Eugen Barbu
CAIETELE PRINCEPELUI
Jurnalul unor romane volumul 4
— Cartea Morţilor, numită de egipteni „cartea ieşirii la lumina silei? E compusă mai ales din rugăciuni şi descrieri de practici care să împiedice putrezirea corpului, umeaeala, putrezirea uscată şi ferirea de viermi. Partea cea mai veche a fost scrisă ou 3.500 de ani î. ecn.
— Vechii locuitori ai Egiptului dezmembrau corpurile morţilor, apoi le ardeau; mai târziu le îngropau. Perioada îngropării coincide cu invazia unui trib de sumerieni care i-au învăţat pe autohtoni folosirea metalelor şi scriitura.
— Judecata morţilor avea loc, după credinţele egiptenilor, în Hala
Ivi Osiris; păcătoşii erau mâncaţide Mâncătorul de morţi, ceilalţi introduşi în regiunile divine erau numiţi Măă Khoru. Lumea subterană Sehnet – Hetep (dmpul păcii, câmpiUe elisee egiptene) se deschidea celui case avea cuvântui de trecere.
— Misterele lui Isis se celebrau pe lacul templului din Sais; în scena principală a misterelor, Isis apărea în haine de doliu, căutând rămăşiţele soţului defunct. Iată cum descrie mitul Plutarchos: „Rhea avünd legături cu Cronos, Ra a blestemat-o să nu poată naşte nici în cursul lunii nici în cursul anului. Hermes, alt iubit el zeiţei, jucă zaruri cu lună şi-i câştiga dte o şaizeci doime din fiecare zi de lumină; cu otştdgul făcu draci zile în plus; Osiris se născu în prima zi, a doua zi se născu Aruerls, numit de unii Horus cel Bătrln, a treia zfl se născu Typhon, nu pe calea obişnuită, d spătgând „peretele” mamei sale, a patra zi se născu Isis, în a cincea zi se născu Teleute, zisă şi Nephthys sau Aphrodite şi încă vreo câteva Victorii, zeiţe mai mici. Osiris şi Arueris aveau ca tată pe Cronos. Typhon se căsători cu Nephthys, iar Isis, fiică a lui Hermes, se uni cu Osiris înainte chiar de a se fi născut, în sânul mamei lor. Osiris le făcu cunoscut egiptenilor fructele pământului, apoi plecă în lumea întreagă pentru a o civiliza. La întoarcere, Typhon îi întinse o cursă cu un coşciug splendid construit pe măsura lui Osiris. Când Osiris intră în coşciug să-1 încerce, Typhon îl zăvorî şi îl aruncă în mare. După o serie de aventuri, Isis descoperi coşciugul, dar Typhon îl prinse din nou şi-1 sfâşie în 14 bucăţi îngropând separat fiecare bucată. Isis descoperi toate părţile îngropate în afară de membrul viril care fusese mâncat de animalele marine numite lepidot, negru şi oxirincus. Isis făcu o imitaţie care fu venerată mai târziu. Osiris luă în primire regatul subteran şi îl combătu pe Typhon.
— Multe scene din mitul lui Osiris relatat de Plutarchos au fost prelucrate de Misterele din Eleusis. (Vezi Istoria plagiatului).
— Preoţii lui Isis se rădeau pe tot corpul şi nu se îmbrăcau decât în bumbac. Simbolul lui Osiris era un ochi şi un sceptru. (E interesant de remarcat că şi creştinii au simbolul ochiului prin care îl reprezintă pe Dumnezeu.)
— Pisica simboliza luna, din cauza varietăţii părului, a activităţii sale din timpul nopţii.
— De citit Metamorfozele lui Apuleius – care a fost iniţiat în misterele lui Isis şi le descrie întrucâtva. Apuleius a fost primit în rândul Pastoforilor, preoţi de elită ai lui Osiris, a făcut jurământ de castitate şi a purtat tonsură, semn al noii sale demnităţi. (Castitatea şi tonsura au fost preluate mai târziu de preoţii catolici – N.)
— Misterele din Eleusis închinate lui Demeter-Kore, sunt nişte alterări ale legendei egiptene a lui IsisOsiris, în timp ce aceasta era o adaptare a unor mituri orientale.
— Perioada istorică a Misterelor din Eleusis nu începe decât cu secolul VI î.e.n. Ele deveniră religia oficială a Greciei.
— Cultul lui Demeter era comun tuturor helenilor, dar el se contopise cu cultul zeiţei autohtone Gea, formă primitivă a zeiţei-pământ. Misterele fură suprimate definitiv sub împăratul Teodosie, pe la 395 e.n.
— Cel care trăda misterele era pedepsit cu moartea şi confiscarea bunurilor; Eschyl, acuzat de trădare a secretelor, a scăpat numai fiindcă a dovedit că nu era iniţiat; Aristoteles a fost exilat pentru acelaşi motiv.
— Administrarea misterelor din Eleusis era în mâimle a două familii: Eumolpizii şi Kerycii; prima familie era originară chiar din Eleusis, deşi religia devenise religie de stat la Athena. Principalul hierophant era ales dintre Eumolpizi şi numit pe viaţă; dadukhos sau purtătorul de torţă era ales dintre Keryci, tot pe viaţă; mai era hierokeryxul sau heraldul sacru; apoi preoteasa lui Demeter aleasă din familia Phileizilor care locuia chiar în incinta templului şi numeroşi alţii.
— Aphrodite, născută din spuma valurilor, sau fiica lui Cyprus, prietena lui Cinyras, despre care poetul spune că ea (Aphrodite) iubeşte acel lucru din care ea însăşi a ieşit, făcându-se aluzie la mutilarea lui Uranus şi la acea putere care, chiar separată de corp, a putut să fecundeze valurile.
— Demeter sau Deo (acest nume la dativ ar părea că Demeter era un atribut al divinităţii, o calitate a acesteia – N.)
— Corybanţii erau trei fraţi; unul din ei fu omorât de ceilalţi doi. Aceştia, după ce înveliră capul mortului într-o stofă de purpură, îl transportară pe un scut de bronz pentru a-1 înmarmânta la picioarele Olympulul după ce l-au încoronat.
— Cabirii, de asemenea, au ucis pe fratele lor, dar nu capul ci phallusul lui l-au pus într-o urnă, îl duseră în Tyrenia şi acolo îi învăţară pe tyrenieni să adore un phallus într-un coş. (Această fabulă arată cât de asemenea era Dionysos lui Atys.)
— Dionysos mai era numdt şi Bassareus – de aflat înţelesul acestui cuvânt.
— În misterele din Eleusis se arăta epopţilor cel mai perfect obiect al contemplaţiei mistice (epopticon) – un spic de grâu secerat în linişte. Evidentă aluzie la Demeter care a dăruit oamenilor griul.
— Thesmophore = legislatoare.
— Katodos = aşa era numită partea din ritual care arăta coborârea Korei în infern.
— Bărbaţii erau excluşi de la sărbătorile Thesmophoriilor ceea ce e un indiciu pentru origina matriarhală a serbărilor.
— La sfârşitul misterelor din Eleusis, adunarea era concediată cu cuvintele Kogx om pax!
— Cuvinte inexplicabile; apoi s-a descoperit că brahmanii le folosesc până în zilele noastre. În limba sanscrită' sună astfel: Canscha om pacsha! Primul cuvânt înseamnă: obiectul celor mai arzătoare dorinţe ale noastre, al doilea e un fel de amin, al treilea are sens de curgere, fază, serviciu, şi e folosit în general după o libaţiune cu apă lustrală. (S-ar părea – şi aceasta este părerea lui N. – că Amin vine de la Amon; om, după unii vine de la horn în persană, care vine de la soma în sanscrită şi ar fi fost băutura sfântă a zeuor.)
— În misterele din Samothrake era obiceiul de a se face mărturisiri asupra greşelilor săvârşite.
— În misterele Cabirilor, adoraţia phallusului era un moment esenţiaL
— Cabirii sunt fiii lud Hephadstos.
— Cybele era considerată mama zeilor în Phrigia (frigienii sunt de neam thracic, lucru stabilit ştiinţificeşte, şi cumulând aceste informaţii poate se conturează mai clar o geografie spirituală a înaintaşilor noştri – N.). Strabon spune că preoţii cultului Cabirilor poartă nume obişnuite în riturile thrace, de unde au ieşit şi misterele orphice.
— Cultul lui Mithra este foarte vechi şi cunoscut încă de pe vremea când perşii şi hinduşii alcătuiau o singură naţiune, sau mai bine zis o familie încă nediferenţiată. Zoroastru este fondatorul prezumtiv al acestei religii, dar despre el nu se ştie mai nimic. Religia se bazează pe principiul binelui şi al răului – pe Ormuzd şi Ahriman (Ahura Mâzdă – legătură cu mezdeismul, iar Ahriman – legătură cu Arimi, Armeni, Ra, Rama etc.
— Adică se pot resuscita o serie întreagă de inferenţe ezoterice, unele expuse de Nicolae Densuşianu – N.).
— Trei legiuni de îngeri sunt în serviciul lui Ormuzd: Amshaspanda, Izeds (genii ale celor patru elemente) şi Feruerii sau Fravashii – arhetipurile sau ideile tuturor lucrurilor; ele descind temporar pe pământ pentru a se reîncarna şi după terminarea misiunii se înalţă don nou la ceruri. (Aici poate fi stabilită şi o sursă de inspiraţie a fUosofiei lui Platon).
— Iniţial, Mithra era unul din Izeds – el urcă deci până la izvoarele cele mai îndepărtate ale religiei.
— Din Assyria, cultul lui Mithra a trecut în Phrigia, unde a împrumutat chipul lud Atys, sub care îl vedem şi pe Mithra reprezentat de aici înainte. Mithra fu persan ca origină, chaldeean ca forme şi oa simbolism astronomic, frigian prin costum şi roman prin disciplina impusă credincioşilor săi. Era o divinitate esenţial ariană.
— După legendă, Mithra se născuse din piatră, simboMzând apariţia focului din izbirea silexului. Primul său adversar fu soarele şi el ieşi învingător şi făcu din soare aliatul său. La sfârşitul carierei sale e identificat cu soarele. Cea mai mare luptă a dat-o cu un taur stârnit de Jupiter Oromazdes (Ormuzd); taurul lna luat în coarne, dar până la urmă Mithra reuşeşte să-1 captureze şi să-1 ducă în spinare într-o grotă. Sensul ezoteric e că toată lumea trebue să-şi ducă în spinare povara pasiunilor, a datoriilor şi a grijilor şi că îţi trebue curaj pentru a învinge. Taurul scapă, dar soarele îi trimite vorbă printr-un corb unde este şi-1 sfătuieşte să-1 înjunghie. Mithra îl urmăreşte însoţit de dinele său, simbol al ascultării şi al fidelităţii, şi îl înjunghie, aşa cum fusese sfătuit.
— Din sângele laurului ucis se născură toate [dantele şi ierburile necesare oamenilor. Spiritul răului
Trimise emisarii săi: furnicile, scorpionii şi şarpele, pentru a distruge această sursă de viaţă, dar în zadar. Sămânţa taurului fu trimisă în sferele lunii unde germina şi dădu roade.
— La sfârşitul secolului I e.n., religia lui Mithra era în fruntea tuturor religiilor. Aceasta fiindcă nu era oprit aooesul la misterele ei nid unei rase sau limbi. Primii sectatori se recrutau ca şi la creştini dintre cei umili. Primii apostoli ai religiei lui Mithra au fost soldaţii. Nero a fost iniţiat în misterele lui Mithra; suitul a fost încurajat de Traian; Hadrian a interzis-o din cauza încercărilor crude la care erau supuşi neofiţii; în timpul lui Aurelian atinse apogeul popularităţii d. Mithra era deu$ invictus, neînvins, adică Soarele. Constantin a ezitat mult între mithradsni şi creştinism, neştiind ce să aleagă. După moartea lui Iulian, cceştinâsmiul nu mai tolera nici o religie în stat. Cultul fu discreditat, statuile mutilate, subteranele astupate, templele transformate în biserici, preoţii masacraţi. Sunt puţine scrieri sau referinţe despre acest cult, deoarece creştinii le-au distrus, considerându-1 cel mai primejdios pentru religia creştină. Cultul lui Mithra a fost considerat ca un fel de francmasonerie a antichităţii.
— Se observă că acest cult se desfăşura într-o grotă naturală sau artificială. Sectatorii erau obligaţi să ducă o viaţă morală, o viaţă exemplară.
— O statuie curioasă a lui Mithra este aşa-numita Ecooul Mithra sau Zeul Timpului. După formă, origina ei e din Assyria; e un om cu cap de leu, în jurul căruia se înfăşoară un şarpe: în cutele statuii sunt semnele zodiacului; se evocă cele patru elemente; alte semne mithriace găsite într-un templu: crucea prefigurând o planetă sau o constelaţie. Statuile îl înfăţişează pe zeu cu boneta frigiană în cap (oare de fapt pare a fi un fel de căciulă absolut asemănătoare cu cea pe care o purtau dacii – N.).
— Credincioşii se salutau cu cuvântul frate – toţi iniţiaţii consideiindu-se fraţi (ca şi creştinii mai târziu).
— Multe din riturile creştine au fost împrumutate de la cultul zeului Mithra: abhiţiunile, cinele sau mesele rituale şi altele.;
— Gradele în acest cult (după Cumont şi Goblet d'Alviella): 1. Corb; 2. Ocult; 3. Soldat; 4. Leu; 5. Pers; 6. Curier al soarelui; 7. Părinte (pater) – r. de aici vine obiceiul de a numi pe preot părinte, pater, fiindcă erau mai multe. Grade de pater.
— Cei care erau admişi la iniţiere pronunţau fraze ca: „am mâncat din tambur (tobă) şiam băut din ţimbal şi am învăţat secretul religiei” (frază asemănătoare întrucâtva cu cea a misterelor din Eleusis: am băut dyeon etc…
— N.).
— Zalatorii hâi Mithra, se recunoşteau şi după vorbele: „Dumnezeu este născut din piatră!” Ei primeau cuvinte de trecere, parole, pentru toate ode şapte sfere pe care trebuiau să le parcurgă după moarte pentru a ajunge la Ormuzd.
— Despre gnostici: Toate sectele gnostice erau dualiste, credeau în principiul binelui şi al răului. După creştinii ortodocşi, fondatorul acestor secte a fost Simon Magicianul. Fundamentul doctrinelor era ideea: creaţia vizibilă nu era opera divinităţii supreme d a unui demiurg, simplă emanaţie, depărtată de divinitate cu câteva grade. Printipalele ramificaţii erau: a lui Saturnin din Antiochia şi a Ophiţilor; în Ocddent erau sectele gnostice ale Basâlidienilor şi Valentinienilor. Basilides a fondat mai întâi secta lui în 105, la Alexandria; egiptean prin naştere, îmbrăţişase creştinismul. El susţinea că Christos nu a murit pe cruce fiindcă Simon Cyrenianul î^a luat locul şi a suferit în locul lui.
— Gnosticii făceau magie şi aveau amulete dintre oare una, numită abraxas, reprezenta fiinţa supremă cu cele cinci emanaţiuni ale sale: dintr-un oorp de formă umană se ridicau doi şerpi figurând nous şi logos (înţelepciunea şi cuvântul) – simboluri ale sensului intern şi al înţelegerii active; capul era al unui cocoş, simbol al lui phronezis sophia şi dynamis – scutul simbol al înţelepciunei şi biciu al forţei. Abraxas era numele pe care gnosticii îl dădeau Prea Puternicului, fiindcă literele ce formau cuvântul, în numărătoarea greacă, dădeau numărul 365, adică numele zilelor unei revoluţii solare.
— Şarpele care îşi muşca coada simboliza eternitatea.
— Cartea sacră a gnosticilor se numea: pistis sophia.
— Există şi azi o sectă gnostică: Mandeenii în văile Tigrului şi Eufratului; religia lor comportă elemente creştine din sursă marciooită şi manicheanâ.
— Despre Druizi: rangul de druid scutea de serviciul militar; învăţământul druizilor dura adesea douăzeci de ani şi era oral, deşi cunoşteau scrisul. Învăţăturile şi le transmiteau în versuri (ca şi la agatârşi – dar ne întrebăm: versul era doar un vehicul, folosit fiindcă se constatase că aşa se învăţa mai uşor, sau era o haină sacerdotală?
— Întrebare gen N.).
— Cea mai veche referinţă despre druizi urcă spre anul 200, când Sotion din Alexandria îi aminteşte într-o lucrare, astăzi pierdută. (Prea multe lucrări pierdute!
— Ar spune pe bună dreptate fratele Charroux!).
— Doctrina lor vorbea despre nemurirea sufletului. Cultul se practica în pădurile de stejar. (Vezi Frazer).
— Templierii: Ordinul cavaleresc al templierilor a fost fondat în anul 1117 pentru protecţia pelerinilor în Ţara Sfântă. Regele Baudouin al II-lea le dădu ca sediu la Ierusalim o parte din palatul construit pe locul unde fusese templul lui Solomon; regulile ordinului fură stabilite de Sfântul Bernard de Clairvaux; o viaţă de austeritate, castitate, sărăcie şi ascultare. De la Ierusalim se mută la Sfântul loan de Acră în 1187 eând creştinii au fost expulzaţi din Ierusalim; goniţi din Palestina în 1291, se mutară în Cypru care fu ultima lor reşedinţă. Ordinul devenind popular şi foarte bogat, Filip cel Frumos al Franţei împreună cu papa Clement al V-lea îi invită pe capii ordinului să vină în Franţa cu tezaurul. Marele maestru Jacques de Molay căzu în cursă şi a fost ars de viu; tezaurul era încărcat pe trei sute de catâri. Regele aresta pe toţi copiii templierilor din Franţa în 1307; în 1308 din ordinul papei Clement li se făcu proces în toate ţările creştine. În 1312 prin bulă papală se ordonă dizolvarea ordinului; rămăşiţele care scăpară neîmpărţite între cei doi asociaţi fură predate ordinului Hospitalierilor; în 1314 marele maestru şi mulţi alţi templieri au fost arşi pe rug la Paris; Spania nu a luat nici o măsură împotriva lor.
— Erau acuzaţi de magie, erezie; printre altele se spunea că sunt influenţaţi de erezia gnostică a ophiţilor, lucru neadevărat, deoarece această sectă fusese extirpată din Syria şi din tot restul lumii cu opt sute de ani înainte de înfiinţarea ordinului.
— Secta asasinilor: Ismailiţii sunt eretici mahomedani care apărură pe la anul 863; ei credeau că Ismail, fiul lui Djafer, era cel de al şaptelea imam, ceea ce îi dădea jurisdicţia supremă asupra Islamului. Din această sectă se născu pe la sfârşitul secolului al XI-lea secta numită Ismailienii de est (de istoricii Hassan-benSabhah, coleg de studii şi prieten cu Omar Khayam şi cu Nizam-ul Muhik, oare deveni mai târziu mare vizir). Zelatorii acestei secte foloseau asasinatul şi acţionau sub influenţa haşişului. În 1257 au fost desfiinţaţi în Persia şi în 1272 sultanul Egiptului le distruse ultimele fortăreţe.
— În Syria au fost vecini cu templierii care posedau aici multe castele-f ortăreţe; dar se combăteau reciproc cu violenţă.
— După ce în gradele inferioare neofitul era învăţat să creadă orbeşte în preceptele religiei, în ultimul grad era iniţiat să privească cu indiferenţă violările legii religiei sau moralei; trebuia să se îndoiască de tot şi să aibă ca principiu că nimic nu era oprit.
— În Syria, ismailiţii, descendenţi din secta asasinilor, au decăzut la o religie a promiscuităţii. Ei pretindeau că adoră pudendum muliebre, zicfiod: de aici am ieşit, aici o să ne întoarcem… De aici nu se poate deduce o supravieţuire a culturii naturist sirian al Marei mame, Cybele – dea mater.
— Sfânta Vehmă: tribunal improvizat în Westfalia prin secolul al XIII-lea ca o măsură a locuitorilor de a se ajuta singuri împotriva răufăcătorilor şi jefuitorilor.
— Sensul cuvântului e obscur. Vehm sau fehm pare a deriva de la fama – lege întemeiată pe opinia comună (common law); fehm înseamnă de asemenea lucru pus de-o parte – deci tovărăşie, comunitate.
— Afiliaţii posedau un limbaj secret, cum ar fi iniţialele SSSGG – Stock, Stein, Strik, Gras, Grein – baston, piatră, coardă, iarbă, ceartă.
— Pedeapsa ce se aplică în cele mai multe cazuri de către tribunalul Sfintei Vehme era spânzurătoarea, pedeapsă ce se dădea în Evul Mediu pentru furt, fiind un indiciu asupra delictelor pe care le combătea Sfânta Vehme. Unele categorii de cetăţeni nu intrau în competenţa Sfintei Vehme: femeile, copiii, evreii, paginii, marii nobili.
— În 1371, împăratul Carol al IV-lea dădu un cod de justiţie Westfaliei, în care însă recunoştea competenţa Sfintei Vehme şi îi predă pe criminali. În umbră activitatea ei se menţinu până în 1811, când francezii ocupanţi aboliră ultima curte liberă a Vehmei din Gemen în Münster.
— O altă societate secretă: Steinmetzen = tăietorii de piatră ger-” mani, la început o asociaţie de meserie, apoi devine puternică în Evul Mediu. Unii comentatori consideră că Steinmetzienii sunt strămoşii francmasonilor. Loja din Strassbourg era forul suprem, după cum reiese dintr-un regulament din 1459, şi încasa un tribut anual de la celelalte loje.
— Când îşi alegea un supraveghetor, un maestru, îl punea să depună jurământ pe sfântul echer şi compas că va feri clădirea de orice rău.
— Erau două categorii: Wortmaurer – zidar de cuvânt şi Schriftmaurer = zidar de scris; deci maurer înseamnă acelaşi lucru cu francezul. Maçon.
— Obiectivele acestei asociaţii erau de a furniza de lucru, de a acorda ajutor şi de a se impune un fel de monopol în această meserie.
— Companionajul francez: o tovărăşie de meseriaşi, o întovărăşire. Avea trei grade: ucenic, tovarăş (compagnon) şi meşter.
— Companionajul era format din patru meserii – tăietor de piatră, lăcătuş, tâmplar, dulgher. Ei au întemeiat organizaţia numită Turul Franţei, datorită căreia un membru putea să găsească de lucru În toată Franţa folosind cuvintele de ordine diate de asociaţie.
— Companionaful îşi recunoaşte trei întemeietori: regele Solomon, meşterul Iacob (Jacques) şi meşterul sau moş Subise, toţi trei întâlniţi la construcţia templului din Ierusalim. Asociaţii se împărţeau în trei mari diviziuni, fiecare patronată de unul din cei trei corifei ai ordinului. Exista un ritual scris arătând obligaţiile pe care oompanionii le aveau unul faţă de altui
— Legendele privitoare la cei trei părinţi ai companionajului sunt cele vehiculate şi de francmasonerie.
— Se subliniază asemănarea dintre destinul maistrului Jacques, aşa cum e arătat în legendele asociaţiei, şi ritualul patimilor mântuitorului; riturile de. Iniţiere seamănă cu scenariul patimilor lui Iisus; aceeaşi observaţie se poate face şi în cazul riturilor de iniţiere la carbonari şi la alte societăţi secrete. (Vezi Istoria plagiatului).
— Companionaful s-a stins din cauza apariţiei diumuluinde-fier. Ei a obişnuit Franţa cu societăţile secrete. El e o supravieţuire a unor obiceiuri medievale în societatea modernă.
— Societatea Despicătorilor (Ies Fendeurs) pare a fi o reeditare a ritului secret al Cărbunarilor (Ies Charboniers).
— Societatea Charbonierilor a fost întemeiată la Paris în 1747 de cavalerul de Beauchene, francmason cunoscut şi maestrul unei loji pariziene. Membrii se numeau între ei: bon cousin, Les Fendeurs admiteau în rândurile lor şi femeile.
— Rose-Croix – nu sunt dovezi sigure că a existat; în caz afirmativ ea închide lanţul societăţilor ezoterice dintre Evul Mediu şi timpurile moderne.
— La începutul secolului al XVIIlea un manuscris anonim care trecea din mâna în mină în Austria şi Germania de Sud prezenta istoria unui anume Cristian Hosenkreuz, fondatorul unei aşa-zise confrerii secrete. Manuscrisul a fost tipărit, în 1614, la Cassel sub titlul: Allgemeine und General – Reformations der ganzen unten Welt… Fama fraternitatis des lölichen Ordens der (RosaeCrucis).
— Cartea raportează următoarea istorie: Christian Rosenkreuz, născut într-o familie nobilă din Germania, a crescut într-o mânăstire, şi a călătorit în locurile sfinte, Egipt, Fez, Damasc. Apoi se întoarse în Tyrol şi scrise o carte. El îşi luă ajutori din vechii lui colegi de mânăstire. După cinci ani adepţii porniră în lume cu scopul să vindece bolnavii fără plată. Rosenkreuz a murit în vârstă de 106 ani. El prescrise o tăcere de 100 de ani dar tăcerea fu întreruptă cu ocazia descoperirii mormântului fondatorului R+C. O altă lucrare R+C apăru, sub titlul de Confesio CR. ad eruditos Europae. Ultima publicare a Confesiunilor şi a Famei apăru la Frankfurt pe Main în 1617. Unii autori au atribuit paternitatea Famei lui Martin Luther – după majoritatea, însă, ar aparţine theologului wurtemburghez Johann Valentin Andreae (1586 – 1654). După autor, societatea nu fu niciodată decât un vis eterat; e greu de spus cine inventă acest mit.
— Fama dezavua orice practică interesată; a fost calomniată de forurile bisericeşti, dar e clar că a avut scopuri nobile, filantropice.
— Societatea Rozicruciană din Anglia cere de la candidaţi un titlu masonic, ceea ce înseamnă că exclude femeile. Ea practică un rât ezoteric şi e condusă de un mare Mag. în Franţa un titlu de grad masonic este ol de rozkarucian; nufmeroase alte grade R+C sunt împrumutate de masoni de la rozicrueieni.
— Societatea Iluminaţilor. În 1776, un profesor de drept canonic de la universitatea bavareză din Ingolstadt, Adam Weishaupt, în vârstă de 28 de ani, a înfiinţat Ordinul Perfectibiliştilor, cu soop de a lumina umanitatea în domeniul politic şi religios; se cerea ca membrii să renunţe la orice dogmă religioasă, să se declare republicani şi să dea ascultare consiliului suprem al ordinului. TiCul fu schimbat curând în aceia al Iluminaţilor.
— Sistemul de organizare era asemănător cu al francmasonilor. Iisus era invocat ca mare maestru al Ordinului. Weishaupt se năimea Spartacus; printre membri se pare că a fost şi Ducele de Orléans, numit mai târziu Philippe Egalité, apoi Goethe şi Herder. Cu primirea baronului Knige se produc disensiuni; curând ei se declară făţiş contra oricărei ierarhii, pentru confiscarea proprietăţii private, proscriţiunea cultelor etc.
— Fiâadelfienii sau Olimpienii – constituită în scopul de a mina regimul napoleonian – întemeiat de generalul Mallet şi prietenul său colonelul Oudet, mai întâi fără pretenţii politice. Societatea nu a avut nici un rol în încercarea de răsturnare a lui Napoleon.
— Carbonarii – a fost înfiinţată ia Geneva în 1809, de diverse personalităţi, printre care regina Carolina a Neapolelui. Figura centrală este ministrul de poliţie din Neapole, Maghela, sub Joseph Bonaparte. Idealul lui Maghela era o Italie independentă sub un guvernământ constituţional; pentru asta a luptat să-1 despartă pe Murat de Napoleon. Francmasonii erau admişi cu prioritate. Societarii se numeau între ei: bon cousin. Carbonarii au avut o răspândire mare, au tratat direct cu regele Ferdinand al Palermo-ului, au militat pentru o constituţie pe care Ferdinand de Bourbon a promis-o, dar Ha presiunea împăratului Austriei nu şi-a mai ţinut promisiunea. Carbonarii au încercat să organizeze o ambuscadă, dar complotul a fost deoonspirat, societatea a fost sfâşiată de schisme, au început în Napole acte de brigandaj care au fost puse pe socoteala Carbonarilor. Carbonarii se unesc cu societăţile similare, Federaţi şi Adelphi; în 1820, în Piemont, prinţul Carignano era în fruntea mişcării carbonare, dar a comis indiscreţii faţă de ambasadorul Rusiei şi Austria a masat trupe la frontiera regatului Palermo; în 1821 armata se răsculă în favoarea Constituţiei şi Carignano care nu rămăsese între Carbonari decât pentru a-i trăda fu proclamat regent. Apoi lăsă să intre armatele austriece care retotronară absolutismul. Numele societăţii vine de la o legendă după care nişte revoluţionari s-ar fi retras în păduri şi sub masca unor cărbunari ar fi dus agitaţia mai departe prin oraşe, iar regele Francise I le-a promis protecţia. Legenda nu e verosimilă, dar societatea a funcţionat şi a avut mare popularitate.
— Societăţi criminale în Evul Mediu – cerşetorii uniţi în le Grand Coesre sau Regatul Thunes; în Anglia tühaxü se oonstituiseră în Upright men.
— Camorra: o societate născută la Napole prin 1820, din foşti condamnaţi, avea de scop să încaseze anumite sume de la cei închişi, iar în schimb să le acorde protecţie împotriva altor arestaţi oare se uneau pentru a-i jefui pe ceilalţi.
— Mafia: societate secretă siciliana; a luat fiinţă în secolul al XIXlea cSnd curtea Napolelui, gonită din Italia de armatele lui Napoleon, a căutat refugiu în Sicilia unde a obţinut protecţia flotei lui Nelson. Insulă era plină de briganzi şi regele, pentru a avea o pârghie contra lor, angaja pe unii din ei să facă poliţia insulei. Ulterior, aceştia au devenit atotputernici. Era condusă de un cod particular numit Omerta – un cod al răzbunării împotriva trădătorilor; nici un membru nu avea voie să depună mărturie în justiţie împotriva tovarăşilor săi.
— Societăţi secrete în Irlanda: Whiteboy servi multă vreme pentru a desemna pe orice răufăcător agrarian. În realitate, Whiteboy era o societate protestantă cu scopuri revoluţionare oare a fost înfiinţată în comitatul Tipperrary pe la 1761.
— Apărătorii – înfiinţată de catolici pentru a se apăra de violenţele protestanţilor.
— Irlandezii Uniţi (1791) – scopuri: reforma sistemului parlamentar, emanciparea catolică, separaţia bisericii şi statului Irlandez etc.
— Ribonmen = oamenii cu panglică sau cu cordon; descinde din Apărători.
— Societatea Oranjistă: fondată de catolici pentru a se apăra de persecuţiile şi violenţele protestanţilor – ritualul era împrumutat de la francmasoni; la început epäu două grade: Orange şi Markman.
— FenianU sau Fraternitatea Republicană Irlandeză – înfiinţată la Poris şi New York de doi emigranţi Irlandezi: John O'Mahony şi James Stephens. Numele de Fenian i-a fost dat ulterior. Se oonstituiră cercuri în armată, în străinătate; adepţii mişcării erau în majoritate muncitori, şi ţărani; făceau şi exerciţii militare.
— Ku-Klux-Klan – numele sugerează zgomotul pe căire îl face o puşcă atunci când se armează (o puşcă cu cocoş). Societatea a fost întemeiată la Nashville-Tennessee, de un grup de sudişti, pentru a combate reacţia sclavilor eliberaţi, în 1867. În 1916, societatea fu reînviată de un vechi pastor metodist, William J. Simmons. Se apărau principiile sacre ale cavaleriei. Dezvoltarea caracterului, apărarea femeilor, protecţia căminului, patriotismul, menţinerea supremaţiei rasei albe. Soldaţii negri demobilizaţi din primul război mondial nu suportară această campanie în care ei erau victime sigure. Un alt scop era că evreii să nu mai controleze comerţul ţării şi că educaţia naţională să nu mai fie sub controlul catolicilor; se opune de asemenea gangsterilor; urmăreşte preponderenţa protestantă.
— Thugii numiţi şi Panseghars – crimele lor erau comise în scopuri religioase pentru a se aduce jertfele cuvenite zeiţei Kali, zeiţa distrugerii. E interesant că în rândul Thugüor activau şi bărbaţi de religie musulmană. Cerşetorii erau apăraţi.
— Drvzi = populaţie de trei sute de mii de oameni în sud-estul Damascului. Druzii au fost la începuturi ieşiţi din aceeaşi sursă ca şi Ismailienii sau Asasinii, dar urmărea scopuri mai nobile. În 1029 un persan, Hamza, edita Scripturile Druzilor – Kitab-el-Hikmet – Cartea înţelepciunii; filosofia lor e următoarea: Dumnezeu e unul, iar cel denal şaselea calif fatimit e ultima lui ipostază omenească, el a dispărut, dar va reveni să judece pe cei drepţi şi pe nedrepţi.
— Sectanţii treceau prin diferite grade de iniţiere.
— Secta numită a Ansariehüor sau Nosairüor, o sectă arabă din munţi. Ca şi druzii, descind din secta eretică a Ismailiţilor. Ismailiţii au fost fondaţi în 863 în Syria de Abdalah, fiul lui Maimun, care fugise în Persia neputând impune credinţa sa cu ajutorul armelor. Articolul esenţial al doctrinei Ismailiţilor era că Ismail, fiul lui Djafer” al şaptelea Imam, închide seria Imamilor, în timp ce perşii ortodocşi aminteau că al optulea Imam pe Moosa, fratele lui Ismail. După Ansarieni, Mohamed se află încă pe pământ; există un singur Dumnezeu, manifestat în trei persoane: Mâna, Ism şi Bab. Mână este substanţa, esenţa tuturor lucrurilor; Primul Ism a fost Adam, apoi Noe, Iacob, Moise, Solomon, Iisus, Mahomed; primul Bab a fost Gabriel, apoi îngerii. Bab e poarta prin care se ajunge la cunoaştere. Trinitatea e figurată prin iniţialele celor trei ipostaze divine: AMS – (Ansarienii?)
— Sub spadă, sub frânghie, sub tortură, muriţi surâzând, voi sunteţi fericiţitt – spune o formulă din ritualul lor.
— Ei acceptă metempsihoză, au o liturghie împrumutată de la creştini, folosesc precepte din Coran, cred că divinitatea se ascunde în lumină, practică reguli de caritate – o religie eclectică.
Cauza ideii de libertate: eliberarea de pământ. (Spengler).
Jurnal de la Poiană
Primesc rar vizite şi numai prieteni verificaţi. Câteodată pică şi câte un neavenit pe care-1 expediez repede. Toţi se uită de pe terasă la munţi, fac un panoramic al locului plin de pomi şi se entuziasmează de păuni. Mai rar se comentează statuile lui Apostu, de unde se vede că predomină utilitarul. Sunt întrebat mai ourând de preţul vilei, al livezii şi al celorlalte decât despre necesitatea femeilor de piatră. Vine la mine doctorul, cu care sunt amic de multă vreme. Un om muncitor, splendid, onest. Cariera lui merge greu şi nu din vina să. A fost în Anglia, în Franţa, e reputat în România, dar, pe măsură ce-i sporesc clienţii, profesorul său îl budează şi-d face toruri în spitalul pe care-1 conduce. Vine sâmbătă şi duminică aici cu soţia. Este excedat. Ar vrea un spital mic, de provincie, în oare să fie singurul care decide.
Lirica este o artă anahoretă. (G. Benn).
Harta muzicală a lui Janus: harfa cu căderile ei de ape sau evocări de talazuri.
Pentru Săptămâna Nebunilor: Curtea Domnească, care era situată în actualul patrulater: strada 30 Decembrie, Smârdan, Piaţa de Flori şi Şelari, fusese construită de Mircea Ciobanul. Aici Ştefan cel Mare petrecuse trei zile după ce-1 învinsese pe Radu cel Frumos, luându-i soţia şi fiica Voichiţa. Reparată de Matei Basarab, când a fost văzută de Paul de Alep era, minunată ca eleganţă şi îndntătoare la privire„. Antonie Vodă din Popeşti ducea aici o viaţă sărăcăcioasă, mâncând în zi de dulce carne fiartă cu apă şi sare, iar În zi de post fasole şi mazăre fiartă; vin avea cât căra fiul său din târg pe bani”. „Grlgore Ghica începe un palat nou punând pe giupânesele de au fost cărând var şi piatră împreună cu ţiganii cei de dârvală.” Gheorghe Ducă Vodă a avut pe marele logofăt Şerban Oantacuzino ca ispravnic la ridicarea Caselor Domneşti ce au înnădit pe cele făcute de Matei Basarab, reuşind să facă „Palat Regal destul de strălucit44. Constantin Brâncoveanfu face şi el o casă domnească pe sülpi die piatră cu trei canefasuri „şi alte oase ale coconilor domniei mele„. Turnul Puşcăriei fiind lovit de trăsnet, Brâncoveanu a zidit o nouă clopotniţă cu ceasornic, cum n-a mai fost înainte de alţi domni. „Scara maestră de marmură nu este de mediocră mărime”, spune un italian în drum spre Bucureşti. Grădina, destul de frumoasă, desenată după bunul gust italienesc, având la mijloc una belâa loggia pentru că domnul să mănânce acolo şi să se odihnească în timpul verii în mijlocul a diferite flori, orânduite în spaüer, împrejur. Baia de manmură era adusă de la Ţarigrad şi îngrijită de doi meşteri armeni. Ştefan Oantacuzino a făcut şi el un palazzino di otto stantze. Focul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-turc din 1769 – 74, au lăsat în ruină Curtea Domnească. Alexandru Ipsilante zideşte Curtea Nouă de pe Dealul Mihai Vodă, mai mult o cazarmă turcească. Este însă distrusă şi aceasta de incendiu, luând denumirea de Curtea Axsă. Curtea Veche rămâne adăpostul tuturor calicilor de pe podul alăturat care avea acelaşi nume (Calea Rahovei de azi), care îşi găseau refugiul în beciurile de jos, în fostele bolniţe şi băşti ale Visteriei, în vechile odăi ale Seimenilor şi în adăile de sus unde fuseseră sălile Divanului, Spătăria mică eu stele, odăile pentru musafiri ca şi casele dinspre Doamna. Caii arnăuţeşti fac putoare şi udătură prin beciuri şi prin bolţi. Rămâne numai casa de cremenalion (tribunalul şi puşcăria pentru condamnaţi). Orbii, ciungii, şontorogii, sandalul, oamenii fără mâini şi fără picioare, care mergeau în cărucioare, îşi făcuseră din Curtea-Veche, un sălaş ca la Curtea Miracolelor a lui Hugo din Nôtre Dame de Paris. Când Vodă Mihai Şuţu fugi la Braşov (în mai 1802), fugiră şi boierii, negustorii, şi o parte din orăşeni, Buourescii rămaseră în seama vagabonzilor cutezători, acei Crai de Curtea-Veche, după locul unde se oploşiseră. Nu se vedea un om pe drum şi zidurile înseşi păreau sălbatice şi înfriooşătoare pentru privitori. Doar dinii se arătau, şi aceia speriaţi, căci zi şi noapte urlând, turburau pe fiecare. Curtea fu prădată, ca şi semnele domniei (de la Curtea Nouă, din Dealul Minai Vodă) ca în răscoalele vechiului Bizanţ. Se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tuiuri şi steaguri. În iunie 1807, Alexandru Ipsilante fugi şi el din Bucureşti, oraşul căzând iar pe mâna Crailor sub un nazir, împărţitor de dreptate fiind vătaful lui Filipescu (N. Iorga). În guvernul provizoriu se afla şi câte un aventurier străin, ca medicul Bogiiaco, al cărui fiu fu revoluţionarul şi poetul, ziaristul Cezar Bolliac.
Deasupra versurilor lui Gongora stăruie lumina rece a Romei. (Hugo Friedrich).
Oraşul e un spectacol văzut prin fereastra bucătăriei. (Spengler).
Sonate da ballo de Corelli, că hartă muzicală în Janus.
Cuvintele: sminteala jupâniţei (ca titlu de nuvelă); înţiglat ca aga Iordache Balş; stă la lafuri cu cumnatul său; libovnic; cu pohfală; scoase dintr-un scrinel; Sinaxar (Cartea Vieţii Sfinţilor); un om smârd (murdar); după şart o peţi; nu era orice fel de boer tănănău; Cântec: Tu eşti puişor canar…; un miel rupt în ţiglă; endruşaimi şi lămu (în Ghica); să fie de paradigmă (pildă); fumară din ciubuc de antep (vişin mirositor); băutură arămească; (vin chihlimbariu); dată un auşel (găinuşe); tartalac (pasăre mică şi galbenă); babură (ploua); haină cu baigafir (aurită); vitele băuneau; un budugan {arbore scorburos); buginiră după masă (leneviră); haiduci de curte; cabulipsi (catadixi); boemi să răspundă; Iordache Balş dădu o cambie; bă, carcaleţilor!; un zaraf cealău (înşelător); o dabilă de cal; o cocie de trăsură (hodorogită); un câmp de colilie (părul zânelor); un coroi (pasăre răpitoare) se învârtea deasupra ududuioului; se cotârşeau pisicile pe acoperişuri; de sărac ce era îi cânta cucul în pungă; mânca sfinţi şi scuipă draci (făţarnic); servitori robi stinseră ultimele făvaluri (felinare); o şamgea (şamalagea) de Damasc; i-a trimis nişte stigleţi şi floreni; un géar de Indea; avea gheliruri (câştiguri neaşteptate); fata se ghilosea (se spăla mult); jucau ghiordum (stos) ori panţarolă; un cumnat gubav (sifilitic); pândeau la gotcani (cocoşi sălbateci); îşi făcuse adiata (testamentul); îi cântase de bine pasărea Alcion; dase amărăluţă (iarbă) în pădure; deschise anatef terul în canţilerie să-i arate dăjdiile şi situaţia; schelele de la Balş; luna lui Cărindar (ianuarie); o livadă de pruni în chiamăt (belşug); la Cristovul viilor (când începea culesul); boer dugos (posac).
Les jolies moralisées (spectacole cu morală) – premiul întâi: un crin de argint; al patrulea: o pereche de claponi. Cum zice Huizinga (Amurgul Evului Mediu): viaţa era aprigă, aşa încât suporta mirosul de trandafiri şi de sânge. Bisericile miroseau comme s'il fust lavé d'eau rose (ca şi cum ar fi fost date cu apă de trandafiri); preoţii chiar apăreau în altar cu cununi de trandafiri roşii.
JOCURI RĂUTĂCIOASE
(Istoria plagiatului):
Aristotel (Etica nicomachică): Ceea ce este ochiul pentru corp, este pentru suflet inteligenţa.
Torna d'Aquino: Aşa cum omul are de la naştere văzul exterior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior prin care să judece şi să dorească ceea ce este bun, potrivit adevărului.
Dante: Aşa cum partea simţitoare a cugetului îşi are ochii ei cu care află deosebirile dintre lucruri, după cum sunt colorate pe dinafară, tot astfel partea raţională îşi are ochiul ei.
Simbolul apostolic – cea mai veche mărturie de credinţă creştină. Denumirea de simbol vine de la grecescul indiciu, semn, semnul adevăratei credinţe, symbolon, care mai poate însemna şi o lucrare comună. Simbolul de credinţă era un rezumat al învăţăturii creştine, pe care credincioşii îl rostesc pe dinafară cu ocazia botezului. Învăţatul norvegian Caspari credea că acest simbol a luat naştere nu la Roma, ci în Asia Mică, în cercul Sfântului Ioan, de unde a venit la Roma la începutul epocii postapostolice. Kattenbusch susţine că simbolul a apărut la Roma în jurul anilor 100 – 120. Simbolul de credinţă oriental are o istorie mei obscură. Simbolurile de credinţă orientale prenioeene se caracterizează prin adaosuri antieretice, iar faţă de vechiul simbol roman prin trăsături mai mult sau mai puţin dogmatice şi subiective (pentru discuţiile de la Academia grecească. Patrologia).
Cuvântul trebue cerut de idee, să devină de nesuprimat. (Gâde).
Mihaaai, pentru Janus (bonomul meu amic), cu limbajul lui aproape argou: mă, ascultă la mine, nu am katharsis, mă înţelegi? Nu fi mai catolic decât Papa; Mare scofală; lucrez la Odaia de Comerţ, unde sunt vârfuleţ administrativ, T. are conversaţie; hobby-vl inginerului iondu (taie cu mâna aerul, se şterge pe mustăţi); te-am scos în lume, mamă dragă; ce, ai nas de ceară?; Sunt coconos componist! Tizu cu Ninoşka în flirt; nu am comerciu cu ei; din greşală, mă stimează toverăşu; Maurice Oxford, mă rog (maşină); vă stau la dispoziţie, rezoluţia ajungându-mi; să-ţi fac mic reportaj de la mare; în fiecare om doarme o canalie, dar într-însul bestia are insomnie; mama lui de peşte; bref! Tot stând pe scaun s-a lăţit într-o parte a locului; Manolache, beat, spărgea burlanele cu capul, era el de o cuitură îndoielnică, tuns; ai împuţit-o, Popescule, mi-am spus; Eu, spre deosebire de tine, mai stau de vorbă cu mine însumi; sărise din baie; ce md-am spus: de eotulică!; Finesse! Zău, tu? I-am spus; cu totul accidental mă duceam la piaţă să iau nişte mere să le duc cuiva la spital şi, ca să fiu hiperbolic, îi spun: aici e un câine mort, îngropat, n-o să-1 dezgrop eu! Asta, alât monument: impiegat la serviciul Abonamente radio; ascultă guguştiuc! Din ce mi se trage? Mi se trage din cauză că gândesc. O zbârcisem; Ca beneficiari ai unui naufragiu social; ăştia făceau fascism şi comunism la modul oriental (Paul Eluard). Ce sminteală e în lumea asta! Aplauda ca un Înotător. Cine stă şi pândea la pod?
Pentru personajul C.: Epigramă – de un poet cumsecade (pentru Săptămâna Nebunilor):
Ea pe sub şefi de cabinet H vin cadouri berechet Şi-i curg attt de fin ciorapii Că printre ei fnouţă crapii…
Tot ea, caracterizată de acelaşi: se ciocneau carâtele pe drumul Snagovului (ca să vorbim în limbaj cronicăresc) ca să fie găsită de curtezani (din cauza tatălui care era mare la curte), era grăbită la ciocnire, arunca cu p… în cine voia şi nu voia;
Aruncătoare, domnule J avea o andrea în locul ştiut şi o mânca; unul din soţi oare-i ducea mătuşile la Domniţa Bălaşa la biserică îngenunche în stradă ca s-o hotărască să nu iasă cu o pălărie ridicolă, violetă.
Nume: Nina Vespasian.
Stricte sic dictus (spus ouvint cu cuvânt).
Fascinantă Genealogia Cantacuzinilor de Iorga (posibil model pentru Princepele).
— Banul din 1787 purta cu mândrie vulturul bizantin pe armele sale şi pecetluia cu acelaşi însemn actele sale, scrisorile, zapisele. Citiseră învăţate cărţi latineşti, alături de lucrările lui Duoange (asupra Bizanţului), citiseră basme despre Luchie Cusin Craiul catilor, despre Cusinos Catioos din oare veneau neapărat Cantacuzinii, despre descendenţa lor candinavă (scandinavă). Vechii Cantacuzini se luptau cu norodul Chimbrilor. Feloponezul fusese moşie Cantaouzină după vechi acte, închinători ai lui Zeus la Olimpia.
Mihai Banul respinge aceste începuturi fabuloase. Nu era ceva nou: Cornarii veneţicni visau că au sângele Comeliilor Romei sau ai Cervilor din Ragusa. Iată o genealogie: loan Gheorgfoe Heracleu Despot, purtase în veacul al XVI-lea titlul: Angel, Flaviu, Comnen, moştenitor al împărăţiei de Răsărit, duce al Terii Româneşti, Moldaviei şi. Basarabiei, despot al Beloponezului. Principe al Thesaliei, Macedoniei, Conte de Epidaur, Corinth şi de Ungaria, Marchis de Ilfov (Hyephov), Romanaţi, Teleorman, Suceava, Galaţi, lalomiţau Prahova şi Dâmboviţa, domn al Oltului şi Mehedinţilor, gospodar de Hotin şi Giurgiu, precum şi al Ocnelor de la Telega, baron de Mohilău, Zănoagă, Afumaţi, amândoi Filipeştii şi altor posesiuni cantacuzineşti prin Ucraina şi Ardeal…
(Asta ar merge pentru un urmaş ridicol al acestei familii care ar arbora asemenea titluri. De gândit pentru Săptămâna Nebunilor).
Totdeauna muzica a fost suspectată, mai ales de cei care o iubeau mai mult (Vezi Nietzsche). (Thomas Mann).
Neftiotache, latron al fiului curvei şi birjarului din Săptămâna Nebunilor.
Supernovele – stele strălucitoare oare apar şi dispar brusc.
Giraudoux: Orice operă este un plagiat după o altă operă, prima rămânând necunoscută (Istoria plagiatului).
Istoria plagiatului în muzică: Beggar's Opera (Opera cerşetorilor) reluată de Britten.
Ştiri din univers: în 1680 s-a dus vestea în Roma că o găină virgină a iăcut un ou, având pe coajă desenul cometei din acel an.
La Eleusis, la marile mistere, în orgiile sacre, în subteranele Persefonei, se dădea probabil mac, LSD-ul de astăzi. Visau capete de câine sau şerpi, nimfe devenite lilieci. Pe jăratic se aruncau parfumuri narcotice.
Jurnal de la Poiană
Metrica şi orariul oamenilor de la ţară. E bine să te odihneşti, să stai, adică să nu gândeşti (ceea ce mi se pare monstruos). Pauza pe care şi-o ia omul, care e de fapt îndobitocirea (starea de anulare totală). Asta
Ar prelungi viaţa, după unii, prin ritmul sacral, după răsăritul soarelui, cântecul cocoşilor şi alte argumente. Faptul mi-a fost explicat de un învăţător. Dar, crede el, că nici la vacă, nici la copil nu se gândeşte ţăranul? M-a asigurat că nu. La nimic! De unde ştie? I-a întrebat
Puterea lui Dumnezeu a umbrit Fizica lui Aristotel, (Mc. Colley).
Le Sabbat de Dr. Cahanes.
După un demonograf, Jean Wier, la orice Sabbat existau (participau) 72 de duci, conţi, marchizi şi 7 milioane patru sute cinci mii nouă sute douăzeci şi opt de drăcuşori (diabloiins).
Lebedev, comentatorul Apocalipsei în Posedaţii:” în secolul nostru al viciilor şi al căilor ferate*…
Un inchizitor din Lorena: justiţia mea e atât de bună încât cei 16 de sus (spânzuraţi), arestaţii de ieri, nu au mai aşteptat şi s-au spânzurat…
Istoria plagiatului: Şalul cel negru al lui Puşkin e un vechi cântec moldovenesc auzit de poet.
Ah, Dostoievski!
Ce tehnică previzibilă: răul cu orice preţ, făcut în mod imprevizibil; Stavroghin (Posedaţii) se duce şi-1 ia cu două degete de nas, în plin salon, pe Gaganov şi-1 duce aşa ca pe-un căţel până la uşă. Pare o ştrengărie, dar declanşează o catastrofă psihică. Bine, o dată ar merge, să zicem, o bizarerie, dar ce urmează? Acelaşi Nicolai Vsevolodovici (Stavroghin) îi muşcă urechea bătrânului Ivan Osipovici, tot în salon, în timp ce-i şopteşte ceva Stepan Trofimovici scapă o sacoşă pe trotuar în faţa povestitorului ca să-1 umilească, voind să-1 silească pe acesta să o ridice de pe trotuar, lucru pe care nu-1 face. Stepan Trofimovici ridică sacoşa şi se scuză. Stavroghin care e foarte violent se lasă pălmuit de Şatov, o căzătură, căruia îi luase şi soţia şi-1 plătise. Stavroghin nu reacţionează, dimpotrivă, are accente de umilinţă. În Crimă şi pedeapsă o bătrână după ce e ajutată de Rascolnicov e jefuită de un ceasornic, dacă ţin bine minte. Şi aşa mai departe. Rămân la părerea că Dostoievski era un foiletonist de geniu ca Dumas, Hugo şi Feval, ceva mai ceţos şi mai paradoxal, de unde ideea că era genial, lucru pe care eu nu-1 cred, oricât ar fi de scandalos lucrul acesta.
Iată scene şi vorbe (ce se pot reţine din D.):
— Eu sunt singur, eu sunt toţi. Dărâmă-se lumea, eu să-mi pot bea ceaiul! (Asta e a^uduitor).
— Trăi liniştit, moarte solemnă!
— Omul ucide, schingiuieşte, urăşte tocmai în calitatea lui de personalitate.
— E timpul ciomagului, nu al lui Voltaire, zice Ivan Ivanovici.
Dar e suficient?
Jurnal de la Poiană
CroitoriQ de la colţul străzii (intrarea în Poiana) m-a intrigat totdeauna. E un bătrân cu părul alb care trăieşte într-o singură cameră. Acolo mănâncă, acolo doarme, coase pe bani puţini pentru lumea săracă a Poianei. Este un croitor pentru săraci, cum spunea Trompy. L-am crezut modest şi împăcat, cu o existenţă cenuşie, dar iată cezarismul din fiecare cum răsare. M. află că strânge bani şi că i^a adunat pentru ca să-şi ia o maşină J La vârsta lui va mai conduce? Mă întreb. Asta îmi aminteşte de omul care ne aşeza perdelele în casă de două ori pe an: Om, plinea lui Dumnezeu, trăit în case mari (Arghezi şi alţii). Avea bani căcălău, foarte cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Apar maşinile pe piaţă. Îşi ia una, face trei drumuri La al patrulea îşi omoară soacra, sau cumnată, fărâma maşina şi intră la puşcărie pe un an şi jumătate, cu toate pilele noastre. „Ce-i trebuia asta?” se căinează soţia. Stupid, ghinion, ce vreţi, dar stupid…
