PDF Bal mascat de Ionel Teodoreanu carte de citit online

 Bal mascat de Ionel Teodoreanu 

 

NERVII FERMENTAU MAI DEMULT, OŢEŢIND TĂCERILE din compartimentul ocupat de familia Iustin Danielescu, dar abea în gara Iaşi se afirmară urzicători ca şi tremurul burniţei de toamnă rece, vizibil numai în dreptul becu­rilor electrice din faţa gării. Ochelarii cu rame de aur ai doamnei Danielescu nu erau nici în tocul lor din sacoşă, nici în şanţurile fondante ale canapelei ceferiste, nici pe nas. Îi găsi Luchi — cu un zîmbet înregistrat tocmai de cine n-ar fi trebuit nici să-l zărească — sparţi, după ce mama lui, într-un moment de nestăpînită exasperare, zvîrli pe asfaltul peronului numărul cu foi lucioase din Illustration, cetit în tren, şi-n care-şi lăsase ochelarii des­tinaţi numai lecturei, aşa cum îi uita şi la şcoală în cata­log: doamna Danielescu era profesoară de higienă.

Trăsuri, de loc.

— Ioc! constată Luchi, cu gîndul mai cu seamă la nevoia imperioasă de tutun şi la vidul buzunarelor.

— Stil Agapia-maidan! înfieră Duduia sarcastic locu­ţiunea lui Luchi.

O clipă, Luchi şovăi: sperase, prin absurd, împrumu­tul salvator de la Duduia, căci Andi îi dăduse cu două zile înainte de plecare tot ce mai avea. Dar imediat îşi aminti că Duduia nu împrumută: „din principiu”, ci-că! Ca şi cum zgîrcenia ar fi, pentru Duduia, un principiu. Şi replica sună:

— Lasă, păpuşică, mîne mergem la cîntar!

Duduia se îngrăşaşe. Nu mai încăpea în rochiile pur­tate la începutul verii.

— Îţi interzic să mai vorbeşti cu mine, idiotule! Du-ţi idioţia ta la cîntar.

— Stil Agapia-palace!

— Ah, vă rog, nu mai începeţi! interveni doamna Da­nielescu.

Şi către Luchi: Tu să taci, viperă!

Cu tot amendamentul ,,tu să taci” şi invectiva satis­făcătoare „viperă”, acel „vă rog, nu mai începeţi”, plural de la subiect pînă la predicat, plural compus din Duduia, domnişoară de optsprezece ani, studentă, şi Luchi, li­cean de şaptesprezece ani, mucos, o mortifică pe Duduia. Sîngerară rănile proaspete. Nările-i vibrară. Cu coada ochiului privi spre Andi: „Poseur!” El nu se îngrăşase la Agapia, cu toate că nu făcuse cură de slăbit. Şi sen­tinţa „infectei englezoaice cu păr roş” îi sună parcă păs­trată în bătăile inimii, aşa cum o surprinsese noaptea la Agapia, cu necuviinciosul ei acent britanic în mirosul bra­zilor autoh­toni:

— Aoh! Dudui e frumos... dac vreţ; Andi e fin, aoh alta rasa...

Privirile Duduiei vitriolară profilul dulce de subt pă­lăria cenuşie cu boruri mici, plecate. Plecat şi capul, ple­cate şi genele. Şi Duduia, şi doamna Danielescu, şi Luchi suportau umezeala şi frigul nopţii de toamnă cu viguroasa vitalitate a legumelor. Dar silueta lui Andi avea linia în­clinării graţioase şi triste pe care-o au cocorii zgribuliţi într-un picior, cu ciocul subt aripă, cînd sînt ţintuiţi pe pămîntul ţinuturilor reci, de toamne timpurii. Tăcea, cum tăcuse de la Paşcani pînă la Iaşi, — distrat? absorbit? distant? „Infect, articulă în gînd Duduia. Parcă vine de la Nisa, nu de la Agapia cu noi.”

În faţa gării, în loc de trăsuri, un vid ieşan: era sîm- bătă. Oraşul întreg de altfel, cu luminile şi clădirile lui, la acea oră vînătă de toamnă, părea un loc viran acoperit, în loc de coji, galoşi şi tinichele, cu stele şi case lepădate la gunoi.

Doamna Beatrice Danielescu era preşedinta unei im­portante societăţi de binefacere, în care calitate putea să dispuie după bunul plac de automobilul societăţii, dar domnul Justin Danielescu, adversar şi denunţător prover­bial al tuturor abuzurilor atît în Parlament, cît şi prin presă, nu înţelegea să se folosească în văzul călătorilor şi al personalului ceferist, el şi copiii preşedintei, de vehi­cului hărăzit exclusiv personalului superior al societăţii, în exerciţiul funcţiunii.

— Luchi, unde-i tata?

— Predică.

O palmă răsună mat pe obrazul zîmbitor şi prea co­lorat ca o palmă — cu mănuşi de piele — să lase urme.

„Palmă morală, reflectă Luchi. Mama ştie numai să pişte “

— Marş după trăsură! Ai dat telegrama?

Luchi porni în goană, făcîndu-se că n-aude întrebarea.

Deşi călătorea oarecum incognito, barba de aur cu fire albe a domnului Danielescu fusese recunoscută la cobo- rîrea din tren de mai multe persoane care nu se mulţu­miră numai să salute pe „Domnul profesor”, ci se grăbiră să-l întîmpine, circumscriindu-l în grupul acela special care caracterizează apariţia în societate a oamenilor iluş­tri, dîndu-le acestora semnificaţie de fîntînă publică şi celor din jurul lor atitudini hipnotizate de cofe şi căldări adunate la hazna.

După un sfert de oră — calculat de secundarul nervi­lor doamnei Danielescu — Luchi sosi vesel, fredonînd, cu două trăsuri scoase parcă delaolaltă cu birjari şi cai dintr-o hală cu vechituri şi vietăţi împăiate.

Într-una se urcă părinţii şi Duduia, care-şi repartiză posesiv cele şaizeci şi opt de kilograme în floare pe cîte-un genunchi al fiecărui părinte

— Şi Andi unde stă? întrebă autoritar doamna Da­nie­lescu, gata să „repeadă” pe cineva.

— Eu merg pe jos

O! dorea din tot sufletul să rămîie numai cu nervii impersonali ai nopţii de toamnă; să fie orfan, nu mult, de la gară pînă acasă. Să ajungă ud de ploaie, dar nu cu acea senzaţie de matasă zburlită de gheare de pisică, pe care i-o va lăsa tăcerea în patru din trăsură.

Aşezîndu-se pe scăunaş, simţi ostilitatea cotului Du- duiei, aşezată prin ucaz matern alături de el. Şi totuşi, gestul de autoritară duioşie al mamei lui, care-i acoperi picioarele proiectate lateral în bătaia ploii, cu pelerina ei, îl făcu să regrete... Ce? Nu-i plăcea nici să-şi mărturi­sească sieşi, şi chiar în clipele de renegare a gîndului iconoclast, că se simţea din nou intoxicat de viaţa de fa­milie.

— Ce face Luchi? Unde-i Luchi?

— Vinee! vine şi ordonanţa cu furgonul de bagaje! izbucni din urmă glasul jovial, recapitulînd doamnei Da-

 

nielescu zîmbetul care comentase ireverenţios dezastrul ochelarilor şi răspunsul „Predică”, iar Duduiei, aluzia la îngrăşare.

Pe capra „furgonului de bagaje”, întors cu faţa la avu­tul familiei, conform prescripţiilor, cu un picior pe coşul cu dulceţi în care, asasinate, două gavanoase cu dulceaţă de zmeură sîngerau cleios, Luchi se uita cu jind la ceaţa tabagică a crîşmelor prin faţa cărora trecea.

— Ia ascultă, amice, n-ai cîţiva lei mărunţi, să-mi îm­prumuţi pînă acasă?

Cu banii împrumutaţi de la birjar îşi cumpără un pa­chet de ţigarete „Funcţionar” — Cordon bleu, cum le nu­mea Luchi —, oferi şi birjarului o ţigară, şi în sfîrşit cu gura şi nările pline de asprul şi delicios puturosul fum — echivalent tabagic al brînzeturilor fermentate —, medită la „ce se va întîmpla”, considerînd problema numai din punct de vedere practic. Catastrofa era iminentă şi de ne­înlăturat. Fusese însărcinat de mama lui, la Agapia, să plece cu bicicleta la Tîrgul-Neamţ şi să dea telegrama prin care familia îşi anunţa sosirea acasă mamiţei: mama doam­nei Danielescu. Cu banii telegramei, adunaţi cu cei luaţi de la Andi, Luchi îşi plătise datoriile făcute la crîşmă şi la sora Aglaia. „Sărac, dar demn” — asta era deviza lui Luchi.

Sora Aglaia...

I se lărgiră nările ca la mînji cînd vîntul le aduce miros de iarbă crudă.

„Tii, mare paciavură!”

Creţuri de rîs îi fugiră din ochi de-a lungul obrajilor; şi uitînd complet viitorul spre care îl duceau roţile tră­surii, muşcă din amintirea ca piersica a sorei Aglaia.

Între timp, trăsura ajunsese la poarta casei părinteşti.

Mai demult doamna Danielescu bănuia că nu-i lucru curat cu recipisa telegramei, pe care Luchi pretinsese c-o pierduse la întoarcerea de la Neamţ. I-ar fi luat-o vîntul! Hm!

— Ce-ai făcut, ticălosule? N-ai dat-o!

— Nu.

— Unde-i depeşa?

— În buzunar.

Întinse manuscrisul telegramei spre a înlătura îndoiala doamnei Danielescu.

 

— Şi banii?...

— Aveam datorii...

Răsună o palmă „morală”. Luchi clipi umed: oricum, în faţa birjarilor!

Drama era generală şi devenea complexă. Căruţa cu lăzi, pornită de la Agapia de cu noapte, nu sosise. Asta însemna că moş Darîngă se îmbătase şi că lăzile ori erau furate, ori înecate în Moldova umflată de ploi, „cu tică­losul de moşneag cu tot”.

Casa, cu toate ferestrele astupate cu hîrtie albastră prinsă cu piuneze, nu arăta nici un semn de viaţă. Ma- miţa era cam surdă. La servitori, în schimb, o iluminaţie de Zece mai. Dar acasă nu era decît Lina, care împreună cu un fruntaş de roşiori, îmbrăcată cu rochia de catifea violetă a Duduiei, la lumina becului de-o sută de lumini, luat din biroul domnului Danielescu, bea vin — furat desigur din pivniţă — în paharele de cristal destinate nu­mai musafirilor; descuiase aşadar şi bufetul!

Umbreluţa doamnei Danielescu se frînse de spinarea Linei; Duduia tresări, căci spinarea Linei însemna rochia ei de catifea violetă.

„Phii, nostimă-i Lina! constată Luchi de la fereastra bucătăriei, privind trupul servitoarei, care dilata trium­fal, la şolduri, pîntece şi sîni rochia colantă a Duduiei.

Andi intră în odaia lui, după o absenţă de două luni, ca într-o odaie de hotel, tîrîndu-şi geamandanul plin de scrisorile nedesfăcute de la Magda Boldur; îl lăsă lîngă prag, încuie uşa, şi fără să mai aprindă lampa se aşeză pe marginea patului — somiera scîrţîi — şi rămase aşa, cu braţele pe genunchi, cu pardesiul pe el.

Schimbi de hotel, dar de casă părintească...

O muscă bîzîi metalic în cana de apă goală. Streşinele ţîrîiau apos, dînd frigului din casă accent de ploaie ascul­tată în oraşe necunoscute.

Apoi, de alături, din odaia Iui Luchi, unde după vioi­ciunea mişcărilor se simţea că lumina-i aprinsă, porni un şuier argintiu, pe melodia Hai, leliţo,-n deal la vie, Luchi se dezbrăcă. Luchi avea şaptesprezece ani, dar zgomotele din odaia lui aveau paisprezece ani. Cădeau zgomotele ca nucile din nucii scuturaţi, începînd cu pocnetul ghetelor descălţate violent, şi-atîta zarvă şi bocăneală răsuna în

 

încăperea de alături, că parcă Luchi nu era învestmintat şi cu tăcerea ştofei şi a pînzei, ci numai cu ghete din cap pînă-n picioare,

 

*

 

Odaia lui Andi, ca o amplificare a urechii lui, pîndi, cu mişcarea convulsivă a urechilor de iepure, în care-s şi bătăile inimii.

Din copilărie, Andi fusese osîndit să supravieţuiască noaptea întregii case, devenind spionul odăilor de-alături tocmai în clipa de perfectă intimitate şi abject adevăr a zgomotelor, vorbelor şi tăcerilor din preajma somnului.

Dormise dintîi în ietacul părintesc, trecînd din leagăn într-un pătuc aşezat la picioarele celor două paturi de nuc ale părinţilor, pînă la vîrsta de patru ani, adică pînă cînd venise pe lume Duduia.

Spaima apăruse într-o noapte a ultimului an petrecut în dormitorul părintesc. Asupra nopţii, mama lui îi spu­nea o poveste scurtă, îl înfăşa în oghial, şi-n clipa cînd îl vedea cu ochii închişi, anunţa cu glas tare pe domnul Da- nielescu, rămas în birou:

— Andi a adormit.

Andi nu dormea. Dar pe-atunci ceea ce se petrecea în mintea lui era cu totul neatîrnat de ceea ce se întîmpla în jurul lui. Îşi spunea singur, în gînd, poveşti, nu cu vorbe, ci de-a dreptul cu icoane: vedea cu ochii închişi poveştile născocite de mintea lui. Şi cînd din mintea lui începeau să răsară, ca dintr-o casă părăsită, icoane prea fioroase, o formulă magică mistuia totul: „Asta a spus-o Zmeul”. Adică tot ce se întîmplase subt pleoapele lui în acea viaţă tainică de oglindă a minţii nu era în el aievea; dar în schimb era un Zmeu care-i şoptea la ureche poveşti înfricoşătoare. Şi cînd Andi rostea formula „Asta a spus-o Zmeul”, Zmeul pleca de la urechea lui, şi-n el nu mai era decît somnul.

Dar într-o noapte de furtună cu fulgere care zburau imens, iute şi alb prin sufletul mic cu poveşti, Andi au­zise zgomote străine în ietacul părintesc: un fel de lătrat scurt şi-nvălmăşit, gemete gîfîite şi parcă şi-un fel de grohăit. Ochii lui Andi se deschiseră cu fulgerile din po­veşti asupra ietacului părintesc, şi văzuse pe tatăl lui omorînd-o pe mama lui. El lătra, el grohăia şi parcă mînca din mama lui cu curmături înverşunate de mistreţ.

La aceeaşi vîrstă, dacă s-ar fi întîmplat să vadă ace­laşi spectacol Luchi, ar fi umplut casa de urlete.

Dar Andi, scuturat de friguri, cu dinţii strînşi, nu ţi­pase. Rostise din nou formula magică: „Asta a spus-o Zmeul”. Şi-ntr-adevăr, nu mult după aceea, auzise gla­sul mamei lui — vra să zică n-o mîncase — : „Trece-mi un pahar cu apă”.

Şi nici atunci Andi nu voise să vadă născînd semn de întrebare de după: „Asta a spus-o Zmeul”. Apoi pă­tucul lui fusese mutat în odaia de alături; în fostul lui leagăn din ietacul părintesc venise scîncetul şi stridenţa de scripcă dezacordată a Duduiei. Şi ani de-a rîndul co­pilul cu insomnii din odaia de alături şoptise în miez de noapte: „Asta a spus-o Zmeul”, deşi nici în poveşti nu mai crede, şi nici în Moş Crăciun. Dar magica formulă a copilăriei, şoptită cu acelaşi fanatism, nu mai tăgăduia ceea ce se-ntîmpla aievea în ietacul părintesc, ci judecăţile, de pe atunci lucide, care se formau în mintea de copil.

La şcoala primară aflase din gura dascălului că tatăl lui e un „Apostol al neamului”. Pe stradă, cînd trecea de mînă cu tatăl lui, zeci de pălării se plecau adînc. La un Zece mai, din rîndurile şcolarilor îl ascultase pe tatăl lui vorbind în Piaţa Unirii de pe soclul statuiei lui Cuza-vodă. Se acoperise piaţa de un zbor de aplauze, ca şi cum vorbele oratorului ar fi prefăcut mînile mulţimei în aripi; iar uralele dădeau văzduhului un vîjîit de fluviu. Mitro­politul Moldovei sărutase obrajii capului de zeu cu păr de aur care în gloria soarelui de primăvară vorbise oa­menilor.

Aşa era tot ce se întîmpla ziua. Din toate părţile nu­mai stimă, laudă şi veneraţie pentru tatăl lui. Chiar şi sufletul diurn al copilului împărtăşa atitudinea celorlalţi; îl admira şi Andi pe tatăl lui, din gura căruia aflase „Po­vestea Nea­mului”. Căci domnul Iustin Danielescu era ad­versarul poveştilor cu feţi-frumoşi şi cosinzene, care dau copiilor „o bolnăvicioasă nostalgie a irealului, distrugă­toare a energiei sociale”.

De îndată ce Andi intrase la şcoala primară, domnul Danielescu începuse să schiţeze verbal, pentru folosinţa delfinului său, o „poveste a Neamului”, care apoi deve­nise volumul cu acelaşi nume, vîndut în mii de exem­plare, mai întîi în „Biblioteca Minerva”, apoi în „Biblioteca pentru

 

toţi”. Scopul acestui grup de „poveşti reale” era să dezvolte în copii, adică în „tinerele vlăstare ale neamului”, interesul pentru istoria naţională şi sentimen­tul mîndriei de-a face parte dintr-un „neam de eroi”, de unde necesara emulaţiune.

Dar venea noaptea.

Nu ziua, noaptea Andi aflase printre altele fragmente din povestea neamului în faza ei actuală: amănunte in­time şi picante despre capii ţării, despre mitropoliţi, mi­niştri şi înalţii dregători.

Din acea epocă începuse Andi să aibă uneori un surîs ciudat în colţul gurei. Zîmbet „de femeie care minte”, îl definise mai tîrziu o prietenă de-a lui Andi. Era ceva tulbure, echivoc în acest surîs care dădea o aplecare ru­şinată pleoapelor pe o privire nesigură şi piezişă, în timp ce colţul drept al gurei se insinua ascuţit în lături, schim- bînd întreaga expresie a obrazului. Surîsul acesta nu era un semn de veselie, provocat de ceva exterior: apărea, în dezacord cu seriozitatea clipei, izolîndu-l pe Andi de o atmosferă generală, şi prin aceasta surîsul apărea ca o contrazicere jignitoare. Mai tîrziu cunoscuse oameni —^: mai ales femei — care nu-l puteau suferi, din pricină surîsului involuntar care nu era nici ironie, nici sarcasm, nici dispreţ, cum socoteau unii.

La treisprezece ani, doamna Danielescu îi propusese o odaie numai pentru el, odaie de băiat mare, mai în­depărtată de ietacul părintesc, urmînd ca în vechea odaie să locuiască Duduia.

Să afle şi Duduia? Nu! Se împotrivise, cu o dulceaţă la care mama lui nu putea rezista. Şi tot el continuase să fie sacul de rufe negre al istoriei contemporane a nea­mului, precum şi al ietacului părintesc.

Apoi, văduvă, venise mamiţa să locuiască în casa ginerelui. Şi Andi devenise vecinul acestei odăi. Şerban Lateş, tatăl doamnei Danielescu, fusese avocat celebru al Baroului ieşan. Cîştiga „tot ce vroia”. În schimb, pînă în clipa morţii îşi pierduse nopţile la joc de cărţi, cu sticlele de şampanie şi ceştile de cafea nea­gră pe masa verde. De la el, se vede, moştenise doamna Danielescu acea crispare a degetelor şi-acele gesturi vio­lente, rapace, care dădeau mîinilor ei o fizionomie şi un ritm caracteristic mai ales mînilor blestemate să ardă pe rugul cartofor al maselor verzi.

Doamna Danielescu se aştepta să moştenească la moartea tatălui ei o avere importantă. O moştenise numai pe mamiţa, văduvă cu casa, via şi trăsura vîndute de creditori.

Pe cind trăia Şerban Lateş, mamiţa era Moş Crăciu­nul săptămînal al nepoţilor ei. Venea în fiecare sîmbătă, în trăsură de casă, — mărunţică, uscată, modestă şi spe- rioasă ca şoarecii, mergînd mereu pe lîngă păreţi, nicio­dată prin mijlocul casei, temîndu-se de musafiri şi de ori­şice figuri cu care nu era de mult familiarizată. Cînd în­tindea mîna cuiva să i-o sărute, abea atinsă de sărutarea respectuoasă, mîna fugea îndărăt, parcă arsă, şi trupul ma- miţei avea o înfiorare de porţelan cînd casa-i zguduită de trecerea unui camion.

Vorbea foarte puţin, cu ochii plecaţi în jos, sfioasă ca fetele crescute la maici. În schimb, dezmierda cu mişcări drăgălaşe de veveriţă capul copiilor mici, umplîndu-i de daruri scumpe. Şocolăţile căpătate de la mamiţa erau grase, amărui şi cu delicat parfum de vanilie sau de coajă de portocale. Drajelele aduse de mamiţa nu erau făinoase şi grosolan fardate, ci învăluite în zmalţul cel mai fin al za­hărului, cu ten de flori de piersic şi migdal. Iar hainele dăruite de mamiţa erau atît de elegante, încît şedeau mai mult în dulapul doamnei Danielescu.

Cînd mergeau la masă în casa bunicilor, mamiţa îi lăsa să-şi comande singuri mîncărurile şi dulciurile pre­ferate, astfel că nepoţii mîncau acolo numai ce doreau. Erau stîpîni. Dacă spărgeau vreun porţelan de preţ, sau o oglindă, mamiţa nu le spunea nimic, ba dimpotrivă, c-un aer ruşinat de fetiţă constrînsă să vorbească, spunea cu precipitarea timizilor:

— Nu-i nimica, drăguţă. Lasă-lasă, nu mai plînge. Spune, ce să-ţi dea bunica?

O singură restricţie. Mamiţa avea o odaie numită „sa­lonul păpuşelor”, în care adunase vreo treizeci de păpuşi, unele de loc din legendarul Nürenberg, altele aduse din aristocraţia vitrinelor Parisului, altele cumpărate la voia întîmplării. Acolo copiii n-aveau voie să intre.

Auzise odată Andi, tot în ietacul părintesc, de „ne­bunia mamiţei”, care plătise o sumă fabuloasă pentru un cufăr-dormitor anume comandat pentru păpuşele ei, ca să poată călători cu ele. Văduvă şi săracă, mamiţa venise în casa