

Şi va veni şi ziua când, după ce vom controla spaţiul, vânturile, mareele şi gravitaţia, vom controla, pentru Dumnezeu, forţele dragostei. Şi în ziua aceea, pentru a doua oară în istoria lumii, vom fi descoperit focul.

Tielhard de Chardin

DRAGOSTEA: SINGURA FORŢĂ CREATOARE

Răspândiţi dragostea oriunde mergeţi: mai întâi în casele voastre. Oferiţi dragostea copiilor voştri, soţiei sau soţului, unui vecin... Nu lăsaţi pe nimeni să plece de la voi fără să se simtă mai fericit. Fiţi expresia vie a bunătăţii lui Dumnezeu; bunătate pe chipul vostru, bunătate în ochii voştri, în zâmbetul vostru, bunătate în primirea caldă.

Maica Tereza

Un profesor de colegiu şi-a dus într-o zi clasa de sociologie în mahalalele oraşului Baltimore pentru a studia cazul a 200 de băieţi care locuiau acolo. Studenţii au fost rugaţi să scrie o evaluare a viitorului fiecărui băiat. În toate cazurile studenţii au scris, „Nu are nici o şansă”. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu un alt profesor de sociologie a dat întâmplător peste aceste studii. Atunci, şi-a pus studenţii să urmărească proiectul şi să vadă ce se întâmplase cu acei băieţi. Cu excepţia a 20 dintre ei care se mutaseră sau muriseră între timp, studenţii au aflat că 176 din cei 180 obţinuseră mai mult decât un succes obişnuit, devenind avocaţi, doctori şi oameni de afaceri. Profesorul rămase uimit şi se hotărî să cerceteze mai departe. Din fericire, toţi băieţii locuiau în oraş sau în apropiere, astfel încât a existat posibilitatea să-i contacteze pe fiecare în parte şi să-i întrebe „Cum vă explicaţi succesul dumneavoastră?” De fiecare dată răspunsul a fost acelaşi şi plin de căldură, „A existat o profesoară”. Profesoara încă mai trăia, aşa că a căutat-o şi a întrebat-o pe bătrâna încă plină de energie, ce formulă magică a folosit pentru a-i transforma pe micii vagabonzi în oameni plini de succes. Ochii profesoarei străluciră, Şi pe chipul ei apăru un zâmbet blând. „Totul a fost foarte simplu” spuse ea. „I-am iubit pe aceşti băieţi”.

Eric Butterworth

TOT CE ÎMI ADUC AMINTE

Când  tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se putea aşa ceva.

La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise sorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă”.

Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima răsuflare.

Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit.

Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şi liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn.

Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum”.

Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei păr argintiu îi înconjura faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.

I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare”.

Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a dispărut.

Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne.

Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea.

Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că te iubesc?

Bobbie Probstein