Capitanul Apostolescu si Mobilul de Horia Tecuceanu
I.
AŞA CUM ŞI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI…
Am auzit ţârâitul telefonului, chiar în momentul în care am închis robinetul duşului. Cum, după şase luni de detaşare la Cluj, aveam motive să cred că fusesem uitat de toţi şi, din păcate, de toate, a fost firesc să mă întreb cine şi-ar fi putut, totuşi, aminti de existenţa mea. În consecinţă, am ieşit din cadă şi, aruncându-mi un prosop peste umeri, am alergat să răspund.
Dar, mai înainte de a pune mâna pe receptor, am cam bănuit ce glas mă putea căuta, amintindu-mi cu cine mă conversasem de când revenisem în Bucureşti, adică de ieri seară.
— Bună dimineaţa, şefu'! mi-a urat locotenentul Simionescu, ceea ce mi-a întărit încă o dată încrederea în propriul şi infailibilul meu fler.
— Bună, Dane! i-am răspuns, pe când, lăsându-mi involuntar privirea spre ceasul aşezat pe măsuţa telefonului, am văzut că mai era destul până la douăsprezece. Şi aceasta era ora când stabilisem cu el să trec să-l iau la meciul de rugby dintre Steaua şi Dinamo. Dar de ce eşti atât de matinal? m-am interesat.
— Pentru că… am probleme… – a suspinat el.
— Eh! Cine n-are? am filosofat eu. Vrei să contramandăm întâlnirea?
— Altă cale nu văd… Că… e lată rău…
— Da' ce ţi s-a întâmplat? m-am interesat, sesizându-i tonul tânguitor.
— Eh…! Tocmai când îmi aşteptam schimbul şi-mi spuneam că am avut o tură fără probleme… a apărut şi buclucul…! mi-a zis el şi a început să-mi povestească.
— Chiar aşa?! Bine, dar asta aduce a hecatombă! am exclamat eu, stupefiat.
— Aş vrea să te contrazic, dar n-am argumente…
— Şi ai ajuns la vreo concluzie?
— Da… Că trebuie să te informez imediat… Deoarece, în pofida celor convenite, nu mai am posibilitatea să te însoţesc la meci… – a adăugat el, pe un ton ce se voia neutru.
— Doreşti să vin şi eu? l-am consultat, pricepând realul sens al afirmaţiei sale.
— Bineînţeles! s-a grăbit el să mă aprobe. Deşi… n-aş fi vrut să-ţi stric duminica… – a continuat el, cu o mărinimie care, în mod evident, îi era străină.
— Unde eşti acum? l-am întrebat, nu din nu-ştiu-ce exces de generozitate, ci pentru că aveam suficientă experienţă ca să ştiu că, după ce elucidasem cazul de la Cluj1, eram cum nu se poate mai potrivit pentru preluarea unei noi cauze. Şi, cum Dan lucra cu mine în echipă, n-a trebuit să apelez la oracolul din Delfi, pentru a afla că, oricum aş întoarce-o, tot voi fi căptuşit cu afacerea în care colegul meu se şi implicase deja. Situaţie în care era de preferat s-o fac pe voluntarul…
După ce Dan n-a ezitat să-mi spună, cu uşurare, locul în care pot să-l găsesc, am închis telefonul şi, oftându-mi de milă, am început să mă şterg cu prosopul de apă care, şiroind pe mine, formase o băltoacă, jos, pe mochetă.
Când am ajuns în dreptul restaurantului Parcul Privighetorilor, am virat la stânga şi am continuat să rulez pe şoseaua care străbătea Pădurea Băneasa, ducând spre comună Otopeni.
După câteva sute de metri, am trecut pe lângă Grădina Zoologică şi am ajuns într-o piaţetă dreptunghiulară: punctul de intersecţie al mai multor drumuri asfaltate.
Cum mă aflam exact în locul în care fusesem chemat, am parcat maşina şi am coborât, aruncând o privire în jur: în spate aveam şoseaua pe care venisem şi atenansele Grădinii Zoologice; în dreapta, intrarea spre poligonul de tir; în faţă, drumul secundar care duce spre Otopeni, iar în stânga se deschidea un alt drum. Dacă piaţeta şi şoselele care-o intersectau n-ar fi fost asfaltate, aş fi putut crede că m-am rătăcit în luminişul unei păduri virgine.
Apreciind că am văzut cam tot ce trebuia, mai puţin elementele care mă obligaseră să renunţ la satisfacţiile oferite de o duminică mult aşteptată, mi-am spus că ar fi cazul să le aflu şi pe acestea. În consecinţă, am traversat piaţeta, îndreptându-mă spre latura ei stângă. Această alegere nefiind cauzată de o toană oarecare, ci de faptul că printre cele trei autoturisme care staţionau acolo, aparent abandonate de echipajele lor, se afla şi unul pe care scria mare şi citeţ: Laboratorul criminalistic.
Strecurându-mă printre două maşini, am ajuns la linia de interferenţă dintre piaţeta asfaltată şi primii arbori. Datorită faptului că sosirea primăverii fusese întârziată de o iarnă lungă, dezvoltarea vegetaţiei era suficient de timidă, astfel că am putut distinge printre copaci opt sau zece oameni cu şi fără uniforme. Se aflau răspândiţi pe o arie de vreo sută de metri pătraţi şi acţionau după specificul meseriei noastre: măsurători cu ruletă, fotografieri, cercetarea locului…
Atunci l-am zărit şi pe Dan. Se afla lângă medicul legist Olimp Dobrescu care, stând în genunchi, moşmondea ceva în iarbă.
M-a văzut şi el şi s-a grăbit să-mi vină în întâmpinare.
— Şefu'! Îmi pare tare rău că ţi-am stricat ziua! După o despărţire atât de lungă, aş fi preferat să ne revedem în alte împrejurări – mi-a spus el, cu regret, în timp ce ne strângeam mâinile.
— Într-adevăr, aşa ar fi fost de dorit. Din păcate, vox dei nu vrea vrea să ţină scama de vox populi… – i-am răspuns, cu resemnare.
— Nu-i de vină vox dei, ci maiorul Ciocârdel! mi-a replicat el, înciudat. Pentru că, dacă venea să mă schimbe la timp, acum s-ar fi aflat el aici şi nu noi…
— De îndată ce prezenţa noastră înlătură această eventualitate, la ce ne-ar mai folosi invocarea ei? Mai bine arată-mi elementele dramei! l-am întrerupt, curios să văd cu proprii mei ochi de ce mi s-a dus pe apa sâmbetei bunătate de duminică.
A oftat şi, făcându-mi semn să-l urmez, mi-a întors spatele.
După ce-a ocolit un copac şi a parcurs câţiva metri, s-a oprit şi mi-a arătat un tip care zăcea cu faţa în iarbă. Îmbrăcat cu un costum bine croit, din stofă gri, tip prince de Galles, şi pantofi fini, din piele neagră, îşi ţinea un braţ sub abdomen. Celălalt era aruncat lateral, cu degetele răsfirate şi unghiile înfipte în pământ, lăsând să se vadă pe falanga mijlocie un inel masiv, din aur, lucrat în filigran. Capul, culcat pe urechea dreaptă, expunea cealaltă parte a feţei, acoperită cu o mânjitură de sânge coagulat.
M-am aplecat pentru a-l putea examina mai bine. Părea a fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, iar moartea îi fusese provocată de un glonte care-i perforase mijlocul frunţii.
— După actele găsite asupra lui, se numeşte Emil Nemens. Era medic chirurg la Spitalul municipal din Timişoara.
— Când şi de ce a venit la Bucureşti, ştim?
— Deocamdată, nu… Întrucât am găsit asupra sa nişte chei şi un certificat de înmatriculare pentru un autoturism Lada, este posibil să se fi deplasat până aici cu propria lui maşină. În această eventualitate, am trimis câţiva băieţi s-o caute prin parking-urile din zonă…
În timp ce-l aprobam, mi-am mutat privirea spre stânga. La vreun metru, într-o poziţie paralelă cu prima victimă, zăcea o femeie, tot cu faţa în iarbă şi capul întors. Era îmbrăcată cu o rochie de culoare violetă, foarte largă şi ornamentată cu o grămadă de brizbrizuri, conform modei, iar în picioare avea o pereche de pantofi, de asemenea violeţi şi cu tocuri subţiri. Părul, blond deschis, era atât de lung şi de bogat, încât îi acoperea complet capul, umerii şi figura. M-am aplecat şi, dându-i-l la o parte, am privit-o. Avea trăsături frumoase şi, probabil, nu împlinise de mult douăzeci de ani. Şi fruntea ei era perforată de un glonte!
— Se numeşte Angela Nemens… – a început să mă informeze Dan, când m-am ridicat de lângă victimă.
— Fiica celuilalt? l-am întrerupt, arătând spre tipul pe care-l văzusem mai înainte.
— Nu, nevasta… Şi, după cum vezi, nu se poate spune că a avut gusturi proaste… – mi-a răspuns admirativ. De altfel, lucrau împreună, ea era economistă la serviciul aprovizionare al aceluiaşi spital…
— Când au fost descoperiţi?
— Azi dimineaţă, pe la nouă şi jumătate… De către un copil, care coborâse din maşina părinţilor lui pentru a-şi face nevoile. Când s-a înapoiat, avea în mână poşeta victimei – a zis, arătând spre femeia de la picioarele mele. După ce părinţii l-au descusut şi i-au verificat spusele, s-au grăbit să întoarcă maşina şi să se ducă glonţ la restaurantul Parcul Privighetorilor, de unde ne-au sunat pe noi. Adică, spre ghinionul meu, pe mine… – a adăugat cu tristeţe.
Deşi îmi era clar că lamentările lui erau făţarnice, deoarece afacerea în care mă implicase îi suscita, în mod evident, interesul, am preferat să nu-mi spun părerea despre mult prea vădita lui ipocrizie. În consecinţă, m-am întors şi am străbătut cei aproximativ zece metri care mă despărţeau de locul în care stătea îngenunchiat doctorul Dobrescu.
— Salut, Olimp! i-am zis, după ce-am ajuns lângă el, ceea ce mi-a permis să constat că se ocupa cu examinarea unui alt „pacient”: un bărbat, care zăcea pe spate, poziţie care-i crea toate condiţiile pentru o atentă observare a coroanelor copacilor ce se împreunau deasupra lui, unde formau o perdea suficient de deasă, pentru a nu se lăsa străbătută de razele soarelui. Victima, un tip înalt, şaten, cu ochii albaştri şi cu trăsături regulate, era îmbrăcată într-un costum maro, cămaşă crem, cravată cu dungi verzi şi bej, ciorapii şi pantofii maro. Era tânăr, nu avea mai mult de treizeci de ani şi fusese suprimat tot cu o armă de foc! Locul de penetrare al glonţului era situat pe tâmplă, la un deget de ochiul drept.
— Oooo…! Ce plăcere! Gata vilegiatura, căpitane? a exclamat medicul cu bucurie, când a întors capul şi m-a văzut.
— Vilegiatură?! am repetat, surprins să aud că ancheta cu care-mi mâncasem sufletul la Cluj era luată de alţii drept vacanţă. De unde-ai mai scos-o şi p-asta?
— Păi… în comparaţie cu ce te aşteaptă aici… – a zis, făcând un gest de cuprindere a ariei în care se aflau victimele – poţi să fii convins că până acum ai fost în concediu. Mai ales că pe acolo pe unde ai umblat, n-ai avut nici cine ştie ce şefi care să-ţi aducă aminte că nu eşti atât de eficient pe cât ar dori ei…
— Eh…! am făcut, cu indiferenţă. M-am obişnuit de mult să includ în neplăcerile meseriei şi nemulţumirile superiorilor. Ai văzut toate victimele? m-am grăbit eu să abordez subiectul principal.
— Pe celelalte două numai în treacăt. Dar cu el… – şi a arătat cu vârful bărbiei spre tipul lângă care-l găsisem – am terminat. Evident, mai puţin necropsia… – s-a simţit el obligat să adauge deşi nu mai era cazul.
— Şi? Ce-mi spui? l-am zorit.
— După cum poţi vedea şi singur, moartea a fost cauzată de o armă de foc, de calibru mic.
— Când s-a comis omorul? m-am interesat, punând întrebarea de chintesenţă a unui început de anchetă.
— Ştii bine că fără necropsie… – ă început el să-mi explice, circumspect.
— Ştiu! l-am întrerupt, fără remuşcări. Aşa cum şi tu ştii că nu pot demara cercetările fără a avea această orientare! Fie ea şi aproximativă. Deoarece nu este tot una dacă victimele au fost ucise acum cinci minute sau, să zicem, acum cinci ani?
— Bine, bine…! Decesul s-a produs într-un interval cuprins între douăsprezece şi douăzeci şi patru de ore… – s-a decis el să se pronunţe, concesiv, după care a continuat arătând spre cadavrul de lângă noi. Dar, nu uita, n-am examinat decât această victimă! Despre celelalte, mai întâi să le văd… şi apoi stăm de vorbă!
— Dacă te referi la momentul morţii, nu văd de ce ar fi diferit…
— Asta-i numai o prezumţie!
— Bineînţeles! Însă, până-mi vei da alte date, eu rămân la părerea mea… – i-am replicat. În schimb, te-aş ruga să acorzi prioritate rănilor celorlalţi doi. Deoarece ţin tare mult să ştiu dacă s-a folosit o singură armă şi, dacă este posibil, distanţa de la care s-a tras…
— Şi poate ai vrea să-ţi spun şi ordinea în care au fost omorâţi… – m-a consultat el, sarcastic.
— Desigur! De ce nu? Dacă reuşeşti s-o stabileşti… – l-am aprobat eu, cu un optimism precaut.
Considerând discuţia terminată, m-am întors spre Dan. Dar nu se mai află lângă mine, ci la câţiva paşi, unde şuşotea cu un subofiţer.
— S-a găsit maşina familiei Nemens! E în parking-ul restaurantului Parcul Privighetorilor! m-a anunţat, când m-am apropiat de el.
— Hai s-o vedem! l-am îndemnat, apoi, în timp ce ieşeam din piaţetă, i-am cerut să-mi vorbească despre cea de-a treia victimă.
— Grigore Manase… bucureştean… Inginer… Şi el automobilist. De altfel, maşina lui a fost găsită imediat… la o distanţă foarte mică de locul în care zăcea… Mai exact, pe strada Padina…
— Strada Padina?! am repetat eu, nedumerit. Pe unde mai vine şi asta? l-am întrebat, pe când mă străduiam să pricep cum se putea afla maşina în imediata apropiere a victimei şi, simultan, pe nu ştiu ce stradă.
— Cum, nu ştii?! a zis Dan, zâmbind. E perpendiculară pe strada Vadul morii, mai exact pe stânga acesteia…
— Şi Vadul morii, pe unde e? l-am întrebat scuturându-mi aiurit capul, în timp ce ajunsesem în dreptul poligonului de tir.
— Unde să fie? Chiar aici! m-a lămurit, amuzat, şi s-a întors pentru a-mi arăta piaţeta pe care tocmai o străbăteam. Tot ce vezi, inclusiv şoseaua care se deschide în faţă, se numeşte Vadul morii. Iar în stânga, este strada Padina, unde-ţi spuneam că se află maşina celei de-a treia victime.
— Bine, bine! Dar, din câte ştiu eu, definiţia unei străzi este: un drum public încadrat de case. Şi n-am văzut nimic ce poate aduce a locuinţe… – i-am răspuns intrigat.
— Nici nu mă mir că nu le-ai văzut, de îndată ce nu există. Admiţând că, totuşi, mai ai unele nelămuriri, adresează-te la Serviciul de nomenclatură a străzilor… Deoarece eu, după cum bine ştii, lucrez în cu totul altă branşă… – m-a avertizat el, apucându-şi reverele hainei şi scuturându-şi-le pentru a-şi întări afirmaţia.
Avea dreptate. Cum nici el şi nici eu nu ne ocupăm de astfel de anomalii, nu aveam de ce să mai insist asupra subiectului. În schimb, am realizat configuraţia locului în care se consumase drama.
— Dacă am reţinut bine, aria câmpului infracţional e cuprinsă în colţul format de intersecţia celor două drumuri. Aşa-i? l-am consultat, pentru a mă verifica, pe când ne reluăm marşul.
După ce m-a aprobat, dând din cap, l-am întrebat în ce direcţie merg cele două şosele care se formează din piaţetă.
— Cea care se continuă în faţă, se îndreaptă spre comună Otopeni, iar cea care se deschide în stânga, unde-a fost găsită maşina inginerului Manase, duce spre şoseaua naţională Bucureşti-Ploieşti, care se află la vreun kilometru şi jumătate. Acum este însă închisă, datorită unor lucrări de refacere a drumului.
— Ai controlat maşina lui Manase?
— Cu atâtea victime, când să mai am timp şi pentru asta?
— S-a găsit arma? am continuat să-l chestionez, fără a ţinea seama de protestul său.
— Nu. În schimb, am descoperit astea… – mi-a zis, punându-mi în palmă trei tuburi de cartuş.
— Prin urmare, arma crimei este un pistol automat de calibrul 6,35… – am conchis, după ce-am examinat cele trei cămăşi de alamă şi i le-am restituit.
Apropiindu-ne de un parking, am văzut un subofiţer străjuind un autoturism Lada, de culoare verde.
— Da, este maşina familiei Nemens! a confirmat Dan, după ce a confruntat numărul de pe placa maşinii cu cel din certificatul de înmatriculare. O deschidem? a continuat, arătându-mi o legătură cu trei cheiţe.
— Bineînţeles. De îndată ce, în momentul de faţă, este singura cale prin care am putea obţine nişte indicii despre victime…
Un sfert de oră mai târziu am făcut bilanţul scotocirii noastre prin toate ungherele maşinii. În afară de trei canistre de benzină, goale, am găsit o valijoară şi un sac de sport din imitaţie de piele. Cum prin canistre nu vedeam ce puteam căuta, ne-am concentrat atenţia asupra celorlalte obiecte. Numai că nici conţinutul lor nu s-a dovedit prea darnic în informaţii despre proprietarii lor. În valiză se aflau o pijama bărbătească, o cămaşă de noapte din naylon, un tub cu pastă de dinţi şi două periuţe, precum şi un bogat sortiment de sticluţe, cutiuţe şi borcanele cu substanţe cosmetice. Iar în sacoşă, patru butelcuţe cu whisky Mc Donald's şi tot atâtea cartuşe de Kent.
— Încă o dată îţi spun şi nu poţi să mă contrazici: aveau gusturi subţiri – a comentat Dan, în timp ce închidea fermoarul sacoşei. După stocul pe care l-au luat cu ei, se pare că intenţionau să stea mai mult pe aici.
— Nu e obligatoriu. Mai curând aş crede că Emil Nemens aplica zicala: „Dar din dar se face rai” şi renunţa la o parte din atenţiile primite de la pacienţii lui, în favoarea unor persoane faţă de care se simţea îndatorat. Pentru această supoziţie pledează conţinutul valizei. Deoarece lipsa unor haine de schimb arată că deplasarea familiei Nemens la Bucureşti urma să fie foarte scurtă. Adică o zi, cel mult două… Ce, tu poţi admite că o femeie elegantă, cum a fost Angela Nemens, vine în capitală pentru o perioadă mai lungă fără să-şi care cu ea un întreg trusou? Mai cu seamă că avea la dispoziţie un autoturism…
— Dar taşca cu cosmetice? Ai văzut câte şi-a adus?
— Nu reprezintă un criteriu apt să-ţi susţină ideea. Deoarece femeile care se respectă au nevoie de foarte multe accesorii atunci când se pavoazează… pardon, se fardează. Iar cantitatea acestora rămâne aceeaşi, fie că se folosesc de ele numai într-o zi sau într-o sută… – i-am explicat eu, fără a rămâne cu satisfacţia că reuşisem să-l conving.
În timp ce aşteptam că Dan să încuie portiera, m-am uitat în jurul meu şi, cum unicul reper din vecinătate era restaurantul Parcul Privighetorilor, privirea mi-a poposit asupra consumatorilor de la mesele instalate în grădina de vară a localului, deschisă deja, deşi primăvara era departe de a putea fi calificată drept prea călduroasă.
Când Dan s-a apropiat de mine, anunţându-mă că şi-a terminat treaba, l-am întrebat dacă are la el actele găsite asupra victimelor şi, la răspunsul său afirmativ, i-am făcut semn să mă urmeze.
După ce ne-am strecurat printre mesele la care se consumau mici şi se goleau cu mult entuziasm halbe cu bere, am intrat în restaurant. Apoi, înarmaţi cu informaţiile primite de la o garderobieră, cam toantă, dar frumuşică, am poposit în faţa unei uşi pe care era prinsă o placă emailată ce purta inscripţia: Direcţiune.
Fără complexe, am bătut şi apoi am apăsat pe clanţă.
— Bună ziua. Am dori să stăm de vorbă cu responsabilul localului i-am zis unui tip, care-şi sprijinea coatele pe un birou, ascunzându-şi figura între palme.
— Eu sunt… Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, plictisit, pe când îşi descoperea faţa şi îşi sălta capul spre mine, ceea ce mi-a permis să văd că are nasul roşu şi ochii congestionaţi.
— Suntem de la poliţie… – l-am anunţat în chip de introducere.
— Vă rog să luaţi loc… s-a grăbit el să ne invite, după ce s-a catapultat dindărătul biroului. Cu ce vă pot fi de folos? a vrut el să ştie, de îndată ce ne-am prezentat şi ne-am instalat pe scaunele oferite.
— Localul mai are şi alt responsabil?
— Nu… – a clătinat el din cap. Numai eu…
— Deci tot dumneavoastră aţi fost de serviciu şi ieri… – am conchis eu, cu prea bine cunoscuta-mi perspicacitate.
— Bineînţeles… – a admis el, din ce în ce mai intrigat.
— Perfect! În această situaţie, am să vă rog să-mi spuneţi dacă vă sunt cunoscute aceste persoane – i-am zis, luând din mâna lui Dan actele victimelor şi arătându-i pe rând fotografiile cu care acestea erau prevăzute.
— Nu… Nu i-am văzut niciodată… – m-a asigurat el, pe când îmi înapoia legitimaţiile.
— Deci, ieri nu au intrat în localul dumneavoastră… – a concluzionat Dan, privindu-mă cu regret.
S-a grăbit să dea aprobator din cap, apoi, după o scurtă ezitare, ne-a avertizat:
— N-aş vrea să vă induc în eroare… De fapt, eu am lipsit câteva ore… Ştiţi, datorită virozei care m-a pocnit… am fost nevoit să merg la doctor… – a zis, deschizând pumnul mâinii drepte, în care ţinea ascunsă o batistă mototolită şi arătând apoi spre nasul său umflat şi roşu.
În loc să-i cer scuze pentru faptul că pusesem aspectul naşului său pe seama unei obişnuinţe, frecvente în mediul în care-şi desfăşura activitatea, am preferat să-l abordez din nou.
— Aţi lipsit mult?
— Eu ştiu… Drumul până la policlinică… Cât am mai aşteptat până ce m-a primit medicul… Cred că vreo trei ore… – s-a decis el să se pronunţe.
— În ce răstimp?
— Am plecat pe la patru şi m-am înapoiat spre seară…
Întrucât, în conformitate cu aprecierea doctorului Dobrescu, moartea inginerului Grigore Manase se produsese cu douăsprezece – douăzeci şi patru de ore înainte de constatarea ei, rezulta că încă nu fusese exclusă posibilitatea pe care mizasem când am intrat în biroul interlocutorului nostru.
— Câţi chelneri lucrează în restaurant?
— Douăzeci şi şase, dar nu sunt toţi deodată de serviciu… Ştiţi dumneavoastră, nu toţi oamenii sunt serioşi… Din păcate, avem şi dintr-ăia care mai trag chiulul…
— Ştiţi cine a servit ieri în restaurant? i-am întrerupt o motivaţie care nu mă interesa.
— Bineînţeles – mi-a replicat, contrariat.
— Sunt şi acum de serviciu?
El a confirmat şi eu mi-am exprimat dorinţa de a discuta cu respectivii chelneri.
— Cu plăcere… Dar, … ştiţi… tocmai acum este ora de maximă afluenţă a consumatorilor… – mi-a comunicat el, speriat de scandalul ce putea fi generat de întreruperea activităţii subalternilor lui.
— Invitaţi-i pe rând şi vă promit că nu-i voi reţine decât foarte puţin. Aşa încât nici nu li se va sesiza absenţa – l-am liniştit eu.
Primul chelner, la fel ca şi şeful său, cu câteva minute mai devreme, m-a asigurat că n-a văzut niciodată persoanele din fotografii.
Cel de-al doilea a reacţionat la fel, iniţial, apoi, după ce-a pornit spre ieşire, s-a întors şi s-a apropiat din nou de mine.
— Aţi putea să-mi mai daţi un pic pozele? mi-a cerut, îngândurat.
Fireşte, i-am făcut pe plac.
— Da, acum îmi amintesc! s-a decis el, după o scurtă codire.
— Ce anume vă amintiţi? m-am interesat.
— Pe ăştia doi cred că i-am mai văzut… a zis el, indicându-mi cu degetul familia Nemens.
— Când şi unde? s-a precipitat Dan.
— Nu-mi amintesc… Dar sunt aproape sigur că i-am mai văzut… – a răspuns el, meditativ.
— Nu cumva i-aţi mai zărit pe aici, prin restaurant? l-am ajutat, convins că nu comit acea greşeală care poartă denumirea de sugestionarea martorului.
— Da! Da! a exclamat el, cu satisfacţie. Aici i-am văzut… Chiar ieri după-amiază…
— Ce-au făcut în restaurant? a intervenit Dan.
— Păi… Ce face toată lumea… Au mâncat mici şi au băut bere… – i-a răspuns chelnerul, mirat că i se pune o astfel de întrebare. Cel puţin aşa cred…
— Credeţi?! Nu sunteţi sigur?! a continuat colegul meu, nemulţumit.
— Cum pot să fiu sigur…? Că nu i-am servit eu…
— Dar cine? a fost rândul meu să-l chestionez.
— Eu zic că Diradurian… Pentru că, din câte-mi amintesc, i-am zărit la una din mesele din sectorul lui…
— Vă rog să-l chemaţi! i-am cerut responsabilului.
Diradurian era un individ suplu, înalt, cu părul alb şi cu o figură inteligentă. Având motive să sper că discuţia ce urma s-o avem ar putea să fie mai lungă decât cele purtate anterior, l-am invitat să ia loc.
— Cunoaşteţi aceste persoane? l-am iscodit, aşezându-i în faţă fotografiile victimelor.
— Da… Pe aceştia doi i-am mai văzut… – mi-a răspuns, fără ezitare, în timp ce-mi arăta chipurile soţilor Nemens. Dar cu ăstălalt… n-am avut niciodată de-a face… – a continuat el dând de-o parte actul pe care se afla fotografia Inginerului Manase.
— Perfect! l-am aprobat, satisfăcut că, în sfârşit, am reuşit să dau de o urmă a victimelor. Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiţi despre ei – i-am cerut, închizând buletinul de identitate a lui Manase şi restituindu-i-l lui Dan.
— Tot ce pot să vă spun este că ieri după-amiază s-au aşezat la una din mesele mele şi m-au întrebat dacă pot să le dau ceva de mâncare… Eu le-am spus că avem numai mici… Domnu' a comandat opt, dar doamna m-a întrebat dacă nu avem cumva şi vreo friptură… Pentru că la ei, la Timişoara, n-au mai văzut de mult aşa ceva… Cum amândoi erau simpatici, am discutat cu bufetiera şi am convins-o să mai scoată una din cota repartizată pentru ziua următoare, adică pentru azi… Aşa că am izbutit să-i servesc o fleică de vacă! a zis el, mulţumit să-şi reamintească epocala reuşită.
Pentru a fi în ton cu importanţa pe care o afişa, l-am aprobat admirativ, după care l-am întrebat:
— La ce oră s-au aşezat la masă?
— I-am servit în salon… deci au venit imediat după patru… Ştiu asta pentru că pe la trei şi jumătate a început să picure şi i-am mutat pe consumatorii din grădină, în restaurant.
— Şi cât timp au rămas în local? a vrut Dan să afle.
— Cel mult până pe la şase… pentru că după această oră întregul local era rezervat pentru o nuntă. De altfel, eu le-am atras atenţia, chiar din primul moment, că masa trebuie eliberată până la şase… Ştiţi, mie nu-mi place să am probleme… – l-a asigurat el pe Dan.
— Şi aţi avut probleme cu ei? l-am întrebat eu.
— A, nu! Au fost condiţionali. Deh, ca toţi bănăţenii… Au părăsit masa fără să trebuiască să le atrag eu atenţia asupra convenţiei stabilite la venire.
— Lucraţi de mult în meseria asta? l-am chestionat, pentru a-l pregăti pentru întrebarea următoare.
— De la şapteşpe ani… Şi, cum mai am numai patru până la pensie… Faceţi şi dumneavoastră socoteala… – mi-a propus el, zâmbindu-mi cu satisfacţie.
— Asta înseamnă că aveţi experienţă, nu glumă! am apreciat eu, privindu-l cu admiraţie.
— Bineînţeles! În treizeci şi cinci de ani am învăţat multe! Dacă la început mi se mai întâmpla să plătesc eu consumaţia unor puşlamale, care-o ştergeau fără să plătească, acum adulmec hramul clienţilor numa' dintr-o privire… – mi-a comunicat el, cu convingere.
— Asta presupune că trebuie să fiţi un bun psiholog – am opinat eu.
— Bineînţeles că sunt! a admis el, fără modestie.
— În această situaţie, aş dori să profit şi eu de faptul că sunteţi un observator atât de subtil…
— Vă rog. Sunt la dispoziţia dumneavoastră… – m-a încurajat el, plin de importanţă.
— M-ar interesa modul în care s-au manifestat. Mai exact, aş vrea să ştiu dacă v-aţi făcut vreo părere asupra relaţiilor care existau între ei…
— Adică dacă se înţelegeau bine?
— Cam aşa ceva – i-am confirmat eu, în încercarea de a stabili un mobil al dramei pe care începusem s-o cercetez.
— Se înţelegeau perfect. Ceea ce, ţinând seama de relaţiile în care se aflau, mi se părea chiar foarte normal…
— Despre ce relaţii vorbiţi? l-a întrebat Dan, tot atât de intrigat ca şi mine.
— Despre acelea care există între un bărbat şi o femeie la începutul unei intrigi amoroase… Ambii îşi sorb cuvintele de pe buze… Râd de orice fleac…
— Ce v-a determinat să vă gândiţi la această posibilitate? am vrut să ştiu, surprins de afirmaţia lui.
— În primul rând, diferenţa de vârstă dintre ei… În al doilea rând, numai femeia purta verighetă. Aşa că pot să bag mâna-n foc că amândoi erau căsătoriţi, dar nu împreună! m-a avertizat el, amuzat. Să fiţi convins că am suficientă experienţă ca să-mi dau seama când am de-a face cu o pereche venită din provincie, ca să aibă o escapadă amoroasă în Capitală, unde nu-i cunoaşte nimeni şi-şi pot face de cap cum vor…
În loc să-i spun că dacă-şi bagă mâna-n foc, şi-o face scrum, am preferat să-l aprob cu recunoştinţă pentru ajutorul pe care ni-l dăduse.
— După părerea dumneavoastră, erau de mai mult timp în Bucureşti? l-a întrebat Dan, cu intenţia de a mai adăuga un indiciu în debilul nostru portofoliu cu date despre victime.
— Chiar atunci sosiseră. Ştiu asta chiar din gura doamnei, deoarece, după ce le-am luat comanda, m-a întrebat unde este toaleta… pentru ca să se spele de praful pe care l-a înghiţit pe drum.
— I-aţi văzut stând de vorbă cu cineva din local? l-am luat eu din nou în primire, în momentul în care remarcăm că responsabilul îşi privea ceasul din ce în ce mai des, cu o alarmare progresivă.
— Nu. Şi-au văzut numai de masa lor… Ah! a părut el să-şi aducă aminte. Ca să nu mint, trebuie să vă spun că la un moment dat, domnul s-a interesat dacă avem telefon.
— Şi a vorbit la telefon? l-am întrebat, în timp ce-i făceam semn responsabilului că termin imediat chestionarea chelnerului.
— Nu mai ştiu, pentru că eu tocmai mă duceam la grătar, după nişte comenzi. Dar cred că la întrebarea asta poate să vă răspundă Geta, garderobiera noastră, că telefonul e chiar lângă ea…
— Vă mulţumesc – i-am spus, spre vădita uşurare a şefului restaurantului care, recunoscător, s-a grăbit să-şi redea subalternul consumatorilor lăsaţi în pană de bere şi l-a urmat afară. Probabil pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc.
A revenit imediat cu garderobiera, cu care noi făcusem deja cunoştinţă. După ce i-am cerut şi ei să privească cele trei fotografii, m-a asigurat că figura inginerului Manase îi era complet străină. În schimb, pe soţii Nemens i-a recunoscut imediat, confirmându-mi că ieri după-amiaza, între orele patru şi şase, au luat masa în salonul restaurantului.
— Ştiţi dacă vreunul dintre ei a vorbit la telefon? am întrebat-o.
— Cum să nu ştiu, că telefonu' e chiar lângă garderoba mea… m-a chestionat ea, mirată că-i pun la îndoială vigilenţa.
— Cine anume? i-am scurtat-o.
— Dânsu'! Ba chiar că a şi purtat discuţii cu mine… – mi-a comunicat ea, mândră de importanţa pe care i-o acordă clienţii localului.
— Foarte interesant – am apreciat, ca să-i fac o plăcere. Şi despre ce anume aţi discutat?
— Mai întâi, iel m-a întrebat dacă merge telefonu'… Io i-am zis că abea a fost reparat… Iel m-a rugat să-i zic dacă am posibilitatea să-i schimb cinci lei, că n-are fisă… Io i-am zis că n-am şi că-mi pare rău. Da' când am văzut cum s-a făcut de trist, mie mi s-a făcut milă de iel şi i-am dat un leu… Ie drept că şi iel a fost nobil, fiin'că mi-a lăsat pă masă cinci lei… – a completat ea, făcând un gest de aprobare la adresa comportării solicitantului ei.
— Şi? A dat telefon?
— Sigur! Nu v-am spus că abea fusese reparat…? După ce a scos din buzunar un carneţel mic şi negru şi a cetit ceva în iei, a dat un telefon cuiva…
— Întâmplător, aţi auzit cu cine sau despre ce au vorbit?
— Ieu aud totdeauna când se vorbeşte la telefon, fiin'că-i lângă mine…
— Şi? am zorit-o eu, stârnit de precizarea ei.
— Numa' că, de data asta, n-am auzit nimica… Că tocma' atunci, unu' care se-mbată criţă, s-a vârât sub masă şi s-a apucat să cânte în gura mare… Deşi la noi în local este interzis cântatu'! a precizat ea, revoltată… Aşa că am fugit să-l anunţ pe domn' responsabil… – a zis ea, privind cu respect spre gripatul nostru amfitrion. Da' nu l-am găsit în birou… – a mai spus, curmându-şi brusc explicaţiile şi muşcându-şi buzele ca şi cum s-ar fi temut că ar fi vorbit mai mult decât trebuia la adresă şefului ei, care era însă, mai preocupat de ştergerea nasului decât de afirmaţiile ei.
— Vă rog să continuaţi – a intervenit Dan, pentru a-i reaminti că nu şi-a terminat relatarea.
— Păi… Când m-am întors la garderobă, ăla care cântase nu mai cânta, că adormise sub masă…
— Iar persoană despre care vorbim, probabil că-şi încheiase convorbirea telefonică – am zis, cu intenţia de a pune punct unei discuţii gratuite.
— Aveţi dreptate! Îşi luă la revedere chiar atunci când m-am întors io 'napoi la locu' mieu dă muncă…
— După modul în care şi-a încheiat convorbirea, v-aţi putut da seama dacă persoana pe care-o sunase fusese un bărbat sau o femeie? am testat-o, la nimereală.
Mai întâi a ridicat din umeri, apoi, după ce şi-a săltat ochii spre tavan, probabil pentru a putea cugeta în cele mai bune condiţii, a grăit!
— Femeie nu ierea, că n-a zis săru-mâna…
— Da' cum a zis? am încercat eu marea cu degetul.
— A zis: „Atunci e-n regulă. Ne vedem acolo la şase…”
— Şi cât era oră în acel moment? a întrebat-o Dan.
— Să tot fi fost în jur de… cam circa cinci juma'… sau şase făr' un sfert…
Pentru a avea conştiinţa curată, mai înainte de a părăsi restaurantul, i-am acroşat din mers pe toţi ospătarii care serveau la mese şi le-am arătat fotografia inginerului Manase. În unanimitate, m-au asigurat că figura celei de-a treia victime le era complet necunoscută.
— Cred că o discuţie cu individul cu care şi-a fixat doctorul Nemens rendez-vous ar putea fi deosebit de interesantă – a apreciat Dan, cu subînţeles. Să sperăm că agendă găsită asupra sa ne va da posibilitatea să-i aflăm telefonul şi, apoi, restul… – a completat el, în timp ce ne îndepărtam de restaurant.
— Oare acest necunoscut n-o fi, cumva, o persoană cunoscută? l-am consultat.
— Te gândeşti la inginerul Grigore Manase?
I-am răspuns printr-un gest de confirmare.
— Regret, dar nu ţine! a zis, scoţând dintr-un buzunar o agendă îmbrăcată în piele neagră şi înmânându-mi-o. M-am uitat deja prin ea, dar n-am văzut numele lui Manase…
— Nu te pripi! i-am spus, după ce-am răsfoit notesul. Cum foarte multe persoane nu au consemnate numele întreg, ci numai o iniţială sau două, nu putem exclude prezenţa numărului de telefon al lui Manase. Şi, în orice caz, nu fără o verificare temeinică! În ceea ce mă priveşte, mi se pare foarte plauzibil ca interlocutorul doctorului Nemens să fi fost Manase… – i-am spus, restituindu-i agenda.
— De ce tocmai el?
— Pentru că nu văd cu cine altcineva s-ar fi putut întâlni doctorul în pustietatea asta… Sau, dacă vrei, nu pricep ce-ar fi putut căuta aici Manase fără să fi avut rendez-vous cu cineva. Şi, cum ambii aveau o întâlnire la aceeaşi oră şi într-un loc atât de puţin frecventat, acum, când primăvara se anunţă atât de vag, este firesc să conchid că cei doi au dorit să aibă o discuţie cu un caracter cât mai discret posibil…
— Ce am găsit noi aduce mai curând a execuţie în masă, decât a discuţie cu caracter discret…
— Când o discuţie degenerează până la dezlănţuirea unor pasiuni, se poate ajunge şi la o confruntare…
— O confruntare care se soldează cu o triplă omucidere?! m-a întrerupt el, ironic.
— Ţinând seama de natura rănilor prezentate de victime, cred că bilanţul dramei include un dublu asasinat şi… o sinucidere…
— Te referi la faptul că soţii Nemens au fost împuşcaţi în frunte, iar Manase în tâmplă?
— Întocmai. Primii doi nu aveau posibilitatea să-şi ia singuri viaţa. În schimb, Manase ar fi putut să-i ucidă cu uşurinţă. Apoi, după ce şi-a văzut victimele zăcând fără viaţă, s-a dezmeticit suficient pentru a realiza că va trebui să dea socoteală pentru fapta sa. În consecinţă, a întors arma şi s-a împuşcat în tâmplă – am zis, în timp ce mă străduiam să-mi imaginez scena pe care-o descriam.
— E adevărat… Locurile de penetrare a gloanţelor se pretează la o susţinere a interpretării pe care ai dat-o momentului în care-a intervenit arma crimei. Numai că, pentru a fi şi mai convingător, te-aş ruga să-mi mai dai un amănunt… Un amănunt, uite-aşa de mic… – mi-a spus, ridicând o mână şi arătându-mi, sarcastic, un fragment al unghiei degetului mic.
— Te referi la mobil? l-am consultat, cu un aer de superioritate voită.
— Exact! Mor de curiozitate să aflu ce conflict a existat între protagoniştii noştri, pentru a justifica poposirea lor pe lespezile din beton ale doctorului Dobrescu.
— Justificare?! Chiar crezi că poate exista o justificare pentru curmarea vieţii a trei oameni?! a fost rândul meu să i-o întorc, cu ironie.
— Mă rog… O explicaţie… Cât de cât plauzibilă… Ai putea să-mi dai? a mustăcit el.
— Sigur! Deşi nu ştiu de ce ai nevoie de o astfel de clarificare, când, din câte-mi amintesc, tu nu lucrezi de ieri de-alaltăieri în meserie.
— Unui biet locotenent nu poţi să-i pretinzi să fie tot atât de perspicace ea şi propriul lui căpitan… Mai ales când acesta este prea faimosul căpitan Apostolescu… – s-a plâns el, cu o făţarnică resemnare.
— De îndată ce componenţii dramei sunt o femeie nurlie, un soţ care-i putea fi tată şi… un bărbat tânăr, cu aspect de dandy, este firesc să constat că sunt întrunite toate componentele milenarului triunghi conjugal. Iar odată determinată existenţa acestei situaţii, mi se pare normal să ajung la concluzia că ne aflăm în faţa tragicului sfârşit al unei astfel de combinaţii.
— Această ipoteză presupune o legătură amoroasă între irezistibilul Manase şi infidela Angela Nemens, nu?
I-am răspuns printr-o înclinare a capului.
— Ai putea să-mi spui cum s-a putut statornici o relaţie atât de puternică între cei doi îndrăgostiţi, încât să se poată ajunge la crimă pasională? Ştiut fiind că oraşele de reşedinţă ale celor doi prezumtivi îndrăgostiţi sunt situate la o distanţă de peste cinci sute de kilometri? m-a consultat el.
— Oare ai uitat că tot ceea ce cunoaştem noi despre victime se limitează abia la numele şi profesia lor?
— Şi faptul că nu ştim aproape nimic despre ele, nu permite să le atribuim orice vină? mi-a întors-o el, cu candoare.
— Dar nici nu ne interzice să facem constatarea că, funcţie de înfăţişarea lor, totul pledează pentru ipoteza anunţată. Şi acum, revenind la întrebarea ta, ce ne împiedică să admitem că protagoniştii dramei au avut, cândva, condiţiile necesare stabilirii unei astfel de relaţii? Ce, putem exclude posibilitatea că inginerul Mânase să fi fost detaşat la Timişoara… sau să-şi fi făcut stagiul acolo…? Sau, ţinând seama de faptul că Emil Nemens era medic, de ce n-am accepta că acesta a venit să-şi facă specializarea la vreun spital bucureştean? Bineînţeles, însoţit de soţia sa…
— Şefu', este evident că, ştiind atât de puţine lucruri despre victime, se poate acredita şi varianta că între ele a existat raportul pe care-l susţii – a sfârşit Dan prin a-mi da dreptate. Dar asta nu mă împiedică să constat că, fie şi în această variantă, apare o anomalie capabilă să înlăture însuşi mobilul crimei.
— Fii mai explicit! i-am cerut, pe când pătrundeam în piaţeta din spatele Grădinii Zoologice.
— Dacă admitem că Manase este autorul uciderii soţilor Nemens, este firesc să ne întrebăm şi de ce a făcut-o. Pentru că, zici tu, soţul femeii a descoperit că este încornorat şi îi cere să-i lase consoarta în pace?! Sau pentru că nevasta lui s-a decis să rupă, faţă de soţ, legătura pe care-o avusese cu amantul ei?! Regret, dar astfel de motivaţii sunt total lipsite de temei. Dacă soţul dezonorat ar fi comis crima, aş fi putut pricepe ce l-a determinat s-o facă… Dar pe amant, nu pot să-l văd în rolul de autor… Deoarece nu-i văd motivaţia… – a conchis el, cu fermitate.
— În primul rând, atunci când avem de-a face cu o dezlănţuire de pasiuni, actele ce urmează acesteia, fiind scăpate de sub controlul logicii, nu au limite. Şi nici nu au nevoie de motivări raţionale, deoarece insanitatea ajunsă la paroxism nu mai ţine seama de nici un impediment. Iar în ceea ce-l priveşte pe autor, deşi era mai firesc ca acesta să fi fost soţul lezat în drepturi, rănile victimelor demonstrează că numai Manase putea fi mânuitorul pistolului – i-am răspuns, convins că nu puteam da altă interpretare celor trei împuşcături.
— Regret, şefu', dar nu ţine! a protestat colegul meu, în momentul când ne pregăteam să păşim peste liziera pădurii.
— Ce nu ţine? m-am mirat eu, oprindu-mă.
— Dacă Manase a fost atât ucigaş, cât şi sinucigaş, unde-i arma crimei? Trebuia s-o găsim la locul faptei? Şi, după cum ţi-am mai spus, n-am reuşit să dăm de ea!
Deşi Dan Simionescu îmi era foarte drag, reuşea, din păcate, să fie adesea teribil de agasant. Mai cu seamă în acele momente în care-mi dădeam seama că are dreptate.
— Aşa cum puştiul care-a descoperit dramă a luat cu el poşeta victimei, de ce n-am admite că şi arma crimei ar fi putut să tenteze pe cineva? Mai cu seamă că victimele zac în pădure de ieri seară… – i-am replicat, satisfăcut că am găsit totuşi o explicaţie.
Când am revenit la locul infracţiunii, doctorul Dobrescu m-a anunţat că a terminat examinarea preliminară a victimelor.
— Şi? l-am întrebat eu.
— După cum probabil că ţi-ai şi imaginat, ora decesului şi arma crimei sunt comune pentru toate trei victimele. În rest, nimic relevant! Să sperăm însă că rezultatul necropsiei va fi mai generos… – mi-a răspuns el, pe un ton de încurajare.
Pentru mine modul în care fuseseră suprimate victimele era evident, aşa că nu aveam motive să-mi pun prea multe speranţe în raportul de autopsiere. Mai puţin faptul că mobilul pe care-l atribuisem dramei trebuia sprijinit, în mod obligatoriu, de o constatare a medicului legist. În consecinţă, n-am ezitat să-l avertizez:
— Olimp, aş vrea să ştiu, în primul rând, dacă vreuna dintre victime a fost împuşcată din imediata apropiere a ţevii armei…
— E în regulă…! Pot să le ridic pentru necropsie?
Făcându-i semn să aştepte, m-am dus spre oamenii din echipa criminalistică, pentru a afla dacă şi-au terminat cercetarea tehnico-ştiinţifică. Iar cum aceştia mi-au confirmat c-au încheiat misiunea, fără a găsi indicii interesante pentru anchetă, l-am anunţat că-şi poate ridica „pacienţii”.
— Ai putea să-mi spui când au luat victimele ultima masă şi, eventual, ce anume, au mâncat? m-a întrebat Dobrescu, după ce le-a făcut semn brancardierilor să se apropie.
— Amândoi au dejunat pe la cinci după-amiază – i-a răspuns Dan, arătând spre soţii Nemens. El – mici – şi ea – un muşchi de vacă, fript.
Automobilul, o Dacie albă, era oprit pe partea dreaptă a şoselei, la cel mult zece metri de locul unde fusese descoperit proprietarul ei.
— După cum ţi-am spus, n-am avut timp să mă ocup de ea – a ţinut Dan să-mi reamintească.
— Nu-i nimic! O s-o examinăm împreună, acum! i-am replicat, pornind să fac un ocol maşinii.
Portiera din dreptul postului de pilotaj era deschisă vraişte şi cheile introduse în contact, iar fereastra opusă era coborâtă.
— Inginerul Manase şi-a abandonat maşina într-un mod care pare să spună că nu intenţiona să se îndepărteze prea mult de ea – a remarcat Dan.
L-am aprobat şi m-am strecurat în habitaclul ei. Câteva minute mai târziu, am coborât şi am examinat unicul obiect care-mi reţinuse atenţia: o batistă bine călcată, roz, de damă. O găsisem pe bancheta din faţă, pe locul alăturat şoferului. Am dus-o la nas şi am mirosit-o. Era îmbibată cu un parfum fin, din categoria Chanel sau Ninna Ricci. Am despăturit-o şi am văzut că într-un colţ avea brodată o monogramă. Privind-o mai îndeaproape, am descifrat o singură literă: „P”
— S-ar părea că inginerul a avut o însoţitoare, cu puţin timp înainte de a fi fost ucis… – i-am zis lui Dan, fluturând cu semnificaţie batista găsită.
— Prezenţa acestei însoţitoare nu poate fi contestată… În schimb, momentul în care aceasta s-ar fi aflat alături de victimă este greu de apreciat, deoarece batista ar fi putut să fie uitată de posesoarea ei cu ore sau chiar cu zile înainte de consumarea dramei… – mi-a replicat el, rezervat.
— Încă nu am întâlnit şofer care să se aerisească prin deschiderea ferestrei din dreapta. Cu această operaţie ocupându-se, în exclusivitate, pasagerul de pe „locul mortului”. Iar îndată ce acesta descinde din maşină, şoferul se grăbeşte să ridice respectiva fereastră, pentru a o putea deschide pe cea de lângă el…
— Şi, întrucât el nu a făcut aceste manevre, reiese că domnişoara sau doamnă „P” l-a însoţit până aici – mi-a continuat el raţionamentul. În consecinţă, de îndată ce această însoţitoare s-a aflat în locul şi în momentul comiterii faptei, se poate afirma că ea nu poate fi chiar atât de străină de cauză…
— Mda… Nu poate fi… – l-am aprobat eu. Ba mai mult prezenţa ei în imediata apropiere a locului faptei ar putea explica şi motivul pentru care nu s-a găsit arma crimei… – am completat, cu subînţeles.
— Într-adevăr, este o ipoteză interesantă… Numai că ea generează o anomalie, evidentă! Implicarea necunoscutei în cauză ne obligă să constatăm că triunghiul nostru e, de fapt, un patrulater. Nu crezi?
— Ba da, dar unde-i anomalia?
— Din câte ştiu, o relaţie de infidelitate conjugală presupune existenţa a doi bărbaţi şi a unei femei… Sau, dacă vrei, a două femei şi a unui bărbat… Iar cum în acest caz se constată prezenţa a două perechi, nu înţeleg cine putea fi partea păgubită… – şi-a exprimat Dan mirarea.
— AŞA CUM ŞI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI, e posibil ca şi eroii noştri să fie, de fapt în număr de patru… – i-am replicat, amuzat. Astfel, poate că în cadrul discuţiei care a avut loc între soţii Nemens şi Mânase să se fi petrecut ceva care a provocat gelozia necunoscutei, P” respectiv reacţia care a condus la uciderea celorlalţi trei. O astfel de versiune rezultând din însăşi prezenţa acestei necunoscute la întâlnire. Unde dacă nu ar fi fost implicată nu văd ce-ar fi putut căuta… – am conchis, dând din umeri.
— Da, e posibil… – s-a decis Dan să mă aprobe. Mai cu seamă că pentru această ipoteză pledează şi modul în care a fost împuşcat Manase… Presupusa criminală aflându-se în mod firesc lângă el n-a avut decât să îndrepte arma spre tâmpla însoţitorului ei, care-şi oferea profilul. În timp ce soţii Nemens, era normal să fie împuşcaţi în frunte, de îndată ce se aflau faţă-în-faţă cu mânuitoarea pistolului. Ce părere ai, merge? m-a întrebat el, cu satisfacţie.
— Bineînţeles! Orice variantă este bună… Când supoziţiile din care-a fost construită o susţin! Prin urmare, ne apucăm de treabă! m-am avântat, pentru ca, aproape imediat să realizez că începuse să se întunece şi că azi era duminică… Începând de mâine dimineaţă, desigur… – m-am grăbit eu să adaug.
