Viewing Single Post
AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÎI

 

                                                                              CIUMA

 

Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd:

― Scăpaţi-mă, oameni buni!

Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă.

― Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni.

Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu tulburată. Oa- menii se închiseră în case aşteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbră- cată în sînge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se ară- tară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda şi locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sînt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cu marame albe. Se întune- caseră şi ele şi femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, înce- nuşîndu-se şi arătînd semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăi- mântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase şi îngrijorate. Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrşea. La casele boereşti de pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumînările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcînd în broaştele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sîngele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh.

Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împără- teşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar cînd totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mî- năstirea Mărcuţa? Să fie gîştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ame- ninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vînt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rîn- ced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară.

O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu ari- pile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ame- ninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătîndu-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi cînd ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsa- seră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, as- cunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului.

Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul:

― Fraţilor, a sosit!

Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe şi priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie şi de sub cărămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate.

― A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasu- pra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie.

Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat:

― Al nostru o să fie oraşul!

Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spînz.

― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din căru- cioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cît viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare.

― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morţi!

Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbuşitor. În case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau găleţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mare şi arşiţă. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu şi mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii.

Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă şi după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi prăjini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii.

Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcuţa şi de la biserica Stavropoleos, încrucişîndu-se deasupra acoperişurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile şi arătau şi mai ameninţător, chiţăind ca şoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaştele şi icoanele cele mari. Şapte preoţi în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curţi şi se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vînători ai vieţii. După ce speriară văzduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncară asupra cîinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curţi să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacîmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul, întîi te atingea la cap sau la rărunchi şi te bolnăvea, pe urmă îţi lua viaţa în cumplite chinuri. Soldaţii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă şi să le vegheze. Puţurile fură acoperite cu scînduri şi în porţi se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima şi se arunca pelin pe drumuri. Lumea mînca usturoi şi căta oţetul pren rafturi. Porţile fuseseră date cu catran şi în curţi se aprinseră focurile.

Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:
  Sol non occidat scria acolo cu litere săpate în piatră.

Ce pustie zi urmă!

Unde erau gătitele ploi să stingă setea neaşteptată ce se ivise în gîtlejuri? Unde erau sclipirile fîntînilor artiziceşti? În şanţuri se şi ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai scurgea, plină de lintiţă cum era. Oamenii agiei strîngeau cu sacalele provi- antul pentru trebuinţele spitaliceşti.

La ceasurile şase de dimineaţă bătură a doua oară clopotele cu disperare şi după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atuncea nu se mişcară deasupra oraşului. Urcaseră mai sus şi întunecau lumina năduşită a zilei. Arnăuţii domneşti traseră cu puscile şi-i împrăştiară şi cînd totul se lumină simţiră o nemiloasă căldură. Pînă seara şi a doua zi nu se întîmplă nimic. Boerii îşi chemaseră doftorii să-i păzească şi pe uliţe nu se ivi nici un echipaj după ani de zile de plimbări. În grădina lui Scuffa năvăliră nebunii de la mînăstirea Mărcuţă ce nu mai puteau fi ţinuţi din pricina clopotelor ce îi asurzise şi mai rău îi stricase la cap.

Ceasurile treceau greu. Parcă toţi ar fi vrut să mai audă ceva, să ştie, că dacă moartea îşi făcuse sălaş undeva măcar dintr-acolo să se ferească, pe cînd aşa? Nu avea nimeni somn, nimeni linişte. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranţă, pentru că Isus pe nice unul de ciumă nu vindecase. La prînz o scoaseră într-adevăr şi-o duseră pînă la Dîmboviţa cu mare pohfală. Treizeci de copii îmbrăcaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai bisericii neînfricaţi, călcînd în praful uliţei de pe podul Mogoşoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mîini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii şi urzici şi bucăţi de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrîne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ţinea seama de asta? Tot văzduhul cînta de vocile groase ale sfinţilor părinţi ce aruncau cu fum de tămîie în dreapta şi-n stînga, să schimbe aerul.

După icoană fură plimbate moaştele sfîntului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea şi izbăvirea. Erau cîteva oase galbene, învăluite în borangic şi mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcînd cele cruci mari. După ce şi aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească uliţele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar şi o dovadă de frică.

Pînă într-a patra zi nu mai muri nimeni. În casele boereşti ardeau noapte şi zi lumînări mari de ceară de Smirna şi mirodeniile şi cam- forul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morţilor după obicei. Printre tacîmurile acoperite cu şerveţele de Olanda, ca nimic să nu lucească, aşteptau farfurii cu pastrama şi icre tescuite, erau cîrnaţi de zalhana şi ghiu- dem cu mirodenii, nisetrul zăcea în porcelan cu ochi sticloşi, alături de cegă şi păstrugă. În casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare şi scrumbiţa împuţeau aerul de două zile, dar morţilor nu le cereai să se grăbească. Sfinţiseră preuţii masa şi aşteptau semn mîntuitor el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele şi prunele ţinute în talaş de anul trecut şi oferite răposaţilor de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grădişteanu nu se mai ridica de la icoane, dînd spate îmbelşugatului prînz aşternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brînzeturi, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, ţipari, luchii şi ştiuci, precum şi minunea merelor Fürstenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moşia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamîioase şi moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morţii pe mesele întinse şi ochi osteniţi vegheau la putrezirea fructelor pentru că moartea şi morţii ei nu veneau la praznicul cel silnic şi pustiu. Piersicile galbene la început se învineţeau sau se făceau roşii ca bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, pînă să guste morţii, mai gusta din cantaridele ţinute într-un sipet numai pentru sufletul său să-l întărească. Pepenii godini scoşi din borcane se descompuneau în căldura necruţătoare, strugurii stafidiţi păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început şi miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumînări, se ardeau măturile cu care se mătura ca nu cumva cine ştie de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele şi toaca de la Sfîntul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cireş, umplea bogatele urechi de o chemare a credinţei ce nu se mai isprăvea. Toţi ochii erau pe palat. Cîtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moşii, pentru că atîta le-ar fi trebuit. Vodă şedea neturburat în încăperile sale şi citea din Cărţile de învăţătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare:

Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sînt feciorii şi fetele noastre? Unde sînt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sînt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sînt vioarele, şi tobele şi surlele? Unde sînt caii noştri cei frumoşi şi podobiţi cu rafturi poleite şi cu şale fere- cate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diaman- tele cele împărăteşti împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde podoabele hainelor împărăteşti? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului şi argintului tău şi a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău…

Princepele sta îngenunchiat în faţa altarului de taină şi se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supuşilor săi şi lumea cea nemernicească ştiindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mîntuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiţii şi scurşii, blesteml lumii şi nefericiţii, pîndeau în petrecere prăpădul celorlalţi. Asta aşteptau ei, ca acei vii şi bogaţi să fugă dinaintea morţii şi să iasă din vizuinile lor şi să tîlhărească. Acuş se fereau de puscile albanezilor şi de grelele pedepse ce le-ar fi căpătat dacă nu şi-ar fi ţinut firea pentru că Domnul nu glumea. Stăteau în gunoaiele lor, roşi de şobolani şi de podagră, mîndrindu-se cu bubele lor de care pînă şi ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea şi pe ei îi vor chema să le îngroape morţii de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiţi de pohte multe, aşteptau chefuind, dînd strigăte de sfidare şi oamenii de pe uliţe şi de prin curţi ştiau ce-i aşteaptă. Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul tîrîturilor şi al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi a cuconilor, şi sălile hipastile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grîul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasînd în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuiesc a ştire să îmbătrînească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrîn, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cîntări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rîu printre mîinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neaşteptată vrejurile de caulicoli, cîte opt, cîte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii.

Din multul istov, cum se întîmplă oriunde, femeile se deşteptară primele. Întîi îşi puseră cîte una, cîte una, podoabele: lănţugurile şi cerceii, salbele şi inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite şi fără să stîrnească pohtă bărbaţilor. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură aşezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacşa Prîşcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin iatace punîndu-şi rochiile cele roşii, că, spunea, ele speriau boala. Îşi căuta sarvanele de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăţ, turungii cu pîntece de rîs, conteşele de postav, cu limie de samur, pacealele şi iile cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsăriile, dulamele de lastră şi pe toate le potrivi în faţa oglinzilor despuiate de pînzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile veneţiane cu apele lor albastre, clare, şi aurul îi făcu, cu ochiul nebunei. Îşi pusese pe rînd rochiile de terţanel cu flori de fir, în ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească şi îşi mai potrivise nasturii cu jilalţ, cu lefţi şi leftişori în chip de gripsor, şirurile de mărgăritare, sălbile de zloţi şi paftalele. Pînă şi pervazurile de argint ale oglinzilor o arătau minunată, cum era. Şi după ea se luară şi celelalte, din plictis, din neavînd ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca să nu mai vorbim despre Păuniţa Cantacuzen care uitînd de boleşniţă îşi chemase croitoresele şi le jughinea în legea ei că se apropiau Paştile şi zicea că nu mai avea ce îmbrăca.

Şi dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce şi cinstiţii bărbaţi de rele? Încet, încet, se iviră şi feţele de masă pentru cei vii, că pe cei morţi îi săturaseră, chit că ei nu veniseră şi unde se aşezară peşchirele şi mărămile de mîini şi fură poftiţi oaspeţii şi deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniţi de atîta odihnă, şi laviţele fură iar acoperite cu covoare şi pe mese luciră lingurile şi cuţitele de argint. În casele lui Ianachi Moruzi petrecură den a patra zi pînă-ntr-a şaptea. Erau mulţi, prieteni şi neprieteni, înfrăţiţi, gustînd cu mare osteneală testemelurile făcute la mînăstirea Mărcuţa, strafidele negre, chiuţuzise, strafide roşii şi razachii, măslinele negre triglenes, măslinele verzi şi cîte altele. În timpul ospăţului musafirii aruncau sub masă bucăţi mari de carne de vită şi din cupe scurseră vinul cel dogoritor pentru morţi. Printre picioare amuşinau cîinii de casă, mare zaveră făcînd. Se intonară şi cîntece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră ţiganii înveseliţi den frică. În uliţe se văzură şi trăsurile elciilor şi se spunea că Vodă luase o gustare uşoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mîna în foc pentru asta. Şi cînd se auzea că se vor deschide şi apele cu glasul lor adormitor den fîntîni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor mu- riseră trei pe neaşteptate, ascunşi, se vede, de rude.

Li se arseră hainele în piaţă şi cîinii ce se atinseseră de rufe fură împuşcaţi. Iar bătură clopotele a ameninţare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltăreţe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subţiri şi înălţătoare, mîngîind sufletele, ori speriindu-le şi mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Pieţele se închiseră şi fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanţuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborîte într-o pivniţă, güghiu- nurile vînzătorilor de bragă ascunse pren magazii şi iar fură purtate moaştele sfîntului Pantelimon pînă la Dîmboviţa.

De pretutindeni se auzeau ciocanele bătînd uşile în cuie şi Mala- mos Bozagiul strigă celor din oraş că l-a auzit pe cîinele Cerber cerînd cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, pînă în bariere, parcă mai departe decît clopotele izbăvirii. În porţile unse cu catran fură înfipte capete de cal, să sperie ciuma. Nopţile erau şi mai albe, că era lună plină şi varul din ziduri făcea şi mai mare setea celor atinşi de fierbinţeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se aşezase pe oraş cu temeinicie. Mirosul de oţet nu reuşea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în faţa porţilor. În fiecare fereastră ar- deau lumînări. Flăcările şovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi şi cu strachina de oţet la brîu, cu basmale roşii şi cu dinţii de mort la gît. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoşi beccamorti de la Napoli şi erau la fel de nelegiuiţi. Băteau în porţi după ce furau banii puşi pe ochii răposaţilor şi cereau ce li se cuvenea cu glas mare:

― Aruncaţi colacii de pomană şi otcuţele cu vin aşezaţi-le în praguri!

Mîini şovăitoare se arătau pe după uşi şi ei, tîrîndu-şi picioarele rupte, luau prinosul şi-l dădeau pe gît. Se îmbătau repede nemîncaţi cum erau cu lunile, şi cînd aveau treabă mai multă, aruncau în fur- goanele lor şi vreo doi, trei vii, abia picniţi de boală. Aceia strigau de sub cadavrele ţepene ale altora, dar lor nu le păsa, păşeau măreţ pe lîngă caii răpănoşi loviţi de bice cu plumbi şi cîntau „Veşnica pomenire”, rîzîndu-şi de victime. Dincolo de rîul Colentina şi el secat acum de arşiţă era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărînd ţărînă deasupra şi privind cum mai mişcă vre- unul sub stratul uşor, scoţînd cîte o mînă şi pe urmă prăbuşindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorîndu-le trupul.

Princepele îşi amintea Parentalia romană şi se întreba cînd vor năvăli morţii pe uliţe urlînd, nemaiîncăpînd în gropile comune. Frica adusese în oraş munţi de flori, cine ştie de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor şi în faţa porţilor. Căldura le istovea iute şi putrezeau şi ele nemaireuşind să acopere greaua duhoare a morţilor. În pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămînă se deşteptau la căldura focurilor nepotolite şi cerul iar se umplu de polenul aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigăte:

― Apă! Apă!

Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăsea frate pe frate şi şoţ pe nevastă, toţi îşi căutau locuri singu- ratice, sperînd să nu se ia de la celălalt boala. Din odăile puturoase ale puşcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mîncare nenorociţilor şi noaptea cei înnebuniţi se loveau cu capetele de pereţi, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-l implorau să le ridice morţii. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în petrecere cu nişte căzături de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri şi mai grozave. În porţi începuseră să apară leşuri fără cap. Rudele retezau căpăţînile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tivgele între picioare. Pe dîrele de sînge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bîntuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gînd să-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi besmetici pe sub garduri, nu înainte de a vîrî în gura morţilor cîte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rînjind la lună, cu lumînări în stînga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimîntători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil şi nu mai mîncau decît ştevie. Oraşul se pustia, dar boerii nu se mişcau de dincolo de perdelele lor grele, pîndindu-l pe Princepe. Acesta tot între cărţile sfinte şedea, rugîndu-se. Era tare de suflet şi asta dacă mai ţinea, pe toţi avea să-i prăpădească. Răsunau glasuri de preoţi jelind morţii printre fumurile verzi:

Mergi la mama ta, pâmîntul, moale ca lîna pentru cel drept! Des- chide-te, pămînt, să nu-l apeşi! Acoperă-l cu haina ta!

Şi nu mai ploua, nici măcar puţină rouă pe pămînt nu se lăsa. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sticloase în care vi- sau că se scaldă în mare sau în rîuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morţilor, roşie ca jăratecul. Le ardeau pîntecele şi din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare. Îi durea capul şi usturoiul de la gît şi oţetul nu le mai folosea la nimic. În nebunia lor văpseau pereţii cu catran să nu mai vadă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bîntuit nu era scormonit de sapele milo- gilor, nici ziua, nici noaptea, pentru că plînge, spuneau ei, şi trebuia să-l lase să se odihnească, aşa că pe care-i apucau înainte de asfinţit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, pînă ce şi aceste lăcaşuri se umplură de cadavre şi de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Luă foc Sfîntul Gheorghe Nou şi arse pînă în temelii, peste două zile se aprinse şi în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mistuiau ca rugurile îndopate cu morţi. Aerul se făcea atunci dulce şi deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fîlfîind leneş din aripele lor negre. Îi atrăgea moartea şi se aprindeau din scîntei, prefăcîndu-se în ceva miraculos, de aur, în fionguri metalice incandescente. Ceilalţi chiţăiau ca şoarecii în văzduh şi cădeau la rîndul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, în Pravila Semnelor, dar cărţile de noroc nu spuneau cînd se va potoli urgia. Fură îngropate clopotele şi, cînd icoanele făcătoare de minuni se dovediră neputincioase ca şi moaştele sfîntului Pantelimon, răufăcători şi speriaţi se duseră şi le batjocoriră de groază. Puţeau şi umblătoarele de-ţi muta nările pentru că se opriseră fîntînile şi lumea murmura că nu mai are apă decît cea den Dîmboviţa în care zăceau cu zgaibaracele în sus caii cioclilor, dărîmaţi de nemîncare.

O agonie lungă stăpînea oraşul. Se îmbolnăviseră şi cîteva cu- coane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudăreanu o plîngea pe-a lui şi-o înmormîntă într-o luni. Cămăraşul Ioanichie Costandachi se duse şi el după nevastă la o săptămînă numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ame- ninţarea. Femeile îşi pierduseră pudoarea şi deveniseră căţele. Băr- baţii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua şi cîntau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări şi făceau toate ticăloşiile ştiute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gîrlă, ora- şul trăia din miile lui de lumînări, din sîngele celor cu gîtul retezat şi din ţipetele muierilor răsturnate sub bărbaţi. Atunci şi-au pierdut fecioria multe copile neîncercate şi nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neştiute ale trupului şi amarnici copii au născut după aceea, fără taţi ştiuţi într-atîta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul.

Şi pentru că nu era semn de mîntuire, nişte ţigani de lînga fîntîna
Boului dezgropară cu mare haraiman căluşul şi, învăluindu-l în pe- lin, îl jeliră şi-l descîntară pînă ce ieşiră cu el în uliţă. Avea cap de berbece şi însămînţa pămîntul de cîte ori îl vîrau în ţărînă. Phalusul de lemn fu plimbat păgîneşte pe toate uliţele şi scoaseră la urmă şi neşte paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, şi aia cine ştie unde găsită, şi le huiduiră. Spre podul Beilicului sună pînă seara berbecele prin ostreţele gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Şi-ntr-această lungă veghe împotriva morţii se zvoni că a murit Malamos şi că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimniţe, ochii milogilor, şandaliilor, ciungilor şi deşuchiaţilor ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogaţii pîndeau fuga Princepelui spre Mogoşoaia, fugă ce nu se mai întîmpla.

„Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim în faţă!” scriau slo- vele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mîntuirea venea din altă parte. Rîul morţii, Cocytos, umflat de lacrimile răposaţilor, se revărsa în jurul Infernului. În toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumînări mici, bătu apoi un vînt în miez de noapte şi mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o ştia. Decapitaţii fără dreapta ce le slujise să mănînce şi să mîngîie, priveau cu ochi orbi noaptea plină de fan- tasme, în care se întorceau strigile în cohorte leneşe, parcă nemişcînd, spurcînd aerul cu strania lor frumuseţe…

Attachments
Princepele de Eugen Barbu.docx 943.33 Kb . 303 Views