Capitanul Apostolescu si Fratii de Horia Tecuceanu
NOTă:
Deşi subiectul acestei cărţi a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu-şi poate lua răspunderea pentru eventualele asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind să fie considerate drept coincidenţe nedorite.
Joi, 15 septembrie
— Asta e Panciu! şi-a informat plutonierul superiorul, arătând cu vârful bărbiei spre strada pustie din faţa lor.
Locotenentul, înalt, suplu şi cu figură de adolescent, a privit de-a lungul străzii, mărginită de case gospodăreşti, fără etaj, cu trotuare înguste şi salcâmi bătrâni, ale căror coroane, împreunându-se, creau o boltă peste drumul pavat cu pietre de râu, şi a replicat apreciativ:
— Parcă ar fi o uliţă dintr-un oraş patriarhal de provincie, pe la începutul secolului…
Plutonierul, scund şi dolofan, nefiind pus pe comparaţii, s-a limitat la un gest uşor de confirmare, pe când ochii lui căutau spre numărul casei prin faţa căreia tocmai treceau.
— Pe acolo ar trebui să fie… a gândit cu glas tare ofiţerul, zărind, la vreo cincizeci de metri, câţiva cetăţeni adunaţi în faţa unui gard.
În timp ce subofiţerul aproba, de astă dată cu mai multă convingere, una din femeile din grup, zărindu-i pe miliţieni, s-a grăbit să comunice vestea şi celorlalţi. Drept urmare, discuţia ce o purtaseră până atunci cu multă înfocare s-a curmat şi s-au întors cu toţii cu faţa pentru a urmări apropierea reprezentanţilor legii.
Traversând strada, miliţienii au numărat şase femei şi doi bărbaţi. După aspect, toţi păreau să fie subvenţionaţi din fondul de pensie socială.
Locotenentul, remarcând atenţia ce li se acorda, s-a simţit atât de important, încât n-a putut rezista tentaţiei de a-şi mai bomba un pic pieptul pe sub veston. Mândria ce-l încerca era pe deplin justificată, deoarece era stagiar şi se
afla exact la prima misiune a carierei sale. Situaţie bine cunoscută de comandantul secţiei, care, nu chiar întâmplător, îl trimisese în cercetare cu un însoţitor a cărui experienţă în meserie era garantată de faptul că plutonierul începuse numărătoarea inversă a lunilor care-l mai despărţeau de mult visata pensie.
— Bună ziua! Ce s-a întâmplat? s-a interesat locotenentul, oprindu-se în faţa grupului.
— Păi tocmai că asta am vrea să ştim şi noi! a început unul din bărbaţi, un tip în jur de şaptezeci de ani, cu căciulă pe cap şi îmbrăcat cu un cojoc fără mâneci, pantaloni de călărie şi sandale cu talpă de microporos.
— Ba lasă că spun eu! Că eu am telefonat la miliţie! şi-a revendicat dreptul de autor o femeie, leat cu primul vorbitor, dar atât de scundă şi grasă, încât părea rotundă ca un măr.
— Cum vă numiţi? a intervenit cu autoritate plutonierul, pentru a împiedica o nouă dispută pentru întâietate, proptind demonstrativ vârful unui pix pe carnetul ce-l ţinea în cealaltă mână.
— Ganea! Ganea Sevastiţa şi stau cu casa colo! a arătat ea cu mâna spre gospodăria de peste drum. De cincizeci şi mai bine de ani stau pe strada asta. Şi io-i ştiu pe toţi de pe ea…
— Pentru ce ne-aţi chemat? a întrerupt-o locotenentul cu scopul de a-i stăvili vădita intenţie de a prezenta o monografie verbală a străzii respective.
— V-am chemat pent’ că a dispărut dom’ Cristache.
— Aş! a întrerupt-o dispreţuitor tipul cu pantaloni de călărie. O fi plecat iar să-şi vândă marfa, că se duce şi prin provincie…
— Fii serios, nea Fănică! a protestat oponenta lui. Da la păsări te uitaşi?
— Ce-au păsările? s-a interesat locotenentul, privind intrigat prin gardul cu ochiuri de sârmă hexagonală în curtea din spatele lor, spre un pâlc de raţe şi găini.
— Da nu le vezi, fecior, cât sunt de amărâte?!
— Amărâte?! a repetat ofiţerul, uimit.
— Păi da! Sunt pleoştite, că nu-s mâncate. Că de câteva zile neam să le dea cineva de mâncare. Ce, nea Fănică, matale crezi că dacă dom’ Cristache pleca pentru mai multe zile, lăsa orătăniile de izbelişte, fără să-mi zică mie să le dau grăunţe? s-a adresat ea oponentului ei, care, rămânând fără replică, şi-a scos căciula şi s-a scărpinat în creştet.
— De câte zile nu l-aţi mai văzut pe domnul Cristache?
a vrut să se edifice locotenentul.
— De vo trei. Adică de luni seară. Şi eu mă gândesc că dacă nu-i bolnav, poate o fi murit, că are vo… nouăzeci de ani…
— Locuieşte singur?
— Da, că nevasta i-o murit, mai acum vun an, iar fata s-a mutat astă-vară la bloc.
Locotenentul, ajungând la concluzia că a venit momentul să înlocuiască vorbele cu fapte, a pus mâna pe clanţa porţii şi a apăsat-o.
— Vă rog să aşteptaţi la poartă! le-a cerut locotenentul, făcându-i semn plutonierului să vină cu el.
Păşind în curte, a trecut prin faţa a două rânduri de ferestre şi două marchize. A privit o fereastră îngustă şi montată în poziţie orizontală, la vreo doi metri de la sol, care era deschisă, apoi, continuând să înainteze, o magazie dărăpănată şi un petec de curte plantat cu câţiva pomi. Neremarcând nimic suspect, locotenentul s-a întors şi, revenind spre poartă, a încercat pe rând uşile celor două marchize. Prima era zăvorâtă. Apăsând însă pe clanţa celei de-a doua, a constatat că aceasta nu era încuiată şi deschizând-o a simţit în nări un miros dulceag-greţos, specific.
— Vă rog să-i chemaţi pe cei doi cu care am discutat şi să închideţi poarta, ca să nu mai intre nimeni în curte – s-a adresat el subofiţerului, rămânând în prag.
După ce tipul cu pantaloni de călărie şi grăsana şi-au făcut apariţia, locotenentul le-a explicat că vor trebui să-l asiste în calitate de martori. Apoi, făcându-se că nu remarcă privirile pline de importanţă pe care le-au schimbat între ei, le-a cerut să rămână lângă uşă şi a păşit peste pragul acesteia. Încăperea în care a pătruns avea în jur de şase metri pătraţi şi era mobilată cu piese vechi şi disparate. În pereţii laterali erau montate două uşi, prevăzute cu ochiuri de geam, ambele întredeschise.
Avansând până în mijlocul camerei, a stabilit direcţia din care venea mirosul şi s-a îndreptat spre uşa din partea stângă. Deschizând-o până la perete, a văzut o încăpere care avea aceleaşi dimensiuni cu cea anterioară. În stânga se afla marchiza a cărei uşă o găsise încuiată când o încercase din curte. În faţa lui se afla o altă uşă, deschisă larg, până la perete. Prin cadrul acesteia a remarcat o cadă de baie. Încăperea în care se afla cuprindea o maşină de aragaz cu butelie, un dulap şi o masă de bucătărie şi, lipit de zidul din dreapta, un pat îngust, cu aşternutul nestrâns, iar deasupra acestuia, prinsă cu ţinte pe perete, o scoarţă cu fondul verde.
Cum mirosul pestilenţial se accentuase, s-a apropiat de pat şi l-a privit cu atenţie. De sub plapumă, apăreau dezvelite gleznele şi labele unei perechi de picioare. Luat prin surprindere de prima sa întâlnire cu un cadavru, locotenentul s-a simţit cuprins de o puternică senzaţie de greaţă.
— Ia să vedem ce-a păţit! a propus plutonierul, observând că faţa ofiţerului căpătase brusc culoarea betonului proaspăt turnat.
Locotenentul, încurajat de siguranţa cu care-i vorbea plutonierul, i-a răspuns printr-un gest de confirmare. Ridicând perna şi plapuma, a ieşit la iveală cadavrul unui vârstnic, scund şi slab. Îmbrăcat într-o pijama, zăcea cu obrazul înfundat într-o pernă, pe a cărei faţă se distingeau urme de sânge.
— Bine te-au mai aranjat, moşule! a gândit cu glas tare plutonierul.
— Căutaţi un telefon şi sunaţi la secţie să ne trimită medicul legist, criminalistica şi procurorul de serviciu! i-a spus locotenentul, luptându-se cu o nouă senzaţie de vomă.
După plecarea plutonierului, s-a dus şi el spre cei doi martori lăsaţi lângă uşa marchizei şi s-a adresat bătrânului:
— Presupun că aţi fost pe front…
— Oho! Am luptat în ambele războaie mondiale! l-a asigurat respectivul cu mândrie.
— Atunci vă rog să veniţi cu mine.
— Da, e domnul Costache! l-a asigurat martorul după ce a privit cadavrul. Dar ce-a păţit? L-a omorât cineva?
— Aşa s-ar părea! a admis locotenentul, pornind spre ieşire.
— Nu ţi-am zise ieu, nea Fănică, c-a dat ortu popii?
şi-a interpelat grăsana vecinul, autotştiutoare, când au ieşit în curte, în faţa marchizei.
— Întrucât s-ar părea că e vorba de o crimă, am să vă rog să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre victimă! le-a cerut lo- cotenentul, pregătindu-şi notesul. Mai întâi, cum se numea?
— Pavel Costache – a răspuns bărbatul.
— Care e numele de familie?
— Costache.
— De când locuieşte în această casă?
— Cine mai ştie? În orice caz, eu l-am găsit aici când m-am mutat, mai acu vo cincizeci de ani – a spus femeia.
— Parcă spuneaţi că are o fată. Unde domiciliază?
— Ştiu că s-a mutat la bloc, da nu ştiu unde anume.
— Cum se numeşte?
— Daniela Costache.
— Mai avea şi alte rude?
Ambii martori au răspuns prin gesturi de negaţie.
— Parcă spuneaţi că vinde ceva în provincie. Ce anume? l-a chestionat ofiţerul pe martor.
— Păi ce să vândă? Biblii.
— Biblii?! a zis ofiţerul neîncrezător.
— Da! Că era adventist, sau cum i-o fi spunând la re- ligia lui… a răspuns femeia.
— Şi de unde le lua? a continuat locotenentul intrigat.
— Asta numa el poate să ştie – a ridicat martora din umeri.
— Întrucât dumneavoastră locuiţi vizavi, vă rog să-mi spuneţi dacă era vizitat de multă lume.
— N-am prea văzut, că trăia foarte retras. Pentru că noi îl evitam, deoarece el ne tot bătea la cap să venim pe religia lui, că-i mai dreaptă. Dară noi n-am vrut, că cea ortodoxă pe care ne-o dădură părinţii îi şi mai dreaptă! a conchis femeia cu toată convingerea.
— Ba eu am văzut pe cineva! a zis bărbatul, după ce şi-a pipăit gânditor nasul cu o mână.
— Vă ascult! l-a încurajat ofiţerul.
— Am văzut în curtea lu nea Costache nişte bărbaţi străini.
— Când? a întrebat locotenentul cu interes.
— Mai acu vreo trei sau patru luni…
— Atunci când era şi Daniela? l-a consultat femeia, în timp ce ofiţerul, aflând cât timp se scursese de la vizita la care se referea martorul, a simţit dispărându-i interesul abia stârnit.
— Ai dreptate, că era cu ei şi fata lui nea Costache! a confirmat bărbatul.
— Dar în ultimele zile, aţi mai zărit pe cineva intrând în casa vecinului dumneavoastră? a mai întrebat ofiţerul, dorind să stabilească o legătură între nişte posibili vizitatori şi omor.
Cum ambii martori au răspuns numai prin gesturi de negaţie, s-a decis să nu-şi mai piardă timpul cu ei şi i-a condus spre ieşire. În timp ce le deschidea poarta, a văzut că grupul curioşilor adunaţi în faţa gardului sporise în mod substanţial. Şi, întrucât perspectiva de a se înapoia singur în camera unde zăcea cadavrul nu-l atrăgea, a preferat să rămână în stradă pentru a cere relaţii şi celorlalţi vecini ai victimei.
Când s-a înapoiat plutonierul de la telefon, locotenentul tocmai ajunsese la concluzia că n-a reuşit să afle nimic mai mult decât obţinuse din discuţia purtată cu primii doi. În consecinţă, şi fără nici cea mai vagă urmă de regret, locotenentul a închis poarta şi i-a spus plutonierului că trebuie să se apuce de cercetarea locului faptei.
Mai întâi, au examinat broaştele celor două uşi ale marchizei prin care pătrunseseră în casă. Nu purtau urme de efracţie, iar cheile erau introduse în broaşte din interior.
Apoi, intrând în prima încăpere, au deschis uşa cu geamuri, din dreapta. Camera avea tot circa şase metri pătraţi şi, după mobila care fusese înghesuită în ea, ar fi putut fi utilizată, în mod simultan, ca salon, sufragerie şi dormitor. Fereastra, cu vederea în curte, era bine închisă pe dinăuntru şi de altfel nici ordinea din încăpere nu indica o eventuală trecere de intruşi. Deschizând următoarea cameră, cu fereastra în faţă, prin care se zăreau gardul din sârmă şi strada, au constatat că aveau de-a face cu un dormitor. Un studio modern, lângă perete, o masă în mijloc şi un şifonier triplu, deasupra căruia trona un vraf de Biblii noi-nouţe, dar, cum anchetatorii nu prea erau duşi la biserică, nu i-au acordat nicio atenţie. Constatând că fereastra era bine asigurată pe dinăuntru şi că nici în această încăpere nu se evidenţiază indicii de pătrundere a unor nepoftiţi, au revenit în camera cu acces la marchiză. Şi, deoarece afară începuse să se întunece, au aprins lumina.
Locotenentul, evitând să se uite spre patul în care zăcea victima, a pornit spre baie, singura care mai rămăsese de vizitat. Era o încăpere de vreo doi metri pătraţi. În faţă, o cadă de baie şi, pe peretele din stânga, o cămară mică, cu uşa deschisă, cu rafturi laterale încărcate cu diferite alimente, aerisită de o fereastră îngustă deschisă spre curte.
— Apar două variante, a spus locotenentul, trecând grăbit pe lângă patul victimei. În primul caz, victima l-a invitat pe criminal în casă, ceea ce indică bunele relaţii în care se afla cu bătrânul… Pentru această versiune pledează faptul că uşile n-au fost forţate, ci descuiate din interior… a completat, arătând cu degetul uşile verandei.
— Tovarăşe locotenent, l-a întrerupt plutonierul ironic –, chiar credeţi că este firesc să primeşti musafiri cu patul nestrâns şi îmbrăcat în pijama?
— Dacă musafirul vine noaptea, după ce te-ai culcat, şi-ţi bate în fereastră, nu cred că mai ai răgazul necesar pentru a strânge aşternutul şi a te îmbrăca cu un smoching, a replicat locotenentul pe acelaşi ton. Evident, dacă cel care te-a sculat din somn îţi este foarte apropiat. Altfel, îl bagi în mă-sa şi nu-l primeşti!
— Şi a doua versiune? a întrebat plutonierul, pe când îşi spunea că locotenentul, deşi stagiar, nu sta rău cu logica.
— Aceasta are în vedere chiar remarca dumneavoastră.
Dacă victima a fost găsită în pijama, trebuie admisă şi posibilitatea că a fost luată prin surprindere. În timpul somnului…
— Infractorul pătrunzând în casă prin fereastra cămării – l-a completat plutonierul.
— Întocmai! Dar cu observaţia că şi această variantă conduce tot la concluzia impusă de prima. Dacă autorul n-ar fi cunoscut topografia casei, n-ar fi ştiut că din cămară poate ajunge în baie şi de acolo, exact în camera unde se afla victima… a început locotenentul să-şi argumenteze raţionamentul, dar un zgomot de paşi în curte l-a obligat să şi-l curme pentru a ieşi în întâmpinarea celor care-l produceau.
Aproape simultan şi-au făcut apariţia criminalistul, medicul legist şi procurorul. După ce primul a terminat de fotografiat victima şi medicul legist i-a luat locul, procurorul, însoţit de locotenent şi plutonier, au trecut la cercetarea câmpului infracţional. Apoi, revenind în bucătărie, unde medicul legist continua să consulte victima, procurorul, un bărbat elegant şi cam de aceeaşi vârstă cu locotenentul, i-a cerut acestuia să-şi expună părerea ce şi-o formase asupra cazului. Locotenentul n-a pierdut ocazia s-o facă, argumentându-şi în viteză cele două versiuni discutate deja cu plutonierul.
Procurorul, după ce l-a ascultat gânditor, a clătinat capul:
— Ipoteza că un infractor ar fi pătruns în casă prin fereastra cămării, pentru a ieşi apoi prin descuierea uşilor marchizei, mi se pare discutabilă.
— Pentru ce? s-a mirat locotenentul.
— Fiindcă fereastra respectivă, fiind pendinte de o cămară, putea fi ţinută deschisă în permanenţă, cu scopul aerisirii alimentelor depozitate acolo. Deci, ea nu indică în mod obligatoriu drumul străbătut de agresor.
— Dar nici nu respinge această supoziţie! a ripostat locotenentul.
— Posibil. Dar noi avem nevoie de certitudini. De aceea, n-ar strica dacă am găsi nişte urme de escaladare, pe cele două părţi ale zidului sau chiar pe tocul ferestrei.
— Le voi căuta mâine, la lumina zilei…
— Am terminat – a anunţat medicul legist, ridicându-se de lângă victimă. Şi, dacă sunteţi de acord, aş vrea să o transport la morgă.
Procurorul a dat aprobator din cap şi l-a întrebat:
— Ce-aţi constatat?
— După toate probabilităţile, decesul s-a instalat în urmă cu trei-patru zile.
— Cum s-a produs? s-a interesat procurorul, în timp ce locotenentul, coroborând aprecierea medicului cu depoziţia vecinei care remarcase dispariţia victimei, îşi spunea că omorul s-a comis probabil în noaptea de luni spre marţi.
Medicul legist a răspuns printr-o ridicare din umeri:
— Până la efectuarea necropsiei, nu pot să vă spun nimic. În orice caz, se pare că moartea a fost cauzată prin violenţă.
Procurorul, gândindu-se că nu era necesar să fii medic pentru a trage o astfel de concluzie, i-a făcut semn să scoată cadavrul, după care s-a adresat locotenentului:
— Despre mobil v-aţi format vreo părere?
— Nu. În orice caz, după toate aparenţele, ordinea pe care am găsit-o în casă exclude jaful.
— Aţi reuşit să stabiliţi ceva despre victimă?
— În afară de faptul că era adventist şi vindea Biblii, absolut nimic.
— Şi aceste preocupări ar putea avea legătură cu omorul? s-a mirat procurorul.
— Vă mărturisesc că sunt total ignorant în acest domeniu. Cred că vina aparţine numai Şcolii de miliţie, care a omis să ne predea şi ore de religie… a glumit locotenentul.
— Şi ce vă împiedică să propuneţi o completare a programei analitice? s-a interesat amuzat procurorul, pe când îşi făcea apariţia şi plutonierul, plecat să-i conducă pe brancardieri şi medicul legist.
— E o problemă asupra căreia vă promit că voi mai medita – s-a angajat ofiţerul pe acelaşi ton.
— Şi până veţi lua o hotărâre, cum intenţionaţi să orientaţi cercetările?
— În primul rând, va trebui s-o depistez pe fiica victimei. Apoi… Văzând şi făcând.
— E în regulă! Numai ea ar putea şti dacă era cineva interesat în suprimarea vieţii tatălui ei – a admis procurorul, pornind spre ieşire.
*
* *
A doua zi dimineaţa, după ce a obţinut de la Evidenţa populaţiei detaliile de care avea nevoie, locotenentul a pornit spre locuinţa fiicei victimei. Nu era acasă, dar a aflat că este contabilă la I.T.B. Şi a plecat s-o caute la sediul respectivei întreprinderi. Găsind-o, i-a comunicat cu menajamente ştirea funestă şi a invitat-o să-i însoţească.
— Vă rog să-mi spuneţi dacă constataţi schimbări sau lipsa vreunui obiect din casă – i-a cerut locotenentul, o jumătate de oră mai târziu, descuind uşa verandei şi poftind-o să intre.
— Nu. Nu văd nimic schimbat… a zis ea, cu ochii înroşiţi de plâns, după ce a trecut în revistă interiorul casei.
— Nu remarcaţi nicio lipsă? a insistat locotenentul, înciudat că nu poate depista vreun mobil posibil.
— Nu – l-a asigurat cu convingere martora.
— Bine. Vă rog să luaţi loc – a spus el, aşezându-se pe un scaun de lângă masa din sufragerie şi pregătindu-şi notesul. De când nu mai locuiţi aici?
— Cred că de vreo jumătate de an… Dar dacă vreţi să ştiţi data exactă, am să mă uit în procesul-verbal de primire a apartamentului pe care mi l-am făcut.
— Nu. Nu este necesar. Mai bine vorbiţi-mi de persoanele care-l vizitau pe tatăl dumneavoastră.
— După ce a murit mama, în urmă cu vreo doi ani, n-am cunoştinţă să fi intrat vreo persoană străină în casă.
Tatăl meu era o fire foarte retrasă.
— Ştiţi din ce cerc de adventişti făcea parte?
— Nu, pentru că eu sunt ortodoxă. De altfel, acesta a şi fost motivul pentru care m-am mutat. Aveam discuţii permanente pentru faptul că refuzam să-i fac pe plac, trecând la adventism. Asta mai cu seamă după ce s-a prăpădit mama…
— Din câte ştim, se ocupa cu comercializatul Bibliilor.
De la cine le procura?
Femeia a răspuns printr-o ridicare din umeri.
— În urmă cu câteva luni, au fost văzuţi mai mulţi bărbaţi străini în curtea casei. Cu ce scop veniseră?
A ridicat din nou din umeri, dar locotenentul a ţinut să precizeze:
— Odată cu ei aţi fost văzută şi dumneavoastră.
— Oh! a exclamat, ducându-şi palma la frunte. Acum îmi amintesc! Am venit cu nişte oameni să iau pianul şi să-l duc în noua mea locuinţă.
— Unde i-aţi găsit?
— Nu eu i-am adus, ci un fost coleg de birou, care în prezent este maistru la o întreprindere pentru deservirea populaţiei. Din câte am înţeles, oamenii care l-au însoţit îi erau subalterni.
— Cum se numeşte şi unde poate fi găsit prietenul dumneavoastră?
— Nelu Dragomir şi lucrează la I.C.R.A.L.- Herăstrău.
Locotenentul şi-a notat imediat răspunsul, cu intenţia de a urmări pista ce i se oferea.
— Cunoaşteţi vreo persoană interesată să ia viaţa tatălui dumneavoastră?
Cum ea a negat fără nici cea mai mică ezitare, locotenentul s-a ridicat şi a condus-o spre ieşire.
— Aţi putea să-mi daţi cheile casei? s-a interesat ea, pe când ofiţerul încuia uşa verandei.
— Regret, dar până la terminarea cercetărilor, locuinţa trebuie să rămână închisă. Aşa este regula – s-a scuzat el, conducând-o spre poartă.
După plecarea fiicei victimei, s-a înapoiat pentru a examina la lumina zilei fereastra îngustă a cămării. A remarcat imediat că praful depus pe tocul din lemn era pe alocuri şters, situaţie care a întărit ofiţerului bănuielile că un intrus s-ar fi putut strecura pe acolo în locuinţă. Cum însă o certitudine putea fi furnizată numai de către un criminalist, şi-a propus să ceară avizul colegului care participase la cercetări în ziua precedentă. Dar până una-alta, avea altceva de făcut…
*
* *
I.C.R.A.L.-ul pe care-l căuta îşi avea sediul în două încăperi înţesate cu funcţionari, pe Calea Dorobanţilor.
După ce locotenentul s-a interesat de persoana pe care dorea s-o vadă, a fost îndrumat spre o uşă laterală. Intrând într-un birou mic şi dărăpănat, a văzut un tip care scria zorit la o masă lungă, de şedinţe. Avea părul roşu, dar cu rădăcinile negre, ceea ce ar fi putut să însemne că şi-l cam vopseşte.
Continuând să scrie şi, fără să ridice capul, a decretat cu enervare:
— Nu lucrăm cu publicul decât până la ora două! Reveniţi mâine…
— Dumneavoastră sunteţi tovarăşul Dragomir? a întrebat placid locotenentul.
Interpelatul şi-a săltat capul numai atât cât să privească încruntat pe sub arcade către individul care insista să-l conturbe, dar, văzând uniforma albastră, în următoarea fracţiune de secundă se afla în picioare, zâmbitor. Era foarte voinic, dar scund.
— Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de folos? s-a interesat plin de bunăvoinţă.
— Îmi pare rău că vă deranjez, dar am ceva de discutat cu dumneavoastră – l-a anunţat locotenentul, după ce s-a prezentat.
— Dar nu e niciun deranj. Vă rog să luaţi loc şi să-mi spuneţi ce problemă aveţi. Vreo reparaţie? s-a interesat Dragomir cu o solicitudine ce ar fi putut lăsa cu gura căscată pe cetăţenii care ajung să apeleze la serviciile
I.C.R.A.L.-urilor.
— Ah, nu! Am venit pentru o problemă de serviciu —
a replicat amuzat ofiţerul, aşezându-se pe scaunul oferit.
— Vă stau la dispoziţie – a zis Dragomir, mirat.
— Vă rog să-mi spuneţi, când l-aţi văzut ultima oară pe Pavel Costache? I-a luat repede locotenentul.
— Pe Pavel Costache?! Dar nici nu-l cunosc! a răspuns chestionatul, arborând un aer de nedumerire.
— Dar pe Daniela Costache o cunoaşteţi?
— Sigur! Am fost colegi. Ah! Acum ştiu… Vă referiţi la tatăl ei, bătrânul care locuieşte în Bucureştii Noi. Aşa-i?
Locotenentul a confirmat.
— Bine, dar chiar dacă l-aş vedea, tot nu l-aş mai recunoaşte. L-am văzut numai o singură dată, când m-a rugat Daniela s-o ajut să-şi ducă în noua locuinţă un pian…
— Cine sunt oamenii care au participat la mutarea pianului?
— Trei muncitori care lucrează în subordinea mea.
— Vă rog să-mi spuneţi cum se numesc.
Dragomir a ridicat gânditor ochii spre tavan şi a precizat, cu pauze:
— Electricianul Nazarie Constantin… Dulgherul Manda Paul şi… instalatorul Comanciu Grigore.
— Unde-i pot găsi? a întrebat locotenentul după ce şi-a notat răspunsul.
— Astăzi sunt repartizaţi cu lucrul la… a zis Dragomir, alegând dintre hârtiile de pe masă un grafic şi începând să
plimbe un deget pe el. Nazarie şi cu Manda lucrează împreună la cetăţeanu’ Dabaseu, în Calea Floreasca 123… Iar Comanciu schimbă nişte robineţi la familia Niţa, pe strada Uricaru 6… Dar ce s-a întâmplat? a vrut el să ştie, văzând cât de conştiincios lua ofiţerul notiţe.
— A fost spartă locuinţa lui Pavel Costache… Şi mă aflu în căutarea autorilor – a motivat ofiţerul.
— Când? s-a interesat Dragomir surprins.
— În urmă cu câteva zile – a răspuns evaziv ofiţerul.
— Şi s-au furat lucruri de valoare?
— Oarecum.
— Deşi nu-i treaba mea, vă rog să-mi permiteţi să vă dau un sfat…
— Un sfat e oricând binevenit.
— Dacă-i bănuiţi pe băieţii ale căror nume vi le-aţi notat, o să vă pierdeţi vremea…
— De ce?
— Pentru că lucrez cu ei de mult şi-i ştiu ca oameni foarte serioşi. Cu case, cu familii, cu copii…
— Nu vă faceţi griji. E numai o problemă de rutină. Apropo, şi fără să vă supăraţi, dumneavoastră ce-aţi făcut luni seară?
— Aşa mai merge… a zis amuzat Dragomir. Şi eu am familie… şi trei copii. Şi cum unul din ei se pregăteşte pentru Politehnică, am stat cu el pentru a mă asigura că într-adevăr e cu burta pe carte…
Când locotenentul a ajuns la adresa din Calea Floreasca,
l-a găsit numai pe dulgherul Manda, un lungan tuciuriu, care era ocupat cu reparatul obloanelor unei ferestre.
— Colegul dumneavoastră, Nazarie, unde este? l-a întrebat ofiţerul.
— Avem program numai până la ora patru, aşa că e firesc să fi plecat acasă.
— Şi dumneavoastră de ce-aţi mai rămas?
— Pentru că eu în jumătate de oră termin complet lucrarea pe care o aveam de făcut, iar Nazarie mai are oricum de venit pe aici.
Cum din întrebările ce i le-a pus a rezultat că, în afara vizitei ce-a făcut-o pentru mutarea pianului, n-a mai călcat niciodată în casa victimei, locotenentul i-a cerut să spună cum şi-a petrecut timpul în noaptea de luni spre marţi.
— Neveste-mii i-am spus că sunt de serviciu, dar în realitate am fost cu nişte prieteni şi am făcut-o lată – i-a comunicat cu complicitate Manda.
— Unde anume aţi fost şi cine sunt prietenii cu care aţi chefuit?
După ce şi-a notat răspunsurile, locotenentul şi-a spus că pentru a-i verifica afirmaţiile, va trebui să se apuce de treabă încă de la prima oră, a doua zi dimineaţa.
*
* *
Întrucât nu mai avea nicio şansă să-i găsească la lucru pe cel de-ai treilea, locotenentul a preferat să treacă pe la secţie pentru a-i cere criminalistului să examineze urmele găsite pe tocul ferestrei de la cămară. Acesta fiind însă plecat din sediu, s-a apucat de rezolvarea unor probleme curente.
Spre ora şapte seara, când s-a decis să plece acasă, s-a întâlnit cu plutonierul care tocmai intra în clădire.
— Oh, tovarăşe locotenent! Bine că vă văd! s-a bucurat subofiţerul. Dacă aţi şti cât v-am căutat…
— Dar ce s-a întâmplat? Ceva nou?
— Şi încă cum! Am primit raportul medicului legist.
— Şi? a replicat cu indiferenţă locotenentul.
— Şi e bomba bombelor! l-a asigurat plutonierul, scoţând din servieta pe care o ţinea în mână câteva file dactilografiate şi întinzându-i-le.
— Nu se poate! a exclamat locotenentul după ce a citit concluzia.
— Aşa mi-am zis şi eu… Da’ uite că se poate!
Fără să mai facă vreun comentariu, locotenentul a împăturit filele, le-a vârât în buzunarul vestonului şi a pornit spre ieşirea sediului, complet aiurit.
*
* *
— Nu se poate! a exclamat şi procurorul, citind cu surprindere raportul medicului legist.
— Exact aşa am spus şi eu când l-am văzut – l-a asigurat locotenentul.
— … Moarte neviolentă, datorată insuficienţei cardio- respiratorii acute, survenită în cadrul unei steromatoze generalizate şi hipertrofii miocardice”, a citit procurorul din raport. Apoi a ridicat capul spre ofiţer şi a continuat:
Deci, în pofida aparenţelor, avem de-a face cu un deces natural şi totodată, normal, dacă ţinem seama de vârsta mortului. Deh! Copacii nu prea cresc până la cer – a adăugat, aruncând raportul pe birou.
— Ceea ce noi consideram a fi un omor sângeros, era de fapt o hemoragie externă…
— Mă rog, asta-i situaţia. Întrucât nu se mai pune problema urmăririi unui agresor, considerăm afacerea clasată. Prin urmare, puteţi restitui fiicei decedatului cheile locuinţei…
*
* *
La o zi după primirea cheilor, Daniela Costache a intrat în secţie şi s-a interesat unde-l poate găsi pe locotenent.
— Bună ziua – a zis ea, intrând în biroul persoanei căutate.
— Sărut mâna. Mai aveţi vreo problemă cu noi? a întrebat-o ofiţerul.
— Tovarăşe locotenent, am constatat că a dispărut ceva din casa tatălui meu – l-a înştiinţa ea, pe când buza inferioară îi tremura ca unui copil care se pregăteşte să plângă.
— Ce anume? Dar vă rog să luaţi loc.
— O casetă cu bijuterii şi bani – a răspuns, mai mult căzând decât aşezându-se pe scaun.
— Unde era ţinută?
— În garderobul din camera de la stradă.
— Când v-am rugat să-mi spuneţi dacă lipseşte ceva din casă, nu m-aţi asigurat că totul e în ordine? a chestionat-o ofiţerul, devenind brusc sever.
— Uitasem de ea… Pe urmă mi-am amintit… a zis ea cu timiditate.
— Mă rog… Ce conţinea caseta?
— V-am spus, bijuterii şi bani…
— Ce sumă se afla în casetă?
— În jur de patruzeci de mii…
— Vă rog să-mi descrieţi bijuteriile – i-a cerut el, pregătindu-se să ia notiţe.
— Nu pot… Eu… nu le-am văzut niciodată.
— Şi atunci de unde ştiţi că au existat? a început ofiţerul să-şi piardă calmul.
— Mi-a spus mama, pe când încă trăia, că tata are bani şi bijuterii într-o casetă.
— Cum arăta această casetă? Era din lemn? Din oţel? Vă rog s-o descrieţi.
— Păi ce să vă spun despre ea dacă n-am văzut-o niciodată?!
— Doamnă… a spus ofiţerul, străduindu-se să-şi păstreze calmul. Dacă într-adevăr aţi suferit o pagubă, trebuie să-mi spuneţi cu precizie în ce constă aceasta! Altfel… Altfel, este absurd să veniţi şi să-mi cereţi să vă găsesc niscaiva cai verzi pe pereţi! Ce, chiar credeţi că altă treabă n-am?! a sfârşit el prin a se înfuria.
Ulterior, după plecarea Danielei Costache, locotenentului i-a părut rău pentru ieşirea pe care a avut-o. Dar şi reclamanta făcuse tot ceea ce era necesar pentru a-l scoate din ţâţâni…
