AnnaE
#0

Afacerea SAMOILESCU-COZMICI de Horia Tecuceanu

 

Avertisment

 

Pornind de la premisa că principala caracteristică a unui roman ce se pretinde a fi poliţist ar trebui să constea în veridicitatea subiectului pe care îl tratează, m-am străduit să satisfac acest deziderat, apelând la documentarea oferită de cazuistica judiciară reală. Ceea ce şi explică faptul că intriga acestei cărţi a rezultat din datele unei afaceri criminale rezolvate de organele judiciare ale RSR… Numai că, ulterior, s-a dovedit că rezolvarea respectivului caz a fost doar vremelnică!

Ba mai mult! Chiar şi după ce adevărul a fost scăpat de sub control, actorii din umbră ai acestei drame, urmărind să ascundă ticăloşia justiţiei pe care au mânjit-o, au dispus reanchetarea (ce s-a impus ca o necesitate implacabilă) sub cel mai strict control cu puţină – cel al Securităţii! Altminteri, urmele de sânge ar fi dus până la Ceauşescu personal, iniţiatorul, de fapt, al acestei oribile farse.

Şi astfel, deşi se comisese o crimă judiciară cel puţin la fel de flagrantă ca aceea a faimosului caz Dreyfus, asupra întregii afaceri s-a aşternut o tăcere absolută.

Din păcate, cei care au vegheat la păstrarea discreţiei în care a fost învăluit cazul s-au străduit să-şi „facă datoria” chiar şi după Revoluţia din 22 Decembrie 1989.

Şi nu pot să-i acuz că n-ar avut suficiente motive pentru a mă împiedica să ajung la clarificarea cauzei! Iar dacă, în sfârşit, a venit şi momentul să-mi pot realiza dorinţa de a prezenta cititorilor întregul adevăr asupra dramei familiei Samoilescu, trebuie să subliniez şi sprijinul pe care l-am primit din partea conducerii Ministerului Justiţiei şi a redacţiei cotidianului „România liberă”.

Pentru a uşura cuprinderea intrigii şi a implicaţiilor ei, versiunea reală a cazului urmează tematic naraţiunii publicate iniţial, în anul 1979.

Totodată, cerându-mi scuze pentru citarea unor fragmente extrase din depoziţii ce conţin descrieri halucinante, greu de suportat, sper că, final, cititorul va admite că nu am urmărit obţinerea senzaţionalului în sine, ci numai furnizarea unor elemente care să contribuie la fundamentarea concluziilor ce se impun…

 

Autorul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I.

 

 

Cazul „Anca”

 

8 iulie 1977

 

Pe treptele largi, din marmură cenuşie, ale Judecătoriei sectorului 7, coborau patru persoane:
Vasile Stan, douăzeci şi nouă de ani, lăcătuş, soţia lui, Steliana, douăzeci şi şase de ani, vânzătoare, Valentin Georgescu, patruzeci şi doi de ani, maistru, şi Marin Miroiu, douăzeci şi cinci de ani, tâmplar. Ultimii doi fuseseră martorii familiei Stan într-un proces civil intentat de proprietarul lor.

Când au ajuns pe trotuar, Steliana a aşteptat ca autobuzul 37, care rula pe strada Ştirbei-Vodă, hurducăindu-şi caroseria deşelată, să oprească în staţie, douăzeci de metri mai departe, ca să se adreseze soţului ei iritată:

— Sile, de ce-ai fost de acord ca avocatul să amâne procesul pentru ora zece?

— Ce puteam să fac, Steluţa?… Dacă a zis că mai are un proces cu arestaţii la Tribunalul Suprem…
Trebuie să fim înţelegători.

— Lasă că nu suntem singurii păcăliţi… — a zis
Valentin Georgescu, arătând cu bărbia spre capul scării, unde apăruse un bărbat de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-un costum bine croit, dar şi bine uzat. Ia uitaţi-vă cum mai turbează proprietarul vostru…

— Eh, urâtu’, puţin îmi pasă de el! – replică Steliana cu nepăsare, deşi remarca reuşise să-i smulgă un zâmbet de satisfacţie.

— E opt — constată Marin privindu-şi ceasul. Cum ne pierdem două ore?

— Ştiu eu pe-aici o bodeguţă… — începu insinuant Vasile.

— Fără chestii d-astea! — i-o reteză Steliana. Dacă vă duceţi să beţi, eu mă duc la servici!

— Am o idee! Vizavi este un parc grozav — interveni Marin, arătând cu mâna, de cealaltă parte a Căii Plevnei.

— Probabil că pe aici îşi plimbă ăsta fetele… Când e clar de lună… şi mai ales când nu e — remarcă chicotind Vasile, în timp ce traversau strada prin faţa clădirii oficiului poştal.

— Ce să-i faci… Asta-i amărâta soartă a burlacilor — râse Marin, arborând un aer voit de nefericire, pe când se îndreptau către cele câteva trepte care urcau spre Parcul Hipodrom.

După ce au intrat în parc, au luat-o pe o alee paralelă cu strada Ştirbei-Vodă şi perpendiculară pe Splaiul Independenţei. Continuând să sporovăiască trecură pe lângă terenul de tenis, care se zărea pe partea dreaptă, la câteva zeci de metri de drumul ce-l străbăteau.

*

*    *

Trasajul cu vopsea albă şi semafoarele automate indicau cu precizie modul de circulaţie a autovehiculelor în zona Pieţei Operei. Dar, pentru orice eventualitate, Margareta Roşu, postată pe trotuarul din dreapta podului Elefterie, supraveghea modul de deplasare a automobilelor.

Margareta avea mai puţin de 25 de ani, era blondă, cu ochii albaştri, iar uniforma de agent de circulaţie îi era atât de bine ajustată, încât şi cea mai elegantă stewardesă de la „Air France” ar fi putut face o criză de ficat văzând-o. Ceea ce ar fi putut explica de ce conducătorii auto se uitau mai mult la picioarele ei lungi şi frumoase decât la semafoare.

Margareta însă, conştientă de importanţa muncii ei, adoptase o atitudine marţială, deşi, din colţul genelor lungi, înregistra cu plăcere ocheadele admirative ce i se adresau. Făcu câţiva paşi să se dezmorţească şi privi de-a lungul cheiului. Pe când se uita cu silă la apa Dâmboviţei, care se scurgea murdară pe sub pod, auzi în spate o bufnitură caracteristică opririi unei maşini în portbagajul alteia. Răsucindu-se pe tocul pantofului, constată că auzul n-o înşelase şi o porni spre mijlocul podului, către cele două maşini accidentate.

Spaţiul de joacă rezervat copiilor în Parcul Hipodrom are o formă rectangulară, cu laturile de aproximativ treizeci de metri, înconjurată din toate părţile de copaci sau arbuşti. Mijloacele de distracţie ale copiilor sunt numeroase: de la leagăne pendulante sau în cumpănă, până la un tobogan din beton, de şapte-opt metri înălţime.

Nici însoţitorii copiilor nu fuseseră uitaţi. În stânga şi în dreapta laturii întrerupte de aleea care asigură accesul în scuar se afla câte o bancă.

Când familia Stan şi cei doi însoţitori ai ei au intrat în spaţiul de joacă, n-au fost întâmpinaţi decât de ciripitul păsărilor. Copiii încă nu veniseră la joacă.

Marin, care servise grupului drept ghid, simţi nevoia să le ceară părerea:

— Aşa-i că-i grozav?

— Hm, ce linişte… — remarcă Steliana aprobativ, şi o porni spre banca din partea stângă. Exemplul ei a fost urmat şi de ceilalţi: s-au aşezat cu toţii pe bancă.

— Ce-i acolo? — întrebă Vasile, arătând înainte, spre dreapta, o clădire înaltă şi masivă în construcţie.

— Deocamdată, nimic. În curând, însă, va fi cel mai mare spital din ţară — i-a spus Marin.

Astfel, discuţia s-a răsucit de la aşezămintele de sănătate, până la filmele de pe marile ecrane.

La un moment dat, Steliana s-a aplecat spre urechea soţului ei şi i-a şoptit ceva.

Vasile a înălţat capul, a privit în jurul lui, apoi, ridicând din umeri, a arătat spre spatele băncii.

Steliana, s-a îndreptat spre tufişurile din spatele băncii.

— Unde s-a dus? — îl întrebă Marin pe Vasile.

— Unde se duce şi regele pe jos — a intervenit glumind Valentin.

— Faci pe şmecherul, hm? — nu se lăsă mai prejos Marin.

— Ce film om avea astăzi la televizor? — întrebă
Vasile, o clipă mai târziu.

— Nu-mi aduc aminte cum se numeşte — a început Valentin – dar ştiu că…

Nu a mai putut termina fraza. Liniştea odihnitoare care domnea în parc fu străpunsă cu brutalitate de un urlet care nu avea nimic omenesc.

Pentru o fracţiune de secundă, cei trei bărbaţi au înlemnit, apoi, ridicându-se în picioare, priviră buimăciţi spre arbuştii dindărătul băncii pe care stătuseră până atunci.

— Dumnezeule, un şarpe! — se dezmetici primul
Vasile şi se repezi ca un alergător pe suta de metri spre tufişurile în spatele cărora dispăruse soţia lui.
Exemplul lui fu urmat fără zăbavă şi de către însoţitorii lui.

Când, câţiva metri mai departe, o văzură, Steliana tremura, scâncea fără vlagă şi privea ca hipnotizată spre tulpina unui arbust.

Urmărindu-i privirea, înţeleseră ce-o îngrozise.

Primul care şi-a revenit a fost cel mai vârstnic dintre ei, Valentin:

— Duceţi-vă să căutaţi un miliţian! Eu rămân aici ca să nu se mai apropie şi altcineva…

*

*    *

Cele două maşini care tocmai se accidentaseră acum se îndepărtau, iar Margareta Roşu, stând pe mijlocul carosabilului de pe podul Elefterie, îşi vâra în buzunarul bluzei pixul cu care întocmise procesul-verbal de constatare. Aruncă o privire circulară în jurul ei şi remarcă un bărbat care traversa strada anapoda, printre maşinile grăbite. Ridică repede fluierul şi şuieră puternic, în timp ce-l ameninţa cu degetul.

Când îşi dădu seama că pietonul n-are de gând să se oprească şi continuă să se apropie de ea, se decise să-i vină în întâmpinare, mai înainte de a fi lovit de vreo maşină.

— Bună ziua. Buletinul de identitate! — ceru ea când ajunse lângă contravenient, cu intenţia să-i dea o amendă care să-i dezveţe să mai traverseze strada la întâmplare.

Pietonul, părând să nu-i fi auzit cererea, începu să-i îndruge o poveste atât de incoerentă, încât fata nu reuşi să priceapă nimic din ce i se spunea. Înţelese totuşi că omul vrea să-i arate ceva care poate interesa miliţia. Se decise să-i însoţească în direcţia Parcului Hipodrom.

*

*    *

Când Valentin rămase singur, i-a părut rău că s-a oferit să stea de pază până la întoarcerea prietenilor săi. Deşi om în toată firea, nu se simţea în largul lui în preajma locului de unde strigase Steliana. Se întoarse cu spatele şi îşi aprinse o ţigară, cu mâna tremurândă.

Auzind zgomot de paşi, se sperie de-a binelea. Se linişti însă când îl văzu pe Marin însoţit de o miliţiancă.

— Ce s-a întâmplat? — zise ea mai mult amuzată decât intrigată de neliniştea evidentă a lui Valentin.

Valentin fără să-i răspundă, se întoarse şi îi arătă cu mâna spre tulpina unui arbust.

Margareta Roşu îi mai aruncă o privire compătimitoare şi o porni spre locul arătat. După ce a făcut cinci-şase paşi, remarcă un pachet aruncat pe pământ, la câteva palme de arbust. Nu şi-a dat seama despre ce-i vorba şi a mai înaintat cu doi paşi. Mai întâi n-a distins decât un pantalon murdar şi mototolit, apoi, brusc, începură să-i tremure picioarele. De teamă să nu vomite, se întoarse cu spatele şi, încercând să pară calmă, manevră postul de radio portativ.

*

*    *

Încă de la uşa biroului, am auzit telefonul sunând. Când am apăsat pe clanţă şi am intrat, locotenentul tocmai ridica receptorul şi-l ducea la ureche.

— Da, sa trăiţi! Imediat... — a zis, făcând ochii mari, apoi, acoperind pâlnia cu mâna, mi-a spus: Repede, şefu’!

Am luat receptorul, care părea să-i ardă mâna, şi am ascultat ordinul dat de şeful direcţiei.

— Am înţeles, tovarăşe general. Plec imediat — l-am asigurat, când a terminat ce avea să-mi spună.

— Ce-i? — mă întrebă Dan.

— Iar ne-a căzut pe cap o tărăşenie urâtă. Vino! — am răspuns pornind spre uşă.

Plutonierul Vartunian pilotă maşina de-a lungul străzii Ştirbei-Vodă ca la raliu. Când am ajuns în intersecţia cu Calea Plevnei, a dat drumul la sirenă şi a pus piciorul pe pedala frânei, fără să apese pe ea. A mai rulat vreo două sute de metri pe lângă Parcul Hipodrom şi a oprit pe colţ, lângă intersecţia cu Splaiul Independenţei, în spatele ambulanţei serviciului medico-legal, care venind de-a lungul cheiului Dâmboviţei avusese de străbătut un drum cu mult mai scurt decât noi.

Când am deschis portiera şi am coborât împreună cu Dan, în spatele maşinii noastre au scrâşnit frânele autolaboratorului criminalistic. Lângă o spărtură în gardul de sârmă împletită, care împrejmuia Parcul Hipodrom, se afla un subofiţer de miliţie, care, salutându-mă, m-a rugat să-l însoţesc.

Urmărindu-mi ghidul prin spărtură, am urcat un deal de vreo trei metri. M-am oprit o clipă şi m-am uitat în spate. Dan era lângă mine, iar căpitanul Maier încerca să-şi strecoare gabaritul depăşit prin gaura practicată în plasa metalică.

Am mers pe coama dealului, în paralel cu strada
Ştirbei-Vodă, vreo 60 de metri, apoi am schimbat direcţia şi, după aproximativ 30 de metri, am ajuns într-un scuar de joacă pentru copii.

Lângă un tobogan din beton, un sergent-major cu fustă, din Batalionul de circulaţie rutieră, discuta cu un grup format din trei bărbaţi şi o femeie. Câţiva metri mai departe, lângă banca din dreapta scuarului, medicul legist Olimp Dobrescu fuma în timp ce-l asculta pe unul din cei doi tipi care stăteau lângă el. După mutră şi halatele albastre, nu puteau fi decât brancardieri.

— Căpitane, iar ai probleme! — mi-a strigat de cum m-a zărit apropiindu-mă de el.

— Când n-am? — am strâmbat din nas. Unde-i„obiectu!”?

Mi-a făcut semn să-l urmez şi, ocolind banca şi străbătând câţiva metri, mi-a arătat un arbust, care de la nivelul solului bifurca două tulpini, groase de vreo 20 de centimetri. Pe pământ, ceva semănând cu un pachet. Mă uitam spre locul indicat de medic de la o distanţă de circa cinci metri şi n-am realizat imediat despre ce-i vorba. Când însă ochii au început să mi se obişnuiască cu penumbra vegetaţiei care ne acoperea, am zărit un pantalon mototolit, aruncat parcă la întâmplare.

Am mai înaintat doi paşi şi am văzut şi restul…
Dintr-o manşetă de pantalon ieşea laba unei mâini, cu palma pe pământ.

— Ce părere ai? — m-a consultat medicul legist.

— Urâtă poveste! — a răspuns în locul meu căpitanul Maier, din spatele nostru.

M-am întors spre el:

— Eugen, fă pozele şi depistează eventualele urme. Când eşti gata, şi caută să fii cât mai repede, anunţă-mă! — am zis, întorcându-mă şi pornind urmat de Dan spre scuarul dejoacă al copiilor.

M-am apropiat de subofiţerul cu fustă care conversa cu grupul de martori. I-am cerut aparatul de radio-emisie. După ce am anunţat dispeceratul că am nevoie de un câine de urmărire, am trecut la chestionarea martorilor. În prealabil, Dan îşi notase datele lor de identificare.

Edificându-mă asupra împrejurărilor în care fusese făcută macabra descoperire, am încercat să aflu ce persoane văzuseră din clipa când au intrat în parc. Martorii au vorbit despre o educatoare însoţind douăzeci-treizeci de copii sub şapte ani şi două perechi de tineri, din speţa absolvenţilor de liceu, care o începuseră cu sărutatul încă de dimineaţă, probabil pentru a avea spor toată ziua.

Când oamenii mi-au spus că au un proces pe rol, i-am lăsat să plece la judecătorie, declaraţiile urmând să le scrie acasă şi să le lase a doua zi la sediul inspectoratului.

Pe când dădeam mâna cu ei, m-a strigat Maier dindărătul băncii:

— Eu am terminat. În colet sunt ambele mâini.
   — Şi?

— Despre mâini îţi va vorbi doctorul. În ce priveşte ambalajul, avem de-a face cu o pereche de pantaloni din tergal şi voi încerca să scot tot ce se poate din asta. Terenul afânat, frunzele care acoperă solul şi trecerea martorilor în câmpul infracţional împiedică relevarea unor urme dinamice. Voi continua însă cercetarea după plecarea voastră.

M-am îndreptat spre medicul legist. Olimp Dobrescu era un băiat înalt, suplu şi bine legat. Tipul sportivului care a ştiut să-şi menţină condiţia fizică şi la cincizeci de ani. Figură plăcută, cu trăsături bine proporţionate, frunte înaltă, cu păr scurt, gen boxer.

Mă obişnuisem să lucrez cu doctorul Capolide, însă acesta nu mai exista. La începutul anului făcuse un infarct pe stradă şi, culmea ironiei, poposise pe una dintre mesele de ciment pe care făcuse disecţii mai bine de treizeci de ani.

Când am ajuns lângă Dobrescu, a înţeles că i-a venit rândul şi mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă aplec. După ce i-am făcut pe voie, mi-a arătat cu vârful unui pix degetele uneia din mâini:

— Remarci carnaţia matricelor unghiale? — mă întreabă el, arătându-mi că unghiile au o culoare albastru-vineţie.

— Cianoză… — am zis eu.

— Întocmai. Sângele a fost insuficient oxigenat înainte de instalarea decesului. Deci, moarte prin asfixiere.

— Toxică? Oxid de carbon?

— Nu. Mecanică. Impermeabilizarea căilor respiratorii, probabil. Certitudinea o putem obţine numai după examinarea organelor esenţiale – a răspuns.

— Altceva?

— Intervalul de la moarte, aproximativ 48 de ore. Sexul feminin. Vârsta victimei, circa 20 de ani.Amprentarea se face la SML, deoarece mâinile au nevoie de o tratare prealabilă.

— Fără amprente nu mă pot mişca — l-am avertizat.

— Ştiu. Va fi primul lucru de care mă voi ocupa.Pot să le ridic? — arătă el spre cele două braţe.

— De ce or fi ieşit din pantaloni? — m-am adresat lui Maier, fără să-i răspund doctorului Dobrescu. Pachetul a fost aruncat de la distanţă?

— Nu. Nu cred. În orice caz, asasinul n-a venit cu pachetul în braţe. Ar fi atras atenţia. Probabil că pantalonul şi conţinutul lui au fost transportate cu o sacoşă. Când a ajuns aici, a răsturnat conţinutul.
Astfel s-ar putea explica alunecarea unuia dintre braţe din pantalon.

— Ce fac? — se impacientă medicul.

— Mai aştepţi câteva minute – am spus, întorcându-i spatele şi pornind din nou spre scuar, înainte însă de a ajunge la luminiş, mi-a răsărit în faţă o namilă de câine lup alsacian, mai mult negru decât roşcat.

— Să trăiţi, tovarăşe căpitan — mă salută plutonierul adjutant Ilie Barcea, care-l ţinea în lesă.
Câinele de urmărire aşteaptă ordine.

M-am răsucit pe jumătate şi am arătat cu mâna spre coletul pe care-l străjuia doctorul Dobrescu.

Subofiţerul s-a îndreptat spre pantalon, l-a ridicat şi l-a întins spre botul câinelui. Acesta, după ce l-a adulmecat de câteva ori, pentru a memora mirosul, a ridicat capul spre însoţitorul lui şi a început să joace pe labele din faţă.

— Putem porni, tovarăşe căpitan? — a vrut să ştie subofiţerul, şi, când am confirmat, a lăsat lesa mai lungă şi şi-a îndemnat câinele cu un: Dun, ia urma!

Animalul n-a mai avut nevoie de altă invitaţie.Trăgând puternic de lesă, a pornit în direcţia Căii Plevnei. I-am făcut semn lui Dan să vină cu mine.

După ce am străbătut vreo două sute de metri printre boscheţii şi copacii care mărgineau aleea, am ajuns la ieşirea din parc. Dun a coborât treptele şi când a ajuns în stradă, o luă spre stânga, spre Calea Plevnei. A străbătut 25–30 de metri şi s-a oprit lângă bordura trotuarului, între un copac şi un stâlp de iluminat. Apoi s-a culcat pe labe şi s-a uitat în ochii însoţitorului său.

— Aici se termină urma – a ridicat din umeri subofiţerul. Ştiţi, asfaltul, gaze de eşapament…

— E în ordine. Poţi pleca – am zis, aplecându-mă şi mângâind capul câinelui....

Attachments