Floarea de argint de Pavel Corut Octogon 3
OASPEŢI LA CIA.
Yankeii ne-au înşfăcat de cum am trecut frontiera. Ne oprisem la un camping din Laredo, căci argentinianca mea, Carmela, era sfîrşită de drum. Condusesem întins de la Guadalahara pentru a nu scăpa întîlnirea la care eram trimis. Omul de legătură, americanul, ne aştepta la Houston, la ora prînzului. Aveam, gîndeam noi, o noapte de odihnă.
Făcusem un duş şi mă pregăteam să trec la nani, cînd i-am văzut pe agenţii federali. Trei goleme de categorie grea, înţolite neglijent admirau maşina cu care venisem din Mexic. Era clar că o ştiau şi mă aşteptau. Cam asta e soarta mea, am murmurat eu. Să încep prin a fi cunoscut. şi să sfîrşesc prin a mă face invizibil.
- Ce-i dragule ? s-a interesat Carmela.
- Oaspeţi. Flăcăii unchiului Sam. Din ăia duri, care papă colţunaşi cu carne de om.
O clipă am avut impresia că nervii Carmelei vor ceda. S-a controlat însă şi a întrebat în şoaptă :
- Cum au aflat ? Şi ce facem cu întîlnirea ?
- Greu de spus cine le-a vîndut pontul. Iar întîlni- rea-fumată.
Am scos termosul cu cafea, am turnat în două ceşti cîte o gură şi i-am făcut semn Carmelei să ia loc pe un fotoliu. La fix. în uşă se auzeau deja ciocănituri insistente.
- Cine-i ? am întrebat eu de formă.
- Cineva foarte scump privirii tale. O să te prăpădeşti de plăcere cînd o să-l vezi.
După accent erau texani. Leneşi la vorbă, miştocari, fără fasoane de lorzi. Era încă bine. Am deschis uşa şi am început să cînt aria surprizei din opereta Nu trageţi în păpuşar:
- Dar n-am avut onoarea să vă cunosc !
- Ba da. Acum. Şi-o să te umple fericirea. Am un mandat de arestare pe numele Ramiro de Valvida. Tipul cu pricina ?
- Eu. Dar sînt cetăţean argentinian:
- Iar eu sînt membru al sectei mormonilor. Mai am un frate, gurist la o formaţie corală bisericească.
Era clar. Tipul nu auzise încă de faptul că unchiul Sam era campionul democraţiei şi al apărării drepturilor omului. Sau, dacă auzise, îl durea în cot de astfel de baliverne. Era presar pînă-n măduva oaselor şi ţinea să se vadă asta. Pentru o clipă, am fost tentat să-l trosnesc aşa cum ştiam eu. Cu forţa primită în munţi, de la Demian. îngerul meu păzitor mi-a şoptit însă : Nu! Mergi cu el!
- în regulă, domnule...
- Zi-mi Bill ! Prieteneşte. îmi placi, veneticule. Nu pui întrebări stupide.
Venetic ? Nu, sigur, tipul nu citise poliloghia unchiului referitoare la drepturile minoritarilor. Nici nu arăta ca un tip pe care l-ar fi interesat un marafet de soiul respectiv. Era stăpîn în ţara lui şi înţelegea să se poarte ca atare
- Ia-ţi ţoalele şi puicuţa ! îi dăm drumul. Facem o excursie. Doar pentru asta ai venit, pentru excursie.
:- Exact. Cum de le ghiceşti ?
- îţi scrie pe faţă, veneticule. Ai faţă de scaunul electric. Şi să fiu eu...
- Cunosc citatul. Bill. Ceva mai nou ?
A căscat o clipă gura, apoi a izbucnit în rîs :
- Eşti mare, veneticule ! Am spus eu că-mi placi. Un pic prăjit pe scaunul de care ţi-am vorbit,
Ne-au urcat într-o maşină cu cele două gorile, iar el a trecut la volanul Cadillacului închiriat de la mexicani, A ridicat un deget în semn de OK şi a dat semnalul de pornire.
M-am relaxat şi am prins mîna Carmelei. Exerciţiile noastre de telepatie urma să-şi arate folosul :
- Fii calmă ! Nimic nu ni se poate imputa;
- Au, totuşi, ceva. Ne-au arestat. Ei nu fac asta fără probe.
- Vom trăi şi vom vedea. Taci ?
OK!
Către miezul nopţii, am ajuns la o fermă de mărime considerabilă. Dacă era fermă. Ceea ce eu mă cam îndoiam. Ne-au lăsat să dormim. Şi noi am dormit îmbrăţişaţi, ca doi prunci.
E vară texană. Cald ca în cuptor. Nici o urmă de nor. Un cer albastru ca la noi, acolo, de unde a trebuit să plec. Ca în România. Aparent nepăsătoare, Carmela se răcoreşte în faţa aparatului de aer condiţionat. Eu răsfoiesc, la fel de „nepăsător", cîteva reviste ilustrate. Nu trebuie să vorbim. Nu avem nici cea mai mică îndoială că yankeii ne-au lăsat ploşniţe în tot apartamentul. Asta pe lîngă „ochi magici" care filmează orice mişcare. Inclusiv în baie. Da, şi în baie. Să nu „ouăm" vreo bombă atomică. Sau, mai ştiu eu ce altă drăcovenie care ar afecta „tradiţionala" democraţie americană.
Nu observasem că flăcăii cu ochi albaştri ai unchiului Sam să priceapă cam ce ne poate pielea. Adică, nu miro- siseră că puteam conversa fără vorbe. Sub masca plictiselii generale, dialogul cu Carmela e foarte viu :
:- Ce crezi ? mă întrebă ea.
;- N-am da’te, îi răspund eu;
;- Fă un salt !
- Nu-i încă timpul. Cei care ne-au înşfăcat nu cunosc nimic. Au executat un ordin. Nimic în plus.
- Ce-i de făcut ?
- Aşteptăm. Trebuie să apară un boss care ştie.'Cinstit e să ştim şi noi. Voi avea grijă ca totul să fie cinstit.
Dacă au adus şi ei paranormali ?
- Mai tari decît oamenii Lui ? Nimic nu e mai presus decît puterea Dumnezeului străbunilor noştri, Zamolxe !
- Fii atent, totuşi, dragul meu !
- Caută să te plasezi mereu în dreapta, mea, iubito ' Mereu în dreapta.
Afară se aude scrîşnet de Maşină. Probabil vine ăla mare, reprezentantul unchiului Sam. Al CI’A, ca să fim mai precişi. Un institut de cultură şi artă mai puţin agreat de americani. Cu o singură excepţie. Pictorii impresionişti. Zugrăvelile ciaiştilor trezesc extazuri în rîndul impresioniştilor. Sigur.
Vine, într-adevăr, marele boss. Caracuda se agită serios. Mă pomenesc gîndind : Şi eu care credeam că numai în socialista Românie boşii stîrnesc agitaţie în rîndul slugilor mărunte !
Intră ăla marele. E cam mic de statură, uscat, îmbrăcat foarte local : cămaşă în carouri, pantaloni de doc bej, pantofi de pînză. Un fel de tenişi româneşti. Şi noi care ne văietam că umblăm în tenişi ! Tipul a fost odată blond şi a avut ceva păr pe cap. Acum e cam sur, cu bila tunsă ca în filmele pentru învăţat căţeii să latre. Ori, pentru speriat copiii obraznici. Are însă nişte ochi de oţel care îmi spun că nu se ocupă cu jocul de oină. Ori cu ţurca. E pro, fi’rst rank. Deştept şi lipsit de scrupule. Bănuisem eu că unchiul Sam nu ţine în ogradă numai agenţi de-un kintal, halitori de hamburgheri şi băutori de trotil din grîu, De whisky, adică.
- Sara Culver, se prezintă bossul fără multă ceremonie.
- Ramiro de..., încep eu să-mi depăn numele de acoperire.
- Nu~i nevoie, mă întrerupe tipul. Ştiu cine sînteţi. Şi cine vreţi să păreţi în ochii celor din jur.
Deştept lucrat, calculez eu. Placat Varain. Luat mingea. Dacă-l las, marchează. Trebuie trosnit rapid ! Za- molxe, Stăpîne ! Acum ! Salt !
Sam Culver ! Interesant nume pentru a-l acoperi pe Thomas Garrick, şeful Serviciului Operaţiuni Neconvenţionale din CI’A ! Încîntat să vă întîlnesc !
Yankeul deschide botişorul ca la dentist.
îi întind mîna, să nu creadă că sînt-vreun tip prost crescut. Numai că tipul nu prea are chef să mi-o strîngă prieteneşte. Nu are chef să mi-o strîngă deloc. Nu degeaba e de la Neconvenţionale, Ştie el cam ce se poate face la-o strîngere de mînă. De exemplu, poate fi ultima strîngere de mînă din viaţă. Scor egal. Mingea e sus de tot. Nu-se ştie care din noi o va prinde. Dacă o va prinde vreunul
E, totuşi, gazdă. Are şi brigada de halitori de hamburgheri cu el. Nu e cazul să capoteze. Se decide :
- Excelentă demonstraţie, domnule Varain ! Cu mult peste aşteptările mele.
În gînd, cad în genunchi în faţa bestiilor de psihologi care m-au chinuit în Octogon. Şi le sărut picioarele pentru că m-au călit atît de bine. Că au tras în mine ca într-un sac cu fasole, să mă înveţe că nimic nu e surprinzător în lume. În fapt, zîmbesc ca şi cum nimic important nu s-ar fi întîmplat şi replic:
- Mă flataţi, domnule Culver. Sau, Garrick ? Cum preferaţi ?
- Eu - Garrick, dumneavoastră - Varain. OK ?
îmi propune un armistiţiu. Să scoatem pistoalele pe masă, să numărăm cartuşele. Dacă vom mai trage ori nu, urma să stabilim ulterior. Mă decid pentru un neutru:
- OK !
Garrick face un semn discret gorilelor, să dispară. Vrea să rămînă singur. O stare tare plăcută fiinţei mele. Am oroare de gorile. N-am văzut încă nici una deşteaptă, Toate, însă, sînt curioase. Vor să afle taina focului. Toate. Nu pot înţelege că Focul e numai pentru Oameni.
Carmela s-a orientat din cădere. A pus pe masă sticla cu whisky, sticle de Coca Cola, gheaţă, ţigări. Ca o bună gospodină, mamă de familie., Exceptînd faptul că familia de faţă e cam stranie, totul e OK. Garrick a preluat rolul de gazdă, în timp ce Carmela, adoptînd o mină serioasă s-a încolăcit în dreapta mea, pe fotoliu. Bună executantă".
- Numai Cola Cola, Varain ?
- Şi dumneavoastră, domnule Garrick ?
- La fel. Alcoolul nu-i pentru noi. nu-i aşa ?
Se ţine departe tipul. Ştie să nu se lase citit. Urma să discutăm despre vremea de vară, despre recolta de grîu din acest an, despre meciurile de fotbal american din sezon... Hărţuială. Fiecare, păşind cu grijă de felină în jurul celuilalt pentru a-i găsi punctul slab. Pentru a putea trece de la fotbal la fapte scrise de deştepţii lumii în codul penal. Şi pedepsite, în general, cu scaunul electric. Spionaj, spun deştepţii lumii la nobila noastră meserie. Aş vrea să-i văd pe ei în locul nostru. Măcar o dată în viaţă. Măcar pe unul.
Ne îndopăm cu Coca Cola şi pălăvrăgim tare frumos.. Facem conversaţie de societate. De m-ar vedea madam Varain - moldoveanca, s-ar prăpădi de mîndrie. Nimic de esenţă. Totul lunecă. Două sfere perfecte se rostogolesc pe suprafeţe, fără a găsi o asperitate de oprire. Putem s-o ţinem aşa cîţiva ani. Cine cedează primul pierde. Nu ştiu ce are de pierdut yankeul, dar mie nu-mi place căldura excesivă. Mai ales cea emanată de scaunul electric. Sînt foarte hotărît să mă păstrez în limita temperaturii texane.
Despre yankei se spune că sînt cam neciopliţi. Ăsta de faţă e însă un gentleman. Se interesează de bunăstarea noastră. Adică, trece la atacul pregătit din timp :
- Sînteţi foarte bogaţi, nu-i aşa ?
- Cam aşa ceva, aprob eu. Ar avea vreun rost să-l contrazic ?
- Şi la aşa bogăţie, ce vă mai trebuie riscuri ? Sînteţi tineri...
Yankeul are un plan bine calculat. Precis c-au muncit la el sute de psihologi şi parapsihologi, că au ars zeci de calculatoare pentru a simula întîlnirea Varain-Garrick. Are de toate yankeul. O singură lipsă serioasă: - N-; are Dumnezeu. Nu are de partea sa Cerul şi Pămîntul. Zîmbesc plin de încredere :
- Vax !
- Ce e vax ? se interesează precaut yankeul.
- Ştiinţa şi tehnica. Fără voia Lui, nu fac un cent !
- Şi, dacă te aprob, putem, trece la discuţii serioase?
O nouă propunere de armistiţiu. Cine a zis că imperialismul american e agresiv ? Că nu înţelege micile naţiuni doritoare de pace ? Mă decid să sondez în adâncurile imperialismului, să văd' cam cum se preconizează noul armistiţiu. Garrick ridică mîna cu palma deschisă spre mine:
- Varain ! Nu e cazul. Ştiu !
Tipul nu e chiar atît de antipatic. Pare şi sincer. Poate că are şi bune intenţii. Dar, drumul către iad este pavat cu bune intenţii. Şi eu nu am chef să mai fac o „excursie" acolo. îl trosnesc de-i sar plombele. Adică îi privesc pînă şi ultimul neuron din creier.
Nu descopăr nici o intenţie agresivă şi aceasta mă pune pe gînduri. Viaţa m-a învăţat că nici un tip nu se învîrte în jurul meu mînat de dragoste de oameni. Acum, Garrick va trebui să-şi definească interesul. Vorbeşte :
- Ai uitat două lucruri esenţiale, Varain.'
' - Care ?
- Să protestezi împotriva arestării şi să ceri un avocat.
- Avea vreun rost ?
- N-avea, dar aşa era jocul. Nu prea intri în joc.
- Dacă aş intra ?
- Nu, sigur nu intri. Nu semeni deloc cu spionii comunişti.
- Aţi prins mulţi spioni comunişti ?
- Destui. Horodincă, Turcu, Hirsch, Pacepa, Luca. Bănuiesc că nu-ţi sînt necunoscuţi.
- V-am întrebat de spioni, nu de minicarniţă.
- Nu-s spioni ?
- Trebuie să vă răspund? Sînteţi conştient că ştiu. Nu v-aţi petrecut tinereţea vînzînd salamuri. Ori Coca Cola.
- Scoatem cărţile pe masă ?
O nouă propunere de armistiţiu. Probabil ultima: Trebuie să o accept. Nu e bine să supăr un tip ca Garrick. E în stare să mă urmărească pînă la Polul Nord pentru a-mi spune că sînt un băiat rău. Ori prost crescut.
- OK ! Ce spune cartea voastră ?
- Varain ? Băiat rău. A deconspirat gorbaciovka din România. A dat buluc într-o nobilă instituţie din Malta. A trimis la pripon nişte amici, de-ai unchiului Sam.
Prost crescut: nu dă bună ziua cînd trece pe moşia unchiului. Are însă şi părţi bune. Destule.
fără laudă. Legea noastră spune clar : Să te fereşti de greii care fac daruri, de femeile care se dezbracă' prea repede şi de americanii care te laudă. Garrick n-are moaca unuia care uită anumite lucruri. De exemplu, faptul că puşlamaua de Varain i-a interceptat convorbirile lui nen-su Bush. Şi, la Malta, cam asta am făcut.
- Părţile bune ? încerc eu să lungesc boala.
- Mai multe. De exemplu, îi plac americancele blonde, Mark Twain şi filmele scien.ce fiction. Un tip cu care poţi discuta civilizat.
- Plictisitor individ ! Nu-l recunosc.
- Nu-i nimic. Te ajutăm noi. Ştii că noi sîntem gloria planetei. Nu e om dornic de ajutor căruia să nu-i întindem o mînă.
Are dreptate. Nu poţi să faci o plăcintă din Japonia pînă-n Anglia, fără ca Sam să-şi bage un deget în ea. Oamenii de rînd au un proverb : Unde găseşti un armean, nu mai căuta un evreu. Al nostru sună altfel : Dacă poţi să crezi că există vreo ţară fără yankei, mergi la psihiatru. Oricum, trebuie să manifest gratitudine pentru intenţia caritabilă.
- Domnule Garrick, sînt un băiat tînăr, dornic de a fi ajutat.
- Ştiam. Aşa spun şi calculele noastre.
Slavă lui Zamolxe ! Am ajuns la un punct comun cu yankeul. Şi, cînd faci o treabă ca asta, începi să te simţi ceva mai sigur. Yankeii au un obicei destul de rar întîlnit pe planetă : se ţin de cuvînt. Acum urmează să ne definitivăm întinderea plapumei fiecăruia. N-am de gînd să-i las yankeului nici un milimetru peste ce merită.
Garrick se ridică să plece. Meciul de azi s-a terminat. Scor alb. Nu-i nici rău, nici bine. Dar, cînd te cheamă Varain şi ai intrat pe moşia lui Sam fără a da bună ziua, nu poţi avea pretenţii prea mari.
- Domnul Varain, reia Garrick, sîntem încîntaţi să vă avem oaspeţi. Cereţi orice doriţi ! Nu vă plimbaţi însă neînsoţiţi. Cunosc nişte tipi care ar plăti milioane pentru privilegiul de a vă duce flori la mormînt.
Grijuliu ca madam Varain. Şi nea Nicu, care spunea că imperialismul american se trage din bau-bau ! Cum să-mai crezi în vorbele şefilor ?
- Domnule Garrick, presupun că dacă am cere să plecăm în Argentina...
- Presupunere corectă. Ştiam că sînteţi un tînăr inteligent. Oaspetele nu poate pleca mai înainte de a beneficia de întregul nostru ajutor. Ştiţi doar că noi sîntem mândria planetei.
- N-am îndoieli. N-am habar însă cine sîntem noi...
- Nici eu. Am crezut, un timp, că sînteţi nişte simpli fanatici.
- Şi ? îl întrerup eu plin de speranţă.
- Nu sînteţi deloc simpli. Perverşi, magnifici. Deloc simpli.
- Ne supraestimaţi. Precis.
Noi nu greşim niciodată calculele. Niciodată ! Gorbaciov le-a greşit.
- Gorby e băiat finuţ, dar nu -ştie.
- Asta a început să-l coste.
- Vă doare ?
- De loc. Dar ne încurcă unele interese. Trosneaîa de noaptea trecută, de la Moscova, nu ne place chiar deloc.
- Adică ?
- N-aveţi simţul măsurii. Aţi intrat în bîrlogul lui Ivan.
-- Ca să vezi cine suferă pentru scumpul nostru frăţior !
- Suferim. Sînteţi fanatici. Puteţi răsturna planeta.
- Chiar planeta ?
Garrick, nu răspunde. Salută din cap şi iese. Privesc gînditor în urma lui. Spusese ceva ce nu ştiam încă.
Carmela mă mîngîie drăgăstos pe burtica plină de Coca Cola. Brojdisem vreo cinşpe sticle. Mai ceva decît ăla de făcea reclamă în filme. Chiar aşa a şi spus argentinianca mea :
- Dacă te află-ăia de la Coca Cola, te umplu de bani. Unde a încăput atîta în tine ?
- Am băgat şi pe la colţuri. Sub presiune.
Mă sîcîia o chestie scăpată de yankeu. Cineva din Octogon intrase în bîrlogul moscalilor şi făcuse o boroboaţă. Era ceva distanţă pînă la Moscova, dar trebuia să fac saltul. M-am întins în pat pentru a- „dormi". Carmela a priceput şi a intrat în baie.
- Zamolxe ! Stăpîne ! Ajută-mă ! Salt !
În faţa privirii mele se desfăşoară o imagine din Moscova. Nu ştiu exact de unde. N-am fost niciodată în capitala „bastionului păcii". O imensă coloană de tancuri e blocată în strada plină de oameni. Echipajul primului tanc, format dintr-un ofiţer şi patru soldaţi, stă în faţa blindatului cu armele în mîini. Trag. În aer sau în populaţie. O femeie se urcă plîngînd pe tanc şi strigă ceva către mulţimea care aruncă în tanchişti cu pietre şi sticle. Un bărbat cu videocameră şi megafon vorbeşte mulţimii agitate. Nu înţeleg nimic. Pentru prima dată în viaţă îmi pare rău că nu ştiu limba rusă. Imaginea scade în intensitate şi dispare. Sînt epuizat şi trebuie să dorm cu adevărat. îmi fac mica şedinţă de autosugestie şi mă cufund într-un somn adînc.
Pe seară, sînt trezit de Carmela. Cu sărutări şi giugiuleli menite să o prezinte ochilor americani drept o gîscu- liţă sentimentală. Joacă bine rolul:
Pisi mic, vreau acasă ! Nu mai sta...
- Ba mai stai, pisi mic. Sîntem oaspeţii unchiului Sam. Personali.
- Ce se întîmplă, pisi mic ?
- Nimic. Ne confundă cu alţii. Trebuie să avem răbdare.
Eu vreau acasăă ! Acasăăăă...
Bun spectacolul, îi apăs încet lobul urechii. Semn că caşte ochii şi urechile, fără a vorbi. Pornesc, apoi, televizorul. Aparent nepăsător. Pentru a părea şi mai nepăsător intru în baie, mă spăl, apoi ies să mă îmbrac pentru plimbare. Emisiunea de ştiri e plină de tot ce poate fi mai drag unui tip ca mine : la Moscova, e puci şi moscalii se cotonogesc între ei. Gorby se face că e ostatic.
Elţîn joacă operativ şi ferm. Puciştii, formaţi din pîrliţii breslei, plus ceva miliţie şi armată sînt pe geantă. De la prima bilă dau jos toate popicele. Adică ghicesc schema : operetă pentru a cotonogi cîţiva indezirabili. Poate şi mai mult. Ţugulanul planetar nu se deosebeşte deloc de cel român : înghite cu voioşie orice fel de gulgută. Inclusiv otrăvită. Principalul să arate cît mai atractivă, cît mai spectaculoasă. îi spun plictisit Carmelei :
- Draga mea, trebuie să ieşim la o plimbare. Simt nevoia să iau aer.
Mă aprobă grăbită şi curioasă. Trecem pe lîngă gorile, zîmbindu-le amical. Cam aşa cum zîmbeşti la o potaie pentru a o determina să nu muşte.
Ieşim în parcul care înconjoară vila. Nu am dubii că gorilele ne urmează la distanţă. Şi nici că ne ascultă cu faimosul pistol care şopteşte. Scula asta, pistolul care şopteşte, a fost inventată de deştepţii unchiului Sam anume pentru apărarea democraţiei lor tradiţionale : prinde şoapta individului de la o sută de metri. Bănuiesc că au făcut-o şi pentru a demonstra avantajele democraţiei asupra dictaturii. Am însă eu o reţetă sigură de anihilat ploşniţa plimbăreaţă a unchiului Sam. O prind pe Carmela de mijloc şi o conduc foarte drăgăstos către havuzul cu apă ţîşnitoare. Clipocitul de apă face hartane din urechile gorilelor. Sigur ! Sînt ferm convins că mă înjură ca la uşa cortului, dar nu au ce face. Nu se pot decon- spira. Teoretic, eu sînt un oaspete de vază al CI’A.
Pe marginea havuzului, îi spun Carmelei:
- în Moscova e bulibăşeală mare. Ruşii au ieşit în stradă. Probabil e vreo „revoluţie". Cam ca aia de la noi. Yankeul crede că e mîna Octogonului. Şi e foarte supărat. Anumite interese i-au fost afectate.
- Şi nu e mîna Octogonului ?
- Desigur, flăcăii noştri ar fi foarte încântaţi să-i plătească poliţa lui Ivan. Poate că o şi fac. Dar nu la Moscova. Nu-i stilul nostru. E violent, cad oameni nevinovaţi. Noi lucrăm numai pe obiectiv marcat.
- Atunci, cine sînt ?
- Operetă. Bubulii ruşi. Situaţia e sub control. Puciştii sînt mînaţi cu precizie într-o capcană. E o măsură măiastră, pe care aş fi luat-o şi eu pentru anihilarea leniniştilor. Cu o singură excepţie : eu n-aş fi pus în pericol planeta şi vieţile oamenilor nevinovaţi.
- Planeta în pericol ?
- Aşa mi-a spus yankeul. Şi ăştia, cînd spun adevărul, îl spun foarte exact. De dezinformat, dezinformează prost, pentru că sînt cam simpluţi. Dar, la adevăruri, sînt tari. Planeta e în pericol.
-- Poţi face ceva ?
- Foarte puţin. Pot, de exemplu, să-i determin pe pucişti să se îndoape cu vodcă.
- Grozav !
-Eo idee ?!
- Excelentă !
- Avanti !
Mi-am sugerat o puternică sete de vodcă. Nimic altceva decît vodcă. O sete nimicitoare. Uscătoare. Totală. Subjugantă. Mi-am imaginat-o apoi ca pe o sferă care se desprinde uşor de mine şi pleacă pe undă, în direcţia est. M-am aşezat în genunchi, am adus în faţa ochilor mei imaginea puciştilor prezentaţi la televizor şi am şoptit: Acolo ! La ei ! Numai la ei !
Istovit de efort, m-am lăsat să cad în apa caldă a havuzului. Nu ştiu ce-au gîndit gorilele. Oricum, nu mă interesa părerea lor.
Peste noapte, am dormit somn de plumb. Abia în zori m-am deşteptat cu gura uscată ca o iască. Carmela dormea goală, ca o păpuşă, sub arşiţa nopţii texane. Mi-am admirat cîteva clipe femeia vieţii mele, apoi am plecat să beau apă. Din treacăt, am pornit radioul să aud ultimele ştiri. Erau bune. Puciştii se clătinau serios. Piesa se apropia de sfîrşit. M-am culcat satisfăcut, împăcat cu lumea şi cu sparta. L-am visat pe Demian. I-am simţit mîna răcoroasă, mîngîindu-mi creştetul a binecuvîntare. Alături de el, l-am văzut pe Bătrîn. Era îmbrăcat ţărăneşte, purta barbă, dar era el. El, nu altul. Cu certitudine.
M-am privit intens în ochi. Înţelege ! era porunca. $t am înţeles.
Dimineaţa a trecut monoton. Baia, gustarea, conversaţia de acoperire. Nu manifestam interes pentru televizor. Ar fi fost bizar ca un comerciant argentinian să se intereseze de soarta lui Ivan. Să se bucure că Ivan era şi el la înghesuială, după ce înghesuise pe alţii, decenii ori secole de-a rîndul.
Pe la zece, a apărut Garrick. Oleacă mai ciufulit ca în ziua precedentă. Şi mai politicos. Adică observase că în casă era şi o doamnă. I-a adus flori Carmelei. Şi, culmea ! i-a sărutat mîna ca un latin. Se vede că fusese la reciclare.
- Ei, ei, ei ? Cum se simt musafirii noştri ? a început el.
- Fain. Cam cum v-aţi simţi dumneavoastră la o vilă de-a mea din Argentina.
Garrick a strîmbat niţel din nas la sugestie. Bănuisem eu că yankeii nu pot gusta pe deplin ospitalitatea unor tipi de soiul meu.
- Domnule Garrick, am atacat eu, ţin să vă precizez că aveţi informaţii eronate. în borşul rusesc, nu e urmă de otravă românească. Poate o ţîră de sare, un praf de piper, aşa... pentru gust. Nimic mai mult.
În loc de răspuns, Garrick mi-a făcut semn să luăm loc. Avea de gînd să parlamenteze timp îndelungat. Asta putea fi, după caz, foarte rău, sau foarte bine. Legea spaiului prins la oala cu smîntînă spune că, dintr-o mie de cazuri nenorocite de acest fel, te poţi aştepta şi la unul cu evoluţie pozitivă. Madam Varain mă »făcuse un tip optimist. Teribil de optimist. După ce psihologii şurubări- seră la mine ani în şir, încă mai găseai urme zdravene din moştenirea maternă. Am prins a spera că-l voi planta pe yankeu pe un peron de gară, cu o batistă în mînă, făcîn- du-ne semne de rămas bun. Nu făcuse fiul Marilor Canioane în viaţa sa aşa gest, dar ce mă costa să sper ?
- Deci, domnule Varain, borşul rusesc ? a reluat Garrick.
- Reîncălzit. Garantez !
- Probe ! făcu yankeul.
- Cele mai dure forţe lipsesc din puci. E operetă.
Care forţe ?
- Direcţiile de informaţii şi contrainformaţii militare.
- Asta era ! Ceva nu bătea la cîntar.
- Exact. Gorby controlează puciştii prin flăcăii devotaţi. îi duce încet şi sigur către, condamnare.
- De ce asta, românule ?
în sfîrşit, reprezentantul democraţiei americane se hotărîse să mă recunoască aşa cum eram : român. Trebuia să mă port corect cu el :
- Pentru că în imperiul sovietic nu s-ar fi putut lua] niciodată măsuri radicale împotriva comunismului fără un s’how dur. Cel puţin la fel de dur ca „revoluţia televizată" din România.
- De ce ?
- Pentru că ideologia comunistă a pătruns în mase într-un mod ciudat. Adică, sub forma unei corupţii generalizate. parţial acceptate de majoritatea indivizilor societăţii. A pătruns exact invers decît în teorie : murdară şi mafiotizată.
- Puteţi fi şi mai concret ?
Sigur. Munceşti ori nu munceşti, ai asigurat un loc
de muncă, un salariu. Proprietatea obştească e marea livadă din care poate ciordi fiecare, căci paznicu-i chior şi n-are puşcă. E şi o vorbă : Noi sîntem mîndria ţării, spaima avutului obştesc. Cum credeţi că putea rupe cineva mafia asta de interese meschine, fără un spectacol violent?
-- Deci Gorby ? Voi nu ?
:- Gorby şi lui. Noi avem alte necazuri. însă, cînd spun Gorby şi ai lui, vă numãr şi pe unii dintre dumneavoastră.
- De ce românule ?
- Pentru că voi aţi creat mitul lui Gorby. De altfel, tot voi aţi creat şi mitul dizidentului din Carpaţi, Ceau- şescu.
- Vrei să spui că dizidenţele celor doi nu sînt reale ?
- Nu. Vreau să vă amintesc faptul că serviciile secrete americane se inspiră cam mult din Hollywood. În concret, creaţi "stele politice exact după metoda prin care regizorii şi producătorii de filme crează stele de film. Funcţie de interese, mai precis.
- Interesantă idee ! domnule Varain.
Iată că fiul marii preerii descoperise şi faptul că sînt domn. Trebuia să-l miluiesc cu ceva, să nu creadă că şi-a răcit gura zadarnic :
- Domnule Garrick, dumneavoastră cunoaşteţi la fix tot ce v-am spus. Aţi vrut să ştiţi în ce măsură sînt eu conştient de ele. Şi, eventual, să aruncaţi pisica moartă în curtea noastră. Aşa cum aţi făcut-o în decembrie 1989.
- Noi nu. Noi am supravegheat doar ca totul să decurgă relativ corect.
- Şi a decurs relativ corect ?
- Da. Cu un'a sau două excepţii.
- Cum ar fi ?
- Noi n-am aprobat uciderea soţilor Ceauşescu. Şi nici n-am fost de acord cu vărsările de sînge de după 22 decembrie.
- N-am dubii. N-aţi mai încăput de răul lui Ianoş. Şi-al lui Ivan.
- Nu numai. Trebuia să mai rămînă cineva cu mintea limpede în nebunia aia sentimentală şi violentă.
- Numai atît ? Sentimentală şi violentă ?
- Şi perversă. Şi organizată. Şi... Domnule Varain, trebuie oare să reluăm ? Să pierdem vremea cu astfel de analize ?
Desigur, pentru yankeu, moartea a peste o mie de români nu însemna nimic. Aşa cum nu însemna nimic pentru noi moartea a mii de americani, pe frontul din Vietnam.
- Desigur, timpul are valoarea lui, pe care nu trebuie să o neglijăm, am rostit eu neutru.
- Mă bucur să aud aceasta. Avem multe de făcut.
N-am scos un sunet. Aşteptam să văd ce avea americanul în pălărie.
- Situaţia dumneavoastră e cam neplăcută, domnule Varain.
-- Mai concret, domnule Garrick ?
- Ştiţi cam ce pedeapsă putem obţine pentru dumneavoastră ?
- Aţi putea fi şi serios ? Aţi putea renunţa la interludii poliţiste ?
Era amar ce înghiţea Garrick. Şi el nu înghiţea orice. I-au scînteiat ochii ca felinarele din bordurile vaporului. Roşu-verde. Adică, îl cîrpesc pe puştiul ăsta obraznic - roşu. îl las în apele lui - verde. S-a blocat pe verde. Ştiam eu că nu toţi ciaiştii erau stupizi :
- Ai ceva personal împotriva noastră, nu-i aşa ?
- Dacă v-aş explica, sînteţi sigur că aţi înţelege ?
Acum ar fi urmat explozia yankeului jignit. N-a explodat :
- încearcă ! Poate reuşeşti,
- Punct marcat, domnule Garrick. înţelegeţi fără să vă spun. Nu-mi place ce ne-aţi făcut în decembrie 1989,
- Trebuia să-l lăsăm numai pe Ivan ?
Avea dreptate fiul Stîncoşilor. Dacă-l lăsa numai pe Ivan, auzeai kazaciokul pînă la Paris. Ori, chiar, mai departe.
- Trebuia să ne întindeţi o mînă.
- V-am întins-o. Nu numai noi. Şi japonezii. Şi chinezii. Altfel, nu scăpaţi întregi. Vă spînzurau de stîlpii felinarelor.
- Ianoş, flăcăul din pustă ?
Şi el. Aveţi o poziţie cam delicată acolo.
Alta nu avem. Ştiţi cam de cînd sîntem acolo ?
-- Cam de douăsprezece mii de ani. După calculele noastre.
- Şi nu-i destul pentru a ne lăsa în pace ?
- Domnule Varain, mă deziluzionaţi. Ce înseamnă să vă lăsăm în pace ?
- Să ne lăsaţi în legea noastră. Să nu mai infiltraţi agenţi de influenţă antiromânească. Să nu ne mai şantajaţi cu probleme inventate. Să nu mai apelaţi la colaboraţioniştii locali pentru a face o nouă experienţă pe pielea noastră. Ne ajungea cea comunistă. Faceţi experienţe şi pe alţii !
- Şi cine sînteţi voi, să pretindeţi asta ?
- Dar voi cine sînteţi, pentru a face ce vreţi cu alţii ?
- Noi sîntem mîndria planetei. Ai uitat ? Dacă n-am exista, ar trebui să fim inventaţi.
Da, uitasem. Flăcăii unchiului Sam erau mândria planetei. Ei dictau condiţiile de pace. Ei declarau războaie,'dădeau loviturile de stat. Ei inventau regulile de bună purtare planetară. Ei...
- Garrick, sîntem profesionişti.. Noi ştim ce înseamnă. Spune-mi ce vreţi de la noi, de la români ?
- Nu mai mult decît vreţi voi. Să staţi acolo, pe frontieră. Să nu tulburaţi echilibrul planetar.
- Noi nu tulburăm, nimic. Noi stăm pe loc. Alţii îl tulbură.
- De alţii, avem noi grijă. Voi staţi pe loc ! Transmite asta Bătrînului. Chiar acum.
Legenda a funcţionat automat :
- Bătrînul a fost ucis !
- Bătrînul trăieşte, .a replicat încăpăţînat Garrick.
Ştia. -.
Am stat un timp în cumpănă. încet, ca într-un ritual, Garrick şi-a scos portmoneul şi l-a întors către mine. Pe pielea neagră, strălucea mîndra floare de stîncă, confecţionată din argint. Era adevărat.
- Ce ştii ? a întrebat yankeul.
Nu mai era nici urît, nici stupid, nici imperialist. Era unul de-ai mei. în anumite limite, desigur. Căci, Frăţia Florii de Argint nu afecta interesele naţionale. Ele trebuiau să primeze. Am prins să depăn încet povestea scrisă demult, de către Demian : Cînd îi vom face chipul Sfinţit cu-al nostru sînge, Atuncea va fi Timpul Şi-o vom putea atinge... Era parola Florii de Argint.
Garrick a răspuns în limba română. într-o română curată :
- Dumnezeu să-l ferească pe cel care are măcar un gînd rău la adresa voastră !
- Crezi că-l va feri ?
- Nu. E timpul vostru. Legea Universului nu poate fi înfrîntă. E timpul vostru. Aşa a fost voia Lui.
- Ce aşteptaţi de la mine ? am întrebat.
- Să transmiţi ce ţi-am spus.
- Veţi avea grijă să nu mai fim tulburaţi de ceilalţi ?]
- Nu vă va mai tulbura nimeni. Nici din vecinătate,, nici de departe,
- E-n regulă.
M-am întins pe pat, cu palmele lipite de tîmple.] Mi-am adus în memorie imaginea munţilor mei. Figura Bătrînului a apărut limpede şi clară. Trăia şi astaj însemna că învinsesem. Puterea bubulă era pe muchie de cuţit. Am transmis ce a spus americanul şi am primit mesajul de răspuns :
- Noi nu vrem mărire şi putere planetară. Noi vrem să trăim liberi, pe pămîntul strămoşilor noştri,. Nimeni nu trebuie să ne tulbure. Cei care vor să ne lovească ar trebui să privească mai întîi către Vega. Vor înţelege şi se vor opri.
- Destul de corect, a replicat americanul. Problema dificilă constă în faptul că ceilalţi, bubulii, au hotărît că timpul naţiunilor a expirat. E timpul unui ghiveci internaţional mondial. Lumea va deveni o imensă piaţă, în care marii negustori vor cumpăra şi vor vinde minunăţiile lumii.
- Cineva trebuie să şi măture piaţa asta. Nu pot vinde toţi. Nu pot fi toţi bogaţi.
Garrick s-a oprit din peroraţie, privindu-mă întrebător. Am continuat :
- Ce-ar fi să începeţi experimentul cu o zonă mai modestă. SUA, de pildă. Să vedem cum funcţionează calimera. Dacă duceţi lipsă de marfă, vă livrăm noi., Avem cîteva zeci de mii de ţigani care deabia aşteaptă startul către SU’A.
- Varain, ştiu ce vrei să spui. În orice casă, sînt mai multe persoane : stăpîni şi slugi, bogaţi şi săraci..; Vrei să ştii ce rol revine neamului tău.
- Exact. Şi mai vreau să nu participăm la noua experienţă internaţionalistă, decît după ce-i vedem rezultatele. De altfel, cred că marii stăpîni ai lumii nu vor participa cu naţiunile lor.
- Asta e cam aşa. Numai că nimeni nu va întreba o naţiune mică dacă e sau nu de acord.
- în cazul naţiunii mele, va trebui să întrebe.
- De'ce ?
- Pentru că am aflat. Ştim. Şi înţelegem-.
- Ce ?
- Faptul că naţiunile pot fi salvate prin sacrificiul unui singur Om. Asta ştiau străbunii noştri, asta am redescoperit noi.
- Adică ?
- Dacă Ceauşescu s-ar fi sacrificat, România ar fi evitat invazia. Dacă Iliescu s-ar fi sacrificat, ar fi evitat dezbinarea şi ura internă.
- Cauza ? De ce nu se mai sacrifică nimeni ?
- Liderii nu mai sînt aleşi după legile noastre. Cînd jung la scaunul puterii, sînt deja schilodiţi de compromisuri, înlănţuiţi în liane de şantaj reciproc.
- Vedeţi că nimic nu se mai poate face ?
- Se poate. Trebuie să ne învăţăm conducătorii. Să-i creştem în spiritul sacrificiului.
- E utopie, Varain. Oamenii sînt aşa cum îi ştii. Noi nu putem să-i schimbăm. Rolul nostru e să atenuăm prostiile celor mari. Să nu curgă prea mult sînge, prea multe lacrimi.
- Ca să vezi cine se ocupă cu binefaceri, la finele secolului XX !
- Nu facem acte gratuite. Ne apărăm interesele.
- Pînă cînd, domnule Garrick ?
- Pînă cînd vor veni cei din Spaţiu. Ghemul planetar de interese explozive nu mai poate fi rezolvat de omenire. E timpul să vină cei din Spaţiu. Ori, să explodeze ghemul de interese. Cu tot cu planetă.
- Vor veni, domnule Garrick. Mai mult, au şi venit. Rugaţi astronomii voştri să privească către Vega. .Şi în imediata vecinătate a Pămîntului.
- Ştim destul. Nu-i bine să ştie toţi.
- De ce ?
- Reacţia mulţimii poate fi total neprevăzută. O singură naţiune trebuie să intre în contact cu mesagerii galactici.
- Gloria planetei ?
- Vedeţi alta ?
- Da. Neamul meu. A intrat deja. Ştiţi doar.
- Ştim ceva. Ne deranjează.
- E un sentiment de vechil. Nedemn. Mesagerii au ales. Sincer să fiu, eu ştiu de ce.
- Noi ştim ceva. Îţi pot da documente. Avem deja legătura cu ei.
- E un tîrg ?
- Exact. Mesager plătit bine. Nu cerem mai mult. Să duci mesajul nostru. Nu răspunzi de calitatea reacţiei Răspunsul,nu afectează plata.
- Cît de mare e ?
- O sută. Miliarde. Dolari. Plătibili în orice colţ de pe glob.
Era o propunere interesantă pentru un tip care la vremea lui, fusese plătit cu cincizeci de dolari pe lună, pentru a-şi risca viaţa în confruntarea cu bubulii. Pentru un amărît de tîrgoveţ moldovean, născut la mahala şi crescut într-o modestie extremă. Madam Varain ghicise bine cînd se bucurase că voi deveni capitalist. Eram la un pas de marea bogăţie.
- Ce fac cu banii, Garrick ?
- Ce vrei. Banii stăpînesc lumea.
- Greşeşti. Banii stăpîneau lumea. Nu ştim ce model ne aduc cei din Spaţiu.
Orice model funcţionează mult timp după scoaterea din uz. Zeci ori chiar sute de ani. Ai timp să trăieşti...
Stăteam în cumpănă. Cu banii ăştia puteam clădi România încă o dată. Şovăiam. Atunci am auzit vocea Bătrînului : Nu primi ! E o capcană. Fii înţelept şi prudent. Ascultă ce spune Cerul şi Pămîntul!
Am stat pe gînduri cîteva clipe. Garrick mă privea atent. Probabil gîndea că discut cu ai mei. Cu cei de departe. Am spart tăcerea :
- Domnule Garrick, de unde ştiţi că pot lua legătura cu cei din Spaţiu ?
- Ştim. Nu eşti singurul. Mai mulţi de-ai voştri pot. Nici unul de-ai noştri. Asta a fost greşeala noastră.
- Adică ?
- V-am împins mereu cu spatele către Zid Să vă facem să vă supuneţi. Numai că... atunci cînd am ajuns la Zid... am înţeles că, în disperarea voastră, aţi" trecut
dincolo. Acolo unde nimeni nu vă mai poate urma. Dincolo de viaţă şi de moarte. Recunoaştem că am greşit şi vă chemăm înapoi.
Vocea Bătrînului îmi răsuna în urechi precum cristalul :
- Taci şi mergi înainte ! Ascultă ce-ţi spune Cerul şi Pămîntul !
Mi-am prins faţa în palme şi am stat aşa mult timp. Trebuia să-mi pun ordine în gînduri. Mulţi eram aliaţi contra bubulilor. Dar nu toţi cu aceleaşi scopuri.
- Domnule Garriclc, am spus eu în sfîrşit. Nu cred că ne mai putem întoarce. Nu depinde de noi.
- Atunci, de cine ?
- Nu putem spune. Ştiu, însă, că nu vom face nici un rău planetei. Vom face bine. Mult bine, Acum, puteţi să mă condamnaţi. Discuţia s-a încheiat !
- Nu vrei să duci mesajul ?
- Discuţia s-a încheiat !
- Varain, tu eşti profesionist.
- înainte de a fi profesionist, sînt unul dintre cei care au trecut dincolo, pentru a-şi salva neamul.
- Ce importanţă are neamul tău, Varain ? Pe planetă sînt mii-de neamuri !
- Nu e numai neamul meu. E, mai întîi, neamul Lui. Al Celui care va salva planeta.
Garrick era vădit obosit de discuţie. Asta nu era o discuţie pentru spioni. Destinul făcuse, însă, ca o problemă de viaţă şi de moarte a planetei să treacă prin neînsemnatele noastre persoane. Prin câţiva oameni din profesia considerată de burtă-verzime drept murdară. Poate că şi este. Oricum, e mult mai curată decît cele practicate de burtă-verzimea lumii ; gargaragii, demagogii, speculanţii, excrocii sentimentali...
Eram şi noi nişte bieţi oameni. Nişte oameni pe care mai marii planetei îi împinseseră dincolo. Nişte oameni pe care erau dispuşi să-i cumpere cu averi imense. Atunci am realizat şi de ce. Pentru că se temeau de noi. Şi pentru că, atît timp cît noi existăm, funcţile de vechili ai lumii erau suspendate.
- Garrick, am reluat eu ferm. îmi iau femeia şi plec
Puteţi trage. Nu mă opresc.
- Pleacă ! a spus el moale. Nu te va opri nimeni şi nimic. Apoi, a adăugat ca pentru el : Nimeni şi nimic nu vă va putea opri din mersul vostru,
A spus-o cu regret şi durere. Nu eram noi vinovaţii. Noi nu voisem să trecem dincolo. ' |
Am urcat cu femeia în Cadillac şi am demarat fără să privesc în urmă. Întîlnirea avusese loc. Acesta era omu din Houston. Thomas Garrick, şeful Serviciului Opera ţiuni Neconvenţionale din CI’A, membru al Frăţiei Florii de Argint. Bubulii erau cam în găleată.
