AnnaE
#0

Tinerete fara de tinerete de Mircea Eliade

Pentru Sybille

             

             

            I

             

            De-abia când auzi clopotul Mitropoliei îşi aminti că e noaptea de înviere. Şi deodată i se păru nefirească ploaia care îl întâmpinase de cum ieşise din gară şi care ameninţa să devină torenţială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutând să evite şuvoaiele. Fără să-şi dea seama, începu să alerge, apropiindu-şi umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzându-se semnalul roşu şi trebui să se oprească. Aştepta nervos, săltând, înălţându-se în vârful pantofilor, schimbându-şi mereu locul, privind consternat băltoacele care, la câţiva paşi în faţa lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roşu se stinse, şi în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînţeles, chiar în creştetul capului. „A trăsnit pe aproape", îşi spuse clipind cu greu ca să-şi dezlipească pleoapele. Nu înţelegea de ce strânge cu atâta putere mânerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părţile deodată, şi totuşi nu simţea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, şi toate celelalte clopote, şi, foarte aproape de el, un altul, zbătându-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat" îşi spuse, şi începu să tremure. E din cauza apei, înţelese câteva clipe în urmă, dându-şi seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig..."

            - Am văzut când l-a lovit trăsnetul, auzi aceeaşi voce gâfâită de bărbat speriat. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, şi l-am văzut cum s-a aprins de sus până jos, cum i s-au aprins, în aceeaşi clipă, umbrela, şi pălăria, şi hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torţă... Nu ştiu dacă mai trăieşte.

            - Şi chiar dacă mai trăieşte, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, şi, i se părea, amară.

            - Cine ştie ce păcate o fi având, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, şi chiar în spatele bisericii... Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.

            I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-şi mai simţea trupul. Ştia, din convorbirile celor de lângă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În braţe, pe o targă, într-un cărucior?

            - Nu cred că are vreo şansă, auzi, târziu, o altă voce, tot atât de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înţeleg cum mai trăieşte. Normal ar fi fost...

            Evident, asta ştie toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi... Dar îşi dădu repede seama că e ridicol, şi umilitor, să răspundă, în gând, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, aşa cum, cu pleoapele strânse, nu-i vedea. Şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, aşa cum fusese atunci.

            - Şi apoi, ce s-a mai întâmplat, îl întrebă în glumă zâmbind. Ce altă tragedie?

            - N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze ştiinţele, să nu ai decât o dorinţă: să-ţi dedici viaţa ştiinţei...

            - La ce ştiinţă faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?...

            - La amândouă şi la toate celelalte pe care le descopeream pe rând şi mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream...

            Îi puse mâna pe braţ, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:

            - Matematica, înţeleg, pentru că dacă n-ai vocaţie, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?...

            Nu ştia de ce izbucnise în râs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunţase: dar chineza?

            - Credeam că ţi-am spus. Acum doi ani, toamna, când am fost la Paris, m-am dus la o lecţie a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cât timp studiez chineza, şi ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ţi rezum toată conversaţia. Am înţeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpâni în câţiva ani - auzi, în câţiva ani! - pe lângă chineză, sanscrita, tibetana şi japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!...

            - Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză...

            - Aşa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăţ japoneza şi o seamă de limbi şi dialecte sud-asiatice... dar nu asta a fost important, ci altceva. Când i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă şi a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunţ, unul câte unul, şi apoi să traduc pasajul. Le-am pronunţat cum m-am priceput, şi am tradus ceva, dar nu tot. A zâmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni... Câte ore pe zi?" „Cel puţin şase ore", i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară... Domnul meu, a adăugat cu un zâmbet ambiguu, afectuos şi ironic în acelaşi timp, domnul meu, ca să stăpâneşti limba chineză, îţi trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită..."

            - Deci, în fond, e vorba de memorie...

            - De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.

            Auzise de mai multe ori uşa deschizându-se şi închizându-se, şi alte zgomote, şi câteva voci străine.

            - Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu vă mărturisesc cinstit...

            Acelaşi lucru, mereu acelaşi lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tânăr, dezgheţat, pasionat de meseria lui, generos.

            - ...Pielea i-a fost arsă sută la sută, şi totuşi supravieţuieşte de douăsprezece ore, şi pe cât ne putem da seama, nu suferă... I-ai făcut vreo injecţie?

            - Una, azi-dimineaţă. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn...

            - Se ştie ceva despre el? S-a găsit ceva lângă el?

            - Doar mânerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mânerul, un mâner de lemn... Hainele se făcuseră cenuşă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în maşină...

            Ştia că aşa ar fi trebuit să se întâmple, şi totuşi, ascultând explicaţiile internului, se înseninase: aşadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră şi ele cenuşă... Fără să vrea, căci nu-şi dăduse seama că nu închisese bine uşa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori..." Era adevărat. Îl impresionase informaţia pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb şi nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze. Pentru un cititor lacom şi neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că şi Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc..."

            Atunci îi auzi din nou vocea:

            - Şi ce altă tragedie ţi s-a mai întâmplat? Ai renunţat la limba chineză. Şi apoi?

            - De fapt, n-am renunţat; am continuat să învăţ zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea şi pentru că mă ajuta să înţeleg traducerile textelor pe care le citeam... În fond, eram un diletant...

            - Cu atât mai bine, îl întrerupse Laura punându-i din nou mâna pe braţ. Trebuie să existe şi câţiva oameni inteligenţi şi cu destulă imaginaţie, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiţi. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză... Dar atunci, unde sunt celelalte tragedii la care făceai aluzie?...

            O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înţelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrând în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de când îşi luase licenţa. Ştia că o găseşte întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întâlnise cu un ceas mai înainte şi, ca de obicei, întovărăşind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lângă lac, în Cişmigiu.

            - Care sunt celelalte tragedii? repetase, susţinându-i calm, zâmbind, privirile.

            - Ţi-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile şi muzica, dar şi istoria, arheologia, filozofia. Aş fi vrut să le învăţ pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrând direct pe texte, căci am oroare de improvizaţie şi de cultura după ureche...

            Îl întrerupse ridicând băieţeşte braţele în sus:

            - Eşti cel mai ambiţios bărbat pe care l-am cunoscut până acum! Ambiţios şi apucat! Mai ales apucat!

            Le cunoştea bine vocile, şi învăţase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi şi două de noapte.

            - Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci aşa se spune: cine moare în Săptămâna luminată se duce de-a dreptul în rai.

            „Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decât toate celelalte, pentru că se gândeşte la mântuirea sufletului meu... Dar dacă îi vine în minte să scoată acul siringei din venă? Probabil că aş supravieţui până dimineaţa, când vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, şi umilit, că nu înţelege; singurul care vrea cu orice preţ să mă ţină în viaţă, să afle ce s-a întâmplat." Îl auzise, într-una din zile - renunţase să se mai întrebe când - îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudenţă, pleoapele.

            - Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu ştim. Nu ştim, de altfel, nimic altceva...

            Mai auzise asta, altă dată: „Nu ştim nici măcar dacă e conştient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude şi dacă înţelege ce aude..." Nu era vina lui. De mai multe ori până atunci, îi recunoscuse vocea şi-l înţelesese perfect. „Dacă înţelegi ce spun, strigase Profesorul, strânge-mi degetul." Dar nu-i simţise degetul. Ar fi vrut să-l strângă, dar nu ştia cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viaţă încă cinci zile..."

            În cinci zile, aflase unul dintre asistenţi, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist...

            - ...Mai ales ambiţios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sunt atâţia alţii: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai ştiu eu ce altceva. Adică, vrei să trăieşti o viaţă străină, viaţa altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, şi să cultivi exclusiv geniul dumitale...

            - Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-şi ascundă bucuria. Asta presupune că aş avea geniu...

            - Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toţi cei pe care i-am cunoscut până acum. Trăieşti şi înţelegi viaţa altfel decât noi...

            - Dar până acum, la douăzeci şi şase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cântului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus şi comentat...

            I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.

            - De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă!

            - Nu prea înţeleg, spuse emoţionat.

            - Înţelegeţi toţi? îi întrebă Profesorul.

            - Eu nu prea înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte prea repede...

            El înţelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-şi luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis şi mai elegant decât marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, şovăitoare, că - aşa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de câte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă - nu îndrăzneşte nimeni să se pronunţe.

            - Când v-aţi convins că este conştient?

            - De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.

            -Şi sunteţi sigur că v-a strâns degetul? Aţi simţit că vi-l strânge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenţionalitate şi deci fără semnificaţie?

            - Am repetat experienţa de mai multe ori. Dacă voiţi, încercaţi şi dumneavoastră, ca să vă convingeţi...

            Simţi, ca de atâtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce uşor, cu o exagerată precauţie, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:

            - Dacă înţelegi ce spun, strânge degetul!

            Îl strânse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard şi-l retrase repede, surprins. Dar câteva clipe în urmă, după ce şopti: Traduisez, s'il vous plait, îl introduse din nou şi rosti, pronunţând limpede şi rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu'il vous pose quelques questions? Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strânse degetul cu aceeaşi putere. De astă dată nu şi-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français? Repetă strânsoarea, dar cu mai puţină convingere. După ce şovăi câteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu'on vous abandonne à votre sort? Aproape cu voluptate îşi păstră mâna întreagă inertă, ca de ghips. „Vous préferez qu'on s'occupe de vous?" Îl strânse cu putere. „Voulez-vous qu'on vous donne du chloroforme?" Îşi imobiliză din nou mâna şi şi-o păstră aşa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultând ultimele întrebări: „Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?"'

            Acea noapte, toţi cu paharele de şampanie în mână, înconjurându-i şi strigându-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amândoi: „Până la Veneţia să nu mai beţi şampanie, că vi se face rău!" „Mi-e teamă că ei au băut mai multă şampanie decât ar fi trebuit", spuse Laura după ce pornise trenul.

            Atunci auzi vocea profesorului.

            - Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înţeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în româneşte. Şi continuă, ridicând glasul: Vrem să-ţi aflăm vârsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strângi o dată degetul.

            Strânse, din ce în ce mai puternic, de şase ori, apoi, fără să înţeleagă de ce, se opri.

            - Şaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aş fi dat mai puţin...

            - În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebaţi-l dacă e obosit, dacă putem continua...

            Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflând astfel că nu locuieşte în Bucureşti, că nu are decât o singură rudă, depărtată, pe care nu ţine s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricât ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l ameninţa pe Papini fusese primul semnal. Îşi spusese, în săptămâna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrâneţii, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze...), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriţi. Dar curând şi-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l ameninţa şi pe el arterioscleroza, dar adăugase:

            - La o anumită vârstă, te poţi aştepta la orice. Şi eu îmi pierd memoria, continuase, zâmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeţilor mai tineri, pe care îi descopăr şi care-mi plac.

            - Nici eu, îl întrerupse. Ştiam pe dinafară aproape tot Paradiso, şi acum... Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu reţin aproape nimic...

            Şi totuşi... În ultimul timp, aşa cum zăcea în pat cu ochii închişi, îşi amintise fără dificultate multe cărţi citite de curând, şi recitase în gând poeme de Ungaretti, de Ion Barbu şi Dan Botta, texte pe care nici nu ştiuse că le învăţase vreodată pe dinafară... Cât despre Paradiso, de multe zile şi nopţi adormea recitându-şi terţinele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînţeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gândesc! îşi ordonă. Să mă gândesc la altceva!..." Şi, totuşi, de atâta timp, nu face altceva decât să recite poeme şi să-şi repovestească cărţile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba..." Deşi, o dată plecase de acasă şi, ajuns în stradă, înţelese că nu-şi mai amintea unde voia să se ducă... „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deşi n-aveam nici un motiv să fiu obosit..."

            - În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.

            - Spunea însă că se mai cunosc câteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elveţian, ars de fulger aproape 100% şi care a mai trăit totuşi mulţi ani. E drept, rămăsese mut. Ca şi omul nostru, probabil, adăugă coborând glasul.

            - Nu mai vorbi, că poate te aude, şopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.

            - Asta voiam şi eu, să mă audă. Să vedem cum va reacţiona. Poate că totuşi n-a rămas mut...

            Fără să vrea, fără să ştie ce face, îşi descleştă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobişnuit de puternice în urechi, ca şi cum în dreapta şi în stânga lui s-ar fi prăvălit, peste stânci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deşi îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfârşit, continuă să-şi deschidă gura. Şi deodată se auzi rostind: Nu! şi repetă cuvântul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Ştia că voise să spună: „Nu sunt mut", dar nu izbutise să pronunţe cuvântul „sunt". După zgomotele din odaie, şi uşa care se deschise şi se închise repede, înţelese că acele două cuvinte provocaseră senzaţie. Îşi ţinea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-şi mişte limba. Când doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocaţie de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, şi atunci înţelese de ce le pronunţă cu atâta greutate: cu fiecare mişcare a limbii simţea cum se clatină câţiva dinţi, parcă ar fi stat să cadă.

            - Asta era, şopti Gavrilă. Dinţii. Şi chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemaţi la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgenţă cineva - idealul ar fi să vină chiar dânsul - dar să vină pregătit cu tot ce trebuie...

            Îl auzi din nou, mai târziu, de departe:

            -... De-abia se ţin. Dacă ar fi înghiţit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea... Anunţaţi pe Profesor.

            Simţi penseta apucând un dinte din faţă şi scoţându-l fără efort. Începu să numere; în câteva minute, cu aceeaşi uşurinţă, doctorul Filip îi extrase nouă dinţi şi cinci măsele.

            - Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat. Rădăcinile sunt sănătoase. E ca şi cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie...

            Profesorul se apropie de pat şi-i puse două degete pe mâna dreaptă.

            - Încearcă să rosteşti ceva, orice cuvânt, orice sunet.

            Încercă, mişcându-şi limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunţe, la întâmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale...

            A treia noapte avu un vis pe care şi-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neaşteptate în Piatra Neamţ şi se îndrepta spre liceu. Dar cu cât se apropia, cu atât creştea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulţi din foştii lui elevi, aşa cum îi văzuse când se despărţise de ei, cu 10 ,20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braţ: „Dar unde vă îmbulziţi toţi, Teodorescule?" îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zâmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătoreşte centenarul profesorului Dominic Matei."

            „Nu-mi prea place visul, îşi repetă de mai multe ori. Nu înţeleg de ce, dar nu-mi place..." Aşteptă să plece infirmiera şi, cu emoţie şi mare grijă, aşa cum făcea de câteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-şi dea seama că deschisese ochii şi fără să înţeleagă ce priveşte. Simţi cum i se zbate, speriată, inima, şi închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschişi aceeaşi pată luminoasă şi, neştiind ce să facă, începu să numere în gând. Când ajunse la 72, înţelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-şi stăpânească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de câte ori rămânea singur, mai ales nopţile, deschidea ochii, îşi mişca uşor capul, apoi umerii, şi începea să cerceteze formele şi culorile, umbrele şi penumbrele din jurul lui. Nu şi-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemâna lui; doar să privească, foarte atent şi pe îndelete obiectele de lângă el.

            - De ce nu ne-aţi arătat şi nouă că puteţi deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, şi în clipa următoare îl văzu: era aproape aşa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscăţiv, cu un început de chelie.

            Aşadar, bănuise ceva, şi-l pândea mai de mult, să-l surprindă.

            - Nu ştiu nici eu, răspunse pronunţând doar parţial cuvintele. Poate voiam să mă conving întâi pe mine că nu mi-am pierdut vederea...

            Internul îl privea zâmbind absent.

            - Dumneata eşti un om curios. Când te-a întrebat Profesorul câţi ani ai, ai răspuns: şaizeci...

            - Am mai mult...

            - Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele...

            Cu un gest supus, de şcolar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cât zicea că are, şaizeci de ani? Ăsta îşi ascunde vârsta. L-ai văzut şi dumneata, adineaori, când l-am spălat; ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani..."

            - Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcţiei. Dar trebuie să informez pe profesor. Şi el va decide...

            Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gând, apoi mişcându-şi încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:

            Sei la donna chepassa

            Come una foglia

            E lasci agii alberi unfuoco d'autunno...

            Îşi amintea că atunci când citise pentru întâia oară poezia, erau de mult despărţiţi: de aproape 25 de ani. Şi, totuşi, citind-o, la ea se gândise. Nu ştia dacă era aceeaşi dragoste de la început, dacă o mai iubea aşa cum îi mărturisise în dimineaţa de 12 octombrie 1904, după ce-au ieşit de la tribunal şi s-au îndreptat spre Cişmigiu. La despărţire, sărutându-i mâna, adăugase: „Îţi urez... în sfârşit, ştii ce vreau să spun... Dar aş vrea să mai ştii ceva: că am să te iubesc până la sfârşitul vieţii..." Nu era sigur că o mai iubeşte, dar la ea se gândise citind:

            Sei la donna che passa...

            - Te-ai convins deci că eşti în afară de orice pericol. Aşa îl întâmpină Profesorul în dimineaţa următoare, îndreptându-se zâmbitor spre el. Era mai impresionant decât şi-l închipuise. Nu era prea înalt, şi totuşi felul cum ţinea capul sus, îşi păstra corpul - drept, de parcă ar fi fost la paradă -, îi dădea un aer marţial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar când zâmbea rămânea grav, distant.

            - Şi de-abia acum începi să devii un „caz interesant", adăugă aşezându-se pe scaunul din faţa patului. Cred că înţelegi de ce. Până în clipa de faţă n-a găsit nimeni vreo explicaţie plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Aşa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămâi paralizat, mut sau orb... Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulţesc pe zi ce trece. Nu ştim încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci şi trei de zile şi a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reuşit s-o deschizi când a trebuit să elimini dinţii şi măselele pe care gingiile nu le mai puteau reţine. Ne-am gândit să-ţi facem o proteză ca să poţi mânca şi, mai ales, ca să poţi vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregăteşte să apară o nouă garnitură de dinţi.

            - Imposibil! exclamă uluit, stâlcind cuvântul.

            - Aşa spun toţi doctorii şi toţi dentiştii, că e pur şi simplu imposibil. Şi, totuşi, radiografiile sunt cât se poate de clare... De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viaţă", ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu ştim...

            „Să fiu prudent, să nu fac vreo greşeală şi să mă dau de gol... Azi, mâine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu ştie nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru..." Şi, totuşi, fără să înţeleagă de ce, voia cu orice preţ să-şi păstreze anonimatul, aşa cum fusese la început, când îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înţelegi ce spun, strânge-mi degetul..." Din fericire, acum, fără dinţi, vorbea cu greutate. Îi va fi uşor să se prefacă, să stâlcească şi acele puţine cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Îşi privi, parcă pentru întâia dată cu atenţie, braţul şi mâna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, şi începea să-şi recapete culoarea de altădată. Îşi pipăi încet, prudent, braţul până la cot, apoi mângâie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămâni, şi lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene... „Ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei!" spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise uşa deschizându-se cu precauţie, paşi apropiindu-se de pat, internul şoptind: „Doarme, să nu-l treziţi", apoi o voce străină, răguşită: „Nu poate fi el... Va trebui totuşi să-l vedem şi fără barbă... Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci şi doi de ani, şi ăsta de aici arată mai în vârstă, se apropie de patruzeci..."

            Atunci îşi aminti din nou de furtună.

            - Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decât acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord până aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la câteva sute de metri, nici o picătură.

            - E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo când ne-am întors de la biserică, şi apa de pe bulevard încă nu se scursese...

            - Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu ştiu câte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torenţială şi în ultimul moment au trebuit să renunţe.

            - Asta poate fi şi o invenţie a Siguranţei, ca să justifice arestările printre studenţi...

            Apoi tăcuseră toţi, brusc.

            „Trebuie să fiu cu băgare de seamă, îşi repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunşi, pe care-i caută Siguranţa. Şi atunci va trebui să le spun cine sunt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Şi atunci..." Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gândului care-l irita. Se trezi recitându-şi cântul XI din Purgatorio, apoi încercă să-şi amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae...

            - Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o ştiinţă la alta. Poate că de aceea v-aţi despărţit, adăugă cu un zâmbet trist.

            Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit şi molcom.

            - Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărţirea noastră...

            - Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.

            - Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin târg...

            - Adică?...

            - Adică, se spune că, întorcându-mă acasă cu un manual de limba japoneză şi văzându-mă că deschid imediat caietul şi încep să învăţ, Laura mi-ar fi spus... În sfârşit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri şi nu duc nimic la capăt şi că din cauza asta ne-am fi despărţit...

            - Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul şi pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la Bucureşti, dădeai mereu târcoale unei franţuşte, spunând că o cunoşteai de la Sorbona...

            - Nu! îl întrerupse obosit, ridicând din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, ştie că de iubit n-o iubesc decât pe ea, că celelalte, în sfârşit... Dar trebuie să-ţi mai spun că am rămas foarte buni prieteni.

            Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareş, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai târziu. Deşi, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înţelegeau foarte bine amândoi.

            - Te ascult, spuse Profesorul cu o uşoară iritare în glas. Te ascult şi nu înţeleg. De câteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămâna trecută reuşeai să pronunţi anumite cuvinte pe care astăzi... Trebuie să colaborezi şi dumneata. Să nu-ţi fie teamă de gazetari. Ordinele sunt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraş. Au apărut ştiri şi articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi şi dumneata, trebuie să ştim mai mult şi mai multe: de unde eşti, cine eşti, ce profesie ai, şi celelalte.

            Clătină cuminte din cap şi repetă de mai multe ori: „Bine! bine!" „Se îngroaşă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru." Noroc că în dimineaţa următoare simţi, trecându-şi limba peste gingii, colţul primului canin. Cu o exagerată inocenţă i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcându-se că îi este imposibil să mai pronunţe ceva. Dar dinţii apăreau repede, unul după altul. Până la sfârşitul săptămânii răsăriseră toţi. În fiecare dimineaţă venea un dentist şi-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Câteva zile a suferit de gingivită, şi chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simţea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simţea, de asemenea, o energie şi o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului când, la Piatra Neamţ, organizase o „mişcare de Renaştere culturală" (aşa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudând-o, chiar Nicolae Iorga în conferinţa pe care o ţinuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă şi nu-şi ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.

            - De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.

            - Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare...

            Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:

            - Dar întrebaţi-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!...

            Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de câte ori îl vedeau intrând în cancelarie cu un maldăr de cărţi noi, sosite chiar în dimineaţa aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.

            - Când ai de gând să te opreşti, cucoane Dominic? îl întrebau.

            - Cum să mă opresc, când n-am ajuns nici la jumătatea drumului?... De fapt, ştia că cheltuindu-şi, înainte de război, puţina avere ce-i rămăsese pe cărţi scumpe şi în călătorii de studii, era obligat să rămână profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecţiile. Şi de mult nu-l mai interesau latina şi italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizaţiei sau filozofia.

Attachments