Capitanul Apostolescu Ancheteaza de Horia Tecuceanu
Cap. I
Prima victimă
Simţind umezeala care venea dinspre mare pătrunzându-i în oase, subofiţerul de miliţie Găman Ilie îşi înfundă mai adânc mâinile în buzunarele mantalei de ploaie.
În timp ce-şi continua patrularea cu paşi rari, apăsaţi, care răsunau ritmic pe asfaltul bulevardului, se gândea la influenţa pe care anotimpul o exercita asupra dispoziţiei sale. Vara, toate staţiunile de pe litoral clocoteau de agitaţia turiştilor. Evident, exodul acestor oameni veniţi să-şi petreacă din plin concediul avea urmări directe şi asupra vieţii nocturne a portului Constanţa. Veselia şi exuberanţa vizitatorilor devenea molipsitoare, iar orele de serviciu – în care niciodată nu se întâmpla ceva interesant – treceau pe nesimţite.
Acum, însă, în această noapte de martie, deşi era încă devreme – abia zece, fără un sfert – străzile erau pustii. Din când în când, doar lumina fulgerătoare a troleibuzelor ce se retrăgeau dinspre gară spre depou.
În timp ce-şi scotea din buzunar pachetul de ţigări, atenţia îi fu atrasă de o umbră ce ieşea din aleea care conducea la blocurile 93 şi 95, îndreptându-se grăbită spre gară. Privirile sale urmăriră, numai o fracţiune de secundă, silueta bărbatului; era poate vreun întârziat, care vroia să prindă troleibuzul.
După alţi câţiva paşi – depăşise aleea din care ieşise cu puţin timp mai înainte întârziatul ce-i reţinuse atenţia – se opri pentru a-şi aprinde ţigara. Dar în clipa în care scăpără chibritul un ţipăt de femeie străpunse liniştea nopţii.
Aruncând băţul de chibrit ce-i ardea în mână, se îndreptă cu paşi repezi spre locul de unde venise apelul.
Din fugă, deschise cu mâna dreaptă tocul pistolului, iar cu stânga scoase lanterna.
După ce străbătu nu mai mult de zece metri, văzu apărând din aleea cufundată în întuneric, sub fasci- culul luminos al lanternei, o femeie pe al cărei chip se întipărise groaza; întindea spre el mâinile înroşite de sânge.
— Ce s-a întâmplat? întrebă miliţianul. Dar văzând că femeia era prea înspăimântată pentru a-i putea răspunde, nu mai zăbovi, scoase pistolul din toc şi luminându-şi calea cu lanterna începu să înainteze cu prudenţă.
Mai străbătu vreo 15–20 metri pe alee şi zări un om răsturnat cu faţa în jos, într-o băltoacă de apă. Înţelese că la picioarele sale se afla un bărbat mort. Rana mare de la cap, prin care sângele continua să se scurgă, înroşind băltoaca în care zăcea, îi pricinuise fără îndoială moartea.
Sergentul băgă pistolul în toc şi, scoţând fluierul, dădu alarma.
După câteva minute sosi un coleg al său, care, pus la curent cu cele întâmplate, se îndreptă spre un telefon şi anunţă secţia de miliţie.
Un sfert de oră mai târziu apărură două maşini din care coborâră câţiva ofiţeri de miliţie judiciară, printre care maiorul Călăraşu Grigore, precum şi procurorul de serviciu Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan. Aproape în acelaşi timp sosi şi secţia criminalistică a Inspectoratului judeţean de miliţie.
Din documentele găsite asupra victimei ancheta stabili că este vorba de Barbu Gheorghe, în vârstă de 38 de ani, născut în Slobozia, domiciliat în Strada Mică nr, 7, care lucra pe post de magazioner şef la Fabrica de produse chimice „Avântul” din localitate.
La lumina unor reflectoare mobile, doctorul Capolide Ioan constată că moartea survenise de aproximativ 20 de minute, datorită unei răni cauzate de o armă de foc.
Glonţul intrase în tâmpla dreaptă şi ieşise prin cea stângă, moartea fiind fulgerătoare.
Ceea ce surprinsese însă din primul moment pe anchetatori era natura rănii. Deşi toţi erau oameni cu experienţă, nu puteau să-şi explice nici puterea de pătrundere a proiectilului şi nici dimensiunile foarte mari ale rănii; tâmpla dreaptă prezenta un orificiu cu un diametru de circa 15 milimetri, iar stânga, unul de aproape 30.
După părerea doctorului Capolide, numai o puşcă de vânătoare de calibrul 16, încărcată cu cartuşe pentru mistreţi, ar fi putut provoca o astfel de rană.
Între timp corpul fu ridicat şi depus la morgă, rămânând ca doctorul Capolide să-şi trimită de îndată raportul.
Maiorul Călăraşu ceru subofiţerului Găman să-i raporteze împrejurările în care a fost descoperit cadavrul. Află astfel de femeia care dăduse alarma; deşi erau aproape orele unsprezece, ea se mai afla acolo, într-un grup de cetăţeni care se adunaseră pentru a comenta evenimentul.
Femeia declară că se numeşte Tănase Olga, că are
45 de ani şi că se întorcea dintr-o vizită la fiica ei, care locuia în blocul 93, la etajul 7; stătuse acolo s-o aştepte până se înapoiase cu soţul ei de la cinematograf. Ieşind din bloc şi mergând pe alee, se împiedicase de ceva şi căzuse. Încercând să se ridice, şi-a dat seama că obstacolul era un trup omenesc.
Crezuse mai întâi că era vreun marinar străin care se îmbătase. Gândindu-se că ar putea răci, încercase să-i trezească, scuturându-l de umeri şi punându-i mâna pe cap; în clipa aceea a simţit pe mâini un lichid cald, vâscos. Dându-şi seama că e sânge, şi-a pierdut cumpătul şi a început să ţipe, ceea ce a avut drept urmare intervenţia miliţianului de serviciu. La urmă, mai preciză că nu cunoaşte victima.
În timpul cât martora fusese chestionată, lucrătorii miliţiei judiciare şi cei ai secţiei criminalistice terminaseră cercetarea terenului dintre cele două blocuri, fără a putea găsi vreun indiciu folositor.
Ţinând scama că era trecut de miezul nopţii şi că nu mai puteau fi interogaţi alţi martori, fu decisă suspendarea cercetărilor până a doua zi.
Cap. II
Planul de acţiune
În ziua următoare, pe la opt şi jumătate, în biroul colonelului Lăzărescu George, şeful secţiei judiciare, se aflau convocaţi, printre alţi ofiţeri de miliţie, maiorul Călăraşu, procurorul Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan.
— Din discuţia pe care am avut-o până acum, spuse colonelul Lăzărescu, au rezultat următoarele:
Spaţiul verde situat între blocurile 93 şi 95 este închis din trei laturi. Singurele posibilităţi de acces către exterior sânt: poteca deschisă către bulevardul
Republicii şi Scara A a blocului 95, din partea dreaptă. Latura stângă şi fundul acestui părculeţ sunt închise de Policlinica nr. 2, care nu are intrare spre parc. Deci asasinul putea veni sau pleca ori pe Scara A a blocului 95, ori prin bulevardul Republicii. Apoi, din procesul verbal prezentat astăzi de doctorul Capolide, reiese că moartea a survenit cu aproximativ douăzeci de minute înainte de examinarea victimei. Întrucât constatarea decesului s-a făcut la zece, rezultă că asasinarea a avut loc în jurul orei zece fără un sfert. Acest moment coin- cide şi cu declaraţia martorei Tănase Olga, care a plecat la aceeaşi oră de la fiica ei. Dacă stabilirea momentului în care s-a petrecut crima am putut-o face cu multă precizie, datorită unor circumstanţe favorabile, continuă colonelul Lăzărescu, în schimb nu putem explica cum de nu a fost auzit focul ele armă. Ţinând seama de ora la care s-a petrecut faptul, putem considera că în momentul crimei, atât tovarăşa Tănase, cât şi sergentul Găman se aflau la extremităţile aleii, la vreo 20 de metri de victimă. Ei bine, de ce n-a auzit nimeni împuşcătura?
— Tovarăşe colonel, interveni maiorul Călăraşu, poate că totuşi tovarăşa Tănase se mai afla în lift când s-a tras focul de armă. Este de reţinut că o coborâre de la etajul 7, cu liftul, durează aproape un minut. Această ipoteză ar putea explica de ce n-a auzit împuşcătura.
— S-ar putea să ai dreptate, îl întrerupse Lăzărescu. Dar cum îţi explici că nici sergentul Găman n-a auzit-o, deşi se afla în imediata apropiere a locului unde s-a făptuit crima? În sfârşit, să lăsăm deoparte supoziţiile şi să trecem la extinderea investigaţiilor. Tovarăşul maior Călăraşu va continua cercetările la locul crimei, depistând pe cei care ne pot da relaţii suplimentare. Va căuta de asemenea să stabilească la cine a fost victima în blocul 95; n-ar fi exclus ca, aflând acest lucru, să găsim foarte repede criminalul. Tovarăşul maior Mihăilă se va duce la fabrica „Avântul”, pentru a cerceta dosarul lui Barbu Gheorghe şi pentru a lua legătura cu colegii lui apropiaţi, iar dumneata, locotenent Marinescu, vei căuta să obţii informaţii de la vecinii lui Barbu în legătură cu relaţiile acestuia.
După ce termină expunerea planului de bătaie, colonelul Lăzărescu se sculă în picioare. Discuţia se încheiase.
Cap. III
Cercetările maiorului Călăraşu
Maiorul Călăraşu luă cu el pe locotenentul Adam, care participase la şedinţa operativă de la colonelul Lăzărescu, şi ceru şoferului maşinii de serviciu să-i ducă în Bulevardul Republicii, 95. În timp ce maşina se îndrepta spre locul crimei, maiorul Călăraşu îi spunea lui Adam că, după părerea lui, punctul cel mai tenebros din această afacere rămânea faptul că niciunul dintre cei doi martori nu auzise împuşcătura.
— În ceea ce o priveşte pe tovarăşa Tănase ar mai putea exista o explicaţie, dar sergentul Găman…? E
posibil să te afli la circa 20 de metri şi să nu auzi detunătura unei puşti de vânătoare?
— Tovarăşe maior, n-ar fi oare posibil ca Găman să nu se fi aflat chiar atât de aproape de victimă? întrebă Adam. Ştiţi… este un băiat tânăr, poate că stătea de vorbă cu vreo fată în holul unuia dintre blocurile din împrejurimi. Şi, chiar dacă a auzit împuşcătura, a confundat-o poate cu rateul unui motor de automobil.
— Într-adevăr, nu este exclus ca Găman să fi auzit împuşcătura, dar, fiind distrat, să nu mai reţină acest lucru, încuviinţă gânditor Călăraşu.
Când coborâră din maşină, îi întâmpină sergentul
Găman. Împreună inspectară terenul la lumina zilei.
Acesta avea vreo 20 metri lăţime şi circa 40 metri lungime, iar ferestrele de la parterul blocurilor, care înconjurau parcul, se aflau, toate, la o înălţime, de 4 metri de la sol.
— Putem trece la interogarea locatarilor, spuse Călăraşu şi se îndreptă spre intrarea blocului.
Între intrare şi lift se afla un birou a cărui uşă era deschisă. Înăuntru, în faţa unei mese, şedea un bărbat de vreo şaizeci de ani, care completa nişte situaţii.
— Bună ziua! spuse Călăraşu. Suntem de la miliţia judiciară şi am vrea unele relaţii în legătură cu crima comisă azi-noapte în faţa imobilului dumneavoastră.
— Cu multă plăcere! răspunse acesta. Mă numesc
Constantinescu Tudor şi sunt portarul acestui bloc. La întrebarea miliţianului, preciză că tot el a fost de serviciu şi în noaptea precedentă.
Călăraşu rămase plăcut impresionat de înfăţişarea şi figura inteligentă a interlocutorului său. Nu se putu abţine să nu-l întrebe unde a lucrat mai înainte de a fi portar.
— Până acum patru ani, când am ieşit la pensie, am fost grefier la tribunal. De atunci sunt portarul acestui bloc. Dacă ţineţi seama de faptul că, pe lângă pensie, am atât leafa de portar cât şi o locuinţă frumoasă, veţi fi de acord că am toate motivele să fiu mulţumit de situaţia mea. Dar n-aş vrea să vă răpesc timpul, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos?
— Tovarăşe! Constantinescu, aceasta este victima, spuse Călăraşu, arătând o legitimaţie cu fotografia lui Barbu, o cunoaşteţi?
Portarul luă legitimaţia, examină îndelung fotografia şi răspunse scurt:
— Nu-l cunosc.
— L-aţi văzut intrând vreodată în acest bloc?
— Nu! răspunse cu aceeaşi promptitudine portarul.
— Ce aţi făcut azi-noapte în jurul orei zece?
— Ca de obicei, am încuiat uşa de la intrare la nouă jumătate şi am continuat să lucrez până la unsprezece, când am stins lumina în hol şi m-am culcat.
— După poziţia biroului dumneavoastră am impresia că nimeni nu poate să urce sau să coboare din bloc fără să-l vedeţi? spuse Călăraşu.
— Aşa este! răspunse portarul. Mai cu seamă că azi-noapte urmăream întoarcerea acasă a unor chiriaşi care au întârziat plata întreţinerii.
— Atunci, vă rog să-mi spuneţi cine a ieşit sau a intrat în bloc între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu.
— Este foarte simplu. La orele nouă şi treizeci şi cinci de minute a ieşit doctorul Săndulescu.
— De unde ştiţi atât de bine ora? întrebă locote- nentul Adam.
— Când l-am văzut ieşind, m-am uitat la ceas, să văd dacă nu este ora de închidere a uşii de la intrare.
— Ce oră indică ceasul dumneavoastră? întrebă
Călăraşu.
— Zece şi douăzeci şi şapte!
— Perfect! spuse Călăraşu după ce-şi controlă şi el ceasul de la mână. Ceasul dumneavoastră merge exact. Vă rog să continuaţi. Cine a mai ieşit după doctorul Săndulescu?
— La zece fără un sfert a ieşit doamna Tănase, oare fusese în vizită la fiica ei, locatară la etajul 7. Văzând că locotenentul Adam vrea să întrebe ceva, i-o luă înainte: ştiţi tocmai încuiasem uşa şi mă înapoiam către birou, când a apărut doamna Tănase, cârd m-a rugat să-i descui uşa. I-am atras atenţia că este zece fără un sfert şi am întrebat-o ce ar fi făcut dacă nu eram acolo. A răspuns că am scutit-o să mai urce din nou, după cheie, până la fiica ei. După ce a plecat, am încuiat uşa şi mă întorceam spre birou, când am auzit un ţipăt. Mi-am spus că trebuie să fie nişte haimanale de copii care or fi văzut vreun film cu cowboys şi-i imită pe eroi. Imediat au urmat nişte fluierături, ceea ce mi-a întărit presupunerile că se joacă de-a indienii, şi am continuat să-mi văd de treburile mele.
— Asta este tot ce s-a întâmplat între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu.
— Da, asta este tot! răspunse portarul, plin de siguranţă.
— Aţi uitat să ne vorbiţi totuşi despre împuşcătură! adăugă Călăraşu.
— Care împuşcătură?
Cei doi miliţieni se uitară descumpăniţi unul la celălalt.
— Cum, tovarăşe Constantinescu, n-aţi auzit nicio împuşcătură în jurul orei zece fără un sfert? întrebă
Adam.
— Nu, bineînţeles, altfel vă spuneam!
— În sfârşit, puteţi să ne spuneţi cine a intrat în bloc după ce aţi încuiat uşa? întrebă Călăraşu.
— Cât am stat eu în birou, până la ora unsprezece, n-a mai intrat nimeni!
— Tovarăşe Constantinescu, deocamdată am ter- minat şi vă mulţumim pentru ajutorul dat; dar, pentru a scăpa de noi, vă rugăm să ne conduceţi la apartamentele situate în centrul imobilului. Cred că ne putem mulţumi cu cele de la etajele I şi II. Ce părere ai, Adam?
— Aveţi dreptate, tovarăşe maior, sunt cele mai apropiate! de locul unde a fost ucisă persoana! răspunse Adam.
În timp ce urcau spre etajul I, Adam întrebă pe portar dacă policlinica de peste drum este deschisă şi noaptea. Răspunsul fu negativ.
Ajungând în dreptul apartamentului 15, portarul preciză:
— Aici locuieşte familia profesorului Teodorescu, compusă din tată, mamă şi doi copii gemeni.
Sunară. Le deschise o doamnă de vreo patruzeci de ani, purtând un capot peste care legase un şorţ de bucătărie. Arătând scopul venirii lor, miliţienii fură poftiţi în casă şi rugaţi să ia loc în hol.
— Doamnă, spuse Călăraşu, vă rog să ne iertaţi că vă deranjăm de la treburile dumneavoastră. Pentru a nu vă reţine prea mult, o să vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări. Ce ştiţi în legătură cu cele petrecute azi-noapte sub ferestrele? dumneavoastră?
— Soţul meu se aşezase în pat, iar eu tocmai vro - iam să închid geamurile, când am auzit ţipete de femeie. M-am aplecat peste fereastră şi am văzut o umbră care înainta şovăind pe aleea cufundată în întuneric…
— Ştiţi, aleea nu este luminată de câteva zile, datorită unor reparaţii pe reţea, interveni portarul.
— Imediat, continuă doamna Teodorescu, am văzut un miliţian care a întâmpinat-o şi apoi a intrat în alee cu lanterna aprinsă. Am văzut şi eu o formă omenească întinsă pe pavaj, dar bănuind că este vorba de un beţiv, am închis fereastra şi m-am dus la culcare. Soţul meu nici nu s-a deranjat din pat.
— Aţi auzit vreo împuşcătură?
— Nu!
— Îl cunoaşteţi pe acest om? întrebă Adam, şi-i arătă legitimaţia lui Barbu.
— Nu, nu-l cunosc.
— Doamnă, vă mulţumim şi vă rugăm să ne iertaţi de deranj, spuse Călăraşu. Apoi, urmat de ceilalţi, se îndreptă spre uşă.
Ajunşi pe palier, trecură la apartamentul 16; aici, după spusele portarului, locuiau doi pensionari.
Sunară şi le deschise o femeie în vârstă. După ce portarul făcu prezentările, fură poftiţi în casă, unde îi întâmpină un bătrânel de 70–75 de ani. Dar nu zăboviră mult acolo. Ambii locatari se culcaseră la nouă seara şi abia a doua zi aflaseră ce s-a petrecut sub fereastra lor.
La etajul II, locatarii apartamentului 25 erau plecaţi de două zile din localitate.
La apartamentul 26 locuia familia Osman, compusă din tată, mamă şi fiica lor, Nora, studentă. Tatăl era directorul fabricii de produse chimice „Avântul”, iar mama, profesoară.
Când sunară, le deschise o fată tânără, foarte drăguţă, care, fără să-i mai întrebe ce doresc, îi pofti în casă.
— Aţi cam întârziat! spuse ea fără altă introducere.
Cei doi miliţieni se uitară surprinşi unul la altul, neînţelegând despre ce întârziere putea fi vorba.
Văzându-le uimirea, fata îşi lăsă capul pe spate, începu să râdă cu hohote, în timp ce locotenentul Adam se întreba ce trebuie să admire mai întâi, gropiţele din obraz sau cele două şiraguri de perle dezvelite de buzele roşii, cărnoase. Dar până să-şi poată răspunde, Nora continuă:
— Eu credeam că o să veniţi chiar azi-noapte pentru informaţii şi vă aşteptam cu nerăbdare. Ştiţi, am citit multe romane poliţiste şi, dacă nu s-ar fi opus părinţii, mă înscriam la Drept, pentru a putea lucra, după terminarea facultăţii, la miliţie. Pe tata am reuşit să-l conving, dar cu mama nu mi-a mers şi uite aşa am ajuns la Politehnică…
Dacă ar fi fost după Adam, n-ar fi întrerupt-o pro - babil niciodată, dar maiorul Călăraşu era mai direct.
— Aţi spus că ne-aţi aşteptat, de ce? întrebă
Călăraşu.
— Ei cum! pentru crima din noaptea trecută!
— O! Asta e foarte interesant. Şi ce ne puteţi spune?
— Tot ce doriţi! veni ca un trăsnet răspunsul fetei.
Călăraşu, care avea o tristă experienţă în privinţa detectivilor amatori, ştia că, pentru evitarea deziluziilor, trebuia în primul rând să nu se entuziasmeze. De aceea, foarte calm, îşi începu interogatoriul:
— Unde eraţi şi ce făceaţi între nouă jumătate şi zece?
— Sunt în perioada de examene şi la ora şase după-amiază am început să învăţ; când m-am uitat la ceas era nouă. Dându-mi seama că nu-mi mai intră nimic în cap, m-am hotărât să fac o pauză. Tata şi mama erau plecaţi la o conferinţă în Bucureşti şi nu aveam cu cine sta de vorbă. Să mă fi dus la cinematograf era prea târziu. Să ies la plimbare, ideea nu-mi surâdea, aşa că am preferat să stau la fereastră şi să privesc cum plouă.
Nu ştiu cât am stat aşa, dar am să vă spun ce am văzut: mai întâi a ieşit din blocul nostru un bărbat, cred că era doctorul Săndulescu…
— De ce credeţi că era doctorul Săndulescu? Fiind întuneric, nu i-aţi putut desluşi figura, o întrerupse
Călăraşu.
Cu un zâmbet de superioritate, fata îi răspunse:
— Da, clar am putut să-l văd când s-a urcat în maşina lui, pe care o ţine în bulevard. Deşi bulevardul era luminat destul de slab, am văzut şi altceva…
— Ce anume? întrebă Călăraşu, pe care vorbăria şi felul flegmatic al fetei începuse să-l întărâte.
— La aproximativ cinci minute după ce maşina lui
Săndulescu a demarat, au venit doi bărbaţi care au intrat pe aleea parcului nostru. Nu i-am putut urmări cu privirea, din cauza întunericului, dar i-am auzit discutând sub fereastra mea. Unul ridicase tonul, iar celălalt încerca să-l tempereze. Apoi, o fracţiune de secundă, am văzut o lumină puternică…
— Iertaţi-mă, o întrerupse Adam, aţi auzit vreun zgomot?
— Da, ceva ca un strănut foarte discret.
— Vă rog să continuaţi, spuse Călăraşu.
— Am auzit uşa de la blocul nostru deschizându-se şi în acelaşi timp am văzut o umbră ieşind din alee şi fugind spre gară. A urmat apoi o bufnitură şi imediat am auzit ţipete de femeie…
Fata făcu o scurtă pauză, încercând probabil să retrăiască cele petrecute în noaptea precedentă.
Maiorul Călăraşu – care urmărea cu o încordată atenţie descrierea momentului crimei – o rugă să continue. Studenta reluă:
— Au răsunat apoi paşi grăbiţi pe alee şi am văzut o femeie ieşind în bulevard, unde a întâmpinat-o un miliţian. Acesta a intrat în alee cu lanterna aprinsă, ceea ce mi-a permis să văd omul care zăcea într-o băltoacă sub fereastra mea şi să presupun că este vorba de o crimă.
— Asta e tot! După părerea mea, continuă fata, criminalul trebuie să fie bărbatul care a fugit spre gară…
— Domnişoară Osman, interveni Călăraşu, vă rog să-mi mai răspundeţi la câteva întrebări:
— Spuneaţi că înainte de a vedea lumina aceea puternică unul dintre cei doi bărbaţi care intraseră pe alee a ridicat tonul, aţi auzit cumva ce spunea?
— Ceva cam în genul: „Nici nu mă gândesc fără o indicaţie scrisă...” Dar nu sunt sigură! răspunse fata.
— Cunoaşteţi pe omul acesta? şi Călăraşu îi arătă fotografia care se afla pe legitimaţia lui Barbu.
— Nu, nu-l cunosc! Dar asta e legitimaţia fabricii
„Avântul”, unde tata este director!
— Când au plecat părinţii dumneavoastră din localitate?
— Ieri seară la orele cinci, cu acceleratul de Bucureşti.
— Ştiţi când se vor înapoia?
— Probabil mâine după-amiază, dacă nu cumva mai zăboveşte mama cu cumpărăturile ei!
— Domnişoară Osman, vă mulţumesc pentru spri- jinul acordat şi vă rog să citiţi mărturia pe care a scris-o colegul meu, Adam Victor. Dacă ea corespunde celor relatate de dumneavoastră, vă rog s-o semnaţi.
După ce fata semnă declaraţia, Călăraşu îşi exprimă speranţa că va fi tot atât de binevoitoare, dacă vor mai avea nevoie de ea, şi ieşiră.
Când uşa apartamentului se închise după ei, portarul îl întrebă pe Călăraşu dacă mai are nevoie de el. Primind un răspuns negativ, îşi luă rămas bun şi plecă la treburile sale.
Rămaşi singuri, Călăraşu îi dădu un ghiont prietenesc lui Adam şi îi spuse, zâmbind complice:
— Se pare că nu-ţi displăcea fata, aşa-i?
— Dacă aţi remarcat asta, de ce trebuia să semneze imediat mărturia? Ce, n-o puteam aduce eu puţin mai târziu?
— Ba da, dar m-am gândit că este mai bine să te ocupi de fată după ce descurcăm iţele.
Ajungând jos, sergentul Găman îl întâmpină pe Călăraşu:
— Tovarăşe maior, am uitat să vă raportez un lu- cru care ar putea să vă intereseze. Când am trecut prin faţa aleii, am văzut un bărbat ieşind în fugă şi îndreptându-se spre staţia de troleibuz. Nu i-am dat importanţă, gândindu-mă că este un întârziat, dar acum mă întreb de ce nu s-a împiedicat şi el de corpul care zăcea de-a curmezişul aleii, ca tovarăşa Tănase? Cred că ori crima nu se comisese încă, ori el era criminalul.
— Tovarăşe sergent, spuse Călăraşu cu un glas tăios, pe viitor te rog să relatezi toate amănuntele, aprecierea importanţei lor lăsând-o în sarcina şefilor ierarhici. Şi acum, continuă Călăraşu cu un glas mai binevoitor, te rog să-i descrii pe „întârziat”.
— Tot ce pot să vă raportez este că avea o statură obişnuită, purta un „fâş-fâş” strâns cu un cordon şi era cu capul descoperit. Mai mult n-am putut reţine, pentru că strada era slab luminată.
Trebuind să se mulţumească şi eu această vagă descriere, Călăraşu mai cercetă o dată scuarul în care avusese loc crima, în speranţa că va găsi arma care luase viaţa victimei, dar după o oră de cercetări minuţioase trebui să se resemneze.
Întorcându-se spre Adam, maiorul Călăraşu spuse:
— E dar că asasinul n-a aruncat arma în parc, aşa că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să raportăm tovarăşului colonel Lăzărescu ce am aflat.
În maşina care îi ducea spre miliţie, Adam deschise discuţia:
— Tovarăşe maior, acum suntem lămuriţi de ce n-a auzit nimeni împuşcătura?
— Într-adevăr, este dar! Ucigaşul a folosit o armă cu amortizor.
Trecând prin faţa unui debit de tutun, Călăraşu rugă pe şofer să oprească. După ce cumpără un pachet de ţigări, se urcă în maşină şi, până la inspectorat, nu mai discutară nimic.
