ÎN CURTE LA DIONIS
Pentru Lisette
—... S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, cînd cînta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o circiumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta." Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decît arareori, şi numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că eşti tînăr şi i se părea ei că eşti frumos sau melancolic şi visător. Doar ce-şi atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei şi de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ţi spun? cînd atigea Leana paharul, toată faţa i se lumina de un zîmbet nemaivăzut şi neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic — nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor şi nici cu zîmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zîmbetul ei cînd îşi apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Şi zic în-tr-adins „băiatului", pentru că nu cred că am văzut-o vreodată luînd paharul vreunui tînăr trecut de douăzeci de ani. Pe-atunci, prin 1920-22, Leana părea că are vreo douăzeci şi cinci de ani, poate, chiar, un an, doi mai mult.
— Cam tot atît pare să aibă şi astă-seară, îl întrerupse Cladova.
— Da, nu prea s-a schimbat. Dar, în fond, zece ani, la vîrsta asta, mai ales la o femeie ca ea, nu prea contează... În orice caz, reluă, după ce umplu paharele, cine n-a văzut-o atunci, n-a văzut-o. Nu i-a văzut adevăratul ei zîmbet, vreau să spun. Căci, altminteri, Leana zîmbeşte întruna, şi zîmbeşte în atîtea feluri — cînd tace, cînd te priveşte în ochi şi te ascultă, chiar cînd cîntă cîntecele ei cele mai triste... Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cînta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea cînd de sîn, cînd de coapsă, cînd parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cîntecelor ei. Nu ştiu de unde, nici de la cine le învăţase, căci erau cîntece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că ştia cîntece şi balade atît de vetuste, şi melodii arhaice: le crea din nou, le cînta aşa cum trebuiau ele cîntate ca să ne placă nouă, tinerii de pe-atunci, după război.
— Păcat, vorbi absent Cladova fără să-l privească. Păcat că a renunţat la vioară. Mi-ar fi plăcut s-o văd şi eu...
— Dar mai era şi altceva. Era farmecul ei, melancolia aceea atît de discretă, aproape neînţeleasă. Te întrebai: Leana asta, de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămînile şi nici de ce se întorcea. Enache, patronul, ştia şi el tot atît de puţin ca şi noi. Sau, poate, pretindea numai că nu ştie. De cîte ori îl întrebau unii şi alţii, repeta aceeaşi poveste: că s-a pomenit într-o bună zi cu ea, cînd el, Enache, tocmai se pregătea să aşeze mesele în grădină, căci seara se vestea caldă, şi Leana l-a rugat să-i dea voie să cînte,adâugînd repede că nu cere nici un ban şi că nu va trece cu cheta pe la mese. „Am cu ce trăi, i-a spus. Dar dacă o să vă placă, să mă lăsaţi să vin aici, serile, căci aşa mi-a fost scris mie. Pentru păcatele mele, mi-a fost scris să cînt prin cîrciumi."
— Pentru păcatele ei, repetă Cladova visător. Cine ştie ce-o fi vrut să spună prin asta...
— Aşa răspundea cînd o întrebam: că aşa i-a fost ei sortit, să cînte prin cîrciumi.
— Fără bani...
— Spunea că are cu ce să trăiască... Şi cîţi n-au încercat să-i facă curte, cîţi fanţi de mahala, şi ofiţeri, şi negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, şi uneori rămîneau mult timp după ce plecase şi ultimul client, aşteptînd-o. Ştiau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Îşi închipuiau că va trebui să se ducă acasă şi o aşteptau. Dar o aşteptau zadarnic. În noaptea aceea, ca şi cum ar fi presimţit, Leana plecase mai devreme, dispăruse fără ca nimeni să prindă de veste. Poate o aştepta vreo trăsură, pe una din străzile vecine, şi se făcea nevăzută. Căci nici unul din toţi cei care îşi puseseră ochii pe ea, şi care, uneori văzînd că nu se reîntoarce în grădină, porniseră s-o caute pe străzi, nici unul nu izbutise vreodată să dea de ea, de Leana...
— Avea desigur pe cineva. Sau era îndrăgostită.
— Aşa spunea şi ea, cînd vreunul din noi îi mărturisea, poate mai mult în glumă, dar poate şi serios, că e îndrăgostit de ea. „Sînt de mult îndrăgostită, spunea. De cînd mă ştiu sînt îndrăgostită. De acelaşi", repeta ea rîzînd, dacă vreunul din noi îi punea vreo întrebare obraznică.
— Şi nu l-aţi văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea şi el acolo, tînărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", şi n-aţi ştiut să-l identificaţi...
— Nu era, reluă după o pauză Hrisanti, zîmbind. Nu era nici la „Floarea-soarelui", şi nici într-altă parte. Aşa cel puţin mărturisea Leana, şi cît ar părea de curios, o credeam. „Pentru păcatele mele, spunea, nu-l cunosc încă, deşi ştiu cine este şi-l iubesc. Îl iubesc de mult, şi nu mai pot iubi pe altul..." „Spune-ne măcar cum este, stăruia unul din noi. Spune-ne dacă e frumos sau sclipitor, şi cu ce daruri e înzestrat, ca să ştim şi noi şi să-l invidiem." „Nu l-am întîlnit încă, răspundea Leana. Nu ştiu cum arată. Dar cînd îl voi întîlni, am să vi-l aduc aici, să-l cunoaşteţi şi voi."
— Ciudat, spuse Cladova, întorcînd capul spre zidul acoperit cu iederă şi zorele, care se prelungea, dincolo de boschete, pînă la bucătării. Foarte ciudat.
— Nu, nu vine încă, îl linişti Hrisanti. N-a trecut jumătate de ceas. Aici, la „Platani", am observat asta mai demult, revine întîia oară după treizeci de minute, iar a doua oară, după vreo cincisprezece. Nu ştiu dacă astea au fost condiţiile ei de la început, dar aşa face. Iancu, patronul, e mut, parcă ar fi ferecat. Despre Leana, despre identitatea ei, sau condiţiile contractului, şi toate celelalte, nu scoate o vorbă.
— Poate că nici aici nu ia nici un ban.
— S-ar putea şi asta. Căci şi aici face ca la „Floarea-soarelui": din cînd în cînd dispare, şi dacă grădina e plină pîna la ultimul loc, Iancu se dă de ceasul morţii. Umblă din masă în masă, se scuză faţă de clienţi şi improvizează şi el cum poate. Acum două săptămîni, cînd am mai fost pe-aici, adusese un taraf de lăutari. Probabil că L-a costat o avere...
— Probabil ca asta e explicaţia, îl întrerupse Cladova. Mă tot întrebam, după ce-am ascultat-o, cum se face că fata asta, Leana, nu e încă celebră. Acum înţeleg de ce: nu are continuitate, nu se ocupă de ea, de cariera ei, vreau să spun. A fost şi a rămas o amatoare... Dar din ce-o fi trăind? Cine o fi întreţinînd-o?
Hrisanti zîmbi, încurcat, cu privirile pierdute în gol.
— Nu ştiu. Poate nu ştie nimeni. Ea o ţine una şi bună: ca e îndrăgostită de acelaşi bărbat pe care-l iubea de la începutul începutului şi de care ne vorbea acum vreo zece ani, la „Floarea-soarelui". Dar, pretinde, încă nu L-a întîlnit, deşi acum tot a mai aflat ceva, pe care nu-l ştia la „Floarea-soarelui". Cînd am întîlnit-o, în iunie, şi s-a aşezat la masa noastră, şi m-a recunoscut — sau, poate, s-a prefăcut numai că mă recunoaşte, pentru că îi vorbisem de „Floarea-soarelui" — cînd am întrebat-o, mi-a spus că e poet şi-l cheamă Adrian.
— Adrian şi mai cum?
— Nu ştia. Sau poate n-a vrut să-mi spună. Mi-a spus doar că e îndrăgostită tot de el, de Adrian. Şi părea fericită că-l cheamă aşa, Adrian, şi că e poet...
Adrian plăti şi coborî grăbit din maşină. In faţa hotelului mai privi o dată ceasul, apoi îşi făcu loc într-una din uşile turnante. Pătrunzînd în hali, clipi din ochi ca şi cum ar fi trebuit să se obişnuiască cu lumina artificială. Se îndreptă spre recepţie grăbind pasul.
— Am o întîlnire la patru şi treizeci, spuse. Sînt puţin în întîrziere. Taxiul. Şi nici măcar n-am scuza unui accident...
Se opri brusc şi zîmbi. Bătrînul din faţa lui clătină încet din cap şi-i întoarse zîmbetul.
— Ce e mai curios... adăugă după un răstimp.
Continuînd să zîmbească (dar parcă într-un fel mai secret, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o surpriză), băgă mîna dreaptă în buzunar şi, cu mare atenţie, începu să caute.
— Ce e mai curios, repetă, îmi scapă numele persoanei. Am, probabil, un lapsus. Dar să nu vă fie teamă, mi s-a mai întîmplat asta. Am, aş putea spune, perioade de amnezie parţială. Din fericire, destul de scurte...
— La patru şi treizeci? întrebă bătrînul cu oarecare interes.
— Exact. La patru şi treizeci. O voce clară distinsă: o auzeam pentru întîia oară, şi încă la telefon, unde adesea vocile sînt desfigurate, năclăite în materie. Cineva care exista în mod plenar, şi ştia asta, mi-am dat imediat seama.
Îşi scoase portmoneul şi răsfoi cîteva hîrtiuţe. Alese una din ele şi o parcurse repede din ochi, ezită o clipă, apoi o mototoli între degete. Era gata s-o zvîrle dar se răzgîndi şi o băgă în buzunar.
— Nu e asta. Eram de altfel aproape sigur că nu l-am notat. De ce mi-aş fi dat osteneala să-l notez? Un nume simplu, manifest. Aş putea spune chiar fante, pentru că se arăta pe de-a-ntregul, nu ascundea nimic. De ce l-aş fi notat? N-am notat nici data, nici adresa. Şi totuşi uite că numele îmi scapă din minte. Baraj, adăugă zîmbind din nou. Lapsus.
Un grup se apropiase de birou, şi Adrian se dădu în lături, lăsîndu-i să vorbească cu bătrînul. Apoi întoarse capul şi făcu cîţiva paşi, la întîmplare. De-abia acum hall-u i se dezvăluia în toată vastitatea lui, luminat în chip misterios, parcă prin tavan şi volutele coloanelor, căci nu se vedeau, nicăieri, ferestre, iar lumina zilei, care ar fi trebuit să se reverse prin cele două mari uşi turnante, părea depărtată şi palidă. Cît putea cuprinde cu ochii, se întindea un singur covor gros, roşu-aprins, a cărui dogoare era întreruptă doar de fotoliile şi măsuţele joase, în jurul cărora aşteptau, absenţi, sau dormitau, bătrîni şi bătrîne de toate vîrstele. La răstimpuri treceau şi femei tinere. Priveau doar înaintea lor, acolo unde, departe, zăreau oglinzile.
— Era totuşi un nume foarte simplu, transparent prin excelenţă fanic, şopti deodată Adrian, rostind rar şi bine articulat cuvintele. Ceva cam ca Theodar, Constantin, William...
Se apropie din nou de birou şi arătă condica pe care bătrînul tocmai o consultase.
— Nu aveţi cumva pe un domn Constantin sau Theodor, sau poate William, mai ales William?
Bătrînul ridică ochii şi-l privi, fără surpriză, dar şi fără interes.
— A venit de mult? Adrian înălţă din umeri.
— Ah, exclamă, asta nu ştiu! V-am spus, m-a impresionat vocea la telefon, cînd m-a rugat să vin să-l văd, azi du-pă-amiază, la 4,30 şi mi-a dat adresa. Şi tot ce mi-a spus atunci m-a interesat în chip prodigios. Ca să vă daţi seama: niciodată în viaţa mea n-am acceptat o întîlnire cu un necunoscut, vreau să spun, o întîlnire la telefon. Chiar dacă ar fi fost critic literar, sau ziarist eminent, sau director de revistă. Chiar dacă ar fi fost un mare editor. Cu femei necunoscute e altceva, e întotdeauna ceva neprevăzut.
Se opri şi zîmbi încurcat, dîndu-şi seama că o pereche tînără ajunsă poate mai demult în spatele lui, îl asculta.
— Vă rog, le spuse el, trăgîndu-se deoparte şi invitîndu-i să se apropie de birou.
Începu din nou să se caute în buzunare. Găsi foiţa pe care o mototolise cu puţin timp înainte, o desfăcu cu grijă, o întinse şi o frecă încet între palme, ca s-o netezească. Apoi o reciti cu neaşteptată curiozitate şi îneîntare. Faţa i se lumină şi, înseninat, se rezemă de birou, hotărît să aştepte.
— Cred că e William, spuse îndată ce tînăra pereche se depărta, William, Williams, sau poate Theodor...
Bătrînul nu-şi mai ridică privirile. Doar clătină din cap.
— Nu e la noi, spuse. Avem pe doamna William, la anexă, dar e văduvă.
— Nu poate să fie ea, îl întrerupse Adrian. V-am spus, era o voce de bărbat, matură, inteligentă, curtenitoare. Şi tot ce mi-a vorbit, tot ce mi-a anunţat, mai ales că are să-mi vorbească, m-a interesat în cel mai mare grad. Ca să mă repet, este prima dată în viaţa mea cînd...
Bătrînul ridică brusc fruntea.
— Dar ce v-a spus? întrebă. În legătură cu ce?
— Lucruri de o excepţională importanţă. Importante nu numai pentru noi, artiştii, scriitorii, sau, să spunem elita, inteligenţia, ci pentru orice om viu şi întreg. Pentru orice om care vrea să rămînă aşa cum s-a visat el întîi, preciza, lumi-nîndu-se din nou la faţă.
— Afaceri? întrebă celalt, coborînd uşor glasul.
— Da. Adică, da şi nu. Mai mult mă anunţa ce are să-mi comunice astăzi, la 4,30, şi s-a şi scuzat că nu poate el să vină să mă vadă, dar avea nu ştiu ce întîlnire de afaceri......
— De afaceri? repetă bătrînul, scăzînd şi mai mult glasul.
— Adică, mai precis, nu s-a exprimat aşa, n-a spus „de afaceri", dar am înţeles din context că era reţinut la o şedinţă de lucru, poate o şedinţă de comitet. Pentru că lucrurile de care mi-a vorbit implică o organizaţie întreagă, comitete, manifeste, semnături...
Dar bătrînul nu-l mai asculta. Apucase receptorul, ceru un număr, apoi ridică uşor capul.
— E domnul Orlando, spuse. Adrian îl privi uşor dezamăgit.
— Parcă nu-i spunea aşa. Era un nume mai simplu: Constantin, Theodor, cam aşa ceva...
— E un domn, aici, începu bătrînul, apropiindu-şi mult receptorul de buze. Avea întîlnire la 4,30. Dar nu era sigur că... Bine. Perfect. Îl trimit.
Atîrnă receptorul şi ridică triumfător privirile.
— Eram sigur, şopti, parcă mai mult pentru sine. Vă aşteaptă, continuă cu o voce fermă. E chiar nerăbdător. Vă aşteaptă de un sfert de ceas. Domnul Orlando, etajul 11, camera 1029. Luaţi primul ascensor pe dreapta.
Întinse braţul, dar inutil, căci în acea clipă un grup întreg se îndreptă compact în direcţia ascensorului. Adrian mulţumi şi grăbi pasul să-i ajungă din urmă. Aproape toţi vorbeau tare şi vorbeau laolaltă. În faţa lui se afla un domn purtînd sub braţ un teanc enorm de reviste.
— Aş fi putut jura, îi spuse Adrian, că nu-l cheamă Orlando. Orice alt nume. Căci avea un nume simplu, direct...
Se simţi împins de la spate, şi atunci înainta şi el cu pas mai hotărît. Domnul cu teancul de reviste sub braţ îl privea cu simpatie şi deschise chiar gura, parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Dar în clipa următoare Adrian se simţi îmbrîncit cu o neaşteptată forţă şi, înveselindu-se deodată, fără motiv, se trezi, strivit din toate părţile, în ascensor.
Cladova tresări şi întoarse brusc capul. Femeia tocmai se apropiase de uşă.
— Evident, ea este, Leana, şopti Hrisanti zîmbind misterios. N-am vrut să spun nimic, să văd dacă ţi-o mai aminteşti şi dacă o recunoşti. E drept, n-ai apucat s-o vezi de multe ori, pentru că s-a dat repede la fund. Şi, ca de obicei, nimeni n-a înţeles de ce.
— Marea pasiune, poate. Mai ştii? Nu s-a vorbit de ea, acum cîţiva ani, că se îndrăgostise de doctorul Visarion? Se spunea că ies tot timpul împreună, că erau nedespărţiţi...Cu un gest scurt, Hrisanti îşi trase scaunul mai aproape de masă.
— Nu e nimic adevărat, spuse. Ştiu foarte bine asta. Şi o ştiu şi alţii. O ştie — şi o spune — chiar doctorul Visarion. Evident, nu înseamnă nimic că o spune şi el. Doctorul e un om discret. Dar n-aveai decît să te uiţi la el cînd erau împreună, şi înţelegeai. Doctorul, sărac, era îndrăgostit ca un adolescent, şi poate de aceea îi plăcea Leanei, că se purta ca un adolescent îndrăgostit pentru întîia oară, cast şi exaltat, şi puţin fantast, ca într-un roman englezesc. Oricine îi vedea împreună, la vreun restaurant, la teatru, chiar la el acasă, la recepţiile acelea spectaculare, oricine îi vedea înţelegea că între ei nu era nimic, şi nici nu fusese vreodată. Mai grav: ghicea că niciodată nu va fi nimic între ei. Şi faimoasa, mult lăudata stăpînire de sine a doctorului..., ei bine, şi îmi cer iertare că aş putea părea indiscret, dar ai să înţelegi de ce trebuie să spun asta, ei bine, sînt prieteni care ţi-ar putea povesti multe scene de deznădejde, cînd bietul om nu-şi mai putea stăpîni nici măcar lacrimile. Pentru că, toată lumea înţelesese asta, doctorul era îndrăgostit aşa cum nu fusese niciodată, şi trecuse acum de patruzeci de ani, avea tot ce-ar fi putut să aibă un bărbat atît de inteligent, şi de interesant ca el: glorie, şi avere, şi prestigiu, şi influenţă, avea tot. Dar, din nefericire pentru el, exista Adrian. Cineva, un necunoscut, despre care Leana afirma că e poet, deşi nu-l întîlnise încă. Dar se purta, şi faţă de doctor, şi faţă de ceilalţi, ca şi cum într-adevăr acest inaccesibil poet, Adrian, ar fi existat în carne şi oase...
— Şi poate că într-adevăr exista...
— Aşa se pare că ar fi crezut şi doctorul. Probabil că a pus s-o urmărească, fără ştirea ei, bineînţeles, să afle ce făcea, unde se ducea, pe cine vedea, dar pînă la urmă, s-a convins şi el că, oriunde ar fi existat acest Adrian, el nu se afla în Bucureşti. Evident, doctorul ştia — şi ştia asta de mult, de cînd se împrieteniseră — unde locuieşte Leana. Probabil că era unul din puţinii care-i călcaseră în casă. Dar nici el n-a spus nimic... Şi, pentru mine, adăugă cu un alt glas, unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei poveşti e şi faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuieşte Leana, dacă e o magherniţă sau o vilă la Şosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuţă de mahala, cu lămpi de gaz, şi podele vopsite în roşu, care scîrţîie cînd intră cineva, dar scîrţîie şi singure, nopţile, de umezeală, de plictiseală, de deznădejde sau Dumnezeu ştie de ce...
Întinse brusc braţul şi-şi umplu iar paharul, dar cu multă grijă, ca şi cum i-ar fi fost teamă că-i va tremura mîna.
—... Să nu ştiu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate şi pentru că se leagă de ea amintirile adolescenţei şi tinereţii mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, şaisprezece ani de cînd o cunosc, să ştiu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, cînd s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir şi cu un alt tînăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut şi el de vreo cîţiva ani — şi atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalţi îi cunoştea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana şi că pentru păcatele ei a ajuns să cînte prin cîrciumi...
Cladova ridică din umeri, neîncrezător şi totuşi turburat.
— Şi cu toate acestea, spuse zîmbind, nu cîntă întotdeauna. Şi dacă n-a cîntat atîţia ani, foarte probabil că o întreţine doctorul, oricare ar fi fost legătura între ei...
— Nici de asta nu sînt atît de sigur, continuă Hrisanti. De cînd o ştiu, întotdeauna a spus că are din ce trăi... Dar de ce cîntă atunci prin cîrciumi şi grădini de mahala, fără să ia bani, de ce nu încearcă să se lanseze, cum se zice, într-un local cunoscut, la vreo grădină de vară mai selectă, nu înţeleg, şi nu înţelege nimeni. Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am şti în ce fel de casă locuieşte, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrîngă ceva din personalitatea şi biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărţi, sau mai ştiu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce ţară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la Bucureşti acum treizeci-patruzeci de ani... Şi cîte altele n-am fi înţeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cînte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cîntece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu şi a lui Anton Pann? Cum le descoperise? Cine o învăţase? Acum în urmă, ai văzut, numai arareori mai cîntă asemenea romanţe vetuste. Şi cu toate acestea, repertoriul ei nu seamănă cu al nimănui. Iar cînd vreun cîntec devenea cu adevărat popular, de-l auzeai în toate grădinile de vară, Leana refuza să-l mai cînte, deşi într-un anumit fel era cîntecul ei, ea îl descoperise. Ai mai auzit-o cîntînd de-atunci, din prima seară cînd te-am dus la „Platani", ai mai auzit-o cîntînd „în curte la Dionis"? Şi totuşi ea îl lansase, în vara aceea. Nimeni nu ştie al cui e cîntecul, cine l-a compus. Nu se ştie nici măcar dacă e cîntec popular sau de origine lăutărească, sau e vreo romanţă veche, readaptată de Leana. Şi aşa cum s-a întîmplat cu „în curte la Dionis", s-a petrecut şi cu altele...
Cladova îşi clătină cu îndîrjire capul, ca şi cum ar fi vrutsă se trezească.
— Şi cu toate acestea, trebuie să existe o explicaţie, începu cu o greu stăpînită iritare în glas. Vreau să spun, o explicaţie la toate aceste bizarerii şi mistere, sau pseudomiste-re. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de cîte ori am ascultat-o, mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tînără, frumoasă, echilibrată, trăind în lumea noastră, aici, pe pămînt — cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă, neobişnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea... Deşi, adăugă după o pauză căzînd pe gînduri, cînd, acum vreo doi ani, începuse să se îmbrace numai în negru, şi nu se mai farda deloc, de i se spunea, în glumă „văduva"...
— Ştiu, ştiu, îl întrerupse Hrisanti, dar nu era nimic neurotic. Şi, ca să înţelegi toată povestea, trebuie să ştii că nici măcar n-a fost ideea ei. Doctorul a silit-o, da, pot spune foarte sincer: a silit-o sa se îmbrace în negru. Şi nici doctorul n-a făcut-o aşa din senin, sau din vreo dorinţă ascunsă de răzbunare. Ca să dezlege ce se numea pe-atunci, acum cîţiva ani, în cercul intimilor lui Visarion „misterul Adrian" sau „complexul Poetului", doctorul a încercat o experienţă, a încercat-o ca să verifice ipoteza la care ajunsese. Anume, îşi închipuia că Leana cunoscuse şi iubise cu adevărat pe cineva, un tînăr poet, Adrian, şi acesta, foarte probabil, murise sau dispăruse, dispăruse pentru totdeauna din viaţa Leanei. Doctorul îşi închipuia că Leana suferise un şoc, un soi de traumatism, nimic grav, credea el — căci ajunsese acum s-o cunoască bine pe Leana şi se convinsese de normalitatea ei — dar, totuşi, traumatismul i-ar fi provocat o anumită amnezie. Leana pur şi simplu nu voia să recunoască pierderea lui Adrian, moartea lui în vreun accident, sau dispariţia lui, sau ce-o fi fost. Şi atunci, doctorul a încercat s-o convingă că numai negru îi sade bine. A vrut să vadă dacă Leana se teme de negru, de doliu. Şi i-a dăruit cîteva superbe, somptuoase rochii de mătase neagră. Leana le-a purtat cu încîntare, şi le-a purtat întruna, cîtva timp, deşi pînă la urmă le modificase pe toate, le adaptase propriului ei gen de eleganţă... Cladova îl ascultase zîmbind, pe gînduri.
— Deci, asta a fost la Veuve, l'inconsolée...
— Şi la Veuve, şi Die traurige Witwe, şi Jalea îi stă bine Electrei, şi la Vedova...
Obrazul îi tremură o clipă, şi se îmbujora, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească în rîs, dar parcă şi-ar fi adus brusc aminte de ceva, şi se mulţumi să zîmbească, ridicînd din umeri. Apoi apucă sticla şi umplu amîndouă paharele.
Nu ar fi trebuit să intre mai mult de opt persoane, dar pătrunseră deja unsprezece, şi poate s-ar mai fi urcat şi alţii dacă uşile ascensorului nu s-ar fi închis pe neaşteptate. O femeie scînci uşor, cîţiva izbucniră în rîs, şi un bărbat gros, aproape pleşuv, deşi tînăr, începu să întrebe şi să apese repede pe diferite butoane: 8,10,11,14,15. Mai strigă o dată „15!", apoi întoarse capul spre uşă şi răsuflă adînc.
La etajul 15 ultimii doi pasageri ieşiră. Adrian voi să-i urmeze, dar uşa se închise şi ascensorul îşi continuă urcuşul. Pe ecranul electric numerele se aprindeau şi se stingeau parcă tot mai repede: 16,17,18,19... Apoi ascensorul se opri, uşile se deschiseră şi Adrian se lipi de perete, să lase să intre pe eventualii pasageri. Dar în faţa ascensorului nu era nimeni. Coridorul părea destul de slab luminat şi Adrian şovăi cîtva timp, nehotărît. Ieşi în ultima clipă, simţind uşile ascensorului închizîndu-se chiar în spatele lui.
Coridorul părea nesfîrşit, aşa cum se întindea de o parte şi de alta, pierzîndu-se parcă foarte departe, în penumbră. Chiar în faţa ascensorului era o oglindă, prea mare pentru locul unde se afla, şi uşor înclinată. Adrian se privi cîteva clipe cu o secretă satisfacţie, potrivindu-şi nodul cravatei. Apoi îşi apropie obrazul de luciul rece al oglinzii. Arăta, aşa cum îi spuneau toţi, ca de 30 de ani, cu 15 ani mai puţin decît avea. Şi credea că ştie de ce: era înalt, zvelt, blond şi-şi păstrase părul aşa cum îl avusese în liceu: căzîndu-i rebel pe frunte. Frumos ca îngerul Morţii, îi spusese cineva. Fără îndoială, o fată. Dar cine? Cine?
Îl trezi o uşă care se deschise undeva, destul de departe, pe coridor şi-şi desprinse repede capul de oglindă. Paşii aproape nu se auzeau, şi totuşi, fără să privească, Adrian ştiu că două femei se îndreaptă spre el. Băgă mîna în buzunar, scoase hîrtiuţa şi începu s-o învîrtească între degete. Inutil să mai citească textul: îl ştia pe dinafară. Îl repetă încă o dată, încet, cu oarecare emfază, ca pe un început de poem. Una din femei se oprise în faţa lui şi-i zîmbea.
— Căutaţi pe cineva? îl întrebă.
Avea o voce atît de blîndă, de melodioasă, încît Adrian o privi cîteva clipe fascinat, parcă nu i-ar fi înţeles întrebarea.
— Am o întîlnire, la 4,30, începu el brusc. Dar, cum îi spuneam şi venerabilului domn de la recepţie, am probabil un lapsus. Pentru că, vedeţi, deşi nu era Constantin, nici The-odor, şi nici William, Williams, bătrînul dumneavoastră tot l-a identificat. A vorbit cu el la telefon şi am înţeles că mă aşteaptă nerăbdător, că începuse chiar să-şi piardă răbdarea... Dar de ce nu mai spuneţi ceva? întrebă.
Femeia zîmbi din nou, de data aceasta cu un efort, parcă ar fi obosit deodată.
— V-a spus că e la etajul nostru? La 21?
— Sîntem la 21? se miră Adrian. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Dar m-am învăţat. Şi nu trebuie să-mi pierd firea. Ştiu că orice aş face e inutil. E ca un baraj. Numele domnului care mă aşteaptă, vreau să spun. Imposibil să mi-l reamintesc! Zadarnic L-a identificat la recepţie, zadarnic mi-a spus numărul camerei. Au dispărut. Probabil că au dispărut în timp ce mă aflam în ascensor. Evident, n-au dispărut propriu-zis, ci s-au ascuns doar, s-au camuflat. Au ajuns irecognoscibile...
— Atunci nu poate să fie la 21, îl întrerupse femeia. Poate la anexă? se întoarse întrebătoare către tovarăşa ei.
Se întoarse şi Adrian şi o privi mai bine. Era înaltă, cu o faţă oarecare, fără vîrstă, şi răsucea distrat între degete un inel cu chei. Era, ca şi cealaltă, îmbrăcată în cenuşiu, cu un mic şorţ verde, care, la lumina palidă a coridorului, părea decolorat.
— Depinde, rosti în cele din urmă, foarte încet, parcă ar fi şoptit. La ce anexă?
— În orice caz, o întrerupse Adrian, nu e la cea cu văduva... I-am uitat numele, dar ştiu că e văduvă. Să-i spunem Văduva. Sau chiar la Vedova, cu majusculă şi încărcată de simbol, ca la Dante.
Femeia îi privi adînc, încruntîndu-se, apoi se depărta severă, fără să mai adauge un cuvînt.
— Aţi jignit-o fără să vă daţi seama, şopti cealaltă, este şi ea văduvă, adăugă, urmărind-o cu privirile. Şi cum e de origine italiană, unii îi spun La Vedova.
Adrian o asculta fericit.
— Mai vorbiţi, mai vorbiţi! insistă el, văzînd că femeia tăcuse şi—1 privea cu acelaşi zîmbet obosit. Căci este pur şi simplu extraordinar.
— Ce să vă mai spun? Sînt şi eu italiancă. Am citit pe Dante, dar demult, demult. Sînt destui italieni pe aici. Uneori,vin şi ocupă un etaj întreg. Dar nu la 21. Aproape nimeni nu mai vine la 21. A tot încercat direcţia... Dar vă rog să nu mai spuneţi la nimeni... Pe mine mă cheamă Sylvia, continuă după o scurtă pauză. Am fost şi eu cineva în viaţa mea. Am fost călugăriţă. Uite c-a venit ascensorul, adăugă. Întrebaţi jos, la recepţie, are să vă dea toate informaţiile...
Continua să zîmbească, tot atît de obosit, cînd uşile ascensorului s-au închis pe neaşteptate. Adrian se întoarse către tînărul care-l privea distrat, poate fără să-l vadă, fredonînd foarte încet o romanţă.
— Dacă sînteţi şi dumneavoastră italian, începu, felicitările mele. Sînteţi un neam extraordinar. Şi apoi, aţi avut pe Dante. Îl cunoştea şi compatrioata dumneavoastră, cu care m-am întreţinut o clipă la etajul 21. Evident, a fost călugăriţă, a avut o altă educaţie. Şi păcat că n-aţi avut timp s-o priviţi pe îndelete — o rară, nobilă frumuseţe bolnavă — şi, mai ales, păcat că nu i-aţi auzit vocea, n-aţi auzit rostit: Sylvia, Dante, la Vedova...
Tînărul încetase să fredoneze şi-l asculta clipind des din ochi, parcă ar fi încercat să se trezească. Adrian se apropie şi-i puse familiar mîna pe umăr.
— Deşi mă întreb dacă a înţeles toată semnificaţia secretă, şi evident polemică, a expresiei danteşti la Vedova. Ştiţi, în limbajul lui secret, poate împrumutat de la Fedeli d'amore, Dante se referea la Biserica romano-catolică. Biserica lui Petru, lăsa el să se înţeleagă, rămăsese „văduvă"...
Ascensorul se opri şi Adrian se retrase ca să facă loc nou-ve-niţilor, două doamne şi o foarte tînără fată, şi doi bărbaţi, aproape bătrîni, dar încercînd zgomotos să-şi ascundă vîrsta.
— Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.
— Aşa s-ar spune. Voiaţi să urcaţi?
— Ah, făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să răspundă: Nu?
Una din doamne izbucni în rîs şi-l privi cu o subtilă cordialitate.
— Asta înseamnă că n-aţi aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui „jos", ori spui „sus"...
— Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e acelaşi lucru...
— Pentru că ascensorul rămîne acelaşi, continuă doamna, corect şi totuşi detaşat, parcă ar fi fost un joc de societate. Numai direcţia variază...
Adrian zîmbea fericit.
— Admirabil! exclamă. Admirabil! Dar nu văd de ce-i spuneţi legendă.
Ascensorul se oprise, uşile se deschiseră lin, dar nimeni nu urcă, nici nu coborî.
— Nu e legendă, interveni cealaltă doamnă, e autentică. S-au scris şi articole, unele cu fotografii. Dacă vă interesează, le puteţi cere la direcţie.
De-bia atunci Adrian îşi dădu seama că are gene enorme, artificiale. Îi văzuse, la început, numai ochii: erau verzi, adînci, lăsîndu-i impresia că i-a mai văzut odată, de foarte aproape, dar cînd? Cînd?
— Întrebaţi de pictor, continuă doamna uşor intimidată. Artistul laureat al hotelului, i s-a spus mai tîrziu, evident în glumă...
— Sau, şi mai bine, o întrerupse tovarăşa ei, căutaţi vitrina de lîngă Sala catalană, vitrina în care s-au păstrat lucruri de-ale lui — caiete cu schiţe, obiecte de artă, măşti, toate de el...
Adrian le privise pe rînd pe amîndouă, şi faţa i se lumină de un mare zîmbet.
— Nu ştiu despre cine vorbiţi, dar sînt sigur că mi se fac semne. Le simt, le presimt. Aşa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis: mă întîlnesc cu cineva, cunoscut sau necunoscut, nu pot să-mi dau seama, dar uneori de la primele cuvinte pe care mi le adresează simt că mi se fac semne...
Uşile ascensorului se deschiseră din nou şi Adrian ieşi pe coridor ca să facă loc tinerei fete. Două perechi aşteptau.
— Îndrăzniţi! îndrăzniţi! strigă unul din domni. Avem loc!
Dar nu îndrăzni decît prima pereche.
— Intraţi, îi îndemnă zîmbind Adrian. Mai e loc!
În acea clipă uşile ascensorului se închiseră şi perechea rămasă pe coridor izbucni în rîs.
— Este a treia oară cînd mi se întîmplă acelaşi lucru! exclamă tînărul. Imposibil să coborîm împreună, cel puţin în hotelul acesta.
— Îmi pare rău, făcu Adrian, fără să mai încerce să-şi ascundă dezamăgirea. Una din doamne începuse să ne povestească o foarte interesantă legendă cu un artist laureat... Poate că dacă aţi încerca la celălalt ascensor, adăugă, căutîndu-l cu privirile.
— E mai simplu pe scări, îl sfătui tînărul. Asta o să facem şi noi, de altfel. Nu sînt decît cinci etaje.
Luă braţul tovarăşei şi porni repede pe coridor. De-abia atunci Adrian îşi dădu seama că tînăra fată care, în ascensor, îl ascultase fermecată, rămăsese lîngă el, parcă l-ar fi aşteptat.
— Îmi pare realmente rău, îi spuse, după ce o privi cu un zîmbet întristat. A fost adineaori, în ascensor, a fost o clipă, o singură clipă, cînd am ştiut că mi se fac semne. Eram aproape sigur că o să-mi reamintesc deodată numele şi eram gata să mă uit la ceas, să văd cu cît am întîrziat... Şi apoi, nu ştiu ce s-a întîmplat, dar s-a întîmplat ceva şi am pierdut momentul...
Tăcu şi, fără voia lui, oftă.
— Locuiţi în hotel? îl întrebă fata, îmbujorîndu-se.
— Oh, nu, am venit aici pentru o întîlnire. Aveam o întîlnire la patru treizeci. Dar mi-e absolut imposibil să-mi amintesc numele. Mi-a telefonat acum cîteva zile. O voce extraordinară, care m-a cucerit. Şi m-a cucerit mai ales mesajul. Aveam foarte limpede impresia că am fost chemat ca să mi se încredinţeze un mesaj de o extraordinară importanţă. Şi ţin să precizez, important nu numai pentru mine; deşi, fără falsă modestie, aş putea adăuga...
Se opri şi, poate fără să-şi dea seama, apucă mîna fetei şi i-o strînse, scuturîndu-i-o cu o bruscă fervoare.
— Ah, domnişoară! exclamă. Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas! sosisem deja cu întîrziere, şi nu din vina mea, ci din vina şoferului. E o poveste întreagă, pe care prefer să nu mi-o reamintesc, în măsura în care mi-aş putea-o reaminti. Pentru că mi-am dat mai demult seama de asta un lapsus aduce pe celalt, amnezia devine progresivă, şi dacă acel misterios proces de anamnesis nu intervine la timp, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla...
— Ar trebui să întrebaţi la direcţie, vorbi fata. Vreau să spun să întrebaţi de artist...
— Dar ce legătură ar fi putut avea el, artistul laureat, cu ascensorul? o întrerupse Adrian cu un început de exasperare în glas.
— Doamna spunea că ascensorul rămîne acelaşi, şi numai direcţia variază...
Adrian o privi lung, pe gînduri.
— E adevărat, aşa a spus, îmi aduc foarte bine aminte. În cazul acesta, adăugă melancolic, mă întreb de ce-mi făcusem iluzii... Deşi. Deşi...
Strînse încă o dată mîna fetei, de data aceasta camaradereşte, şi apoi porni cu pas repede în direcţia în care văzuse dispărînd tînăra pereche.
— ... E ca basmul cu Cocoşul roşu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toţi că se hotărîse, cu adevărat, să-şi vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Şi, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndeşte zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculţi, la cine ştie ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea oraşului. Aşa a fost, vă amintiţi, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros", iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă". S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile oraşului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian? Sau să fie pur şi simplu timiditate, indiferenţă, sau poate, chiar un început de neurastenie?
— În orice caz, îl întrerupse Cladova, nu s-a schimbat prea mult. De cînd am văzut-o întîia oară, parcă ar fi rămas aceeaşi...
— Cred că te înşeli. În ultimii ani s-a schimbat destul de mult. Nu pot spune că a îmbătrînit, dar nu mai e Leana de prin 1930 sau 1935. Nu vă mai vorbesc de cum era prin 1920-21, la „Floarea-soarelui", cînd se oprea pe la mese şi uneori sorbea din paharul vreunui tinerel. Pe Leana de-atunci n-aţi apucat-o nici unul din voi. Dar amintiţi-vă cum era în 1930, cînd s-a auzit prima oară de numele ei, după ce debutase la „Platani". Şi atunci trecea pe la mese, şi sta de vorbă cu cei care i se păreau ei interesanţi şi numai cu ei, dar foarte rar mai lua paharul cuiva, şi cine nu i-a văzut acel zîmbet, n-o cunoaşte pe Leana. Dar atunci, la „Platani", spunea că e îndrăgostită de Adrian, că nu-l întîlnise încă, deşi ştia că e poet, iar cîţiva ani în urmă, la „Dorul Ancuţii" şi la „Scrîn-ciob", spunea că-l caută, şi se putea înţelege, aşa cum am înţeles eu, că între timp întîlnise pe acest fabulos poet, pe Adrian (dar cînd? cînd? şi unde?). Dar mai e ceva: felul ei de a fi şi de a cînta. Evident, stilul i-a rămas aproape acelaşi: dar, pe nesimţite, şi-a schimbat repertoriul: în ultima vară cînta mai mult melodii adaptate de ea pe versuri de poeţi contemporani. Şi apoi, amintiţi-vă cum era la „Platani", amintiţi-vă melodia ei de-atunci, care, într-un anumit fel, prelungea melancolia care ne fermecase pe toţi, cu zece ani mai înainte, la „Floarea-soarelui". Acum în urmă răzbate parcă din toată fiinţa ei o infinită tristeţe, o tristeţe care ar părea tragică, peste putinţă de suportat, şi cu totul nelalocul ei, într-o grădină de vară, dacă n-ar fi atît de discretă, de „împăcată", încît sînt sigur că majoritatea publicului nici nu o remarcă...
— Nu, nu, nu! îl întrerupse Cladova, ridicîndu-se brusc din fotoliu şi începînd să se plimbe cu paşi grei, hotărîţi. Te înşeli! Mitologizezi, ca să folosesc una din expresiile dumitale favorite. Şi mitologizezi într-o direcţie cu totul greşită. Pentru că, recunosc, în cazul Leanei se poate vorbi de mitologie, dar nu în sensul în care te-ai aventurat dumneata, într-adevăr, a existat un fel de mitologie a Leanei, acum cîti-va ani, prin 1936-37, cînd se lansaseră primele discuri: „In curte la Dionis" şi celelalte pe care le-am ascultat astă-sea-ră. Zic mitologie, pentru că circulau fel de fel de zvonuri pe seama ei — că era protejată de cutare ministru, că era marea pasiune a unui foarte distins ambasador, şi rechemarea lui neaşteptată n-a făcut decît să confirme acest zvon, că era invitată să cînte la Palat...
— E adevărat că a fost la Palat, îl întrerupse Hrisanti, dar trebuie să cunoşti întreaga poveste.
Cladova se oprise brusc în mijlocul odăii şi ridică braţul.
— Dă-mi voie, te rog, că am să mă explic. Exista, zic, o mitologie a Leanei, din care fiecare accepta ce-i plăcea, sau ce-i convenea. Dar mitologia aceasta se întemeia pe cîteva date reale, abil, chiar fabulos elaborate de acel grup de scriitori şi artişti care se entuziasmaseră de Leana şi începuseră să vorbească despre ea prin cenacluri, să scrie prin reviste şi gazete...
— Asta a fost ideea lui Mavrogheni, interveni Bărăgan. El a descoperit-o. De la el au început toate, de la Mavrogheni.
Hrisanti întoarse surprins capul şi-1 privi lung, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă, apoi zîmbi şi ridică din umeri.
— Cred că vă înşelaţi amîndoi, spuse, dar, în sfîrşit...
— Ce vreau să spun, continuă Cladova, este că Leana nu s-a schimbat în sensul în care vorbeai dumneata adineaori. Nu o cunosc decît de vreo zece ani, dar nu cred că se poate vorbi de tristeţe, de o tristeţe tragică. E pur şi simplu o chestiune de stil. A izbutit, adică, să-şi controleze comportamentul, să-l transfigureze în expresie artistică. Nu mi se pare deloc tristă, nici tragică. Îşi domină însă melancolia, şi melancolia ei este într-adevăr reală, autentică, face parte din fiinţa ei, poate din destinul ei. În ceea ce priveşte legenda cu poetul invizibil, Adrian, nu e decît o foarte frumoasă, şi destul de abilă, legendă. Că acest poet există sau nu, că L-a aşteptat mult pînă să-l cunoască, iar acum îl caută pentru că, interpretează unii, ar fi dispărut foarte repede după ce l-a găsit, nu putem şti, şi poate nici nu e atît de interesant de ştiut. Ce se va întîmpla în ziua cînd vom afla ce este adevărat din toată povestea asta, la care Leana se referă de atîţia ani, dar pe care nu o povesteşte niciodată? Ce se va întîmpla, zic? Nimic decisiv. Leana e interesantă în ea însăşi, în felul ei de a interpreta, şi e interesantă ca om: o femeie încă tînără, care se decide să trăiască o anumită existenţă, şi nu se lasă antrenată în facilitate şi promiscuitate, nici nu se lasă cumpărată de milionari sau oameni politici, şi face asta conştientă fiind de toate riscurile pe care şi le asumă. Vă mărturisesc că o admir. A izbutit să-şi păstreze independenţa, să cînte cînd şi unde îi place ei, cu riscul de a fi azi cea mai răsfăţată vedetă a Capitalei, şi mîine pe jumătate uitată. Cum ar fi fost, desigur, dacă n-ar fi existat discurile. Şi, de asemenea, înţeleg foarte bine discreţia ei aproape sălbatică, înţeleg de ce foarte puţini îi cunosc adresa şi poate nimeni nu-i cunoaşte familia, nici biografia... Dar anumite lucruri tot se cunosc, adăugă, întorcîndu-se către Hrisanti, şi ce se cunoaşte e de-ajuns ca să infirme mitologia pe care o construiai adineaori. Nu e adevărat, de pildă, că e cu totul insensibilă la onoruri şi adulaţii. A acceptat, bunăoară, să cînte la Palat. Te rog, lasă-mă să termin, spuse înălţînd braţul. Nu mai am mult. Şi nu e adevărat că nu trăieşte decît cu gîndul la enigmaticul, insesizabilul poet Adrian. Dovadă legăturile care i se cunosc.
— Ce legături? întrebă Hrisanti.
— Să-ţi amintesc numai pe cea importantă: doctorul Visarion. Că a fost o legătură, iar nu doar amiciţie, cum ştiu că-ţi place dumitale să crezi, o dovedeşte şi faptul că s-au despărţit. Mai precis: nu se mai văd deloc. Şi doctorul are grijă să nu frecventeze acele cercuri în care ştie că ar risca s-o întîlnească pe Leana.
Hrisanti ascultase ultimele cuvinte cu sticla de cognac în mînă. O aşeză grăbit pe masă, alături de paharul gol, şi se îndreptă spre canapea.
— Îmi pare rău, spuse, dar eşti greşit informat. Prietenia cu doctorul şi despărţirea atît de radicală care a urmat dovedesc tocmai contrariul: dovedesc că niciodată n-a existat nimic între ei. Se întîmplă că cunosc chiar de la sursă cauza despărţirii. În aparenţă, e foarte simplă; în fond, aşa cum poate era de aşteptat de la o fiinţă ca Leana, pare de neînţeles. Pentru că lucrurile s-au petrecut aşa: trebuia să se întîlnească odată, nu ştiu dacă la o expoziţie sau în altă parte, şi Leana, după ce l-a aşteptat vreo jumătate de ceas, a plecat. Puţin timp după aceea, doctorul suna la ea, cu un braţ de liliac alb. Leana i-a deschis, dar a rămas în prag. „Te rog să nu te superi, i-ar fi spus, nu vreau să te superi, căci nu s-a schimbat nimic între noi. Îţi voi rămîne pînă la sfîrşitul vieţii aceeaşi bună prietenă. Dar nu ne mai putem întîlni. Mi-e peste putinţă sa-ţi explic de ce. Dar dacă e adevărat că ţii la mine, te rog nu insista. Ar trebui atunci să dispar, să plec cu adevărat, şi pentru totdeauna. Şi mi-ar părea rău, pentru că îmi place oraşul acesta, îmi place să trăiesc în Bucureşti..."
— Nu ştiu cît era de sinceră, îl întrerupse Bărăgan, dar pînă la urmă, tot a plecat. De aproape doi ani nu se mai ştie nimic despre ea, parcă ar fi intrat în pămînt. Sau poate şi-a spus că azi, mîine dă şi peste noi războiul, şi s-a pus la adăpost...
— Da, reluă Hrisanti, dar asta s-a întîmplat acum, de curînd, de vreun an şi jumătate. Şi despărţirea de doctor a avut loc acum vreo patru ani. În orice caz, cauza reală a despărţirii n-o ştie şi nici măcar n-o bănuieşte nimeni. Leana continua să vorbească de doctor ca de „cel mai bun prieten al ei", dar adăuga întotdeauna că se hotărîseră amîndoi să nu se mai vadă. Ce este mai curios, doctorul a crezut la început că un asemenea incident ar putea contribui la soluţionarea „complexului Adrian". Îşi spunea, probabil, că în trecutul Leanei există un traumatism provocat de o aşteptare. Şi acum i se părea că are un element concret, de la care poate porni... Şi, cine ştie, adăugă Hrisanti după o pauză, poate, pînă la urmă, ar fi izbutit să afle ceva dacă nu s-ar fi întîmplat un lucru la care nu se aştepta nimeni. Într-o bună zi, şase, şapte luni după ce n-o mai văzuse, doctorul s-a trezit, cum se spune, detaşat de Leana, completamente detaşat. În fond, nu fac o indiscreţie, pentru că toate acestea s-au cam aflat. Socotind că traumatismul „aşteptării" se leagă de originea „complexului Adrian", doctorul se hotărîse să caute pe toţi cei care o cunoscuseră pe Leana la „Floarea-soarelui". El, evident, nu avea timp pentru asta. Îmi închipui că a însărcinat pe vreun intim, şi acesta, foarte probabil, s-a adresat vreunei agenţii specializate în asemenea cercetări. În orice caz, ştiu de la Calomfir, pe care l-am întîlnit scurtă vreme după aceea, că fusese şi el „contactat" şi că, pînă la urmă, detectivul care fusese însărcinat cu ancheta descoperise că există cineva, în acel cartier al străzii Popa Soare, care cunoştea povestea Leanei de la începutul începutului. Omul era destul de bătrîn, dar avea o memorie extraordinară şi-i plăcea să povestească. Fusese pe vremuri institutor sau cam aşa ceva, şi se spunea că, după ce-o ascultase pe Leana la „Floarea-soarelui", venea acolo în fiecare seară, şi, fiind om în vîrstă, Leana se împrietenise cu el şi-i povestise multe. Dar cînd detectivul L-a rugat să-i spună ce-şi mai aduce aminte de Leana, omul s-a codit. Îşi închipuia, poate, că e vorba de o anchetă judiciară şi îi era teamă că va fi implicat în cine ştie ce proces. Pînă la urmă, detectivul i-a mărturisit de ce e vorba şi bătrînul a acceptat. Dar, a stăruit, va povesti tot ce ştie lui Visarion, şi numai dacă doctorul îi va făgădui că tot ce-i va spune va rămîne între ei. Evident, chiar în seara aceea, detectivul, sau cine o fi fost omul care fusese însărcinat cu ancheta, s-a prezentat doctorului să-i aducă marea veste. Doctorul i-a mulţumit, L-a răsplătit împărăteşte, dar a mărturisit că nu-l mai interesează complexele sau traumatismele Leanei. Probabil că a folosit altă formulă; o fi spus, poate, că acum îşi dă seama de riscurile pe care le comportă pentru Leana o reîntoarcere în trecut, sau cam aşa ceva.
Cladova se ridică brusc, parcă înveselit deodată.
— E ca într-un roman de aventuri, spuse, şi mă îndoiesc că lucrurile s-au întîmplat aşa, dar mi-a făcut plăcere să te ascult. Aveam impresia că trăiesc într-o altă epocă.
— E foarte adevărat, reluă Hrisanti. Toate acestea s-au întîmplat într-o altă epocă. Şi într-un anumit sens mi se pare firesc că Leana a dispărut dintre noi acum un an, un an şi jumătate, în preajma războiului.
— Ţi-e teamă că nu s-ar fi putut adapta împrejurărilor? întrebă Cladova cu o falsă mirare, ca şi cum s-ar fi silit să nu pară sarcastic. Te asigur că te înşeli. Leana e o femeie originală şi o mare artistă, dar ştie să facă deosebire între fantezie şi autenticitate... şi sinucidere. Dovadă, cum spuneam adineaori, că a acceptat să cînte la Palat...
— Dar cînd a acceptat să cînte? izbucni Hrisanti. Şi în ce condiţii? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori şi artişti care se întîlneau la Mavrogheni, şi după succesul primei seri de conferinţe şi şezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziţii, să scoată o revistă. Şi, evident, cînd Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase şezători literare la Palat, nu putea renunţa în nici un chip la Leana. Fără cîntecele Leanei, şezătoarea ar fi fost ce sînt de obicei şezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Îşi spuneau, pe bună dreptate, că sub protecţia Palatului îşi vor putea realiza toate proiectele, şi aveau proiecte grandioase...
— Fără îndoială că s-au înşelat, interveni Bărăgan, pentru că n-au realizat nimic. Sau, poate, adăugă zîmbind, poate spectacolul lor n-a prea făcut impresie la Palat.
