Supa de pui pentru suflet de mama de Jack Canfield

1. DESPRE IUBIRE

Iubirea este un fruct care se coace în toate anotimpurile și pe care orice mână îl poate culege.

Maica Tereza

Transportul aerian al copiilor

Iubirea unei mame nu percepe niciodată imposibilitățile.

Paddock

În timp ce mergeam pe străzile prăfuite ale Saigonului împreună cu prietena mea Carol Dey în ziua de 26 aprilie 1975, într-o „broscuță” Volkswagen, eram convinsă că arătam exact ceea ce eram: două gospodine fără pretenții din Iowa. Cu trei luni în urmă, când am luat împreună cu Carol decizia de a escorta trei orfani vietnamezi până la familiile lor adoptive din America, excursia ni s-a părut o aventură, dar nu una periculoasă. Am depus eu însămi cerere împreună cu soțul meu Mark pentru adoptarea unui orfan, cândva în viitor, căci ne doream să îmbunătățim viața unui suflet de pe această planetă. De unde era să știm, eu și Carol, că atunci când vom ajunge în Saigon, acesta se va afla sub asediu?

Bombele cădeau la mai puțin de cinci kilometri de oraș, iar pe lângă noi treceau sute de taiwanezi refugiați, care își duceau posesiunile în căruțe sau în spate. Cât despre șoferița noastră, Cheri Clark, directoarea fundației Prietenii Copiilor din Vietnam (PCV), aceasta părea mai degrabă entuziasmată decât speriată. Încă din clipa în care ne-a întâmpinat la aeroport, ne-a împărtășit cele mai neașteptate vești.

— Ați auzit că președintele Ford și-a dat acordul pentru un transport aerian gigantic al copiilor, cu scopul de a-i salva? În loc să luați acasă șase orfani, veți lua 200!

Eu și Carol ne-am privit uimite.

— Am reușit să organizăm un prim transport al copiilor ieri, a continuat Cheri. În ultimul minut guvernul vietnamez a refuzat să ne acorde dreptul de a scoate copiii din țară, dar avionul primise deja permisiunea de decolare, așa că și-a luat zborul! La ora actuală 150 de copii se află deja în siguranță la San Francisco!

Deși eram amândouă infirmiere cu ani de experiență, nimic nu ne-a pregătit pentru ceea ce am găsit la centrul PCV. Fiecare centimetru pătrat al imensei clădiri coloniale franceze era acoperit cu saltele și cu pături pe care se aflau sute de bebeluși orfani sau abandonați, mulți dintre ei plângând.

Deși eram epuizate din cauza decalajului de fus orar, eu și Carol eram ferm hotărâte să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-i pregăti pe copii în vederea zborului de a doua zi. Avionul cu care urma să călătorim noi era primul din seria programată. Fiecare copil avea nevoie de haine și scutece, de o verificare medicală și de un nume legal. Voluntarii vietnamezi și americani lucrau plini de devoțiune contra cronometru.

A doua zi dimineața am aflat că pentru a se răzbuna pentru decolarea anterioară neautorizată, avionul nostru nu avea permisiunea de a decola până când nu lua această decizie guvernul vietnamez.

— Nu putem decât să așteptăm și să ne rugăm, a spus calmă Cheri. Știam de la bun început că timpul nu curge în favoarea americanilor și orfanilor din Saigon.

Între timp, eu și Carol ne-am alăturat celorlalți voluntari, continuând să îi pregătim pe copii pentru o altă cursă care primise aprobarea și care se îndrepta către Australia.

Pe o căldură înăbușitoare, i-am îmbarcat pe copii într-o dubiță VW din care fusese scos scaunul din mijloc. M-am așezat pe o banchetă laterală, cu 21 de bebeluși la picioarele mele. Ceilalți pasageri au făcut același lucru.

Am ajuns la aeroport, dar aici domnea haosul. Pe cer se vedea un nor gigantic de fum negru. Când am intrat, am auzit o știre îngrozitoare: primul avion cu copii, în care ne-am dorit cu atâta ardoare să fim, se prăbușise imediat după decolare.

Nu putea fi adevărat. Am optat pentru a nu da crezare acestor zvonuri. Nu aveam timp să ne facem griji, așa că ne-am focalizat atenția asupra îmbarcării copiilor deshidratați în avionul care avea să-i conducă spre libertate. Am rămas împreună cu Carol ținându-ne de mâini, în timp ce avionul decola. Când acesta a dispărut pe cer, am început să dansăm de bucurie. Un lot de copii fuseseră eliberați!

Bucuria noastră nu a durat mult. Când ne-am întors la centru, adulții de aici erau negri de supărare. Cheri ne-a confirmat ceea ce refuzaserăm să credem. Primul avion se prăbușise imediat după decolare și sute de copii și escortele lor muriseră. Nimeni nu știa dacă avionul fusese doborât de soldați sau bombardat.

Lucrători sociali și copii! Cine ar face așa ceva? Și mai mult decât atât, vor repeta torționarii acest gest? Incapabilă să mă mai controlez, m-am așezat pe o canapea și am izbucnit în suspine. Avionul în care ne-am luptat atât de mult să ne îmbarcăm fusese doborât și se prăbușise, iar odată cu el dispăruse și credința mea. Aveam sentimentul îngrozitor că nu îmi voi mai revedea niciodată soțul și fiicele.

În acea seară Cheri m-a abordat. Deși trăiam într-o lume a surprizelor dramatice, nu m-am simțit pregătită pentru cuvintele ei: „Mi-ai spus că ai depus actele pentru o adopție. Decât să aștepți să îți fie repartizat un copil, de ce nu ți l-ai alege tu singură?”

Cele mai negre temeri, dar și cele mai arzătoare dorințe ale mele s-au adeverit în aceeași zi. M-am gândit imediat cât de încântate ar fi fiicele mele dacă m-aș întoarce acasă cu un nou frățior pentru ele! Dar… cum puteam alege un copil? Am început să mă rog și am intrat în camera alăturată.

În timp ce priveam marea de bebeluși, unul dintre ei s-a târât în patru labe către mine. Nu avea pe el decât un scutec. Când l-am ridicat în brațe, și-a lăsat imediat căpșorul pe umărul meu și m-a îmbrățișat cu mânuțele. Am continuat să mă plimb prin cameră cu el în brațe, privindu-i și atingându-i pe copii. La etaj erau și mai mulți copii. În timp ce mă rugam pentru a lua cea mai bună decizie, copilul din brațele mele s-a lipit și mai strâns de mine. M-a luat de gât și și-a făcut loc lângă inima mea. I-am simțit respirația ușoară.

— Bună, Mitchell, i-am șoptit. Eu sunt noua ta mămică.

A doua zi am primit vestea cea mare: avionul nostru primise permisiunea de decolare. Împreună cu ceilalți voluntari, i-am pregătit pe cei 150 de copii pe care trebuia să îi însoțim.

Am pus câte 3-4 bebeluși pe fiecare scaun al unui autobuz de oraș extrem de uzat și am făcut primul drum către aeroport. Au mai urmat câteva. Eu stăteam lângă Carol. Când am ajuns la aeroport, am aflat însă că președintele vietnamez Thieu ne-a anulat din nou zborul. Încercând să nu intrăm în panică, i-am instalat pe copii în niște barăci murdare și încinse. Oare nu aveam să mai plecăm niciodată? Aveam să fim ucise în Saigon?

Într-un târziu, Ross, un membru al PCV, a intrat în baracă și ne-a spus:

— Președintele Thieu autorizează un singur zbor, dar acesta trebuie să plece imediat. Haideți să îmbarcăm acești copii. A, și voi două, veți pleca cu ei! a încheiat, arătând către mine și către Carol.

Era șansa noastră de a evada!

— Nu, i-am răspuns. L-am lăsat pe fiul meu la sediu, pentru un transport ulterior. Trebuie să mă duc după el.

— LeAnn, mi-a spus Ross, vezi și tu cum stau lucrurile. Pleacă acum, cât mai poți. Voi avea grijă să îți trimitem fiul.

Da, vedeam cum stăteau lucrurile:

— Nu voi pleca fără Mitchell!

— În cazul acesta, grăbește-te, mi-a spus Ross. Voi încerca să rețin avionul cât de mult voi putea, dar nu voi periclita șansa de plecare a celorlalți copii.

Am alergat către autobuz. Șoferul a gonit cum a putut prin orașul transformat în haos și m-a lăsat la 1,5 kilometri de sediu. Bareta sandalei mi s-a rupt, iar aceasta a început să îmi clămpănească. Am scos-o din picior și am început să alerg. Când am ajuns la sediu abia dacă mai puteam să respir, ținându-mă de partea stângă a coastelor, care mă durea îngrozitor.

— Avionul… am reușit să spun, în timp ce Cheri mă așeza pe un scaun.

— Știu, mi-a spus ea, zâmbindu-mi cu toată gura. Tocmai am vorbit la telefon cu aeroportul. Avionul te va aștepta!

Am reușit să schițez un zâmbet, în timp ce îmi trăgeam respirația.

— Mai mult decât atât, vom mai putea duce și alți copii, care încap în avion. De altfel, a mai fost aprobat și un al doilea zbor!

Lacrimile mi-au inundat ochii. L-am găsit pe Mitchell și l-am strâns la piept, făcând un legământ în tăcere că nu îl voi mai părăsi niciodată.

Câteva ore mai târziu, mi-am simțit inima bubuindu-mi în piept, în timp ce mă urcam în avionul încărcat până la refuz. În centrul transportorului fuseseră ancorate 20 cutii de carton, fiecare conținând doi sau trei bebeluși. Ceilalți copii, puțin mai mari (mulți dintre ei nu puteau merge încă) erau prinși cu centurile pe băncile laterale, șocați de ceea ce li se întâmpla.

Ușile avionului s-au închis, iar motoarele au început să huruie, asurzindu-ne pe toți. Nu-mi puteam scoate din minte imaginea norului negru de fum pe care îl văzusem cu o zi înainte. L-am strâns și mai tare pe Mitchell la piept, încercând să nu intru în panică. Am început să rostesc Rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce avionul rula pe pistă. Apoi… ne-am ridicat în aer. Dacă aveam să supraviețuim în următoarele cinci minute, știam că aveam să ajungem cu bine acasă.

Într-un târziu, căpitanul a spus la microfon:

— Am ieșit din zona de tragere. Suntem în siguranță. Mergem acasă!

Am izbucnit cu toții în urale.

În timp ce mă gândeam la haosul provocat de război, am început să mă rog pentru cei rămași în urmă. În final, am rostit o rugăciune de mulțumire pentru că am reușit să scap împreună cu Carol, după ce ne-am adus contribuția la crearea unei lumi mai bune, într-o manieră care ne-a întrecut cu mult toate așteptările. Ne-am continuat apoi călătoria către o viață plină de speranță, împreună cu fiul pe care nu știusem până atunci că îl aveam.

LeAnn Thieman,

Poveste relatată de Sharon Linnea