Viewing Single Post
AnnaE
#0

Facerea lumii de Eugen Barbu

De cîte ori urca scările acelea abrupte, de ciment cenuşiu, acoperite acum de un covor roşu, directorul se gîndea la prima lui zi de după naţionalizare. O noapte întreagă recapitulase întâmplările la care luase parte: discuţia cu Bazilescu, fostul patron, semnarea procesului-verbal, şi-acum ţinea minte mîna lui asudată, o mînă subţire, cu unghii albe, moarte ca scoicile, tremurînd pe lanţul de chei, cu care deschisese casa de bani. Uşa grea de metal fusese smulsă cu greutate, şi ceilalţi, el, Pîntea, Anghel, Cocorea, numai cu un ceas în urmă muncitorii salariaţi ai domnului Bazilescu, priviseră cu o curiozitate de nestăpînit seiful întunecat, plin de hîrtii de bancă, de acte şi chiar de medicamente americane, cu nume necunoscute. Deasupra se auzeau uruitul maşinilor de tipărit, pocnetul rar al unui val greoi căzînd peste ceva dur şi zumzetul muncii de fiecare zi, atît de familiar. Mai ţinea minte apelurile repetate ale telefonului şi glasul secretarei care repeta contrariată, dar fără vreo altă inflexiune a vocii, o frază neschimbată: Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre! Şi pe urmă clanc! sunetul furcii de ebonită, apoi iar ţîrrrr! ţîrrrr! ţîîîîrrr! exasperant şi vocea femeii agasate secret: Da, noi… Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre…

Maşinile scoteau acelaşi zgomot egal, deşi Filipache bănuia ce se petrece: la plane, la zeţărie, la legătorie, putea să-şi închipuie cu uşurinţă şoaptele fetelor de sus, de la etajul II: Avem un nou director! Am scăpat de Bazilescu… Şi iar telefonul: ţîîîrrr! ţîîîîrrr! ţîîîrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul nostru.

Ce simte un om în situaţia asta? Atunci era greu să te fixezi la ceva. O mie de gînduri îi treceau prin cap într-o învălmăşeală cumplită. Va să zică, Bazilescu pleacă pînă deseară. I-am trimis camion? I-am trimis. Ciudat, n-a spus nimic! Ce era să spună? Mai are şapte apartamente numai în Bucureşti. Şi lucrurile? Are lucruri scumpe. Afară plouase puţin. Îl apucase grija să nu i se umezească mobila fostului patron. Ce gînduri stupide! Parcă el se gîndise la mobila lucrătorilor daţi afară de proprietari pentru că n-aveau cu ce să-şi plătească chiria? Şi luase prima hotărîre. Nu apăsase pe butonul soneriei pentru că nici nu se aşezase la biroul acoperit cu un cristal albăstrui, deschisese pur şi simplu uşa şi o chemase pe secretara lui Bazilescu: „Domnişoară, cheamă-l pe tovarăşul Anghel la mine!” Era stingherit, vocea lui o făcuse să surîdă discret pe secretară. „O s-o dau afară!” gîndise imediat, cu o grabă pricinuită de amintiri mai vechi. „Pe domnul Anghel?”, accentuase cucoana aceea de 33 de ani, cu părul platinat şi unghiile lăcuite, îmbrăcată într-o rochie gălbuie ca paiul. „Pe tovarăşul Anghel”, se încăpăţînase şi iar îşi zisese în gînd: „Te satur eu de domnie! Mîine chem o lucrătoare de sus de la Legătorie, una care suferă de reumatism, să stea ea aici pe scaun şi să primească telefoanele… Dacă o fi nevoie…”.

Adică fără secretară nu se poate? Ce mare lucru? Sună, ridici şi întrebi: „Alo, cine e? Pe cine căutaţi?” Or să spună: „Pe director”… „Da, eu sînt!” Şi pe urmă cu siguranţă va urma o lungă bîllbîială: „Parcă nu e vocea domnului Bazilescu”. „Sigur că nu. Mă numesc Filipache… Eu sînt noul director…”

„Cum e viaţa asta! Pînă ieri am păzit o maşină, şi-acum, tranc! telefon pe masă, s-a dus liniştea ta, Filipache.” Privise în jur. Perdele de mătase, uşă capitonată, cristal ca la bar, verzui, geam de acvariu, nu alta, sonerie, un fotoliu florentin (atîta lucru ştia şi el), bătut în ţinte de metal, piele să-ţi faci patru perechi de pantofi din ea, covor moale şi o glastră goală, în care strălucea lumina de afară, o glastră suplă, lunguiaţă, plină pe jumătate cu apă trezită în care bulele de aer mai sforăiau uşor…

Anghel, preşedintele sindicatului, sosise după cîteva minute: „Ce e, Filipache?” „Domne”, zisese, supărat puţin pe el însuşi. „Vezi că după-masă se mută patronul, îşi ia calabalîcul de la noi. Caută o prelată, să-i învelim lucrurile, că are mobilă scumpă şi o să i-o strice ploaia… Preşedintele sindicatului căscase gura la el: „Ia te uită!" „Nu te mira. M-am gîndit şi eu, pe noi nu ne cruţa nimeni, dar nu se poate altfel. Oricum, îşi părăseşte casa, nu-i vine uşor…" „Ăsta merită să stea în puşcărie, şi tu îi dai prelată ca să-şi acopere mobila?" Filipache simţise însă că nu se poate altfel. „Fă cum îţi spun!" îi poruncise, şi celălalt înţelesese din glasul lui că nu i-ar fi plăcut să discute mai departe. „Cum vrea tovarăşul director", zisese ironic, şi ieşise afară.

Filipache se învîrtise iar în jurul biroului şi nu se hotărîse să se aşeze. Dincolo, în încăperea secretarei, suna telefonul la nesfîrşit: ţîîîrrrr! ţîîîr! ţîîîrrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este director…

„Ce să fac cu putoarea asta? A trăit cu Bazilescu, nevasta lui ştia, dar tot nu i-a zis niciodată nimic… De priceput, e pricepută foc. Ea face toate treburile mărunte: comenzile la Letea, formate de hîrtii, intervenţii la minister, nu-i de joacă. Trebuie mai întîi să vedem cu cine s-o înlocuim, avem nevoie de un cap luminat. Nici eu nu ştiu cîte ştia Bazilescu, şi o s-o feştelesc şi-or să mă ia tovarăşii şi-or să dea de pămînt cu mine, de n-o să mă mai văd! „De ce te-am pus, tovarăşe Filipache, acolo? Ca să tai frunze la cîini? Producţia nu merge, aia, aia…" Cum să mai dormi noaptea? Nevastă-sa îl simţise: „Ce se întîmplă cu tine?" „Nimic." Apoi, după o pauză: „E greu al dracului. M-au numit directorul tipografiei…" „Şi nu mi-ai spus un cuvînt pînă acum?" În seara aceea mîncaseră, făcuseră împreună şi o scurtă plimbare, dar nu amintise un cuvînt despre toate astea…

Pe urmă venise dimineaţa. Se sculase devreme de tot. Noroc că se lumina de la 4. Treceau tramvaie, sunînd din clopotele lor vesele, în faţa magazinelor era aglomeraţie şi vînzătorii de ziare anunţau naţionalizarea. Cazarma roşie a domnului Bazilescu se vedea de departe, dincolo de Dîmboviţa, cu turlele ei înalte şi cu geamurile afumate de plumbul de la topitorie. Nu luase nici un tramvai, nici nu stătea prea departe, îi plăcea să meargă pe jos, şi dimineaţa strălucitoare de după scurta ploaie de vară arăta poleită, cu cerul ei curat, cu soarele aburind ferestrele abia deschise după răcoarea nopţii trecute. Camionagiii se strigau spre chei şi vînzătorii de zarzavat alergau, cu picioarele desculţe spre mahalalele Bucureştiului. Uitase să-i lase bani nevestei, pentru că leafa nu prea îi ajunsese luna aceasta, şi deodată simţise cum îi roşeşte obrazul cînd se trezi întrebîndu-se: „Oare unui director de tipografie cît dracu o să-i dea statul pe lună?”

Portarul dormita în cabina lui. Era devreme de tot. La 6 şi jumătate începea schimbul de zi, şi acum era 6 fără cinci. Vru să treacă neobservat, dar bătrînelul cu urechile ciulite îl auzise deschizînd poarta grea de fier. Cu o zi înainte îl salutase cum îi saluta pe toţi salariaţii: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, gata, gata?” Acum se precipitase pe uşa cabinei lui şi spusese un „să trăiţi!” grăbit şi puţin slugarnic. „Am să-i zic să nu-l mai aud cu «să trăiţi-ul» ăsta, că nu sîntem la militărie.”

Birourile erau pustii. Uzina, cum îi spuneau cu toţii tipografiei, dormita. Se auzea vag, de sus, o maşină de tăiat, su- ghiţînd parcă, opintindu-se în maldărul de hîrtie. „Dacă merge bine, în trei luni fac trei schimburi”, îşi zisese Filipache. „Oamenii cîştigă puţin, poate cu orele suplimentare s-o mai scoată la capăt… Dar de-acum, altfel vor fi salarizaţi, o să vorbim, o să le mărim cîştigul…”

Pe stradă trecea un camion cu sifoane. Filipache tot nu se aşezase pe fotoliul de piele. Cu o zi înainte dorea ca plecarea lui Bazilescu să se petreacă mai repede. Acum privea curtea pustie de la ferestrele monotasterelor. Fostul patron aşteptase să vină noaptea. Împacheta greu şi cu meticulozitate. Îl ajutau nişte rude şi chemase cîţiva hamali să-i transporte cu grijă pe scări scaunele şi scrinurile. „Numai să nu fi luat şi candelabrele”, se chinuise noul director la gîndul că odăile în care intenţiona să facă clubul şi căminul de copii vor fi astfel urîţite.

Ploaia încetase de mult, aşa că prelata trimisă se dovedise inutilă. Pe la 9, cînd întunericul se înstăpînise bine, camioanele sosiseră deodată, şi, în mai puţin de o jumătate de oră, curtea se pustiise. Rămăsese numai pavajul plin de hîrtii pe care un bec zgîlţîit de vînt îşi arunca lumina puternică.

„Gata”, spusese cineva din spate cu o uşurare bucuroasă. „De-acum uzina e-a noastră.” Ea era de mult a lor, dar pînă în clipa aceea n-o crezuseră.

Noul director aştepta să audă primele glasuri ale celor din schimbul de dimineaţă trecînd pe sub ferestrele cancelariei reci şi pustii. Îl durea puţin capul de oboseală şi nu mai putu să rabde atîta tăcere. Străbătu coridoarele pustii şi urcă în goană scările pînă în pod. Aerul era muced, şi vechea răsuflătoare din acoperiş părea astupată de un strat gros de praf. Vechiul dormitor al ucenicilor fusese părăsit de cîţiva ani. În locul paturilor de fier strînse într-un colţ, grămadă, ruginite toate, zăceau în dezordine cartoane nefolosite şi chiar o maşină, cu piesele desfăcute. Aici trebuia curăţat totul şi măturat, pentru că hîrtia uscată putea lua foc la cea mai mică neglijenţă. Coborî încet treptele vechi, mîncate de cerneluri şi de tuşul cărat de saboţii lucrătorilor. Era mînios şi nu înţelegea ce-l apucase pe neaşteptate, dar cînd ajunse la un nivel mai jos îşi aminti că în spatele uşii zărise scîndurile vechilor carceri în care Bazilescu ţinuse închişi în timpul războiului cîţiva tovarăşi mai îndărătnici, ca să fie celorlalţi de exemplu. „Mama lui, cum uită omul! Eu i-am trimis prelata şi el ne băga la mititica…

Sala cartonajelor era goală. Se făcea multă risipă de hîrtie (o racilă mai veche a acestui serviciu), cărucioarele de transport arătau ca vai de lume, trebuiau date la reparat. Şi spaţiul trebuia altfel împărţit, aici puteau fi angajate mai multe fete, dar stai să vedem mai întîi cum e cu producţia… Trecuse primul sfert de ceas. Jos, în gang, se desluşeau vocile bărbaţilor veniţi la muncă. Cînd ajunse la etajul al II-lea inspectă latrinele. Erau urîte, miroseau îngrozitor a urină, şi zidurile, pe care curgea apa şiroaie, fuseseră unse cu catran. „Ne trebuie faianţă! hotărî. „Şi bani de unde? S-or găsi ei… E drept ca unii dintr-ai noştri îşi cam bat joc de toate”, îi certă în gînd. „Dar omul, dacă va fi obişnuit cu curăţenia, nu va mai da năvală ca boul, nu va mai scrie măscări pe pereţi…”

Pe coridor, între zeţărie şi linotip, îşi dădu seama că tot coridorul era întunecat şi că geamurile nu mai fuseseră spălate de luni de zile. Nu-i plăcu nici zugrăveala gri-închis. „În tipografie se umblă cu cerneluri, se va face risipă dacă ai să pui o culoare mai veselă… Ce culoare mai veselă? O să fie culoarea albă, să se înveţe fraţii să ferească zidurile, o să-i prelucrăm în şedinţă. Aşa şi la club, e parchet, dacă n-o să ne ştergem picioarele… Stai, stai, ia-o încet, va să zică trebuiesc şi nişte duşuri. Cei de la minister or să creadă că am înnebunit, nici nu m-am aşezat bine pe scaun şi gata cu pretenţiile! Ei şi? Aşa sîntem noi, tipografii, avem pretenţii! Să vezi ce cap o să facă vreun funcţionar de pe acolo, de pe la finanţare sau contabilitate. Auziţi: Grafice 6 cere duşuri! Sigur că cere. Mai cere şi un covor pentru scări, un covor care să acopere mizeria asta de ciment urîţit de atîţia paşi…”

Jos, la pontare, se auzeau zbîrnîind ceasurile. Larma se înmulţise. Ce ciudat, ziua semăna cu celelalte, parcă nu se schimbase nimic. Acum avea să se întîlnească cu vechii săi tovarăşi de muncă şi ei poate îşi vor scoate şepcile şi-i vor spune nesuferitul „să trăiţi”, singura răsplată nedorită a faptului că era director…

Coborî pe o scară dosnică, să nu-i întîlnească, şi intră iute în biroul lui, încolţit de o teamă ciudată.

În încăperea pustie era linişte. 6 şi 25. Porniseră primele maşini. La început zgomotul lor egal abia se auzi, apoi, pe măsură ce minutele treceau, rostogolirea valurilor de metal se accentuă, crescu, se transformă într-o uriaşă mişcare al cărei ecou se repercuta în zidurile de cărămidă şi trecea prin plafoanele subţiri de beton armat. „Muncesc băieţii. Şi fără mine. Poate c-ar mai trebui să-i strîng încă o dată şi să le spun cîte ceva.” „Ce să le mai spui? Au aflat ieri că eşti directorul lor, s-au bucurat. Ce trebuiesc atîtea vorbe? Fapte, frăţioare, faptele să le vedem…”

Trebuia să-l cheme pe secretarul organizaţiei de bază, pe Pîntea, să se sfătuiască. Se duse la uşă şi constată cu uimire că secretara nu venise încă. „Asta a fugit…” „Nu, n-a fugit. Vine. Bazilescu se scula mai tîrziu, abia pe la 9…”

Străbătu coridorul, sui cîteva trepte şi bătu la uşa biroului organizaţiei de bază. Pîntea sta la biroul lui, cu şapca pe cap, şi asculta vorbele unei femei care plîngea înăbuşit.

Intră de-a binelea, deşi la început vrusese să plece.

„Ce-i, femeie?” o întrebă strîngînd mîna lui Pîntea. „M-a lăsat bărbatul.” Filipache fusese gata-gata să dea din umeri şi s-o întrebe: „Ei, şi?”, şi deodată se ruşină de uşurinţa lui. „Cum adică, tu eşti ca Bazilescu? Femeia asta nu e muncitoare ca şi tine? Are un necaz. O lasă bărbatul. Să vedem, de ce o lasă? Poate au copii, cine ştie ce alte angarale.”

Luă un scaun. Lucrătoarea se ridicase în picioare. O împinse aproape furios de umeri la loc:

„Stai şi spune, de ce te-a lăsat?” „A găsit pe alta”, mormăise ea şi începuse iar să plîngă încet… „Bine, bine… Unde lucrează?” „La Laminorul. „Şi de ce nu te duci la organizaţia de bază de-acolo? Noi ce putem să-i facem?” „Păi de-aia am venit, ca să vă întreb…” în vorbele ei era o încredere care-l mişcă pe Filipache. „Bine-ai făcut. Las’, că vorbim noi cu secretarul de la Laminorul…” Pîntea îşi trăgea şapca pe frunte, nervos. Femeia se ridică şi plecă, întrebînd din uşă: „Cînd să vă mai caut?” „Mîine.”

Secretarul pusese mîna pe telefon, apoi se răzgîndise. Era prea devreme. Filipache îi smulse şapca de pe cap: „Ce dracu, că nu plouă! Şi de mîine să mi te bărbiereşti în fiecare zi, m-auzi?” Pîntea, cu ochii lui cenuşii, îl privea întrebător. „Ce te găsi? N-am timp. Stau în şedinţe de nu mai ştiu cum mă cheamă şi tu-mi ceri să mă bărbieresc…” „Uite, aşa vreau eu, şi să m-asculţi…” „Mă, să fie!” exclamă celălalt. „Cît am fost aici, în locul tău, îmi schimbam cămaşa la două zile. Sînt om în vîrstă, nici prea bătrîn, nici prea tînăr, am o fată mare, am învăţat că dacă vrei să fii respectat trebuie să arăţi ca lumea. Nimeni n-ascultă de un nespălat, iartă-mă că ţi-o spun. Oi fi stat în şedinţe, dar mie să nu-mi mai vii aşa, auzi? Şi-acum, scurt pe doi: ce facem cu economatul, că de ieri mă tot gîndesc la treaba asta. Porcii ăştia de patroni or să saboteze cît pot. Nu vreau să aud că de cînd am luat noi, comuniştii, în primire fabricile, lumea mănîncă mai prost. Ai un om capabil care e în stare să alerge, să cumpere, s-aducă?”

Pîntea îşi potrivea părul cu degetele răşchirate. Părea puţin supărat de cele auzite, dar încetul cu încetul, vechea prietenie care-i lega învinse.

„Să mă mai gîndesc şi eu, spune-i şi lui Anghel…” „Bine, o să-i spun, dar îmi trebuie un local pentru cantină…” „Tot eu să ţi-l găsesc?” „Nu ştiu cine, dar ajută-mă. Să ştii de la mine, ori facem să fie mai bine, ori ne ducem şi ne culcăm…" „Aşa-mi place cum vorbeşti, nu mă lua cu bărbieritul, că mi se suie la cap…" „Ba n-am glumit de loc.” „Să-mi pui, Filipache, şi nişte butoni la mîneci, să mă placă fetele de la legătorie…” „Lasă astea. Deci: local pentru cantină, aprovizionare clasa-ntîi. Vreau să se halească, mmm, ca la mama acasă, s-a înţeles? La revedere şi mai bagă şi tu nasul pe la mine prin birou, să vezi dacă nu m-am înecat în hîrtii, că astea or să-mi mănînce mie zilele…”

Pînă la 8 şi jumătate cînd sosise secretara, pentru că nu ştia cu ce să înceapă, îi chemă pe şeful administraţiei şi pe contabil. Erau doi funcţionari în vîrstă, îmbrăcaţi corect, amîndoi în haine pe puncte, bine călcate, cu figuri respectuoase şi îngrijorate. Vorbeau rar, cu pedanterie, şi, ce era ciudat pentru Filipache, rosteau cam aceleaşi fraze cînd era vorba de bani. Le spuse pe rînd de ce avea nevoie, îi rugă să-i întocmească un plan pentru aprovizionare, se interesă cam cît l-ar costa nişte covoare şi le ceru să-i prezinte a doua zi un arhitect, pentru că voia să facă unele modificări în clădirea lui Bazilescu, să lărgească atelierele şi chiar să aducă puţine înfrumuseţări. Cei doi vorbeau despre amortismente, despre investiţii care aduc şi investiţii care n-aduc. Noului director i se păru o veşnicie pînă terminară şi avu încă din clipa aceea sentimentul că a păşit pe un teren foarte alunecos. Singurul lucru cert era că tipografia lucrează, pentru că o auzea, maşinile torceau cu regularitate, val după val, tone de hîrtie plecau spre legătorie, cărate cu ascensoarele, şi faptul acesta precis, al muncii, îi dădea o siguranţă absurdă.

Telefoanele zbîrnîiau în draci şi de cîteva ori ridicase receptorul si auzise nişte glasuri necunoscute:

„Alo, Bazilescu? Nuuu? (uimire, consternare). Da cine, atunci? Cine? Directorul Filipache?” „Ăştia n-au citit încă ziarele. Se scoală tîrziu, săracii.”

Îi venea să rîdă, dar se stăpînea. Funcţionarii se uitau la el, nu trebuia să le arate că se bucură. Se stăpînea cît putea. Erau şi nişte glasuri de femei: „Alo, Alex, alo, cine e? Greşeală?” – „Nu, nu e nici o greşeală!” „Dar ce s-a întîmplat?”

Glasurile gîlgîiau în aparat şi deodată se stingeau, se sugrumau, exclamau ciudat: „Cum? S-a naţionalizat?” „Ei, vezi, domnule Filipache, ai nevoie încă de o femeie care să răspundă la telefoane, nu se poate altfel. Dar unde-mi întîrzie putoarea aia?”

Secretara intrase la 8 şi jumătate, auzise glasuri necunoscute în biroul directorului şi privise ceasul. „Ăştia se scoală devreme de tot.” Intrase după o bătaie discretă la uşă şi pusese în vaza cu apă stătută un buchet de flori, fără să spună un cuvînt, firesc, ca şi cînd aşa trebuia să facă. „Aveţi nevoie de mine?” întrebase. „Am, dar ceva mai de dimineaţă, spusese Filipache fără să ridice de loc glasul. Dacă s-ar putea de la 6 şi jumătate, cînd începe lucrul.” Cei doi funcţionari zîmbiseră ascuns, privind-o cu o lăcomie nedisimulată, în treacăt, dar cu multă atenţie concentrată. Femeia nici nu clipise: „Bine, am înţeles, tovarăşe director”.

Iute învăţase cuvîntul „tovarăş”, care numai cu o zi înainte îi venea foarte greu pe buze. Florile acelea firave, albastre aveau ceva proaspăt şi pur, şi timp de cîteva minute Filipache nu mai fu atent la ceea ce spunea şeful administraţiei tipografiei. „Putea cel puţin să schimbe şi apa”, se enervă singur Filipache. „O face numai de formă. Vrea să mă cîştige. Îmi aduce flori, dar îşi bate joc de ele… Dacă crede că mă leagă la ochi cu astea, se înşală.”

În încăpere rămăsese un parfum insistent. Soarele puternic al zilei de vară pătrundea prin perdele, şi încăperea părea luminoasă şi curată. Fotoliul era moale şi adînc. Abia atunci îşi dădu seama Filipache că se aşezase în cele din urmă pe locul lui Bazilescu şi se miră că nu simte nici un fel de bucurie.

Oamenii din faţa lui calculau pe nişte hîrtii la nesfîrşit. Socoteau meticulos, şi el nu pricepea nimic deocamdată. Era vorba de utilizarea unor fonduri noi, acordate de stat; amîndoi aveau frunţile încruntate. Unul îşi ascundea cu grijă rărirea părului, celălalt arăta un obraz uscat, ca de lemn, şi gurile lor vinete miroseau a tutun. Pe degete purtau amîndoi inele. Unul cu o piatră mare, neagră, al şefului contabilităţii, îi atrase lui Filipache atenţia în mod special. Era un lucru frumos.

„Cum dracu de strîng unii oameni într-o singură viaţă bani pentru un astfel de inel?” Şi îşi făcea socoteala că, mai întîi, oricine are nevoie de o casă, de mobilă, de covoare, de îmbrăcăminte şi apoi de un astfel de inel. „Ăsta fură, nu se poate altfel, fură, şi dacă-l prind că mai fură de la muncitori, îl bag în puşcărie…”

Acum telefoanele sunau dincolo, atîta lucru ştia şi el, mutase o pîrghie de metal spre stînga, şi ţîrîitul se auzea în odăiţa secretarei. Vocea ei repeta ca şi ieri: „Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai e director…”

Pe urmă se discută despre nişte comenzi mai vechi de hîrtie şi despre salariile pe luna în curs. Filipache fu chemat pentru a doua zi la două şedinţe consecutive, şi totul se amestecă: calculele funcţionarilor cu răspunsurile date nesigur la telefon. Trebuia să întrebe, mereu o scula de pe scaunul ei pe secretară, şi simţul unei neputinţe ascunse îl enerva din ce în ce mai mult.

Ora prînzului sosi pe neaşteptate. Se auzea intrarea schimbului al doilea şi el nu făcuse mai nimic. Trebuia să stea de vorbă cu toţi şefii de secţie şi umpluse un carnet cu propunerile lor de îmbunătăţire a muncii. Îi chemase pe rînd, le pusese în vedere să vorbească scurt şi-i ascultase. Se iveau greutăţi încă de pe acum, vechiul patron avea legăturile lui, o dată cu plecarea ele se rupseseră, şi puţin cîte puţin Filipache înţelegea că femeia aceea cu unghiile lustruite va mai întîrzia mult la uşa lui, pentru că el trebuia să afle totul, să bage în cap, să simuleze că are nevoie de ea pînă va putea să facă faţă celor ce urmau.

Mîncă pe la 4 într-un birt din apropiere, cu Pîntea şi cu Anghel, să poată să se întoarcă imediat înapoi. Cei doi se gîn- diseră la cineva care ar fi putut să facă o bună aprovizionare pentru economat; şi ei îşi dădeau seama că prima condiţie, pentru ca să poată cere mai mult muncitorilor, era aceea de a-i hrăni bine.

„E unul Vasilescu care lucrează la statistică, un funcţionar”, începuse Pîntea, arătîndu-şi obrazul proaspăt ras la o frizerie din apropiere. „E bun?” „Oamenii spun că e priceput la toate”, adăugase Anghel, care îl recomandase. „Are studii. Ştie şi contabilitate. Aici trebuie doxă mare, plus simţ practic”… „E cinstit?” întrebase Filipache. „Cred că da.” „Bine, asta o să mai vedem… Tu ce spui, Pînteo?” „Să încercăm!” „Trimiteţi-l la mine, să-l văd şi eu.”

Şi pe urmă porniseră toţi trei înapoi spre tipografie, grăbiţi şi osteniţi. Pînă seara la zece, Filipache stătuse cu ochii în registrele predate de secretară. Comenzi vechi, facturi, liste de salarii, totul fu cercetat cu atenţie, şi timpul se scurse pe nesimţite. Tîrziu, cînd sus încetă zgomotul maşinilor, noul director se ridică de la masă. Deschise uşa şi o văzu încă pe secretară păzind telefonul şi citind un ziar.

„Ce-i cu dumneata, n-ai plecat?” o întrebă, enervat puţin de neglijenţa lui. „Nu.” „Nu era nevoie să rămîi pînă acum. Şi te rog să schimbi apa la florile alea, că e păcat de ele. Bună seara…”

Acasă ardeau toate luminile. Venise pe jos, absent la larma tot mai stinsă a străzii. Era destul de tîrziu. În poartă se mirase că vede ferestrele deschise. Stătea în fundul unei curţi bătrî- neşti pline de pomi, întunecată acum, sub noaptea înăbuşitoare de început de vară. Vecinii nu dormeau.

„Ce-am auzit să fie într-un ceas bun,” spusese proprietarul de pe banca lui, de lîngă poartă. Filipache tresărise, luat pe neaşteptate. „Ei, acum e vremea dumneavoastră”, adăugase pensionarul, un fost militar cu care ani de zile se ciondănise pentru chirie şi micile mizerii ale traiului în comun.

Pînă să apuce să se mînie pe nevastă-sa, care nu-şi ţinuse gura, îl înconjuraseră şi ceilalţi chiriaşi, strîngîndu-i mîna şi punîndu-i o mulţime de întrebări. Erau vreo trei bărbaţi: unul funcţionar la o bancă, al doilea lucrînd la distribuirea apelor, şi ultimul, un tutungiu, cu o dugheană în centrul oraşului. Filipache le mulţumise stingherit şi intrase în casă.

Ardeau toate becurile, făcînd şi mai mohorîte încăperile, fără lucruri aproape. Fata lui, Eva, stătea cu mîinile sub cap pe micul divan acoperit cu o cergă aspră, privind ţintă în tavan. Sări în sus cînd îl văzu: „Tată, vin’ să te pup! Ce-am auzit…” În uşa dormitorului, Elena nu îndrăznea să se apropie. Lui Filipache nu-i plăcea chipul Evei, palid şi slăbit. „Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat?” „Nimic”. Eva zîmbise într-un fel nesuferit, care nu-i plăcea lui Filipache. „E prefăcută”, gîndise, „niciodată nu ştiu ce-i cu ea…”

O măsurase tăcut, după ce le spusese celor două femei să se aşeze la masă. Crescuse foarte înaltă spre disperarea mamei sale, care nu mai înceta să se căineze: „Ce să mă fac cu fata asta? N-o să se uite nimeni la ea, e cît un stîlp”.

Lui Filipache nu-i era foame de loc, dar mînca pentru ca să nu răspundă întrebărilor. Ceasul arăta unsprezece şi jumătate, şi lui i se păru că e foarte tîrziu.

Eva avea cearcăne, părea istovită, şi Filipache îşi spuse că de multă vreme uitase de ea. Maică-sa o dusese cu cîteva luni în urmă la doctor, acesta o examinase îndelung şi-i spusese că are o creştere anormală. Medicul îl prevenise că dacă acest proces nu se va opri, fata va suferi un şoc psihologic. Probabil că acum era roasă de griji şi el nu ştia ce să facă. Gîndurile i se învălmăşeau iar, căuta să fie atent la ce povestea Elena, dar nu reuşea.

„Mîine dimineaţă trebuie să ţin o şedinţă cu noua conducere, să împărţim sarcinile; la unsprezece trebuie să fiu la minister… Răbdare, nu se bate totul din palme, nu-ţi cere nimeni să te dai peste cap. Uite, nu mă bucur de loc. Cînd am plecat, şoferul m-a chemat să mă urc în maşină. E nebun! Ce-mi trebuie mie maşină? N-am două picioare? Şi fata asta… cum a slăbit! Poate şi din cauza dansului. Eva stă la şcoala ei de coregrafie de dimineaţă pînă seara!”

Prin geamurile deschise intra răcoarea miezului de noapte. Vocile vecinilor se stinseseră pe rînd. Strada se pustiise. La colţ, ca de obicei, ardea un felinar verzui. Paşii trecătorilor întîrziaţi risipeau liniştea profundă. Elena îl privea pe furiş cu o mîndrie neascunsă şi veche de ani de zile. „Numai ea se bucură cu adevărat”, gîndise Filipache.

Oboseala îl dobora. „În două săptămîni nu mai avem hîrtie… La Plane stau degeaba patru maşini. Nu sînt piese de schimb, trebuiesc comandate în Germania. Lui Bazilescu nemţii din vest poate i le-ar fi trimis, dar comuniştilor, nu… Să vedem… Trebuia lărgită secţia de ofset. Aici lipseşte un maistru. Cehul acela gras, prietenul patronului, nu mai venise la lucru de la naţionalizare. Trebuia convins, momit, adus înapoi. O să-i plătim mult, mai mult decît trebuie, pînă pregătesc pe cineva…”

„Marine, spusese pe neaşteptate Elena, te-au căutat de la Comitetul de stradă. Nu ştiu ce mai vor cu tine…” „N-am eu destule pe cap?… Se enerva repede în ultima vreme, pe neaşteptate, şi pe urmă îi părea rău. „Elena o să creadă că mi s-a urcat la cap şi nu-i adevărat”… Zîmbise vinovat şi apucase mîna femeii. Ea nu se supăra prea repede. Pe urmă privirile îi rămăseseră pe chipul Evei. Fata era frumoasă. Avea obrazul oacheş al maică-si şi doi ochi mari, adînci. Parcă şi-i vopsise puţin cu ceva negru. „Dacă s-a îndrăgostit de cineva?”

Se ridicase tăcută de la masă şi închisese ferestrele. Voia să rămînă singură. Îi lăsaseră Evei de vreo cîţiva ani odaia în care mîncau. Intrară dincolo. Eva căscase, se dezbrăcase repede şi-şi aruncase plapuma peste cap. „Noapte bună, şefule! îi spusese. Vezi să nu-ţi iei maidanul!”

La şcoală o învăţase nu ştiu cine că trebuie să se tutuie cu părinţii, „că aşa e modern”. „Îi dau eu ei cum oi auzi că nu-mi mai spune dumneata.” Mîna să i-o sărute, cum făcuse bunicul fetei cu el, nu i-o dădea, pentru că i se părea ruşinos, dar să-i zică „tu”, asta nu putea să rabde. „Şefule” parcă mai mergea. Era un fel de a te adresa ca unui frate mai mare…

„Va să zică,ar trebui să fac de pe acum rost de ceva fonduri pentru mărirea atelierelor. Dar cu ce să încep? Întîi e cantina, pe urmă creşa. Loc se găseşte, dar încăperile lui Bazilescu sînt goale puşcă. Mobila costă. Unde găsesc ceva bun, ţeapăn?”

„Ne culcăm?” întrebase Elena. „Da, mi-e somn…” Minţea, nu-i era somn de loc. Femeia voia să-i spună ceva, o simţea. Deocamdată aştepta să adoarmă Eva. Nevastă-sa stinsese lumina, dezbrăcîndu-se ca totdeauna pe întuneric.

„Ce-or fi făcînd floricelele alea săracele, se vor ofili pînă mîine.” Şi în locul secretarei pe cine să pregătească? Nu aveau unsoare de maşini. Trebuia un om de alergătură, să fie cînd la minister după aprobări, cînd la fabrica de hîrtie. „Ah, ce balamuc…”

„Adormişi?” întrebase Elena deodată. „Nu.” „Ai văzut-o pe Eva?” „Am văzut-o. N-arată bine. Ce are?” „Am întrebat-o pe prietena ei, are o prietenă de-acum, una care nu-mi place de loc. Fumează. O muiere cu un păr ca mierea, făcut la frizerie, stă picior peste picior şi turuie toată ziua.” „Ce să-i facem? Nu putem noi să-i alegem prietenele.” „Vorbeşte mai încet, că ne aude.” „A adormit.” „Cred că s-a întîmplat ceva cu ea. Întîrzie. A început să mintă. Spune că merge la sediu, la Tineret, şi pe băiatul ăla de-acolo, îl ştii?” „Da”. „Băiatul ăla spune că n-a mai văzut-o de cîteva luni.” Filipache tăcuse cîteva clipe. „Şi ai vreo bănuială?” Elenei îi venea greu să răspundă. Acum, după atîta vreme, bărbatul îşi aduce aminte de toate amănuntele acelei convorbiri. „Cred că îl place pe unul în vîrstă. Un bărbat frumos. Mi l-a arătat o vecină. Unul care stă toată ziua pe hipodrom, joacă la curse, face pariuri, un proprietar de cai, cu grajduri…” „Prostii. Ăştia nu se uită la o amărîtă ca Eva noastră. Au ei cucoanele lor…”

Pe urmă totul se stinsese în memorie, pierise undeva într-un colţ neştiut. Zilele trecuseră. Munca la tipografie îl furase nemilos. Se întorcea din ce în ce mai tîrziu, era obosit, nervos, pus pe harţă. Elena nu-i mai spusese nimic despre Eva, multă vreme. Pînă în iarna următoare lucrase şi duminica. Se scula devreme ca de obicei şi se ducea acolo. Îi chema pe Anghel, pe Pîntea, pe Cocorea, nu mai terminau cu problemele. Lucrurile mergeau destul de greoi, piedici nevăzute se iveau la fiecare pas. Tipografia nu avea oamenii care-i trebuiau, secţiile se reorganizau, Filipache fugea de biroul capitonat al fostului patron ca de dracu; cînd îl căutai era ori la plane, ori la legătorie, cercetînd, iscodind, întrebînd ca ultimul începător în ale tipografiei. Oamenii se cam lăudau, unii îi ascundeau greutăţile, din motive de neînţeles. Cîteva rapoarte trimise la minister fuseseră corectate acolo şi înapoiate. Directorul se ruşinase, chemase la el pe funcţionarii de la planificare, de la serviciul de muncă şi salarii, socotelile se încîlceau pe undeva, cifrele se umflau, cei de la minister aveau un sistem al lor de a descoperi nepotrivirile, şi pentru toate greşelile îl frecau pe el.

Lucrările de mărire a capacităţii de producţie a uzinei începuseră într-un ritm foarte rapid, dar pe urmă unele fonduri, fuseseră recalculate, şi zidurile unei secţii noi rămăseseră la jumătate. Filipache le vedea în fiecare dimineaţă, acoperite de zăpadă, şi simţea cum i se rupe inima. Nu-i slăbea pe cei de la minister cu adresele, cu telefoanele, dar totul era în zadar. Pe urmă chemase contabilii, se sfătuise cu ei, unul se dovedise cu imaginaţie, şi cîteva zeci de mii de lei se iviseră prin operaţii şi calcule pe care le înţelegea greu. Directorul simţea că apucase pe un drum neplăcut, dar gîndul că o să mărească tipografia, că o să aibă secţii mai bine utilate nu-i dădea pace. I se trimiseseră cîteva maşini noi, n-avea nici unde să le aşeze. Totul se lega în mod fatal. Sarcinile de plan creşteau. Noul an care venea trebuia să fie hotărîtor. Volumul tipăriturilor prevăzute pentru următoarea perioadă reprezenta o cifră de cinci ori mai mare decît cifrele vechi pe o perioadă asemănătoare. Se construia o tipografie nouă, dar pînă la terminarea ei, tot pe vechile magherniţe se conta, şi aceste magherniţe trebuiau modernizate şi reutilate, pentru că aveau maşini vechi de 25 de ani, deteriorate, fără piese de schimb. Cu cele 32 de rable hodorogite, cum i se spusese de la minister, Filipache trebuia să tipărească sute de mii de volume. Pe pereţii vechii tipografii a lui Bazilescu apăruseră primele afişe ce anunţau bătălia pentru consolidarea revoluţiei culturale. După-masa, în vechea sală de mese a patronului se ţineau cursuri politice, şi ultimii analfabeţi ai uzinei, recrutaţi dintre oamenii de la expediţie, învăţau să scrie şi să citească. Lui Filipache zilele nu i se păreau de loc lungi, ele treceau pe neştiute în şedinţe de producţie sau în convorbiri pe grupe de lucru... Directorul descoperea cu surprindere că oamenii sînt mai inventivi decît îşi închipuise vreodată, scăpaţi de spaima de a mai fi batjocoriţi de cineva (Bazilescu, cînd veneai cu o idee, spunea ironic de la uşă: „Ştiu, vrei să-mi bagi în buzunar un milion! Lasă, o s-aduc maşini noi! S-a terminat războiul, o să fac contracte cu americanii, cu nemţii, nu-mi trebuiesc reparaţii…”). Şi timpul trecuse, şi patronul nu adusese maşini, parcă bănuind că într-o zi va rămîne fără tipografie… Treaba mergea destul de greu. Cu un astfel de utilaj puteai să te duci dracului, nu să îndeplineşti planul, dar el trebuia îndeplinit. „Aici numai omul poate face ceva…”, spunea Pîntea. „Dacă-i convingem, totul o să meargă perfect. După aceea vor veni şi maşinile.” Ele începuseră să sosească, dar erau încă puţine. Trebuiau adăpostite, ca să le adăposteşti trebuia o secţie nouă, ca să ridici o secţie nouă trebuiau bani. Bani nu aveau, pe urmă apăruseră, dar apăruse şi grija că va veni un control… Ei, şi? Doar nu i-am băgat în buzunar, se liniştea, i-am folosit mai bine. Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut din economii de la alte sectoare, în schimb… în schimb, actele erau acte. Contabilii îl aveau în mînă, Filipache bănuia că fac şi alte operaţii, tot aşa de pe lîngă lege, dar unui om cinstit nu i-e frică decît că n-o să reuşească. Şi în primăvară, noua secţie era gata: geamuri mari, lumină multă, maşinile nu ruginiseră pe afară. Se puteau angaja oameni noi. Se lucra de-acum în trei schimburi. Unul de dimineaţă, unul după-masă, unul noaptea…

Attachments
Facerea lumii de Eugen Barbu.docx 760.13 Kb . 291 Views