Dincolo de frontiere de Pavel Corut Octogon 5
Motto:
Eu arăt altora calea cea dreaptă, pe care amcunoscut-o târziu, când eram obosit de rătăcire.
ÎNAINTE, PESTE FRONTIERE!
în urmă cu şapte luni, când lansam primul roman din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, nu bănuiam ce furtună voi dezlănţui. Cu ultimii mei bani, tipărisem 5 000 de exemplare din QUINTA SPARTĂ. Nu speram să câştig nici averea, nici faima la care am ajuns. Doream să reabilitez memoria unor nevinovaţi, ucişi în lupta pentru putere dintre taberele rivale care, în decembrie 1989, îşi disputaseră România. îmi Spusesem: Ei sunt morţi şi nu se mai pot apăra. Se cuvine ca cineva s-o facă. S-o facă demn şi cinstit. Fără slogane şi vorbe mari. Simplu ca viaţa. Simplu Ca moartea.
Ştiam ce riscam: viaţa. Nu avea importanţă. La cei 44 de ani ai mei, am trăit cît pentru două vieţi. Important era, gândeam eu, ca cineva să le arate bubulilor că neamul Geto-dacilor nu e mort. Că deviza Vom muri dar vom fi liberi! nu fusese o întâmplare.Că nu ne-am născut robi. Că n-am învăţat legea bâtei şi lanţului. Şi nu vom învăţa-o niciodată. Că neamul nostru a ţinut coroanele lumii. Ale Hiperborei şi Varanhei. Că, aici, în Carpaţi, e leagănul marilor civilizaţii europeano-indiene. Că, aici, zace comoara Varanhei...
Acum, după şapte luni, romanele QUINTA SPARTĂ, FULGERUL ALBASTRU, FLOAREA DE ARGINT, BALADA LUPULUI Alb au ajuns în SUA, Canada, Germania, Franţa, Italia, Spania, Rusia, Grecia, Ungaria. Poate şi mai departe. Tirajele medii de 100 000 exemplare la fiecare dintre ele, nu au satisfăcut încă cererea. Voi continua reeditările, până ce fiecare persoană interesată, român ori străin, va putea intra în posesia cărţilor.
Reacţiile interne şi externe au fost deosebit de interesante. Iniţial, bubulii, maidanezii şi colaboraţioniştii au adoptat o poziţie de voită ignorare. Pavel Coruţ nu există, susţineau ei. Când fenomenul a luat amploare, jivinele s-au alertat şi au încercat să lanseze o nouă grindină de diversiuni. Cam târziu pentru ei! Avalanşa nu mai poate fi oprită. Ameninţările directe ori voalate, tentativele de a-mi cumpăra tăcerea, încercări le de comprom itere, tendinţele insistente de a-mi canaliza preocupările către domeniul mistic au eşuat rând pe rând. Şi vor eşua mereu. Pentru că eu ştiu cine sunt. Şi de ce sunt în stare, atunci când iau o hotărâre. Am hotărât. Voi merge înainte, viu sau mort, până la Lumină/ Viaţa mea este în mâna Dumnezeului strămoşilor noştri! Atât!
Un om simplu a ajuns, forţat de Soartă, în frontiera morţii. Acolo, a descoperit ceea ce un antic grec spusese cândva: Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată. Şi a mai descoperit ceva: Moartea nu este cel mai cumplit eveniment pe care îl poate trăi omul. Există zeci de evenimente mult mai cumplite decât moartea: sclavia fizică şi spirituală, lipsa de Credinţă şi demnitate, căderea în animalitate...
Din multe puncte de vedere, omul secolului nostru poate fi asemuit cu o vită închisă într-un ţarc, aflat în curtea unei ferme. în puţinătatea gândirii sale, vita nu înţelege că Lumea nu cuprinde numai ţarcul, curtea şi îngrăditura fermei. Că, dincolo de aceste frontiere artificiale, este adevărata Viaţă. Ei, bine, Omul nu mai poate fi vită!
În această carte, vă propun să trecem de frontierele din noi, apoi de cele întinse de bubuli, pentru ca, în final, să putem zări ultima frontieră. Dincolo de ea, se află mult visata mândră ţară, cu neam şi vise neînvinse. Geto-Dacia. Ţara strămoşilor noştri. Acesta este adevărul: Au înviat varainii. Lupul Alb şi Luminos s-a arătat pe crestele Carpaţilor. Octogonul se întinde încet dar sigurpe întreg teritoriul Hiperborei. Frăţia Florii de Argint a cuprins întreaga planetă, anihilând treptat organizaţia bubulă.
Vom trece peste frontiere, dar nu orbeşte. Vom avea călăuze bune: eroii Octogonului şi o persoană cu puteri paranormale ieşite din comun. O persoană care există în realitate. La timpul cuvenit, o voi prezenta. Ficţiunea şi realitatea continuă să se îmbine în romanele mele. Numai Dumnezeu mai ştie ce este fictiv şi ce este real în ceea ce scriu. Oricum, cititorul va putea discerne, funcţie de ceea ce-i va spune inima şi mintea. Atunci când va fi cazul, voi indica şi lucrările ştiinţifice care susţin realităţi ce par de-a dreptul fantastice.
Mulţumesc celor care s-au oferit să-mi sponsorizeze tipărirea cărţilor. Nu e nevoie. Din cărţile editorului, domnul Gabriel Gheorghe, îşi trag seva străbună cărţile mele.
Acum, e Timpul! Vom trece frontierele. Cerul şi Pământul să ne ocrotească! Să ascultăm ce spune Cerul şi Pământul! Veţi înţelege. Să respectăm Legile Cerului şi Pământului! Vom şti...
înainte! Peste frontiere!
DINCOLO DE FRONTIERE
ERA PACE În CER ŞI PE Pămînt...
Munţii vuiau prelung. Se scutura lumea. Peste întreaga Românie se deschidea canalul de comunicare cu Cerul.Venise Timpul.
Stăteam întins, cu ochii închişi, pe patul de scânduri din Templul Dac.
Părintele Demian mă ţinea de mâna dreaptă. Nu-l priveam. Nu-l vedeam. Aşa cerea Legea pe care mi-o explica într-un mod absolut fantastic. Total diferit de imaginea pe care eu, Varain, spion român, o aveam despre iniţierea în marile taine ale Lumii.
Bătrânul asista tăcut. Înainte de începerea iniţierii, îmi ordonase scurt
- Să crezi tot, Varain! în tine e speranţa unui neam. Poate chiar a mai multora.
Demian şoptea lent, cu voce litanică:
- Dormi, fecior al Varanhei! Dormi! E Timpul... E Timpul...
Poate că dormeam. Nu ştiu exact. Simţeam însă mâna răcoroasă a părintelui Demian. îi auzeam vorbele. Şi vedeam. Vedeam din nou, ca în fiinţe, imaginile lumilor din care coborâseră strămoşii noştri.
Vocea părintelui Demian continua la fel de monotonă şi calmă:
- Spune, Varain! Spune ce vezi!
Probabil spuneam ceva. Un om în starea de transă nu ştie când vorbeşte. Nici ce spune. Ceea ce vedeam, însă, era atât de fantastic, încât era greu de crezut. Foarte greu. Chiar şi în stare de transă, era incredibil.
Flotila galactică plutea lin printre stelele Căii Lactee. Era imensă. Sute de nave cum nu imaginaseră niciodată terranii. Corpurile aveau secţiunea octogonală. Ambele extremităţi erau în formă de piramidă octogonală. învelişul exterior era protejat de o construcţie elicoidală, ale cărei capete se îmbinau în vârfurile celor două piramide. Nu se auzea un zgomot Tăcerea cosmică împresura întreaga flotilă.
- înăuntru! Spune ce vezi. înăuntru!
Nu mai auzeam vocea părintelui Demian. îi recepţionam ordinele prin sistemul pe care îl intuisem la prima mea vizită în Templu.
înăuntru era şi mai fantastic. Nimic nu mişca în prima navă. Nici un aparat nu funcţiona cu zgomot. Educaţia mea de pământean m-a trimis cu gândul la roboţi. Nu se vedea nici unul. Imensa navă părea să se deplaseze singură, fără control.
în salon, pe fotolii rabatabile, stăteau întinşi călătorii. I-am recunoscut uşor. învinşii şi învingătorii, împreună. îi unise Soarta. Privirea mi se fixa obsedant pe două mâini încleştate. Una de bărbat şi alta de femeie. Un cuplu. Dormeau sau trăiau în stilul lor. Un gând poruncitor mă forţa: Priveşte-i! Priveşte-i!
I-am privit atent. El arăta ca noi. Ca pământenii. Nu mai înalt de un metru şi optzeci. Şaten, cu păr castaniu, cu faţa ovală şi nasul drept. Tipul european. Ţinea ochii închişi. Pe faţă i se aşternuse pacea. Nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzusem atunci, în straniul vis din pragul morţii. Nu mai semăna cu însângeratul rebel din Alcor. Se liniştise. Ea era de o frumuseţe inimaginabilă. Nepământeană. Imposibil de descris. Era cu siguranţă dintre ceilalţi, dintre învingători. Ochii ei mă fixau hipnotic. Erau mari, migdalaţi, negri. Părul blond ca paiul bine copt îi cădeaîn valuri peste costumul albastru deschis. Cu mâna dreaptă, a îndepărtat şuviţele care îi acopereau pieptul. N-a deschis gura. Ochii ei, însă, mi-au poruncit: Priveşte! Şi ţine minte!
Am tresărit şi am ieşit din transă. Bătrânul şi Demian mă priveau intens. Nu ştiau ce se întâmplase? Nu se aşteptau la o reacţie de scoatere din transă? Am murmurat cu voce obosită:
- Era nespus de frumoasă. Şi avea pe piept, în partea stângă, un octogon alb, cu o floare de stâncă de culoare argintie.
Bătrânul s-a apropiat şi m-a ridicat încet de pe pat. Ca pe un bolnav.
- Destul, Varain! Mergi afară! Dormi în Soare! Ştiu cum te simţi.
Mergeam ca un drogat Nu-mi simţeam corpul. Era un vis. Nimic mai mult Am ieşitîmpleticindu-mă din Templu şi m-am întins pe iarbă. Cu ochii către Soare. Nu mai voiam nimic. Pe moment, îmi văzusem strămoşii. Eram mulţumit Şi foarte obosit. în timp ce pipăiam iarba cu palmele, am auzit vocea din adâncuri:
- Om din neamul Oamenilor, odihneştete! Ai pornit la drum lung. Am închis ochii împăcat
M-am trezit către seară. Era atâta linişte şi pace acolo, la cumpăna de munţi dintre Moldova şi Ardeal... Nici un sunet. Numai pace... Am intrat în Templu. Calm şi rece, ca un Om. Demian stătea la masă cu băieţandrul pe care îl creştea pentru a-i urma. Cu ucenicul, îi explica ceva într-o limbă pe care nu o învăţasem niciodată. Şi totuşi, înţelegeam ce-i spune. Cu vocea-i domoală, îi explica taina apei vii. A apei vieţii. Până atunci crezusem că apa vie exista numai în poveşti. Aşa cum crezusem că iarba fiarelor era o ficţiune. Când eu însumi reuşisem să deschid încuietori cu gândul, nu realizasem că aflasem taina ierbii fiarelor...
Băieţandrul s-a ridicat tăcut şi a ieşit. Aşa era legea lui. Să nu vorbească decât cu cel pe care Cerul i-l alesese de învăţător. M-am aşezat în faţa părintelui Demian, am pus palmele pe masa aspră şi am aşteptat să-mi vorbească. Inconştient, intrasem în ritualul Templului. Părintele m-a privit câteva clipe în ochi, apoi a dat glas:
- Varain, ai trecut de marele prag. Strămoşii te-au recunoscut Vei aduce zile fericite neamului nostru şi întregii omeniri.
Educaţia de spion îşi spunea cuvântul. Trebuia să fiu sigur
- Părinte, vreau să fiu sigur! Simt că cei din vis sunt străbunii. E adevărat ce simt?
Demian a zâmbit blajin:
- Varain, ai crescut sub steaua noastră. Eşti aşa cum trebuie. Nu poţi fi minţit de nimeni. Măsori şi cântăreşti totul. E bine. A sosit timpul ca oamenii să nu mai poată fi înşelaţi prin vorbe sau imagini. Ceea ce ai văzut în vis e adevărat. Şi e scris de multă vreme în cărţile noastre. Adu-ţi aminte, Varain!
Străfulgerarea subconştientului aducea la lumină răspunsul:
Când vei bate-n poarta vieţii, Flori albastre-or să răsară Pe câmpii pe care geţii Au arat şi încă ară.
Vei deschide prima poartă Către-nalte zări albastre Neamului cu semn de Soartă, Coborât din neam de astre...
Era adevărat Venise Timpul. Strămoşii ne recunoşteau. După 23 de milenii, reintram în civilizaţia galactică de bază. Era nespus de frumos...
- Varain, m-a trezit Demian din visare, mai ai multe de făcut! E greu de spus când va fi reluat contactul. Oricum, nu mai devreme de trei-patru ani. Tu trebuie să-l reiei. Pentru asta te pregătesc.
- Sunt gata, părinte! i-am răspuns.Voi face tot ce trebuie.
- Bine. întinde-te! Fixează-ţi mintea pe imaginea strămoşilor! Ascultă ce-ţi spun! Fă ce-ţi spun! Nu vorbi!
M-am întins liniştit Eram în mâini bune.
- Varain, a reluat Demian, adu-ţi aminte de starea iniţială! Eşti mineral! Eşti pământ şi apă! Eşti stâncă! Eşti cristal. Cristal! Cristal!
Simţeam cum întregul corp se transforma într-un cristal rezistent şi luminos. Rece. Cu o viaţă cu totul aparte. Inteligenţa exista. Şi intuiţia. Curenţii de forţă circulau după legi demult stabilite. Raţiunea funcţiona splendid. Cum? mă întrebam eu. Şi răspunsul venea de pretutindeni. Era clar.
Aflasem secretul cristalului. Atât de simplu, dar atât de greu de reprodus de lumea noastră! Era minunat O chemare mai puternică decât viaţa în care crescusem mă îndemna să rămân în perfecţiunea minerală a cristalului. Am stat aşa mult timp. Uşor şi luminos. Clar şi transparent. Absolut inatacabil. Absolut indestructibil.
- Varain, a reluat Demian cu voce gravă, trebuie să mergi înainte. Eşti vegetal. Eşti iarbă şi copaci. Eşti frunză şi floare. Eşti floare de stâncă. Floare de stâncă... Floare de stâncă...
Simţeam seva urcând năvalnic în mine. Simţeam neostoita chemare către Soare. Simţeam frunzele fremătând sub adierea vântului. Trăiam în imensa frăţie vegetală. Comunicam cu tot ce fremăta sub Soare. Urcam, urcam mereu. Către munte, către locul ultimei naşteri vegetale. Floarea de stâncă, floarea de colţ, podoaba crestelor...
Era bine. Adânc înfiptă în stânca neamului, înfruntam vânturi şi zăpezi. Mă răsfăţam sub blândeţea Soarelui. Ascultam descântecul eternităţilor stelare. Şi-l înţelegeam. Ştiam că voi ajunge să mă nasc în dureri, din femeie. Ştiam multe... Tare multe... Aceasta e memoria ancestrală, am raţionat eu fulgerător. Şi am trecut mai departe...
- Varain, acum vei simţi povara şi durerea cărnii. Vei simţi zbaterea sângelui cald. Vei învăţa lecţia instinctului de fiară liberă. Eşti un lup, Varain! Un lup alb, din neamul Lupilor Albi. Din neamul Lupului Alb şi Luminos...
Vocea părintelui Demian declanşa resorturi pe care nici un savant al acestei lumi nu le pătrunsese vreodată. Simţeam vuietul sănătos al sângelui cald,care îmi invada fiinţa. Trăiam beatitudinea libertăţii depline. Magnifica libertate a fiarei nelegate decât de Lege...
De pe stânca Muntelui Sacru, îmi roteam privirile peste imensele spaţii ale geto-dacilor. Cu muşchii încordaţi ca strunele, cu privirea ageră şi simţurile treze, vegheam. Vegheam în Carpaţii Varanhei. Auzeam şi simţeam Legea străbună. Ştiam deja pentru ce mă aflam pe acest pământal făgăduinţei. Ispăşeam prin mii de încarnări greşeala unora dintre străbuni care încălcaseră Legea. învăţam să fiu liber în limitele Legii. Eram liber, totuşi. Mult mai liber decât cei care urmau să se nască oameni, dar robi. Eram liberi... Eram lupii albi din neamul Lupilor Albi.
- Varain, se apropie Timpul. Eşti om. Om simplu. Supus legilor ispăşirii. Trebuie să treci prin durere şi umilinţă, prin trufie şi decădere, prin greşeală şi ispită, prin tot ce e omenesc la începuturi. Numai trecând prin toate, vei ajunge să înţelegi şi să ştii.
Acestea erau începuturile de om. Primul punct din verticala ce ducea către Om. Aveam încă milenii înainte. Pentru a înţelege şi a şti. Pentru a învăţa Legea. Pentru a redeveni Om.
Treceam cu viteză de fulger stelar prin miile de vieţi omeneşti. Stăpân şi rob, bun şi rău, liber şi legat în lanţuri, umil şi trufaş, milos şi neîndurător, şovăielnic şi viteaz, drept şi nedrept, cinstit şi necinstit.. Treceam, treceam prin toate. Treceam... învăţam Legea. Ispăşeam şi plăteam greşeala primordială, din care izvorâseră celelalte. înregistram istoria omenirii în subconştientul meu. Treceam înainte, fulger stelar cu vârful către Lumină. Simţeam chemarea. Deja simţeam chemarea strămoşilor. O sete nemărginită de lumile stelare din care coborâsem. Mă chemau strămoşii, mă strigau străbunii. Simţeam mâinile lor întinse către mine. Mă chemau, mă trăgeau. Simţeam că mă doresc. Că trăiau cu înfrigurare această experienţă unică în viaţa Universului. Că se bucurau aproape omeneşte că sămânţa lor rezistase. Că plătise eroic, dar nu se lăsase înfrântă de chemări străine.
Sămânţa dacă zămisleşte.
Căci Timpul i-a trimis poruncă.
Un Neam întreg din mine creşte.
Un neam de Foc şi Flori de Stâncă...
Simţeam străbunii. Pe toţi. Era pace în Cer şi pe Pământ. Era pace între cele patru Lumi. Simţeam şuvoaiele de lumină şi energie curgând către mine. Într o fracţiune de secundă, mi-am adus aminte de faptul naşterii mele. De mâinile acelea splendide, de femeie, din care izvora o sferă de lumină. Ştiam deja. Erau mâinile Maicei Primordiale. Erau mâinile Geei. De aceea ne numeam noi geţi. Eram copiii Geei. Şi nu am încetat a fi. înţelegeam de ce imense imperii se topiseră ca fumul, iar noi rezistasem. Ne ocrotise Maica. Şi ne ocrotea înainte, trecându-ne de vitregiile născute din răutate şi întuneric spiritual.
- Varain, ceea ce vezi e adevărat Aşa s-au născut varainii. Cerul şi Pământul şi-au împreunat mâinile în ocrotirea ta. Ai semnele Cerului şi Pământului pe chip. Să nu uiţi asta, Varain! Mergi înainte! Treci în timpul care vine. Ai voie să treci de Poartă. Dumnezeul cel Adevărat ţi-a dat acest drept.
Eram o fâşie de lumină, purtată de Timp, în vremurile ce urmau să vină. Simţeam fericirea Omului care trăia viitorul. Care trebuia să aducă viitorul neamului său. Era splendid. Auzeam descântecul mamei din noaptea în care mă adusese pe lume. îl înţelegeam. în sfârşit îl înţelegeam. Aceasta fusese porunca ancestrală...
Departe-s, mamă, de tine, Călător pe drum de astre, Zbor cu timpul care vine, Zbor cu vremea viţei noastre...
Imaginile erau foarte clare. Mai clare decât orice altă imagine văzută vreodată de mine în realitate. La curbura Carpaţilor, se înălţa o citadelă luminoasă. Capitala Daciei libere. Pe crestele munţilor noştri juca lumina...
- Eşti foc, Varain! Eşti focul spiritului omenesc. Vei da oamenilor lumină şi căldură. Tuturor oamenilor de pe planetă! Vei face pace între neamuri! Aşa cum a fost la Primul început
Simţeam că sunt foc. Un foc uriaş şi blând. Iar adâncurile în care era scrisă istoria neamului îmi vesteau:
în recea carapace dacă. Tu eşti sămânţa de milenii, Un bob de jar sortit să facă Un foc splendid, la semnul Vremii...
Acesta fusese descântecul din noaptea naşterii. Din noaptea botezului simbolic în nesfârşitele spaţii stelare. în lapte alb, turnat dintr-o oală neagră...
înţelegeam de ce fusesem crescut în meseria de spion. Trebuise. Numai un Om care cunoştea valoarea informaţiei exacte putea înţelege. Numai un Om care avea aversiune faţă de orice dogmă putea şti. Cu aviditatea începutului, sorbeam informaţiile privind viitorul planetei. Milioane, miliarde de informaţii pătrundeau în mine din toate direcţiile. Le primeam fără şovăire. Erau darul pe care strămoşii îl făceau omenirii. înţelegeam că, de la Poartă încolo, omenirea avea voie să cunoască multe taine. Sosise Timpul. Venise Vremea.
- Varain, întoarce-te!
Vocea părintelui Demian suna aspră, poruncitoare. Mă chema înapoi, în lumea şi în vremea noastră. Eram, pesemne, la limita stabilită de Cer. Ceva din fiinţa mea mă îndemna să merg mai departe. Să cunosc şi să ştiu dincolo de limită.
- Varain, întoarce-te! Legea vieţii tale e să te opreşti la limită! Atât ţi s-a dat în această viaţă.
Cuvântul Lege m-a oprit din zbor. Trebuia să respect Legea. Trebuia! Aşa era datoria. într-o fracţiune de secundă, am înţeles de ce fusesem crescut în taină, în spiritul datoriei. Şi în divinizarea Legii. Pentru a nu repeta greşeala străbunilor din Alcor. Pentru a nu aduce nenoroc omenirii. M-am oprit. Am făcut cale întoarsă, prin Poartă, către prezent Era pace în Cer şi pe Pământ... în sfârşit, era pace...
Simţeam pe frunte mâna răcoroasă a părintelui Demian.
- Varain, acum poţi vorbi. Spune ce te frământă!
- Părinte, vreau să ştiu de ce m-aţi ales pe mine. Tocmai pe mine.
- Nu te-am ales eu. Sarcina mea a fost să te iniţiez. Să te înfrăţesc cu tot ce ne înconjoară. Vei avea nevoie de toţi. De apă şi foc. Şi de cristal, şi de floare, şi de lupi, şi de oameni. Confruntarea cu bubulii devine foarte grea. Sunt disperaţi. Disperarea îi face cruzi. îi turbează.
Eu n-am văzut confruntare, părinte. Am văzut pace. N-am văzut dezastre apocaliptice. Am văzut lumină, linişte, înţelegere.
Varain, tu ai văzut milenii. Ai văzut secole. Ai văzut decenii. Ai văzut ce urmează după ultima confruntare cu bubulii. După ultimii lor ani. Căci, după aceşti ani, pe care ei i-au botezat apocaliptici, va fi marea pace. Numai că anii de confruntare nu vor fi şapte. Vor fi mai puţini. Bubulii nu pot rezista mai mult de doi-trei ani. Cei din Spaţiu sunt aproape. Foarte aproape. îi simt şi eu.
- Ce crezi, părinte, că vor face bubulii? Acum, când ştiu că sunt condamnaţi de Cer şi Pământ?
Nu cred. Ştiu! O parte dintre ei, se vor agăţa cu ghearele şi cu dinţii de privilegii. Vor încerca să distrugă tot ce le stă în cale. Aşa cum au mai făcut şi În alte situaţii. Vor încerca să declanşeze un război nuclear nimicitor. De aceea au răspândit profeţiile negre, cu cei şapte ani apocaliptici. Să justifice religios războiul. Să pretindă că asta este Soarta hotărâtă de Cer şi Pământ.
Şi noi?
Noi îi vom împiedica. Radu Boureanu cu Frăţia Florii de Argint. Noi, cu forţa pe care ne-au dat-o Cerul şi Pământul. întreaga viaţă a planetei se va ridica împotriva lor. Cristalul şi floarea, apa şi focul, fiarele şi oamenii. Dincolo de ultima confruntare, ne aşteaptă adevărata viaţă. Viaţa de Om.
Părinte Demian, m-ai învăţat multe. Trăiesc pentru că, la prima întâlnire, mi-ai dat din cărţile neamului, arma spiritului. Acum, ce trebuie să ştiu?
- Să ştii că legendele neamului nostru ascund mari taine. Secrete de demult. Că eşti frate cu focul şi apa, cu stânca şi pomul, cu fiarele şi oamenii. Că eşti recunoscut de stele. Că nimic nu-ţi va sta împotrivă. Că vei primi ajutor chiar fără să-l ceri. Chiar fără să-l gândeşti. Că mintea şi inima ta va aduce pacea la care râvneşte de atîta timp omenirea.
- Ce trebuie să fac, părinte?
- Să acţionezi aşa cum îţi spune inima şi mintea. Nimic mai mult. Să nu încetezi niciodată a fi Varain! Să nu ucizi niciodată! Săîndoi firile ticăloşite! Să le aduci la ascultarea Legii! De azi încolo, vei avea foc în privire, tunet în glas şi fulgere în palme. Să le foloseşti cu măsură! Să fii blând când trebuie. Şi aspru cu cine trebuie. Să fii Varain!
- Părinte, repet o mai veche îndoială: aş putea fi luat drept un fenomen religios. Nu vreau asta, părinte! Vreau să rămân Om!
Demian a început să râdă încetişor
- Varain, milioane de pământeni visează să fie consideraţi sfinţi ori prooroci. Pe tine te-am crescut cum trebuie. Ai oroare de aşa ceva. E bine. Tu trebuie să le explici oamenilor că, dincolo de fenomenele numite minuni stau explicaţii pe care le vor primi mai târziu. Să nu se mai teamă. Să nu mai creeze monştrii cu imaginaţia lor. Căci, acesta e adevărul: oamenii cu imaginaţia lor au creat monştrii şi demonii. Mai apoi, au ajuns să se teamă de propriile lor creaţii.
- Părinte Demian, dincolo de Poarta Timpului am văzut multe. Ce am voie să spun oamenilor?
- Tot ce-ai văzut, Varain. Chiar şi cele mai încredibile lucruri. Să nu-ţi faci griji dacă unii le vor lua drept poveşti. Probele spuselor tale vor începe să se manifeste în planul fizic. Acolo, în planul pe care oamenii îl înţeleg bine. Şi-l cred.
- Mai am ceva de ştiut părinte?
-Da. îţi spun şi ţie ceea ce am spus tuturor celor care ies în lume pentru ultima luptă. Să nil uiţi că eşti Om! Că eşti născut din femeie şi din bărbat Ocrotit de Cer şi Pământ. Supus Legii. Muritor la trup. Nemuritor la spirit. Că libertatea, viaţa şi moartea sunt daruri celeste. Nimeni nu are voie să se joace cu ele! Iar numai pentru tine, îşi spun: La început, puterea spiritului tău va îngrozi lumea. Fii bun, Varain! Nu semăna spaima şi groaza! Seamănă speranţă şi încredere!
- Aşa voi face, părinte! Voi semăna speranţă şi încredere. Voi struni spaima şi groaza. Le voi ţine în chingi. Le voi asmuţi numai asupra celor ticăloşiţi, pentru a-i îndrepta.
- Aşa să fie, fecior al Varanhei! Mergi în lume şi-ţi fă datoria! Luptă pentru neamul tău şi omenire! Eşti ocrotit şi vei învinge. Vei învinge, Varain! Vei face pace!
Da, părinte. Voi face pace...
Faţa generalului Radu Boureanu era trasă de nesomn. Lucrase toată noaptea. Tenul bronzat de Soare şi de vânt vădea o vagă paloare. Atât. în rest, vocea îi era la fel de sigură. Mintea, la fel de limpede.
- Varain, acum ştii tot ce trebuie pentru a intra în marea confruntare. Ai trecut de frontiera morţii. Nu mai poţi fi atins de oameni. Ai fost dincolo de Poarta Timpului. Acolo unde am fost şi eu cândva. E vremea să treci la treabă.
- Ordonaţi, domnule general!
- E toamnă, Varain. O toamnă în care din nou se toarnă minciuni în mintea omului de pe acest pământ. Iar se fac jocuri străine peste voinţa şi interesele neamului nostru. Aşa a fost voia Cerului. Românii să înţeleagă şi să ştie prin propria lor experienţă. Cu fiecare durere, cu fiecare necaz, românul se trezeşte. Până în vară, va fi complet treaz. Va fi o vară fierbinte...
Cu Libertate şi Demnitate.
Da, aşa va fi! Voi trebuie să aduceţi această vară. Voi, feciorii octogomului şi ai Frăţiei Florii de Argint Feciorii Varanhei şi Hiperborei.
Va fi o încleştare cumplită, domnule general. Puterea se scaldă în sângele lui decembrie 1989. Asasinii nu vor ezita să ucidă din nou.
- Vor încerca. Fii sigur de asta! Dar nu vor reuşi. Nici un român din aparatul de stat nu mai este alături de ei. Nimeni nu va trage un foc. Va fi cea mai cumplită lecţie pentru asasini şi tâlhari. Căci nu sunt numai asasini. Sunt
tâlhari: în mai puţin de trei ani, au furat şi risipit cât nu poate să priceapă românul.
- Credeţi că ştiu ce-i aşteaptă?
Deşi sunt necredincioşi, ştiu. Şi sunt îngroziţi. Bântuiţi de spaime şi vedenii. îi chinuie sufletele celor ucişi fără vină. Ale celor ostracizaţi pentru salvarea adevăraţilor vinovaţi. Sunt îngroziţi şi fac greşeli după greşeli. I-a Învăluit ceaţa deznădejdii. Nu mai raţionează omeneşte. Numai instinctele animalice le mai spun că sunt în primejdie. Dar, de această primejdie, nu se mai pot feri. Sunt condamnaţi de Cer şi Pământ. La fel ca stăpânii lor, bubulii.
- Ce am de făcut, domnule general?
- Să opreşti violenţa, Varain! Ai forţa s-o faci. Ţi-a dat-o Cerul şi Pământul. Să nu curgă sânge, Varain! Să nu pătrundă din nou străinii în ţară!
- Am înţeles, domnule general.
- Să nu falsifice din nou istoria, Varain! Ne-au trebuit mai mult de cinci decenii pentru a dezvălui public Pactul Ribbentrop-Molotov, vânzarea de la Yalta şi trădarea de la 23 august 1944. Ni s-au planificat mai mult de două decenii pentru a dezvălui vânzarea de la Malta şi trădarea din decembrie 1989. Bubulii au pus deja aşa zişii istorici să scrie o nouă istorie, la fel de falsă ca şi cea precedentă. Demolează minciunile, Varain! Prezintă adevărul cu probe incontestabile! Luminează mintea şi sufletul acestui neam minţit, furat, înşelat, vândut şi chinuit de bubuli! E Timpul, Varain! E Timpul!
în aproape doisprezece ani de când ne cunoşteam, generalul Boureanu depăşise limita răcelii inumane. Glasul său căpătase un uşor accent pătimaş, îl înţelegeam. Luptase o viaţă întreagă. Zăcuse la ocnă. Sperase. Sacrificase viaţa sa de om pentru Marele Vis. Pentru Speranţa neamului din Carpaţi. Acum, la porţile Speranţei, retrăia întreaga sa viaţă.
- Domnule general, voi învinge! Vom învinge! Noi, a treia forţă, vom învinge! Vom trece printre capitalismul sălbatic, cu tente inumane şi comunismul anchilozat de dogme. La mijloc se află calea noastră. Calea către Varanha. Către Dacia liberi
- Altă cale nu există, Varain! Ceauşiştii profită de situaţia nenorocită în care a ajuns ţara pentru a-şi revendica vechile privilegii. Bubulii şi acoliţii lor trag de ţară în cealaltă parte. Fiecare cu interese meschine. Nici unul cu suflet pentru acest neam obidit. Printre ei trebuie să treceţi, Varain! Să-i lăsaţi în urmă ca pe un vis urât!
- Vom trece, domnule general! îi vom lăsa în urmă ca pe un vis urât.
- Bagă de seamă, Varain! Această vară fierbinte e pregătită de afară. Fiecare grupare visează să se înfrupte din România. Fiecare şi-a făcut planul. Noi trebuie să anihilăm toate planurile invadatorilor. Să transformăm vara de jale românească planificată de duşmani în vara eternei Românii! Niciodată n-am fost atât de puternici, Varain! Niciodată!
- Va fi o încleştare dură, domnule general. Avem de învins prin mijloace paşnice şi legale trei brigăzi internaţionaliste: trandafirii însângeraţi, bubulii şi monarhia străină. Plus maidanezii şi colaboraţioniştii locali. Va fi greu, dar vom învinge! Nu există altă cale!
- Varain, e timpul să pleci. Mergi la Putna! La mormântul Măriei Sale. Aprinde o sută de lumânări şi cere-i sfatul! Vei afla taina victoriei. Mergi la mormântul ultimului nostru domn şi stăpân! La mormântul Domnului Cuza. Aprinde lumânările şi cere-i taina vieţii! Mergi la mormântul Craiului Munţilor! Aprinde-i lumânările şi cere-i visul vieţii! Mergi la ruinele Sarmizegetusei! Aprinde focul cel mare şi cere sfat de la Decebal şi Vezina! Apoi, te du la Dealu! Aprinde lumânările şi spune-i lui Mihai Românul că trupul său a fost găsit! Numai după asta ai voie să mergi la treburile tale. Numai după asta!
Am întins mâna fără o vorbă. Bătrânul m-a prins în braţe. Strâns. Cu voce alterată, de emoţie a murmurat:
- Varain, dacă aş fi avut un fecior, aş fi vrut să fie ca tine. Dar eu n-am avut fecior. N-am avut decât lupta. Dumnezeul strămoşilor noştri a fost bun şi drept: mi-a dat zile să văd Victoria.
Am ieşit în tăcere din Templu. O toamnă molcomă poleia poalele munţilor noştri. în minte mi-au revenit imaginile dinaintea plecării la Malta.
- Sunt aproape trei ani, domnule general. Ani cumpliţi pentru ţară. Am ajuns din nou datori şi şantajabili. Câteodată...
- Ştiu, Varain. Ştiu ce vrei să spui. N-a fost altă soluţie. Acesta e adevărul. Ceauşescu nu putea merge mai departe. Se rupsese de realitate. Era manipulat în direcţii tot mai potrivnice intereselor româneşti.
- E o lecţie, domnule general.
- Da, o lecţie amară. Cei limpezi la cap vor înţelege-o. Ceilalţi...
- Cât ştim din planurile celor care vor să repete invazia din decembrie?
- Destul de mult. Ştim că loviturile sunt planificate pentru întreaga vară ce urmează. Cunoaştem piesele şi manevrele de bază. Ne putem calcula mişcările noastre. Pentru asta, trebuie să fiţi în ţară încă din primele zile ale lui iunie. Pentru anihilarea acţiunilor diversioniste.
- Documente avem?
- Da. La Cremene. Va trebui să le studiaţi cu lupa. Şi să acţionaţi cu precizie de ceasornic. Să nu curgă sânge, Varain! Vinovaţii să ajungă în mâna Legii. Până acolo e limita voastră de acţiune. Să nu treceţi de ea. Să puneţi Legea în drepturi, Varain!
- Am înţeles, domnule general!
- Această vară va intra în istoria omenirii. Pentru prima dată, după sute de ani, bubulii vor fi învinşi pe faţă, la lumina zilei. De un popor mic şi sărac. Unit însă. Unit de ideea de salvare. De speranţa unei fantastice renaşteri. De Credinţa noastră, Varain! De Credinţa noastră!
- De ce n-au acţionat iarna, domnule general?
- Varain, bubulii sunt disperaţi. Se tem cumplit. îşi calculează fiecare mişcare. Sunt conştienţi că joacă ultima mare carte pe această planetă.
• De ce vara, domnule general?
- Maşinăria lor funcţionează prin mii de organizaţii. Abia la vară toate vor ajunge la limita calculată de ei. Vor putea, cred ei, crea starea diversionistă necesară. Cu ajutorul colaboraţioniştilor locali. E singura dată în istorie în care se acţionează astfel. Şi ultima.
- Fierbinte vară, domnule general!
•Da. Vara în care se vor scutura trandafirii însângeraţi. Vara adevărului. Vara în care va apare liderul natural.
-îl ştiţi?
- Îl simt Există deja. îl va ridica neamul. Voi să vă ţineţi deoparte de politică! Aşa cum e legea noastră.
- Am înţeles, domnule general. Vom respecta legea.
Demian cobora lin dinspre creste. Fusese sus, să facă cele de trebuinţă. L-am aşteptat în tăcere. S-a oprit în faţa noastră, zâmbind:
- E gata treaba. De acum, nimeni nu mai poate schimba nimic. Va fi pace între neamuri.
- E bine, a murmurat Bătrânul.
• E bine, am repetat eu ca un ecou.
Ne-am strâns mâinile în tăcere. Nespusesem totce trebuia. M-am întors şi am plecat. După vreo sută de paşi, m-am întors şi i-am privit La cumpăna de piatră dintre Moldova şi Ardeal, stăteau de veghe doi mari înţelepţi ai neamului. Şi mi-am adus aminte:
Neamul nostru-i neam cu stare, între Ceruri şi Pământuri, Nu pribeag, venit călare Dinspre cele patru vânturi!
N-am furat la nimeni Ţară Şi nici Cer, căci le-am avut De la prima Scânteioară, De la Primul început..
Viaţa îşi reintrase în rosturile ei în Legile Primului început.
În satul Putna, am intrat pe jos. Aşa am vrut Să merg încet, să văd pe îndelete totul. Era seară. Mirosea a fum şi a mămăligă caldă. Cirezile coborau domol, către ţarcuri. Gospodarii se mişcau cu pas măsurat către treburile lor. în faţă, în mănăstire, se auzea toaca de vecernie. La dreapta, în livada campingului, se răsfăţau mere da’te-n pârg. Tineri turişti sporovăiau veseli. Şi ascultau o muzică cam sălbatică pentru gusturile mele. Erau tineri. Aveau tot timpul să înveţe valoarea. Să descopere cine sunt. Şi ce sânge le fulgeră prin vine.
Am mers înainte. Cu pas măsurat am trecut pragul mănăstirii. În faţă, Luceafărul neamului nostru tânguia în stihuri de piatră jalea cea mare:
De la Nistru pân' la Tisa... Tot românul plânsu-mi-sa...
I-am dat răspunsul. Aşa cum îl ştiam:
Mai plânge la Putna-n cetate, Un clopot cu limba amară: Durerea moldavă se zbate S-o afle un Neam şi o Ţară.
În ţipăt cumplit de aramă, E Mama, pe cruce se zbate, Ne cheamă, cu jale ne cheamă Pe toţi la un loc-Dreptate...
Acesta era cumplitul adevăr: Mama Moldova era tăiată-n jumătate. Şi se zbătea pe cruce. în tăcere, fără lacrimi. Era tare Mama noastră. Aşa cum fusese dintotdeauna.
Am mers înainte, ca în vis. Un călugăr m-a întâmpinat
- E târziu, fiule. Mănăstirea-i închisă pentru oaspeţi. Mâine! Vino mâine!
Am stat o clipă în cumpănă. Apoi am şoptit:
- E devreme, părinte. Nu-s oaspete. Am venit acasă.
Călugărul m-a studiat în tăcere:
- Au vrei ceva anume, fiule?
- Da, părinte. Vreau să mă duci la mormântul Măriei Sale. Acum. Devreme. Mâine, or veni alţii. Acum e vremea mea.
în mine creştea o îndoială. Nu credeam că va înţelege. A înţeles. Mi-a făcut numai semn să trec. Am scos banii şi i-am întins:
- O sută de lumânări, părinte! O sută în cap!
Mi-a numărat în tăcere lumânările. A stat o clipă în cumpănă. Nu mult M-a lăsat în singurătatea mea. Am aprins lumânările, am pus fruntea pe marmura rece, şoptind:
- Măria Ta, am venit Se arată veacul. Cerul ne-a dat semne...
Prin faţa mea treceau zilele copilăriei. Visele adolescenţei. Chinurile tinereţii. îmi retrăiam viaţa până la înţelepciunea maturităţii.
îmi murmuram ruga Ruga noastră. A celor care uitasem un timp-cine eram şi ce trebuia să facem:
Pentru micimea de fapte Şi pentru lanţul de câine, Pentru a Daciei noapte, Ne iartă, ne iartă Stăpâne!
Munţii vuiau molcom. Răsuflau uşuraţi. Zidurile bătrânei mănăstiri mă îmbrăţişau. Venise Veacul
Era târziu când am ieşit din mănăstire. O pală dulce de vânt adia dinspre creste. Am păşit peste poartă. Mânat de-un gând târziu, m-am întors. Am făcut Crucea Lebedei şi am şoptit:
Vin' Ştefane, Vin' Stăpâne! Floarea oastei moldovene, Căci pe gliile române Se lăţesc străine steme...
Mi-au răspuns numai munţii. Oamenii dormeau încă.
Nu e groaznic să mori în luptă. E minunat. Groaznic e să fii vândut de neamul tău. Groaznic e să mori printre străini. Pe pământ străin. Departe de Maica. Aşa gândeam eu la trista soartă a martirului Alexandru Voievod, în timp ce mă îndreptam către Mitropolia Ieşilor. Ţineam strâns, în mâna dreaptă, buchetul de flori albe. Flori de colind. Aşa fusese porunca ancestrală: flori albe pentru dezlegat lanţul magiei negre.
Maica din pridvor m-a întâmpina blajină:
- Eşti neam cu domnul Cuza?
- Da, maică, sunt neam! Şi vreau o sută de lumânări!
- Nu se poate, domnule. Nu-i voie cu lumânări.
Aşa era. Nu mai era voie să aprinzi lumânări. Cineva interzisese. Mă întrebam cine-i sfătuise. Iar răspunsul a urcat din adâncuri:
Ci fă-te inimă de foc, Aprinde-i candelă pe seară. Pribeagului făr' de noroc Şi Domnului furat de Ţară...
Am pus florile pe mormânt şi m-am rugat În tăcere. M-am rugat ca spiritul Domnului trădat şi vândut de neamul său să se întoarcă acasă. Să ne ierte pentru trecut. Şi să ne lumineze în viitor. M-am rugat până ce am auzit clar.
Sculaţi români dintru uitare Şi vă-mbrăcaţi în sărbători! Eu vin din neagră depărtare Şi-aduc cu mine dalbe flori...
Erau florile de colind. Lanţul magiei negre se rupsese. Spiritul martirului pribeag se întorsese acasă. Am ieşit din biserică, cugetând că viaţa nu era deloc simplă. Nu eraatât de simplă pe cât credeau maidanezii, colaboraţioniştii şi bubulii. Marile taine ale Daciei nu ajunseseră niciodată în mâna lor. Şi nici nu puteau ajunge vreodată...
Ploua peste ţara Zarandului Ploua sănătos. Să spele păcatele uitării. Să spele ruşinea trădării. Să spele noroiul sloganelor. Mergeam ca în transă către Ţebea. Către mormântul Craiului Munţilor. Pe jos. Aşa cum fusese porunca. Nu-mi simţeam trupul. Eram numai mişcare şi vis. Trebuia să ajung. Trebuia!
Moţoganca de la căminul cultural m-a întâmpinat speriată:
- Tulai Doamne, ista-i timp de mers la ţintirim?
- Aista-i timpul românilor, lele! Vreau să merg! Acum!
A mers. N-a avut ce face. Credea că sunt vreun bolând. Aşa cum crezuseră unii şi despre Iancu. Nu eram bolând. Eram mai sănătos la minte decât toţi românii din ţara îmbolnăvită de minciună şi ură. Am scos încrâncenat lumânările şi le-am aprins în cele patru colţuri ale mormântului.
- Nu, domnu', să nu faceţi asta! Să stâng de ploaie...
- Nu se sting, femeie! Nu se sting! Căci apa şi focul sunt amu cu noi!
Şi-a făcut cruce şi s-a dat la o parte. încă mai credea că-s bolând.
Ardeau lumânările în ploaie ca veşnicele făclii ale Cerului... Moţoganca tăcea împietrită. Iar eu murmuram ruga pentru odihna sufletului celui care îndrăznise să viseze:
Să-mi dai puteri nescrise Şi care nu se-nvaţă. Din visele ucise Să fac un Vis în viaţă...
Fremătau Apusenii. Ploua vârtos, româneşte, peste Zarand. Iar eu duceam răspunsul Craiului. Ultimul său avertisment către cei care puseseră visele în colivie:
Sosit-a ziua ce vă doare... Voi, temnicerilor de vise, Daţi drumul Visului să zboare!
Lăsaţi-mi porţile deschise!
Lumina blândă a Soarelui de toamnă mângâia zidurile Sarmizegetusei. Se apropia asfinţitul. Stăteam de ore lungi, jos, pe piatra începuturilor noastre. Aşteptam noaptea, să aprind focul. Să cer sfat marilor bărbaţi ai Geto-Daciei. Gedailor...
Soarele cobora sub orizont Roşu ca sângele. Acoperit de o mantie galbenă de lumină şi de un Cer albastru. Aşa fusese steagul nostru la începuturi: roşu, galben şi albastru, de la Pământ către Cer. Natural. Nu răsturnat pe verticală. Odată cu răsturnarea lui, se răsturnase şi viaţa noastră. Şi scara valorilor. Şi Credinţa oamenilor. Totul... Trebuie, gândeam eu, să ne întoarcem la temeiurile noastre cele de tărie. Să redevenim copiii Geei şi ai Cerului. Să recâştigăm binecuvântarea pierdută. Să renaştem neamul geto-dac.
Vălul negru-violaceu al nopţii a acoperit întreaga cetate. Era timpul. Am aprins focul cu lemnele pregătite de cu ziuă. Şi am început să mă rog după vechea lege a neamului. Să nu cer nimic. Să mulţumesc şi să ofer în dar tot ce aveam. Inclusiv viaţa. Aşa cum fusese ruga în paradisul Hiperborei.
în memorie mi-a apărut Parsons, englezul cel înţelept I-am auzit din nou glasul:
- Varain, tu vrei să ajungi la fructul oprit Vrei să afli taina Varanhei.
Da, era adevărat Voiam să cunosc secretul Varanhei. Mitul fructului oprit fusese o invenţie a magiei negre. A bubulilor. Dumnezeul strămoşilor noştri ne dăduse spiritul pătrunzător pentru a ajunge la Lumină. Nu ne oprise să înţelegem şi să ştim. Ne poruncise să înţelegem şi să ştim!
Numai cel care ştie poate respecta Legea. în cazul nostru, Legea era clară: nesupunerea în faţa invadatorilor de orice fel. Aşa gândeam eu. Iar subconştientul îmi confirma:
Prin vise-mi trece Decebal, Călare şi însângerat, Ne-nvins de-al cotropirii val, Un trăsnet dur, nefulgerat..
Aceasta era Legea. Să nu plecăm capul! Să nu ne supunem invadatorilor! Să luptăm până la capăt pentru libertatea neamului şi a ţării! Cuvintele înţeleptului Vezina erau optimiste:
Va fi atuncea pace. Sub braţul său de fier, Din apa care zace, Ne-om ridica la Cer...
Le mai auzisem. Le ştiam. Erau cuvintele cu care Vezina întâmpinase cotropitorii. Profeţia se adeverise de la un cap la altul. Mai era puţin. Foarte puţin. Lupul Alb se arătase pe crestele Carpaţilor. Intrase în datini şi-n Lege. Urma ridicarea din mlaştinile nimicniciei noastre...
Am mers toată noaptea pe jos, prin munţi. Către iezere. Să văd ochii Maicei Primordiale. Ochii în care se răsfăţa Cerul. Mergeam drept la ţintă. Nu cunoşteam locurile. Ceva mai puternic decât înţelegerea omenească mă ducea către ţinta călătoriei mele.
Cu primele raze de Soare, am atins iezerele. Erau aşa cum le văzusem în vis. Misterioase. Neasemuit de frumoase. Păstrătoare ale eternelor taine ale neamului. Am stat toată ziua lângă iezere. M-am încărcat de energia Cerului şi Pământului. Am plecat cu seara, către sud. în urechi, îmi răsuna ritmic încă un adevăr, pe care nu-l bănuisem: Sub mine tremură un cal Şi trupul tot mi-e sângerat. În mine, strigă Decebal, Un trăsnet dur, nefulgerat..
Un trăsnet secret, nebănuit de bubuli, urma să-i lovească pe neaşteptate. Lumina urma după aceea...
Mănăstirea Dealu se întindea tăcută în faţa mea. Multe urgii trecuseră peste ea. Mari taine ale neamului zăceau ascunse în ziduri. Ştiam ce am de făcut Cu florile albe, de colind, m-am oprit la poartă. Am făcut Crucea Lebedei şi semnul Vegăi, chemând strămoşii să elibereze sufletul negurosului domn Mihai Viteazul. Sufletul domnului care, de aproape patru sute de ani, nu-şi găsea odihna. Din trupul său creştea iarbă. Câmpia Turzii. înţelepciunea strămoşilor îmi spunea că fac bine:
Te vei lăsa pe sânul gliei. Aşa cum stelele-ţi sunt scrise, Iar pe întinsurile cîmpiei Va năboi ciopor de vise...
Aşa-i fusese scris. Să se întindă la sânul gliei, ucis mişeleşte, de mână de mercenar. Pentru că greşise. Crezuse mai întâi în străinul mercenar şi mai apoi în ţăranii săi. Acum era iertat şi slobod…
