Treptele către divinitate de Lazarev

INTRODUCERE

în 1997, când am terminat de scris cea de-a patra carte, eram convins că procesul descrierii valorilor umane a ajuns la final. Cu cât mă orientez mai bine în tot ceea ce se cheamă fericire umană, cu atât îmi este mai uşor să identific valorile pe care am început să le divinizez, de care am început să depind, ca, în fine, să înlătur această dependenţă. Clasificarea era pe deplin încheiată. Aşadar, gata cu cramponările. De acum înainte pot asigura atât propria-mi sănătate cât şi pe cea a copiilor mei. Cu alte cuvinte, puteam pune punct cercetărilor mele în domeniul karmei. Oricine putea fi vindecat. Era suficient să se cerceteze cât mai amănunţit ce îl împiedică să scape de relaţia de dependenţă şi să se stabilească modalitatea optimă de acţiune care să-1 ajute să-şi schimbe caracterul.

Aşadar, am terminat cu partea teoretică, rămânea doar cea practică. Simţeam că interesul meu faţă de acest subiect începe să scadă. în primul rând , totul era deja limpede, în al doilea rând, nu bănuisem niciodată că procesul de gândire poate provoca dezgust şi chiar suferinţă fizică. Eram dornic să simt, să revin din nou la pictură. Ceva mai târziu intenţionam să mă ocup de problema îmbătrânirii.

în toţi aceşti ani a trebuit să lucrez neîntrerupt la propria mea armonizare, de aceea caracterul şi starea fizică mi s-au schimbat mult. Totuşi n-am constatat o revigorare, o întinerire a organismului. Lucrurile au evoluat mai curând în direcţia opusă. Cu cât mă concentram mai mult asupra procesului mental, asupra înţelegerii şi a generalizării, cu atât resimţeam mai dureros orice stres şi cu atât mai activ se desfăşurau procesele de îmbătrânire. Am hotărât să mă retrag din activitatea de cercetător şi vindecător, pentru a mă ocupa îndeaproape de propria-mi persoană, deoarece, până atunci, nu dispusesem de timpul necesar pentru aceasta. întregul lanţ al valorilor umane fusese redus la câteva verigi. Valorile materiale alcătuiau prima verigă; în ceea ce le priveşte, totul este clar. Apoi urmau straturile ce ţin de valorile spirituale. Toate valorile spirituale se împărţeau în două ramuri. De o parte se situau relaţiile interumane. Dependenţa de ele dădea naştere geloziei. De cealaltă parte se aflau aptitudinile şi intelectul. Dependenţa de ele genera trufia. Să zicem că descopăr la pacient o puternică dependenţă de planul spiritual, mai exact, de acea zonă care ţine de relaţii. Atunci îi explic că, pentru a înlătura această dependenţă, nu i se cere decât să-şi găsească un alt punct de sprijin. Psihologia modernă îi reco­mandă individului să-şi lărgească sfera de interese. în acest fel, eşecul suferit într-un anumit domeniu provoacă mai puţine traume, individul putându-şi îndrepta interesul spre alte zone.

Totuşi această schemă funcţionează doar la un nivel superficial, cum este cazul conflictelor, supărărilor, trădărilor.

Când însă se ajunge la şocuri puternice, cum ar fi, de exemplu, moartea persoanei iubite, aceiaşi psihologi şi psihoterapeuţi se arată a fi ei înşişi depăşiţi de situaţie. Şi doar întoarcerea la Dumnezeu îi scoate din impasul fără nici o speranţă. Cu cât este mai puternică în noi necesitatea iubirii Divine, cu atât mai mică ne este dependenţa de iubirea umană şi distrugerea sau zdruncinarea acesteia nu se mai transformă pentru noi într-o tragedie. în viziunea mea, omul are în total două funcţii de bază: perpetuarea speciei şi autoconservarea. Ele se înscriu în tema relaţiilor. Pe de altă parte, necesitatea individului de a se dezvolta, de a-şi lărgi posibilităţile şi de a stăpâni lumea înconjurătoare ne trimite la tema aptitudinilor şi a intelectului. Toate acestea sunt absolut necesare vieţii. Atunci însă când devin un scop în sine, ele dau naştere dependenţei, apoi agresivităţii, ca, în final, totul să se dezintegreze şi să se prăbuşească. Aşadar, valorile umane alcătuiesc un ansamblu al materialului şi spiritualului.

îmi propusesem să obţin o eliberare cât mai rapidă de valorile materiale şi spirituale. Cu cât mă concentram mai mult asupra acestui obiectiv, cu atât mai mult se accelera scurgerea timpului şi, la o anumită etapă a acestei accelerări, am obser­vat cum dependenţa de valoarea „X" se converteşte în depen­denţa de valoarea „Y". Spre exemplu, omul aparent obsedat de bani, pragmatic şi materialist este, în realitate, motivat de un teribil idealism lăuntric, iar intensificarea ulterioară a depen­denţei de aspectele spirituale i-ar putea fi fatală. Apoi am constatat că individul care şi-a învins gelozia îşi deplasează, în subconştient, punctul de sprijin pe aptitudini şi intelect, şi nicidecum pe iubirea de Dumnezeu, astfel încât în locul geloziei iese la suprafaţă trufia. La un moment dat am realizat că, pe lângă aceste trepte şi straturi ale umanului, mai există şi altele, mult mai ample şi mai profunde, pentru ca, în cele din urmă, să descopăr acest nou filon reprezentat de categoria idealurilor, spiritualităţii, nobleţii. Ele alcătuiau un strat mult mai subtil şi mai amplu, care se situa la baza relaţiilor şi a aptitudinilor. Dependenţa de acest strat provoca, de obicei, fie o dependenţă de relaţii, fie una de aptitudini. însă, atunci când dependenţa era deosebit de puternică, gelozia şi trufia izbuc­neau simultan. Această nouă temă a spiritualităţii, nobleţii, idealurilor şi speranţelor era, în acelaşi timp, şi tema con­tactului cu viitorul. Cu cât este mai ridicat nivelul spiritual al individului, cu cât este mai nobil şi mai elevat, cu cât mai mult visează, cu atât mai mari îi sunt posibilităţile de a stăpâni viitorul care i se dezvăluie. Trecutul este material, pe când viitorul este spiritual. Cu cât mai mult viitor este cuprins în sufletul nostru, cu atât mai pline ne sunt prezentul şi trecutul. La un individ, aptitudinile şi intelectul se manifestă cu atât mai activ, cu cât el este mai nobil şi mai spiritualizat. Se poate întâmpla ca aceste calităţi să se manifeste abia la nepoţii lui. Aceeaşi corelaţie există şi între gradul de spiritualizare şi relaţii, acestea devenind mai variate şi mai armonioase. Tot ce avem ne vine din viitor şi se materializează în prezent, de aceea gradul spiritualizării noastre interioare dă măsura posibi­lităţilor noastre în prezent. Cu cât mai multă spiritualizare şi nobleţe sălăşluieşte în sufletul omului, cu atât mai mare va fi tezaurul, nu numai spiritual, ci şi material, aflat în posesia urmaşilor lui. Astfel, chiar şi în cazul în care copiii şi nepoţii încetează a mai fi spirituali şi nobili, rezervele lor interioare le vor permite, o perioadă oarecare, să continue o viaţă spirituală.

Atunci de ce se întâmplă de atâtea ori ca urmaşii să renunţe la spiritualitate şi nobleţe? Fiindcă divinizarea viitorului dă naştere dependenţei de el, fapt ce duce la pierderea acestui viitor. Dar, cu un viitor închis, pe om îl paşte primejdia unei boli incurabile sau moartea. Aşadar, cu cât este mai elevată spiritualitatea, cu atât mai puternică este tentaţia de a i se închina şi de a depinde de ea.

Primele simptome ale dependenţei se manifestă prin apariţia unui sentiment de frică pentru propriul viitor şi pentru viitorul persoanelor apropiate, proiectele şi visurile devin o adevărată obsesie. Apoi neacceptarea dureroasă a fluctuaţiilor viitorului, când proiectele şi speranţele nu se realizează, iar tabloul imaginar al lumii nu se suprapune cu realitatea, scoate la iveală incapacitatea de a accepta prăbuşirea idealurilor şi destrămarea planurilor şi a speranţelor. Trădarea şi nedreptatea venite din partea semenilor şi a societăţii sunt un indiciu al puternicei dependenţe de viitor. Drept urmare, este grav afec­tată sănătatea, iar destinul poate eşua complet.

De fiecare dată când examinam persoane bolnave de cancer sau afectate de sterilitate, constatam invariabil că dependenţa lor de idealuri şi de viitor depăşea de mai multe ori pragul fatal.

Aşadar, planul material ţine de trecut, cel spiritual - de viitor, iar între ele vom aşeza, de o parte, relaţiile umane şi, de cealaltă parte, aptitudinile şi intelectul. E important să retrăim, episod cu episod, întreaga viaţă, acceptând umilirea tuturor acestor valori ca pe o modalitate de purificare. Trebuie să ne eliberăm de regretele pentru trecut şi de temerile pentru viitor.

îl cunoaştem pe Dumnezeu prin sentimentul de iubire, care nu depinde de nimic. în acelaşi timp, orice formă de agresivitate faţă de iubire ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne cufundă, şi mai mult, în cele umane. De aceea, primul lucru care se cere făcut, atunci când ne analizăm retrospectiv viaţa, este să înlăturăm orice manifestare de agresivitate la adresa iubirii, care se putea exprima printr-un refuz al vieţii, prin nemul­ţumire de sine şi de propria soartă, prin blamarea semenilor şi supărări legate de ei. Această schemă, concepută pentru a-i ajuta pe oameni, funcţiona ireproşabil, astfel încât acele neno­rociri şi tragedii, care se abăteau asupra lor, acele situaţii complicate, pe care specialiştii se căzneau să le soluţioneze ani în şir, îşi găseau rezolvarea, uşor şi firesc, în doar câteva ore. Iată, spre exemplu, cazul unei paciente, care îmi povestea:

-  Văd cum fiului meu i se întâmplă lucruri teribile şi nu
sunt în stare să fac nimic ca să-1 ajut. A avut o iubită, dar, cu
puţin timp în urmă, s-a despărţit de ea. A suportat foarte greu
această ruptură. în  momentul de faţă, toate proiectele şi
speranţele legate de serviciu, de afaceri şi de viaţa personală i
s-au dus de râpă. A pierdut absolut orice control asupra situ­
aţiei. Mai mult chiar, fiul meu este maestru în arte marţiale şi
iată că, în ultimele luni, a fost atacat de câteva ori în plină
stradă, dar n-a fost în stare nici măcar să se apere cum trebuie,
de parcă era legat, nu alta. El simte că a ajuns într-un punct
mort şi s-a apucat de băutură. Lunecă tot mai mult în prăpastie,
iar eu sunt incapabilă să-1 ajut cu ceva.

îmi sunt suficiente doar câteva secunde pentru a vedea în plan subtil întreaga situaţie.

—        Vă stă în puteri să-i schimbaţi în numai câteva ore destinul, îi spun doamnei.

Toate necazurile enumerate de dumneavoastră pot dispărea ca un fum. Vi se cere însă să lucraţi serios cu propriul dumneavoastră suflet. Fiul dumneavoastră s-a ataşat de idealuri. închiderea viitorului depăşeşte la el de 5 ori pragul fatal. în mare măsură aceasta este consecinţa propriei dumnea­voastră atitudini faţă de viaţă, căci nu v-aţi lăsat călăuzită de iubirea Divină, ci de idealuri, spiritualitate şi nobleţe. îi dispreţuiaţi pe oamenii săraci cu duhul, adică pe cei lipsiţi de aptitudini şi pe cei nerozi, pe indivizii fără scrupule şi pe cei necinstiţi. Iar atunci când vă erau călcate în picioare idealurile, când eraţi trădată sau victimă a unei atitudini nedrepte, simţeaţi dorinţa de a vă pune capăt vieţii. Pentru a le asigura viitorilor copii o cantitate cât mai mare de iubire Divină, este necesar ca, înainte de concepere, femeia să se detaşeze de toate cele umane. Dar, cu cât mai puternică este ataşarea de valorile umane, cu atât mai dureroasă este această ruptură. Detaşarea se poate produce prin intermediul unor nedreptăţi venite din partea oamenilor sau, dacă nu suntem în stare să le acceptăm, prin intermediul bolilor, nenorocirilor ori chiar al morţii. Dacă nu ne dăm seama că jignirea venită din partea altei persoane este, de fapt, o favoare oferită de Dumnezeu, problemele urmează să fie transferate deja copiilor noştri, care vor fi supuşi tratamentului prin boli şi nenorociri. Aşadar, retrăiţi-vă de la capăt întreaga viaţă şi pătrundeţi-vă de sentimentul că cele mai sfinte valori spirituale nu înseamnă nimic în comparaţie cu iubirea faţă de Dumnezeu. Acceptaţi orice umilire sau nedreptate ca pe o şansă de a vă salva copilul, ca pe o posibilitate de a realiza o schimbare lăuntrică prin îndepărtarea de uman şi prin aspiraţia către Divin. Şi trebuie să vă rugaţi nu numai pentru fiu, ci şi pentru nepoţi. în plan subtil văd o pată întunecată lipită de fiul dumneavoastră. Este viitorul lui copil. Dar, pentru ca sorţii să-i fie favorabili, sufletul lui trebuie să se purifice. în acest moment, purificarea se realizează prin umilirea idealurilor şi a spiritualităţii la tatăl lui. Dacă veţi reuşi să acceptaţi de bunăvoie purificarea retroactivă a sufletului pentru ca, transformându-vă dumnea­voastră înşivă, să obţineţi armonizarea lăuntrică a fiului şi a nepoţilor, procedura de purificare forţată va deveni inutilă. Cu cât mai puţin depinde sufletul nostru de valorile umane, cu atât mai puţin necesară îi este purificarea dată sub formă de necazuri şi nenorociri. Iar când părinţii reuşesc să-şi schimbe realmente atitudinea faţă de trecut şi prezent, ei pot asista la o transformare nu mai puţin reală a prezentului şi a viitorului, atât în propria lor soartă, cât şi în cea a urmaşilor.

Nu mă mai mir deloc când, în doar câteva ore, firea şi soarta copilului se schimbă. îmi amintesc cum o avertizasem în repetate rânduri pe o cunoştinţă de-a mea că fiul ei cel mai mare poate muri. Ea a început să se roage, să lucreze la desăvârşirea propriei persoane, însă nimic nu se schimba.

• Ştii, îmi spunea ea, am încercat să-1 familiarizez cumva
  cu toate astea. Dar, imediat ce-i puneam caseta video cu
  conferinţele tale, el o ştergea din cameră, ţipând în gura mare,
  iar când încercam să-i citesc cărţile tale, el refuza în ruptul
  capului să asculte.
• Nu vreau să fii supărată pe mine mai târziu, i-am zis, dar
  fiul tău are tot mai puţine şanse să supravieţuiască.

Iar la întrebarea mută din ochii ei am răspuns:

—  Ori începi realmente să te schimbi şi-ţi convingi pro­
priul suflet că Divinul este mai important decât umanul şi că
orice fericire umană nu este decât o modalitate de a acumula
iubire pentru Dumnezeu, ori copilul tău se va îmbolnăvi şi va
muri, şi asta în timpul cel mai apropiat.

Un timp oarecare, ea n-a schiţat nici o mişcare, apoi a zis:

— Bine, am să încerc.

Seara, ea m-a sunat, dar la început nu a putut scoate nici un cuvânt, vocea îi era gâtuită de lacrimi. Am crezut că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire.

• Ştii, spunea ea plângând, cu o jumătate de oră în urmă,
  fiul meu s-a apropiat de mine cu cartea ta în mână şi m-a rugat
  să-i citesc din ea.
• Atunci de ce plângi? - m-am mirat eu.
• Fiindcă mă simt fericită.

Aşadar, cercetările mele au început să se contureze. Cu toate acestea, multe dintre afecţiunile grave se vindecau ane­voie. Sincer să fiu, nu înţelegeam de ce. O explicaţie accep­tabilă în cazul pacienţilor grav bolnavi ar putea fi următoarea: în vieţile precedente, amploarea agresivităţii faţă de iubire şi amploarea nesocotirii legilor supreme a atins cote uriaşe. De aceea schimbările de caracter se produceau foarte lent. O a doua cauză o constituia, după cât se pare, faptul că, pe lângă nivelul idealurilor şi al spiritualităţii, mai existau şi altele, mult mai profunde şi mai ample. Mai târziu, după ce am analizat în repetate rânduri zeci şi sute de variante posibile, am ajuns la concluzia că după idealuri urmează nivelul voinţei, iar după acesta cel al vieţii însăşi.

Aşadar, lanţul valorilor umane se prezenta în felul următor.

La început veneau valorile materiale, după ele - relaţiile şi aptitudinile, apoi - spiritualitatea, nobleţea, idealurile, iar ceva mai încolo - voinţa, destinul şi viaţa. Dacă mă eliberez de ataşarea de viaţă, atunci, ca într-o reacţie în lanţ, mi se diminuează şi dependenţa de celelalte valori: de voinţă, de idealuri etc. Prin urmare, rugăciunea poate fi formulată astfel:

— Doamne, întreaga mea viaţă şi orice fericire umană este o modalitate de a acumula iubire pentru Tine.

Detaşarea periodică de toate bucuriile vieţii diminuează, de asemenea, dependenţa de cele umane şi conferă rugăciunii o mai mare greutate. Deci pot fi calculaţi parametrii ataşării de fiecare valoare în parte, dar cele mai importante rămân viaţa, soarta, voinţa. De ele depind toate celelalte valori. Am înţeles că diagnosticul care mi-a fost stabilit în 1991 şi pregătirea pentru moarte nu au fost întâmplătoare.

în noiembrie 91 m-am întâlnit cu viitorul redactor şi editor al primei mele cărţi, pe care am finalizat-o în iunie 1993. Era necesar ca textul să fie pur, întrucât în carte se vorbea despre Divin, iar informaţia pe care o ofeream era de mare forţă şi gravitate. Astfel încât trăirea experienţei de plecare din viaţă, despărţirea de tot ce mi-a fost drag şi, în ultimă instanţă, de viaţa însăşi mi-au permis să-mi pun în ordine şi să-mi purific sufletul.

Aşadar, ciclul valorilor umane a fost descris, iar sistemul putea fi considerat finalizat. în concluzie, cauzele oricărei afecţiuni puteau fi înlăturate, dacă se obţinea eliberarea de întregul lanţ al dependenţelor de valorile umane. Iubirea umană poate avea diferite grade de amploare. Ceea ce ni se cere este să învăţăm să ne păstrăm iubirea de Dumnezeu mai cu seamă atunci când se produce o destabilizare, nu la primele niveluri ale iubirii umane ci la următoarele, mult mai ample. Pornind de la sistem, nu mi-a rămas decât să-mi pun într-o ordine perfectă sufletul. Ca să fiu sincer, nu încercam senti­mentul satisfacţiei depline. Totuşi şedinţele mele cu pacienţii continuau să-mi furnizeze, cu fiecare caz mai complicat, noi date pentru meditaţie, precum şi posibilitatea de a merge mai departe cu cercetările. Apropo, prietenii m-au întrebat odată:

• Dar sufletul omului poate fi divinizat?
• Sincer vorbind, nu ştiu, le-am răspuns. Totuşi, dacă e să
  judecăm logic, cea mai mare parte din sufletul nostru, mai
  exact, cea care nu dăinuie veşnic, se află în spaţiu şi timp, deci
  poate deveni obiect de divinizare.

Sistemul meu însă nu conţinea noţiunea în cauză, astfel încât nu-mi rămânea decât să ridic din umeri.

Mai remarcam în cercetările mele şi prezenţa unui alt aspect ciudat. El era legat de viitor. în mod inexplicabil, para­metrul viitorului se arăta a fi instabil. în principiu, dacă a fost deja înlăturată dependenţa de viaţă, destin fericit şi voinţă, cu atât mai mult n-ar fi trebuit să existe cramponări de viitor (adică de principii, visuri, idealuri) şi de celelalte verigi (relaţii sau aptitudini), fără a mai vorbi de valorile materiale. Cu toate acestea, mă confruntam periodic cu cazuri problematice, când toţi parametrii pacientului erau normali, cu excepţia para­metrului viitorului. Aşadar, mai exista şi altceva în legătură cu tema viitorului, ceva ce o alimenta într-ascuns. Dacă nu voi fi în stare să înţeleg de unde provine destabilizarea acestui parametru, înseamnă că nu voi reuşi să văd nici alte cauze profunde care pot sta la originea afecţiunii şi, în cazuri grave, mă pot dovedi neputincios. Eram conştient de acest lucru, dar, oricât am încercat să sondez terenul, n-am reuşit să găsesc vreo explicaţie pentru aceste situaţii. Şi, ca să fiu sincer, ajunsesem deja la capătul puterilor. Căci toate variaţiile pe care le văd în deformarea structurilor de câmp nu înseamnă, în sine, nimic. Importantă este sintetizarea informaţiei şi arti­cularea ei într-un sistem coerent. Acest lucru cere foarte multă energie subtilă. In cazul dat, popularitatea mea şi sporirea bunăstării materiale mă expuneau unui pericol din ce în ce mai mare. Nu bănuisem înainte câtă energie îţi răpesc cumpă­răturile, treburile gospodăriei etc. Toate acestea necesită un control permanent al situaţiei. Nu mai lucrasem niciodată până atunci într-un asemenea regim. Era, evident, o suprasolicitare. De fapt, chiar şi cărţile, fiecare în parte, au fost scrise cu intenţia de a îndrepta situaţii de acest gen. Prima carte a apărut ca o conştientizare a faptului că felul în care trăim şi atitudinea noastră unii faţă de alţii sunt absolut greşite. Căci nimeni nu ştia cu exactitate care este sensul vieţii, care este originea bolilor, în ce fel comportamentul părinţilor se răsfrânge asupra sănătăţii şi a destinului copiilor. Acum acest subiect a devenit o modă şi au apărut o mulţime de autori care îl abordează. Pe atunci însă era vorba de ceva nou, de o descoperire. Când am terminat de scris prima carte, am realizat brusc că sursa principală a bolii trebuie căutată altundeva decât în divinizarea laturii materiale a vieţii. O cauză mult mai serioasă o putea constitui tendinţa de a face din familie şi din relaţiile cu persoanele apropiate, pe de o parte, şi din aptitudini şi intelect, pe de altă parte, scopul şi sensul vieţii.

Aşadar, în prima carte scrisesem că sursa principală a bolilor este închinarea la cele pământeşti, materiale. Dar s-a dovedit că problema de căpătâi a lumii moderne o constituie, de fapt, divinizarea laturii spirituale a vieţii. Şi, fiindcă prima mea carte (precum, de altfel, şi următoarele) s-a bazat pe pro­priile mele cercetări şi pe concluzii confirmate de nenumărate ori în practică, efectul ei asupra cititorilor s-a dovedit a fi foarte puternic. Acţiunea cea mai importantă a fost însă impulsul desprinderii de cele materiale. Iar prin cea de-a doua carte am încercat să echilibrez mecanismul învingerii valorilor umane. în alte circumstanţe aş fi scris fiecare carte în 5-7 ani. Eram însă conştient de faptul că o informaţie neechilibrată putea fi periculoasă, şi acest lucru mă îndemna să-mi continuu căutările febrile.

După terminarea celei de-a doua cărţi intenţionam să fac o pauză de câţiva ani. Dar, la un moment dat, am realizat că mai exista şi un alt aspect, foarte important, care permitea explicarea multor probleme. Era vorba de divinizarea iubirii pentru o altă persoană. Capacitatea de a păstra iubirea de Dumnezeu şi de a nu căuta vinovaţi, atunci când este umilit cel mai înalt nivel al fericirii umane - iubirea umană - reprezintă capacitatea de a ignora atracţia umanului.

Şi iată-mă lucrând deja cu pacienţi care mi-au citit toate cele trei cărţi. Constat însă la aceştia un lucru ciudat: deşi restul parametrilor au fost stabilizaţi la cote normale, depen­denţa de aspectele spirituale superioare şi de conştiinţă depă­şeşte cu mult pragul critic, ceea ce duce frecvent la apariţia sterilităţii şi a bolilor canceroase. Aşadar, informaţia s-a dovedit a fi incompletă şi, în anumite puncte esenţiale, sis­temul meu nu le putea veni în ajutor suferinzilor. Atunci s-a conturat subiectul pentru cea de-a patra carte. De obicei, înainte de a mă aşeza să scriu o carte şi după finalizarea ei mă confrunt cu necazuri de proporţii. Cu cât mai preţioasă este informaţia pe care vreau s-o ofer, cu atât mai puternice sunt zdruncinările la care sunt supus, pentru a se putea obţine o armonizare interioară a cărţii. Căci, aidoma unui prunc, cartea poartă în sine informaţia despre autor. Aşa cum părinţii răspund şi ispăşesc pentru copiii lor, atunci când nu reuşesc să le educe corect simţurile, tot aşa şi eu dau socoteală pentru fiecare carte scrisă.

Fiindcă după terminarea celei de-a patra cărţi n-am fost supus unor purificări însemnate, am înţeles că acum, de bine, de rău, lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Deci mă puteam odihni şi mă puteam ocupa şi de altceva. Cu toate acestea, mai ofeream, din când în când, consultaţii, lucrul cu pacienţii rămânând sursa mea principală de informaţii. In plus, ţineam să mă conving pe viu de eficienţa noilor descoperiri.

înaintând încet şi chinuitor, confruntând datele şi diagnos­ticând, am ajuns la concluzia că tema viitorului, a principiilor şi idealurilor are dedesubt un alt strat amplu, care este mult mai subtil. El ne trimite la noţiunile de moralitate, iubire umană, la concepţia religioasă şi, în mod paradoxal, la pro­cesele de îmbătrânire. în cele din urmă, am ajuns să înţeleg că acest strat reprezintă de fapt sufletul omului.

N-am să povestesc aici pe larg despre felul cum am ajuns la acest nivel. Pe acest subiect s-ar putea scrie o întreagă carte. Mă voi limita doar la o descriere aproximativă şi sumară a drumului parcurs. Mi-am dat seama că în cărţile scrise până acum am redus toate valorile umane la două aspecte: material şi spiritual. Mai exista însă şi un al treilea concept: valorile sufletului. Am constatat că toate valorile umane se reduc, în ultimă instanţă, la însăşi noţiunea de om, adică la trup, spirit şi suflet. Astfel, divinizarea persoanei iubite creează o depen­denţă de suflet, spirit şi trup, care, la rândul ei, determină cramponarea de toate celelalte valori umane. De aceea, per­soana iubită nu trebuie percepută ca o sursă de fericire. Se cuvine să vedem în ea un aliat, care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu şi să acumulăm iubire Divină. Cu cât mai puternică este dependenţa de fiinţa iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Prin urmare, cu cât mai iertători şi mai toleranţi suntem cu persoana iubită, cu atât mai puţin ataşaţi vom fi de idealuri şi moralitate, de aptitudini şi relaţii, precum şi de valorile materiale.

Aveam de-a face cu o informaţie nouă şi n-o puteam dezvălui decât după ce aplicarea ei practică şi efectele benefice asupra pacienţilor i-ar fi demonstrat veridicitatea.

Aşadar, trebuia să-mi revin şi să-mi continuu cercetările.

Iată câteva cazuri reprezentative pentru felul în care lucram cu noua informaţie.

M-am întâlnit la Moscova cu o cunoştinţă care mi-a povestit o întâmplare ciudată:

— Mă întorceam cu maşina de la vilă. Pe şosea nici ţipenie de om, aşa încât am început să accelerez. Deodată, ca din senin, văd cum zboară în parbriz un pietroi zdravăn, direct spre capul meu. Doar printr-un miracol am reuşit să virez puţin la dreapta. Geamul a fost făcut zob, dar eu am reuşit să scap teafăr. Poţi să-mi explici ce-a fost asta?

Timp de câteva secunde stau cu ochii închişi, reconstituind întreaga situaţie, apoi îi zic:

— Ai o amantă tânără de care eşti îndrăgostit. Te simţi însă
complexat din cauza diferenţei de vârstă. Dar, cu cât mai
multe griji îţi faci, cu atât mai intens şi mai rapid se derulează
programul de autodistrugere. în prima fază, programul este
blocat în regiunea capului. La tine însă el s-a declanşat cu o
viteză atât de mare, încât, în loc de rinită alergică sau migrene,
te-ai ales cu pericolul unui traumatism cranian grav.

El mă priveşte uluit.

• Este absolut adevărat tot ce spui. Dar de ce a fost nevoie
  de o avertizare atât de dură, cât pe-aci să mă trimită pe lumea
  cealaltă?
• Fiindcă în câmpul vostru apare un copil comun. Mo­
  mentan, n-aş putea să-ţi spun dacă el va veni pe lume acum
  sau în următoarea viaţă, dar în clipa de faţă are loc formarea
  lui la nivelul câmpului. Iar un comportament greşit, mai cu
  seamă pe plan emoţional, este periculos pentru el.

El tot nu-şi poate stăpâni mirarea:

• Nu pot să înţeleg, cum de-ai reuşit să-ţi dai seama şi să
  vezi toate lucrurile astea?
• Nimic mistic la mijloc, i-am răspuns, programul de
  autodistrugere se apropie la tine de 500 de unităţi. El apare în
  iegătură cu o femeie, dar alta decât soţia ta. în plus, eşti mereu
  ţinta propriului dispreţ şi asta se leagă de tema sufletului, la
  care am ajuns nu demult, mai precis, de acea parte a ei care
  ţine de bătrâneţe, lată toată mistica!
• Şi cum să mă comport de acum încolo?
• Când e vorba de dragoste, uită de vârsta ei şi de felul
  cum arată ea. Vreau să zic că trebuie, desigur, să te îngrijeşti şi de propriul tău exterior, dar să te laşi stăpânit de tot felul de complexe, că eşti sărac, sau urât, sau bătrân, este inadmisibil.

Alt caz l-am avut cu o pacientă din Israel.

• Ştiţi, soţul meu se poartă uneori ca un posedat, de parcă
  intră un demon în el. îl pot ajuta cu ceva?
• Sigur că da, i-am zis eu. Aţi încercat vreodată senti­
  mente de dispreţ şi de dezaprobare faţă de evreii ortodocşi?

Ea şi-a mişcat abia perceptibil umărul:

• Nu, niciodată.
  Ridic din umeri:
• Vă mai întreb o dată: a existat sau nu vreo nemulţumire?
  Femeia cade pe gânduri.

• Cum să vă spun, o atitudine critică a existat întotdeauna,
  mi-a răspuns ea, cât despre soţul meu, el nu este credincios.
• în viaţa anterioară, soţul dumneavoastră a fost credin­
  cios ortodox, am început să-i explic eu, religia i-a permis să
  atingă un nivel moral şi spiritual înalt, iar dumneavoastră aţi
  început să divinizaţi, la el şi la dumneavoastră, manifestările
  superioare ale sufletului uman. în ce măsură divinizăm ceva la
  persoana iubită, în aceeaşi măsură ea urmează să piardă lucrul
  respectiv. Ce este un om sărac la pungă ştim cu toţii. Sărac la
  trup zicem că este infirmul sau cel cu o constituţie astenică.
  Sărac cu duhul este individul limitat, prost şi incapabil. Sărac
  la suflet este ticălosul, nemernicul sau ucigaşul, sau cel ce
  refuză să creadă în  Dumnezeu,  sau,  cum îi  zicem  noi,
  posedatul de diavol.

Cu cât mai mult vă închinaţi sufletului uman, cu atât mai mult şi-I pierde soţul dumneavoastră. Dezvoltarea sufletului nostru este, într-o măsură foarte mare, condiţionată de preceptele şi de concepţia despre lume date de religie. De aceea blamarea oricărei religii sau a practicanţilor unui cult religios intensifică ataşarea de suflet, ce ne atrage, nouă şi apropiaţilor noştri, tot felul de nenorociri. Prin urmare, de la dumneavoastră se cere să vă revedeţi de la capăt întreaga viaţă, înlăturând toate pretenţiile lăuntrice pe care le-aţi avut faţă de vreo religie. Rugaţi-vă să vi se ierte intoleranţa faţă de cei ce v-au jignit sentimentele religioase. Nu se cuvine să facem din respectarea preceptelor religioase un scop în viaţă. Ca şi toate celelalte lucruri, ele ne sunt date ca mijloace de acumulare a iubirii de Dumnezeu. Nu este întâmplător că Moise a spart tăbliţele din piatră pe care fuseseră săpate cele zece porunci. Dacă veţi reuşi să învingeţi tendinţa de a diviniza tot ce ţine de religie, precum şi manifestările superioare ale propriului suflet, dacă veţi reuşi să vă sustrageţi dependenţei de aceste valori, soţul dumneavoastră îşi va recăpăta din nou sufletul.

îmi amintesc de un alt caz curios. O femeie tânără a venit la mine cu o singură problemă:

• Nu mai vreau nimic, a zis ea, parcă mi-au dispărut toate
  sentimentele. M-am abrutizat complet, pe toată linia.
• Sentimentele sunt legate de suflet, i-am zis, dacă aveţi
  senzaţia că vă pierdeţi sufletul, atunci, probabil, v-aţi cram­
  ponat rău de tot de el. Iar cauza este următoarea: n-aţi încetat
  niciodată să blamaţi societatea şi statul.
• De ce atunci n-am fost afectată de vreo boală? De ce
  trebuie să sufăr în felul acesta?

—  Dacă v-aţi fi supărat pe cineva de o manieră dură, neîmpăcată, orientată cu precizie, atunci şi programul de auto­distrugere s-ar fi întors ţintind cu precizie. Gelozia v-ar fi provocat o congestie cerebrală sau probleme cu pancreasul, izbucnirea de ură v-ar fi afectat vederea, supărarea îndelung rumegată - inima şi plămânii, obişnuinţa de a critica şi de a dezaproba de pe poziţiile logicii - ficatul. Supărarea dumnea­voastră însă a fost îndreptată împotriva unor grupuri mari de oameni şi chiar împotriva lumii întregi. De aceea, programul de autodistrugere s-a extins pe o scară uriaşă, blocându-vă, încetul cu încetul, nu numai trupul şi spiritul, ci şi sufletul. Dacă doriţi să trăiţi din nou bucuria sentimentelor, eliberaţi-vă retroactiv de orice resentiment faţă de lume în general, faţă de stat şi faţă de grupuri de oameni.