Ellia

Sarpele de Mircea Eliade

Şarpele

 

            Mircea Eliade

 

             

 

             

 

             

 

            Tu şerpe balaur,

            Cu solză de aur,

            Cu nouă limbe împungătoare,

            Cu nouă cozi izbătoare,

            Să te duci la ea,

            Unde-o vei afla...

            Şi tu să n-o laşi

            Până ce ea,

            Mândra mea,

            Cu mine s-a întâlni

            Şi îmi va vorbi. ......

 

             

 

            Descântec de dragoste

 

             

 

             

 

           

 

I

             

            Liza se pregătea să aplaude, presimţind sfârşitul romanţei.
Nădăjduia că gestul zgomotos, şi cuvintele pe care va trebui să le
spună, şi comentariile celorlalţi o vor ajuta să-şi reţină lacrimile. Căci refrenul o emoţiona stupid, aproape sălbatec; în special primele rânduri:

            În părul meu, odată blond,

            E o şuviţă argintie...

            De unde năvăleau deodată atâtea amintiri, atâtea nostalgii? I se părea că mai auzise undeva aceleaşi cuvinte, de foarte mult timp, când era mică şi mătuşa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:

            E o şuviţă argintie...

Ştiuse parcă, înainte ca să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină.
Aştepta sfârşitul, căruia vocea de bariton timid îi da o mirată tristeţe:

            ...Eu n-am avut copilărie!...

            Întocmai cum presimţise ea, fără ca să-şi poată stăpâni emoţia şi neliniştea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zâmbitor al Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache şi tristeţile de atunci. I se păru că e foarte nefericită, că tinereţea ei e un dezastru şi că nu o înţelege nimeni, că nu o va înţelege nimeni, niciodată. I se păru atât de deşartă căsătoria ei cu un funcţionar superior - după atâta aşteptare!...
- atât de triste toate întâmplările... I-ar fi plăcut să se afle acum undeva
singură, ascultând romanţa şi putând să plângă fără sfială.

            ― Să-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celălalt capăt al
mesei. Sunt superbe!...

            ― Cuvintele sunt vechi, răspunse d-l Stamate parcă mai timid.
Numai melodia e nouă... Îmi place, pentru că e o melodie tristă...

            Se întoarse către Liza, fără ca ea să-l vadă. Părea destul de surprins
de succesul pe care îl avusese glasul lui. Nu primise să cânte decât
după multe insistenţe. Cunoştea prea puţin pe gazdă, pe ceilalţi invitaţi.
Şi totuşi, ce oameni cumsecade; în special gazdele. O primire atât de
grandioasă, aici, la Fierbinţi, un biet sat la treizeci de kilometri de
capitală...

            ― Puţin vin cu sifon, dacă nu te superi, se rugă Stere, întinzând
paharul gol peste masă.

            Liza îl privi dezgustată. „Să faci un asemenea gest, după o
romanţă... Şi ăsta e bărbatul meu..."

            ― De cine sunt cuvintele? întrebă din nou Dorina. Nu le-am întâlnit
până acum...

            Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită şi de căpitanul
Manuilă. Işi dedea foarte bine seama de ce a fost aranjată petrecerea
aceasta, cu atâţia invitaţi, aici la ţară, în casa cumnatului ei. „Vor să
mă mărite"... îi venea să zâmbească. De câte ori se uita la căpitanul
Manuilă şi-l vedea mâncând corect, controlându-se neîncetat, nu cumva
să-şi pună coatele pe masă, i se părea că se pregăteşte să joace o farsă:
ea se va preface că este o tânără care se logodeşte, iar căpitanul
Manuilă va juca rolul logodnicului... Cum, aşa, deodată? cu un om pe
care nu-l cunoşti?!...

            ― Nu cred că sunt de Bacovia, adăugă ea, tot atât de tare. Şi nici de
Arghezi...

            „Numele acestea vor ului puţin pe domnul căpitan", gândea Dorina.

            ― ...N-aş putea să spun de cine sunt, se scuză Stamate. Ştiu că sunt
foarte vechi...

            Căpitanul Manuilă continua să asculte pe gazdă, fără să ridice ochii.

            ― ...în condiţiile astea, n-aş putea nici eu închiria apartamentul,
domnule căpitan, spuse d-na Solomon. Vedeţi d-stră, lumea vorbeşte
aşa şi pe dincolo despre proprietari.

            D-na Solomon trase un fum din ţigară, lung, cu atenţie,
apropiindu-şi genele. Este exasperant băiatul ăsta cu tăcerea lui. Şi
n-are nici un subiect de conversaţie. Oare să se fi îndrăgostit atât de
repede?

            Căpitanul nici nu îndrăznea să-şi îndrepte privirile spre capătul
mesei, de unde Dorina zvârlea întruna întrebări. I se dăduse a înţelege,
înainte de a ajunge la Fierbinţi, în timp ce rămăsese singur cu Stere în
maşină, că hotărârea trebuie luată repede. Părinţii fetei nu pot aştepta
prea mult. Dorina şi-a trecut licenţa în toamnă. Nu că ar avea nevoie
să profeseze - căci el doară ştie situaţia -, dar aşa a voit ea, i-a plăcut
să-nveţe. Şi-acum sunt mai multe partide. Şi părinţii vor să aranjeze
într-un fel. Dorina spunea că visul ei este să petreacă luna de miere ca
o vacanţă, şi în străinătate...

            ― Cine mai vrea o cafea? întrebă d-l Solomon, ridicând mâna în sus.

            D-na Solomon tresări, fericită că are un motiv să-şi părăsească
taciturnul ei tovarăş de masă.

            ― Mă ierţi, te rog, un moment!... Să văd de cafele!...

            Căpitanul Manuilă roşi, înclinând exagerat capul, ca şi când ar fi
vroit să spună: „Vai, doamnă; desigur! D-stră, ca gazdă"... Dădu cu
ochii de Dorina, care părea că-l priveşte visătoare, şi zâmbi, începea
să capete curaj.

            ― Văd că vă place poezia, domnişoară, vorbi el pe neaşteptate.
Se făcu deodată tăcere. Dorina se îmbujoră brusc şi începu să-şi
numere mărgelele din jurul gâtului. Auzind că începe discuţia despre
poezie, Stamate se plecă atent deasupra mesei, curios să asculte.

            ― Îmi plac doar anumiţi poeţi, vorbi Dorina. Şi mai mult moderni...

            ― Am băgat de seamă, zâmbi căpitanul Manuilă. Versurile
de-adineauri nu le-aţi recunoscut, deşi nu sunt atât de vechi. Sunt din
Radu Rosetti...

            Liza privi cu mirare pe căpitan. Aşadar, nu e chiar atât de prost...

            Şi are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii şi cărţile acelea şi le mai reaminteşte şi acum, atâţia ani după moartea Leanei. Le ţinea pe policioara din salon, în casa veche din  Bulevardul Pache; au rămas acolo până ce a murit şi Leana, tot de tuberculoză, aşa cum muriseră şi celelalte mătuşi. Liza era pe atunci în cele dintâi clase de liceu, îşi aminteşte cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărţi. Era acolo şi Ion, apărut de curând, şi după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume şi le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gândi să le ceară înapoi.

            Şi, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au
microbi!"... Cărţile apoi le-au ars, aşa i-au spus, împreună cu coşul de
rufe în care se afla colecţia Universului literar...

            ― Ce poet, domnule, şi Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut
în timpul războiului...

            Liza plecă fruntea. „Are numai nouă ani mai mult ca mine şi pare
atât de bătrân, atât de strein"...

            Şi se-mbătrâneşte singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca
să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viaţă,
că e dintr-o altă generaţie...

            D-l Solomon, văzând discuţia începută, se ridică şi plecă din odaie.
Trecu în săliţă şi, după ce închise uşa, privi cu atenţie sticlele şi
sifoanele din căldările cu gheaţă. Deschise apoi uşa de la dormitor.

            D-na Solomon era în faţa oglinzii, privindu-se fumând. Cu mâna
stângă îşi aranja părul.

            ― Ştii că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.

            D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu paşi moi
şi se aşeză pe marginea patului.

            ― Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.

            ― Dar a ieşit totul excelent, adăugă d-l Solomon. Şi-a fost berechet.
Tu spuneai că n-are să ajungă puii... Şi ai văzut c-a mai rămas... Ă
propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea... Şi-au
să trebuiască diseară.

            Îşi aprinse şi el o ţigară şi se aşeză pe pat, lângă nevastă-sa.

            ― Nu ştiu cum a rămas hotărât, mergem şi noi la mănăstire?

            ― Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să ştii că eu nu dorm
acolo, cu ploşniţe şi cu ţânţari...

            ― Nu sunt decât ţânţari, zâmbi d-l Solomon.

            ― Parcă tu simţi vreodată!...

            Tăcură amândoi, câteva clipe, fumând cu ochii în tavan.

            ― Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.

            ― Mă-ntrebam şi eu de unde 1-aţi mai găsit...

            ― Să ştii că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu,
a început o discuţie foarte serioasă... Dar am impresia că s-a intimidat.
Ori se pare că 1-a luat Stere cam repede...

            ― Şi ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicându-se.

            ― Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer
agronom...

            D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercând să ghicească ce se
petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:

            ― S-or fi făcut cafelele?

            Din sufragerie se auzeau voci, râsete. Câţiva paşi greoi, apoi uşa se
deschise şi apăru bătrâna d-na Solomon. Intră cu multă grijă,
temându-se parcă să nu facă zgomot.

            ― Aicea erati? întrebă ea, fără să se mire.

            Se apropie încet de pat, călcând cu aceeaşi băgare de seamă, şi se
aşeză chinuit, oftând.

            ― Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicând privirile.

            ― Numai de s-o hotărî... vorbi d-l Solomon.

            ― Asta ziceam şi eu...

            D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.

            ― Aglo, eu aş zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor
să treacă în grădină... Nici nu mai e prea cald acum...

            D-na Solomon se opri în trecăt în faţa oglinzii, ca să-şi aranjeze din
nou coafura.

            ― Tu ce zici? o întrebă bătrâna.

            D-na Solomon ridică din umeri şi plecă.

            ― De, ştiu şi eu...

            După ce se închise uşa, bătrâna privi din nou spre d-l Solomon.

            ― Ei nu-i prea place...

            ― Aşa e ea, n-o ştii? Când stăm singuri cuci aici, oftează după
musafiri şi când are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place
căpitanul. Are şi şcoală...

            ― Şi ălalaltul e drăguţ, vorbi d-na Solomon.

            De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, râsete,
mulţumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.

            ― Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Ştii,
la mănăstire trebuie să venim bine pregătiţi...

             

             

  
Attachments
Sarpele de Mircea Eliade.doc 426 Kb . 308 Views