Creatie si morala de Marin Preda

Viata și literatură

LUMEA ŢĂRĂNEASCĂ ŞI GENERAŢIILE EI ÎN ISTORIE

Lumea ţărănească a suferit toate seismele istoriei, ea nu a stat, cum au crezut alţii, cu sentimentul abstragerii în faţa ogorului pe care îl cultiva. Mai întâi că acest ogor, multe secole, nu i-a aparţinut, feudalul, apoi moşierul au fost stăpânii întinderilor de pământ.

Multe secole accesul la cultură i-a fost restrâns. Şi departe de a dori să boicoteze istoria, cum s-a afirmat, a făurit-o păstrând fiinţa neamului, fie luptând cu năvălitorii, fie retrăgându-se în munţi şi locuri ferite, stăpânită de gândul miraculos al duratei, deşi năvălirile s-au succedat îndelung şi insistent, încât ar fi putut descuraja un popor mai slab contaminându-se de sentimentul nimicului şi al zădărniciei care împingeau atâtea hoarde să năvălească, să jefuiască, să dea foc şi apoi să piară ca fumul în negura istoriei. Aceşti cuceritori şi pârjolitori nu erau creatori de istorie, deşi trecerea lor pe pământ era spectaculoasă. Creatori de istorie erau ei, cei care munceau statornic pământul şi reveneau în satele arse şi creşteau din nou vite, cultivau grâul şi porumbul, şi îşi creşteau copiii.

Şi când apărea un voievod viteaz, pândeau năvălitorul la trecători, sau îl atrăgeau în mlaştini şi îl nimiceau. Vigoarea lui în luptă a impus respectai marilor imperii care nu o dată şi-au lăsat pe pământul nostru, învinse, armate care în altă parte erau neînfrânte. Iar în epoca modernă mulţi, din ignoranţă şi trufie, trezindu-se în faţa poporului român şi a statului român, au dat din umeri nedumeriţi: români?! Cine sunt? Ce e asta România? De unde au apărut? Iar alţii, să ne conteste drepturile.

Contemporan cu două generaţii de ţărani, m-am născut şi am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii ţărăneşti dinlăuntrul acestei lumi şi nu din afară, sau trăind sub zariştea cosmică să fiu protejat de condiţia aspră, nemiloasa a existenţei ţărăneşti, ca fiu de preot, de învăţător, de avocat, sau mic moşier afabil al cărui pământ îl munceau ţăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecţia unui ţăran care mi-a lăsat, pe lângă experienţa miriştii călcată cu piciorul desculţ, a ploilor şi a gerurilor, a abandonării, deci, în faţa naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat şi rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiţiei ţărăneşti. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit aşa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul ca vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-ţi putea da nimic, pământ şi vite constituind suportul existenţei tale fizice, fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu, ca om, nu meritai să trăieşti, dacă nu erai om.

Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Şi am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creaţii ale umanităţii, aceeaşi mare întrebare.

Trebuia să răspund la ea prin ceea ce ştiam din lumea ţărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria şi adolescenţa.

Un om era o fiinţă care nu-şi avea rostul în natură, dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui şi nu-i întâmpina primele raze să fie la capătul pământului care îl aştepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era un om. Un om care câştiga puterea să muncească alţii pentru el şi el să-şi petreacă viaţa îmbuibându-se, începea să fie străin de condiţia adevărată de om. Un om disperat şi cuprins de o stranie dezordine, care-şi bătea muierea şi copiii şi îşi irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care adusese pe lume noi fiinţe umane faţa de care nu voia să aibă o răspundere, cum avuseseră alţii pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinţi, şi-i da afară din casă, uitând că l-au născut şi au trudit să-l crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân şi o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-l părăsească. Ajuns în această stare, nu mai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruţarea umană şi făcând o tristă expresie asupra generaţiilor tinere. Un tânăr nu-şi putea întemeia o familie, până nu învăţa în armată să fie un luptător pregătit să-şi apere patria. Fata pe care o alesese şi de care fusese ales aştepta să se întoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară şi, odată căsătoriţi, tinerii se închinau cultului familiei, pe care copiii o făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal: gândirea colectivă ţărănească aspira ea însăşi spre creaţia de valori spirituale şi, când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica şi îl ajuta să-şi realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depăşeau decalogul lui Moise.

Am descoperit astfel caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală, decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind mai pozitiv. După el, existenţa e o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane. Murind, bătrânul ţăran spunea fiilor săi:

— Vedeţi ce faceţi cu via, cu fâneaţa din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care şchioapătă! Dregeţi şopronul, săpaţi grădina!

Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune şi nu ceva de care trebuie să te sperii.

Astfel a dăinuit prin veacuri şi nu şi-a pierdut speranţa într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moşierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefireşti, care trebuie să dispară.

Am moştenit şi eu acest sentiment, această ştiinţă despre ce e firesc şi ce e nefiresc. Am trăit nu puţine lucruri nefireşti, pricinuite de oameni şi de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor şi nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credinţă în tot ceea ce am scris şi datorez ţăranilor generaţiei tatălui meu codul moral al existenţei lor pe care ei mi l-au transmis şi care e contopit astăzi cu al întregului popor.

21 martie 1977

O PROBLEMĂ DE ETICĂ SCRIITORICEASCĂ

Se ştie că aspiraţia oricărui scriitor e de a se depăşi mereu în creaţia sa.

Se poate spune că realizarea acestei aspiraţii necesită e muncă atât de stăruitoare şi de intensă, încât nu o dată se întâmplă scriitorului să fie lipsit aproape cu totul de bucuria imediată a creaţiei. Procesul este însă firesc, sentimentul de depăşire apare la sfârşitul şi nu la începutul unei lucrări, şi din pricina asta o nouă lucrare apare la orizont şi, odată cu ea, un nou efort, o nouă perioadă de muncă stăruitoare. Aşa stau lucrurile, şi cu toate acestea n-a existat şi nu va exista niciodată scriitor sau artist care să se sperie de aceste condiţii şi să renunţe la menirea sa. Aspiraţia se realizează, creaţia are un drum ascendent, şi sentimentul unic că ai folosit cum trebuie ceea ce ţi-a dăruit natura şi societatea compensează efortul depus. Şi acest lucru nu se întâmplă numai cu scriitorii.

Se ştie că un marinar adevărat nu părăseşte marea, un miner adevărat mina, un aviator văzduhul, un revoluţionar adevărat revoluţia, deşi viaţa marinarului, a aviatorului sau a revoluţionarului e ceva mai puţin apărată de primejdii decât a unui scriitor sau artist. Dacă pentru aceste categorii de oameni primejdia e un element component al activităţii lor creatoare, pentru scriitor sau artist ni se pare că munca intensă şi nelimitată ar fi singurul element care să semene cu primejdia. Se ştie că Balzac nu s-a sinchisit de această primejdie, a consumat 30.000 de cafele, a înălţat un edificiu uriaş şi a murit la 50 de ani. E nevoie oare să dau şi alte exemple?

S-a observat la noi că scriitorii foarte talentaţi au dat totuşi lucrări care sufereau serios de schematism, lucrări superficiale, gândite şi scrise la repezeală. Ne întrebăm cu toţii: cum se poate explica acest lucru?

Se spune că nenorocirile, când vin, se ţin lanţ. Cred că şi greşelile, când apar, se constituie şi ele în lanţ. Şi e cu atât mai greu să ne dăm seama de greşeala principală, greşeala iniţială care a generat pe celelalte. Este evident că, de pildă, o viziune schematică aparţine scriitorului respectiv, în opera sa el este acela care este răspunzător de ea. De ce, prin urmare, acceptă el o astfel de viziune asupra vieţii, când intenţia sa de artist ar trebui să-l îndemne să se abţină? Pentru mine, e limpede că scriitorul respectiv cedează unor factori exteriori şi interiori, care n-au legătură cu arta, şi anume întâiul factor – duşman nemilos al creatorului – şi care constă în perspectiva unui succes fără efort, succes care i se sugerează scriitorului de către unii critici literari lipsiţi de exigenţă sau conştiinţă artistică, şi în al doilea rând un factor exterior, care este necesitatea unui a vânt rapid al creaţiei literare, necesitate rău înţeleasă de unii din cei însărcinaţi cu editarea, publicarea sau îndrumarea creaţiei. Lanţul erorilor este mai extins şi mai complicat, dar eu susţin că el porneşte de la scriitor şi se întoarce tot la el. Faptul că până să se întoarcă înapoi acest lanţ descrie o nesfârşită, o îndelungată şi încurcată traiectorie, nu trebuie să ne inducă în eroare. Totdeauna când facem o greşeală, primul impuls este să dăm vina pe alţii. Dar când obţinem un succes, primul impuls nu este să-l atribuim altora.

În ultima vreme, s-a simţit necesitatea ca relaţiile noastre profesionale să fie îmbunătăţite. Partidul a dat un mare ajutor scriitorilor, atrăgându-le atenţia că în centrul luptei de opinii trebuie să stea probleme principiale, iar nu de grup. În privinţa acestor probleme, fiecare scriitor are o experienţă bogată. Unora le-a inspirat chiar subiecte. Există o zicală: muncă bună, relaţii bune. Numai că în lumea literară. armonia aceasta e un ideal care nu se poate realiza decât printr-un efort permanent şi special, deoarece caracterul relaţiilor noastre este determinat, de creaţia noastră, care, deşi se bazează pe o metodă comună (aceea a realismului socialist) este totuşi individuală, în sensul că nimeni, nimeni nu poate rezolva pentru celălalt problemele specifice stilului propriu. Nu e mai puţin adevărat că întru scriitori poate şi trebuie să existe un ajutor tovărăşesc, creator, exprimat prin sugestii, critici, observaţii. Pe un scriitor nu poate decât să-l bucure succesul meritat al unui confrate. Bineînţeles, scriitorului chinuit şi istovit de o lucrare dificilă îi vine foarte greu să fie amabil şi surâzător cu colegul căruia, întâmplător, totul îi merge perfect. Iată ce scria Cehov la un moment dat unui prieten: „O putere necurată m-a împins să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. De cinci ori am început-o şi tot de-atâtea ori am tăiat-o sau rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând.”

Se poate presupune că, dacă fiecare scriitor trece mai rar sau mai des prin aceste stări, caracterul relaţiilor noastre rămâne în ansamblu armonios, ba chiar pitoresc. Partea cea mai gravă în problemele noastre de comportare nu trebuie căutată în specificul acesta firesc al relaţiilor noastre, ci în forma degradată a acestui specific. Există printre noi scriitori care nu sunt atenţi că în creaţia lor personală a intervenit o stagnare, că în gândirea lor a apărut ceva retrograd, că sensibilitatea lor firească a devenit necreatoare, şi atunci această lipsă de atenţie, această lipsă de măsură, de autocontrol, îl face să afirme că nu creaţia lor personală a stagnat, ci creaţia în general, că nu în universul lor de idei a apărut ceva retrograd, ci în întreg universul, că nu sensibilitatea lor s-a transformat în trufie furioasă, ci toţi ceilalţi s-au coalizat să-i nege orice merit. Aceste manifestări înrăutăţesc relaţiile noastre, împing la forme disproporţionate contradicţiile noastre de idei care apar în mod real, şi firesc (eliminându-le chiar şi făcând loc unor conflicte deloc principiale, care deschid poarta liberalismului faţă de ideologia burgheză) întunecă percepţia noastră asupra problemelor acute care ne interesează şi, în ultimă instanţă, nu se poate să nu tulbure şi creaţia. La o cercetare mai atentă, se observă că asemenea manifestări sunt precedate la unii de pierderea măsurii, vorbărie goală despre principii înalte, demagogie, supralicitare. Au fost observate din plin aceste manifestări la Al. Jar şi alţii.

Pentru ca relaţiile dintre scriitori să servească pe deplin ţelul dezvoltării literaturii, trebuie să stimulăm prin toate mijloacele lupta principială de opinii, să combatem cu mai multă hotărâre manifestările degradante care ar apărea în relaţiile noastre scriitoriceşti. Nu e o problemă lipsită de gravitate, o problemă a noastră „internă”, ci una de etică superioară, de răspundere faţă de popor.

16 iunie 1956

NOTE OCAZIONALE ÎN FAVOAREA ROMANULUI

Ar fi trebuit să încep cu „mărturisiri” literare la un ton cât mai indiscret posibil, discreţia nefiind la modă. Mărturisesc însă că nu modestia, ci orgoliul mă împiedică, considerând că opera literară sugerează de obicei o geneză mult mai misterioasă şi un ideal estetic mult superior celui declarat în „mărturisiri”, sau „amintirile” scriitorului. Vom fi dezamăgiţi să auzim că Tolstoi a vrut să demonstreze, prin drama Annei Karenina, că nu e bine ca femeile măritate şi cu copii să-şi înşele bărbaţii. Liviu Rebreanu, despre care G. Călinescu afirma fără să se înşele că „are aproape geniu în producerea gloatelor”, are în acelaşi timp naivitatea să mărturisească cum a văzut el un ţăran sărutând pământul. Nu vom acorda decât o importanţa de ordin biologic, sau de alt ordin diverselor mărturii. De pildă, Duiliu Zamfirescu ne oferă documente de o candoare sublimă asupra propriei trufii, când îşi compară modestul său roman Viaţa la ţară cu Război şi pace, sugerând chiar că latinitatea operei sale ar garanta o superioritate asupra celei a lui Tolstoi, care ar fi slavă. Desigur, asemenea mărturii sunt preţioase; – mai ales cele ca acestea ale lui Duiliu Zamfirescu – şi, daca mă gândesc bine, îmi dau seama că trebuie să retrag aluzia răutăcioasă cu care am început aceste note: indiscrete sau nu, e posibil ca mărturisirile de azi ale unor confraţi să devină mâine adevărate documente revelatoare. În ceea ce mă priveşte, în afară de meseria mea, îmi place aceea a criticilor literari.

Iată, de pildă, o idee cu totul incompletă pe care şi-au făcut-o unii la noi despre roman în ultimii zece ani. E vorba de „romanul modern”, înţelegând prin aceasta un gen literar deosebit de genul Roman de la Rose. Destinul acestui gen literar ar fi, cică, să studieze caracterele şi să facă clasificaţie de tipuri. Se admite un grad de schematism, în sensul în care Don Quijote e superior schematic, se reclamă o formă translucidă, sintetică, şi se urmăreşte un ideal de perfecţiune sferică a ansamblului. În ceea ce priveşte căutarea originalităţii, se declară că aceasta ar fi o preocupare doar a diletanţilor, ba chiar a artiştilor lipsiţi de valoare. Creator al romanului văzut astfel e declarat, fără voia lui, Balzac. Eroarea e din acelea care n-are nevoie să fie demonstrată. E suficient să ne aruncăm privirea prin diversele articole care susţin această teză, ca să observăm cum un gol istoric îi cuprinde pe aceşti autori, când sunt siliţi să vorbească concret despre influenţa lui Balzac asupra literaturii contemporane. În afară de afirmaţia lui Marx, cu privire la faptul că a învăţat de la Balzac mai mult decât din operele economiştilor francezi (ceea ce dovedeşte cel mult că economiştii în cauză erau slabi, dar nicidecum că literatura ar fi mai tare şi ar avea menirea să ia locul ştiinţelor economice), în afară de această afirmaţie, care face cinste puterii de generalizare la care poate să ajungă literatura, niciun scriitor mare „balzacian” nu este citat. Ideea care se sugerează este că totuşi Balzac ar fi „părintele” romanului modern din care au ieşit toţi ceilalţi şi că, dacă vrei să nu te rătăceşti, să nu fii dezorientat (cum se afirmă a fi fost Flaubert), ţine-te de acest părinte, imită-l cu premeditare şi vei fi original împotriva voinţei tale. Altfel păţeşti ce a păţit Victor Hugo, care a imitat doar romantismul balzacian, scăpând ocazia de a face din arta sa „cunoaştere”, sau Zola, cu nefericita lui idee, derivată tot din Balzac, dar înţeleasă greşit, de a face clasificaţii naturaliste, în loc să tipizeze, sau Tolstoi, care, ignorând complet pe Balzac, se dedă la consideraţii dintre cele mai bizare, afirmând, de pildă, că nu există oameni buni şi oameni răi, oameni zgârciţi şi oameni generoşi, oameni perfizi şi oameni puri, ci, pur şi simplu, oameni şi buni şi răi, şi avari şi generoşi, şi perfizi şi plini de candoare. În termenii nepotriviţi în care este pusă problema paternităţii romanului modern, Tolstoi este, incontestabil, creatorul genului, dar în termeni mai potriviţi, ai unei perspective istorice lipsită de prejudecăţi, marii creatori de universuri din ultima sută de ani sunt în mod egal creatorii romanului modern, aşa cum apare el astăzi, cu nenumărate tendinţe şi nu numai tu una redusă la stricta clasificare tipologică. E cât se poate de clar: Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Stendhal şi, îndrăznesc să spun, Victor Hugo, sunt creatori de universuri a căror influenţă se exercită după legi obiective asupra dezvoltării romanului modern. Apariţia de noi universuri, create fie de un singur scriitor, fie de un grup sau de o şcoală sau curent, nu contrazice vechile universuri, dar nici nu le imită. Întru cât imită, de pildă, Hemingway sau Steinbeck, sau Şolohov pe clasicii citaţi? Şi întru cât îi contrazic? Putem spune, fără să greşim, că toţi învaţă de la Balzac să nu ignore rolul mecanismului social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără sfârşit a sufletului omenesc, căutându-se în acelaşi timp pe ei înşişi, cu viziunea lor unică, cu experienţa lor unică, străduindu-se sa dea o formă potrivită, adică tot unică, povestirilor şi romanelor lor.

Mihail Sadoveanu, scriitor român, creator al unui univers de păstori şi ţărani, aduce un sentiment al naturii de adâncime şi amploare unică în literatura mondială. Conform ideii că romanul ar avea menirea de a studia caractere şi a face clasificaţie de tipuri, Sadoveanu n-ar aparţine literaturii din ultima sută de ani. Să mai amintesc de Proust? M-am mărginit doar la exemplele de creatori de universuri. În literatura română avem balzacieni înaintea lui Rebreanu, şi totuşi creatorul romanului românesc modern este Rebreanu şi nu Filimon, fapt care este aproape ignorat, ajungându-se până la afirmaţii stranii prin neseriozitatea lor, şi anume că marele scriitor ardelean n-ar fi universal din pricină că opera lui e lipsită de eroi „demonici*.

Părăsirea universului real pentru cel fictiv al romanului nu se face decât în speranţa că universul fictiv este neobişnuit. Dacă acest sentiment nu se transmite, după un anumit număr de pagini, apare plictiseala, dezamăgirea. Oricât de înaltă va fi ideea de la care a pornit scriitorul şi oricâtă dragoste şi ataşament ar avea cititorul pentru ideea respectivă, însufleţirea nu se va produce şi cartea va rămâne necitită.

În legătură cu aceasta, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru despre care se vorbeşte mai puţin şi care este tonul romanului. În ton, sunt ascunse marile promisiuni epice ale unui roman, tonul sugerează şi gradul de sinceritate, şi înălţimea, şi puritatea idealului, şi seriozitatea, şi pătrunderea spiritului, şi experienţa lumii, şi educaţia artistica şi sociala, şi spiritul partinic, şi conştiinţa revoluţionara. Tonul este emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intima a operei, fiinţa ei trainică. Dacă într-o operă ideile pot avea o anumită orientare şi chiar faptele, prin ele însele, un anumit sens, nuanţele afective ale autorului, înclinaţiile sale intime, simpatiile obscure se întâmplă fie să completeze, fie să contrazică în mod surprinzător mesajul de fapte şi idei al romanului. Dar unde poate fi reperat acest timbru al afectelor, care dau viaţă operei, decât în tonul ei? Să iau romanul Bietul Ioanide, de exemplu. Personajele acestei cărţi, plasate într-un mediu obişnuit, devin necesare, colorând acest mediu, aşa cum fluturele „cap-de-mort” sugerează o posibilitate uimitoare a speciei de fluturi. Un roman social despre aceeaşi perioadă trebuie neapărat să conţină un Gaittany, un Panait Sufleţel sau un Pomponescu, ca unul din eroi. Ba chiar şi eroul principal, cum e, să zicem, Profesorul Unrat, de Heinrich Mann. Fiecare din aceste tipuri este lucrat cu un adevărat geniu al portretului şi al preciziei în expresie. Toate la un loc formează însă o colecţie extravagantă. În ansamblul unei literaturi, nu e lipsită totuşi de interes, cu atât mai mult cu cât această literatură este dominată de epicul rural. Pentru tot ce aduce nou ca tipologie în romanul nostru, G. Călinescu merită admiraţia oricărui creator de proză românească. Este însă vorba de ton. Şi aici îmi permit să spun că tonul romanului este şi el extravagant, adecvat adică personajelor, Un ton şi un stil detaşat de eroi nu există, autorul complăcându-se în universul creat prin personajul principal, Ioanide. De aceea cred că, deşi întâmplările din roman au uneori o adâncă substanţă dramatică, tonul acesta extravagant lunecă deasupra fondului grav uman al unor situaţii fundamentale, ceea ce nu e în avantajul cărţii.

iunie 1957