Calauza Viitorului de Pavel Corut
E foarte cald. Teribil de cald. Ceaţa roşie şi fierbinte mă împresoară din toate direcţiile. Aşa ceaţă n-am mai văzut din copilărie, când am zăcut de cori. De pojar, cum spun doctorii. Sângele cleios şi sărat mi-a umplut gura. Mă răsucesc uşor, pe partea dreaptă, să-l pot scuipa. O săgeată de durere îmi însoţeşte gestul. Trece prin mine din creştet şi până în tălpi. Rade totul în cale. Nervii urlă de durere. Eu, însă, tac. Încerc să mă adun. Să pricep situaţia. Efort inutil. Deocamdată. Nu-mi amintesc nimic important.
Ne prăjesc la rotisor sau la microunde, piciule?
Asta e lipoveanul, gândesc eu şi încep să reiau firul gândirii logice. Reflex, îi răspund:
Are importanţă?
Are. M-aş simţi umilit să folosească vreo sculă primitivă.
Nu-l mai ascult. Cărarea amintirii s-a deschis în faţa mea.
Invers decât normal. Îmi amintesc faptele de la timpul prezent către trecut. Mai întâi, mă văd pe mine, cu capul spart, târându-l pe lipovean din flăcările iadului roşu. Nu răsuflă dar intuiţia îmi spune că trăieşte. Apoi, filmul face un salt în trecut. Nu prea mare. Destul cât să văd explozia. Şi s-o aud. Mai precis, să urlu de durerea timpanelor sfârtecate de zgomot şi suflu.
Câteva secunde înapoi! îmi forţez eu memoria să-şi facă datoria. Să înţeleg! Circuitele neuronale, blocate de şoc, se încăpăţânează să lucreze cum vor ele. Sau cum mai pot după dezastru. Revăd bărbatul brunet, prost ras, cu ochii negri. Şi-i aud vocea înrăită: Explozia şi chimicalele sunt sigure, Varain. De data asta, nu scapi!
Varaaaain! Viaţă şi moarte! Ridică-te şi luptă, om din neamul Oamenilor!
Numele, gândesc eu. Numele a declanşat întregul complex de reflexe zidit în mine de meşterii Octogonului, Ştiu cine sunt şi ce trebuie să fac. Cu un efort supraomenesc, mă ridic în genunchi. Nenorocită situaţie! Capul îmi vâjâie, sângele îmi curge în ochi. Abia zăresc trupul camaradului meu. Fumegă. La propriu. Hainele au prins foc. Mâna-i înegrită de fum scurmă în betonul fierbinte. Caută pământul. N-o să-l găsească. Nu aici.
Îmi smulg cămaşa fumegândă. O răsucesc în jurul capului. Să mă apere de flăcări. Şi să oprească sângele. Caut în priviri un loc de retragere. Nu-i niciunul. Flăcările dansează sălbatic în jurul nostru. Bălaiul abia mai suflă:
Piciule, fă o minune! Pentru mine!
Vreau să fac minuni. Ştiu şi cum. Nu mai pot însă. S-a terminat gazul din lampă. Creierul, afectat de şoc, nu mai poate face contactul energetic cu Forţa Vieţii. Toate astea le gândesc într-o milionime de secundă. E nevoie de o superminune. Şi eu ştiu că aşa ceva nu există. Zâmbesc strâmb. Să fii Varain şi să mori stupid, într-un depozit de materiale toxice, e culmea tâmpeniei.
Până la uşă sunt mai mult de douăzeci de metri. Asta ar fi minunea cea mai posibilă. Una clasică, la care îţi trebuie numai muşchi. Flăcările, însă, ne-au cuprins cu totul. Lipoveanul geme încetişor. Şi-a pierdut conştiinţa. Mai bine. Nu simte durerea crâncenă a arsurilor. Murmură, totuşi:
O minune, piciule…
Ce minune să mai fac? Lichidul incendiar mi-a ajuns până la pantofi. Flăcările flămânde îmi ling tălpile asemenea unor câini. Acuş o să-mi ajungă la haine. După aceea…
Ridică-te şi luptă, Varain! Luptă, om din neamul Oamenilor!
Porunca de tunet o cunosc. Nu e din această lume. Vine de dincolo. De unde e pace şi linişte eternă. Spiritele marilor străbuni nu sunt de acord să mor. Trebuie să lupt. Forţa rece, forţa din adâncuri, se ridică în mine lent dar sigur. Parcă s-a mai liniştit şi capul. Doare dar gândesc lucid. Cu mâinile tremurânde, refac floarea Geei. Floarea mâinilor de ţărână în care m-am legănat din clipa naşterii.
— Maica noastră cea dintotdeauna…
Mai mult nu pot grăi. Durerea şi speranţa din mine au spus însă totul. Simt pământul de sub talpă. Freamătă. Se pregăteşte să se cutremure de mânie şi durere. Fiii lui sunt loviţi de duşmani. Cad peste lipovean şi extind câmpul energetic. După aceasta, urmează prăpădul din poveşti. Încă mai cumplit decât în poveşti.
Mă târăsc printre ruinele fumegânde. Fără nici o grijă. Duşmanii, câţi or fi fost, au alte belele pe cap. Eu trebuie să-l scot la aer curat pe lipovean. Nu şi-a revenit. Inconştientul său, însă, acţionează admirabil. Mă ajută. Asta înseamnă un luptător pregătit ani în şir. Bălaiul nu e conştient. Nu are habar ce se întâmplă cu el. Inconştientul însă acţionează după tiparul de supravieţuire înscris în el. Cum s-a înscris acest tipar e o altă poveste. Una pe care nici marii psihologi ai timpului meu n-o pot explica. Vor explica-o nepoţii. Braţele şi picioarele Bălaiului se mişcă ritmic. Se târăşte alături de mine. Ocoleşte obstacolele. Ai zice că e viu şi conştient. Viu e dar conştientul său face nani de multă vreme. De aproape o jumătate de oră.
În sfârşit, iarbă. Moale şi umedă de rouă. Şi aer curat. Îl rostogolesc pe lipovean cu faţa în sus şi-i ordon liniştit: Răsuflă adânc! Nu verific rezultatul. Ştiu care va fi. Va face exact ce i-am spus. Asta, până ce se va trezi conştientul. Mă răsucesc şi eu pe spate şi încep să respir ca la carte. Să-mi curăţ plămânii de fum şi toxine. Deasupra, foarte departe, în infinit, stelele licăresc tainic. Mă las cuprins de vraja lor şi de adierea zefirului. Poţi^ dormi, mă asigură îngerul veghetor, inconştientul meu. Îl ascult, căci altă soluţie de moment nu se zăreşte. Mă afund într-un somn curat şi limpede ca o apă de izvor. E grozav să poţi respira aer! Plec către tărâmul în. care puţini muritori au ajuns vreodată. Acolo unde ni se zămislesc soarta şi visele. În locul în care pământenii cred că sălăşuiesc zeii.
Ochii albaştri, inteligenţi ai strămoşului astral mă cântăresc pe îndelete. Aştept verdictul. Nu
Varain, timpul de pace nu ţi a priil. Simţurile ţi-au adormit înainte de a avea dreptul.
Zamolxe, până când…?
Nu îndrăznesc să-mi termin întrebarea. Am mai pus-o de câteva ori. Niciodată n-am primit un răspuns plăcut inimii mele. Veşnica luptă din umbră, gândesc eu, nu se va sfârşi cât voi trăi eu. Ce rost au toate? Zamolxe îmi răspunde la ambele întrebări:
Varain, de mii de ani, pământenii iscodesc infinitul în căutarea unui răspuns. Ştii care? Ştii?
Da. Rostul vieţii şi morţii noastre le-a scăpat mereu.
Ţie nu ţi-a scăpat!
Dar nici nu m-a făcut mai fericit!
Dacă aş putea să-mi iau vorbele înapoi! Sunt spuse, însă. Privirea zegetinului se întunecă uşor. Poate că a obosit şi el să tot explice sălbăticiţilor pământeni rosturile ascunse ale vieţii şi morţii. Poate că a obosit să mai susţină cu forţa sa mii de luptători neconvenţionali din toate colţurile lumii noastre. Poate că n-ar fi vrut să audă tocmai de la mine ce auzise. Replica sa ţinteşte însă în altă direcţie:
Varain, noi ţi-am determinat naşterea pentru a fi călăuza viitorului. Nimeni nu va putea schimba ce am făcut noi! Vei trăi după alte legi decât cele cunoscute de pământeni. Nici măcar cei care te-au crescut n-au ştiut totul.
Iertare!
Nu m-a auzit? Nu vrea să-mi primească scuzele? Continuă la fel de rece:
Situaţia e complicată, Varain. Dacă intervenim direct, sălbaticii' ar putea declanşa un dezastru. Pământenii nu-s pregătiţi pentru contact. Avem nevoie de voi. Oricât de mult v-ar durea, trebuie să fiţi alături de noi!
Dau din cap aprobator. Sunt convins că are dreptate. Dacă tot n-am apucat să trăiesc omeneşte, măcar că fac sacrificiul util cuiva. Celor care merită.
Ce trebuie să fac, Zamolxe?
Ai înţeles termenii în care continuă confruntarea. Şi duşmanii principali: ignoranţa, lăcomia, violenţa şi iresponsabilitatea. Când acestea vor fi şterse din oameni, misiunea voastră va lua sfârşit.
Eu nu voi trăi atât!
Vei trăi cât vrem noi. Şi cum vrem noi! Ţi se pare ilogic? Nu răspund imediat. N-am gândit niciodată profund la această situaţie. Ordinea extraterestră contra dezordinii planetare. Logica îmi spune că e singura soluţie de ieşire din criza prelungită. Interesele divergente ale pământenilor nu pot fi împăcate decât de o forţă exterioară lor. Una mai puternică decât toate forţele pământene luate la un loc. Extratereştrii. Încuviinţez:
N-am altă soluţie logică. Iniţiaţii pământeni ştiu însă. Se vor împotrivi.
S-au împotrivit, Varain. Toate câte le-ai făcut în faţa lor şi în contra lor au fost faptele noastre. Un pământean obişnuit n-ar fi ghicit cu atâta claritate şi viteză sistemul lor de manipulare. Nici n-ar fi găsit soluţiile de dezarmare potrivite.
Tu le-ai înţeles.
Da. Întâi, aţi distrus zeii bubuli, apoi, rebelii care li se închinau. Ordinea logică pentru voi. Noi am fi acţionat invers.
Şi n-aţi fi învins niciodată. Sistemul capcană funcţiona de zeci de mii de ani. Nici măcar cei care îl serveau nu erau fericiţi. Nu puteau ieşi din vrajă. Ştii cum am scos-o din funcţiune. Acum, e timpul să trecem la faza următoare.
Ce trebuie să fac?
Nu te mai hazarda, Varain! Cugetă fiecare mişcare, fiecare gest! întreabă şi vei primi răspuns! Omenirea e pe muche de cuţit. Voi trebuie s-o salvaţi! Alţii nu avem.
N-apuc să replic. Imaginea Marelui Român dispare la fel de fulgerător cum a apărut. Iar eu mă trezesc pe iarba rece, umedă, cu ochii deschişi către misteriosul Cer al nordului. Mi-e tare dor de ai mei, de sătucul dintre dealuri, de viaţa pe lângă care am trecut în fugă. Acesta este sentimentul din mine. Un dor cumplit de toate câte le-aş fi avut dacă aş fi fost un om obişnuit. Necruţătoarea realitate este însă acolo, lângă mine. Înscrisă în stelele Nordului şi-n viaţa Pământului. Nimeni şi nimic nu poate schimba calea vieţii celui născut la cumpănă de timpuri şi spaţii.
Departe, maică, departe, Fiu pribeag, colind cu vise, N-am scăpare nici în moarte Fiindcăporţile-s închise…
Oftez în mine, tăcut, să nu-l trezesc pe lipovean şi încep să-mi examinez rănile. Trebuie să le oblojesc una câte una. Să mă refac pentru a… Pentru a câta oară, Doamne? Să merg înainte, prin întuneric şi frig, de dragul unor oameni care nici măcar nu ştiu că exist. Dragostea de oameni e un cuvânt prea mare, gândesc eu, curăţindu-mi rana de la cap. Eu sunt pur şi simplu obligat să lupt. N-am ales eu lupta. „Zeii” m-au ales. Măcar de-ar şti pământenii cine sunt „zeii”! Nu ştiu însă. Nici nu e încă timpul să-i afle. Toate la timpul lor.
Bălaiul se răsuceşte. Parcă şi deschide ochii. Îl îndemn:
Curaj, meşterică! Nu mai azvârle nimeni cu maglavaisuri!
Îşi curăţă gura de fum şi mizerii, apoi începe:
Piciule, mă călugăresc. Meserie faină. Program normal. Nu te cotonogeşte nimeni. Mai spovedeşti câte-o mieluşea, mai ciopleşti un artizanat.
Da' de posturi negre n-ai auzit?
Auzit, piciulică. Da' nu-s adevărate. Îmi adun din timp crăpelniţă şi molan, îmi iau o moacă pioasă şi bag la jgheab pe furiş. Aparenţele sunt salvate. Doar nu crezi că miorlăiala mistică e altceva decât aparenţă?!
Nu-i. Da' nici de tine nu-i!
Mhmm! Oleacă de dreptate ai.
Se ridică gemând. Mare, negru de fum, cu părul şi sprâncenele pârlite, poate fi confundat cu un negru băştinaş. Ii imit gestul. E cam cazul să ne luăm tălpăşiţa. Sticleţii locali nu mai pot întârzia prea mult. Nu e cazul să ne întâlnească la locul cataclismului. Nici să ne pună întrebarea de care ne ruşinăm foarte: Cum aţi pătruns în ţara voastră? Auzi curiozitate de capsomani! Cum pătrund spionii unde au treabă? Ca spionii, desigur.
Mergem! decid eu.
Nţ! neagă lipoveanul. Dacă ne văd africanele, ne invită la un dans din buric. Nu vezi că eşti golaş ca un baby care face reclamă la pamperşi?
Are dreptate. Cu zdrenţele de pe noi, nu inspirăm nici un dram de încredere. Arunc o privire în jur. Numai ruine. Adică, ceea ce a rămas din falnica firmă de produse chimice în care ne mânase ghinionul. Şi curiozitatea, ca să fim cinstiţi. Un fum gros stătuie peste ruinele încă arzânde. Acolo, sub dărâmături, trebuie să zacă nişte „pretenari” din Mosad care se crezuseră zmei. Bălaiul îmi prinde privirea şi se burzuluieşte:
Nu, Varaine! Ţoale de morţi nu port nici cu ordinul Procuraturii!
Vezi altă soluţie?
Ne pitim coleşica, după gard. Cum pică un negrotei, zup! pe el! îl desfăcăm ca pe un păpuşoi. Ei sunt mai deprinşi cu chelicica goală.
Şi dacă-i negresă?
Îşi trece furios mâna prin părul ars. Un fâşâit uşor şi o bună parte din coama sa leonină se duce de râpă. I-am creat o problemă. Îl las s-o rezolve de unul singur. Eu mi-am adunat bruma de energie pentru un mic salt prin spaţiu. Sunt curios cam ce s-ar putea petrece în camera noastră de hotel. Idee inspirată de amicul meu, îngerul veghetor. Ştia isteţul că n-o să-mi placă ce voi vedea. Cui îi place să vadă nişte trpi pătrăţoşi, cu figuri de boxeri categoria grea, scociorând prin bagajele proprii? Şi încă brutal, nu fin, ca spaii ori contraspaii? N-am cu cine paria că tipii sunt lichidatori. Adică, nişte lighioane scârboase, specializate în suprimări. Nici o ţâră de inteligenţă în bostanii lor. Numai scheme simple, de ucis la comandă. Cu treaba asta nu sunt deloc de acord. N-am bătut drumul din România până-n Africa de Sud pentru a mă lăsa ciuruit.
Mă aşez uşurel pe un bloc de beton, fără a pierde contactul vizual cu locul acţiunii. Mă interesează teribil modul în care au planificat să ne livreze pompelor funebre.
Ce-i, piciule? se alarmează lipoveanul de starea mea rigidă.
Întrerup contactul cu asasinii şi-l lămuresc:
Nişte băieţi răi ne miros şosetele şi alte lucruri intime.
Cred că ne-am ascuns în valize.
Se strâmbă dezamăgit şi ia loc lângă mine:
Ăştia-s mulţi şi noi suntem Nlnguri, pli'lulc.
Şi cam dezbrăcaţi, lipa. Ai rezolvat dilema?
Care?
Cu negresa.
Oftează cu părere de rău:
Dacă-i tânără, o să mă doară. Îi umflilm cearceafurile şi ne croim nişte şorturi. Va fi prima femeie goală pe care o voi neglija-o.
De asta ai oftat?
Nhâ! Mă gândeam că ar putea pica una bătrână. Mă vezi pe mine în şaluri?
Nu apuc să-i răspund. Cu vuiet mare, se apropie maşinile pompierilor. Încă-i bine. Nu-s presării. Ne lungim la rasul ierbii, scrâşnind din dinţi de durere. Şi rugându-ne în gând să nu nimerim pe traseul pompaşilor.
Maşinile, trei la număr, trec de noi şi pun frână cam la două sute de metri. Ocupanţii sar ca furnicile şi încep să tragă furtunele.
Ţoale, şopteşte lipoveanul laconic.
Cele mai grozave, îl aprob eu.
În minte începe să se închege un plan. Unul ghiduş, de care zâmbesc şi mai uit de arsuri. Studiez scena cu interes. Lumini şi penumbre. Cam la cincizeci de pompieri. Destui să nu se observe imediat dispariţia a doi dintre ei. Încep să-i descânt după tipic. Adică, le implantez câte o şuviţă energetică în creier şi-i dirijez către zona noastră. Când sunt suficient de aproape, le dau stingerea. Le poruncesc să tragă un pui de somn. Bălaiul, cu gura căscată la scamatorie, a uitat de arsuri.
Ăla dolofanu'i-al meu! decide el şi trece grăbit la dezechiparea pompierului.
Schimbarea la faţă ne ia câteva minute. Hainele aspre irită arsurile. Strâng din dinţi. Şi continui operaţia. N-am chef să fiu prins şi cu această infracţiune în cârcă: furt de rufe. Oarecum satisfăcuţi şi cu moralul ridicat de statutul de oameni îmbrăcaţi, o luăm voiniceşte la picior. Direct către gardul prin care pătrunseseră maşinile pompierilor. Îl depăşim şi aruncăm o privire în lungul străzii. Nu e o imagine idilică.
Poliţiştii au instalat deja un baraj. Se vede că au mirosit ceva.
Ori că dau dovadă de zel.
Într-acolo! i-arăt lipoveanului o fundătură cu câteva căsuţe foarte cochete.
Şi dulăii?! protestează el.
Mai bine poliţiştii?
Porneşte. Nu tocmai convins că presării sunt mai periculoşi decât dulăii care hămăie în curţi. Se vede de la o poştă că sunt câini dresaţi special pentru a asigura convieţuirea paşnică dintre albi şi negri. Proprietarii sunt albi. Un punct în favoarea noastră.
Lumini în toate casele. Ca la carnaval. Ori ca de Crăciun. Păşesc şovăielnic, sprijinit de lipovean. Joc rolul accidentatului iar el pe-al salvatorului. Prima figură omenească care ne apare în cale ne trezeşte fericirea. Una adevărată. E un roşcat ca la patruzeci de ani, cu ochii albaştri, nevinovaţi. În pijama, cu câinele în lesă. În spate se iţeşte o feţişoară de copil speriat. Ghicesc dintr-o ochire că e un afrikaner de origine olandeză şi-i murmur cât mai corect, în dialect:
Accident.
Ne priveşte cu oarecare teamă.
Scoate-ţi casca! şoptesc Bălaiului.
Lipoveanul se execută automat. Trage casca de pe cap, îţi şterge părul blond şi faţa roşcovană. Situaţia se schimbă la 180 de grade. Suntem albi, totu-i în regulă. Afrikanerul deschide portiţa şi ne îndeamnă către garaj. Din mers, îl asigur că revenim rapid. Scoate maşina, un Mercedes pricopsit, aproape nou. Stă în cumpărăn câteva clipe, apoi întinde Bălaiul cheile. După asta, mă ajută să urc în maşină. Cum stau cam prost cu dialectul afrikaner, gem cât mai convingător. Lipoveanul trece la volan, face un semn de adio şi demarează. Altă viaţă pentru echipa de spai români ajunşi în Africa neagră!
Poliţiştii din baraj ne lasă să-i depăşim fără a schiţa un gest. Asta toarnă în vinele lipoveanului o doză de optimism. Începe să fluiere încetişor, pe ritmul unui şlagăr la modă. Nici n-ai zice că numai cu o oră în urmă era în îmbrăţişarea damei de negru.
În spatele hotelului! îi ordon cu. Ne spftlflm la havuz.
Intrăm peste ei?
Încă nu ştiu. Depinde de Cremene.
Chiar, piciule, unde-s nen-tu Laurenţiu şi cu pielea roşie? Ne-au lăsat în furnalul ălora…
Bălaiul continuă rechizitoriul la adresa lui Cremene şi al lui Corday. Eu îmi frec neuronii să găsesc o explicaţie. Cremene şi indianul trebuiau să cadă la fix. Să închidă capcana. Treaba ieşise însă pe dos. Nu apăruseră iar eu şi lipoveanul devenisem momeală adevărată. Cât pe ce să ne coacă „amicii” la foc mărunţel. Şi asta încă nu e nimic. Nu simt deloc câmpul lui Cremene. Asta mă îngrijorează cu adevărat. Normal, ne simţeam reciproc de la sute de kilometri. Uneori, şi la distanţe mai mari. Ce se petrece?
Băiţa-i pregătită, boierule.
Lipoveanul parcase la marginea havuzului. Cam prea în lumină pentru gustul meu. În spate, pe strada luminată ca ziua, vâjâie autoturisme. În faţă, dincolo de nişte boscheţi tunşi artistic, lumea se desfată cu pileală şi muzică. E un local în aer liber.
Cât mai natural! îi atrag atenţia lipoveanului, coborând.
Ne spălăm pe faţă şi pe mâini cu ochii în patru. Ca hoţii. Să nu ne surprindă cineva. Cu ştersul e o problemă. O lăsăm nerezolvată şi pornim către intrarea de serviciu. Lipoveanul, naiv şi fixist, o ţine pe-a lui: îmi vine să-i belesc. Cum au putut să ne lase?
Nu-i spun nimic, să nu-i ridic tensiunea. Meşteresc broscuţa finuţă de la intrare. Direct c-o pasă, căci n-am nici un obiect ascuţit. Intrăm în holul de serviciu, închid uşa şi trec la instructaj:
Lipa, ăia din cameră consumă carne crudă. De român.
Ce lipsă de gust! Sau de informare.
De informare?!
Îhî! N-au auzit că şunculiţa românilor în tranziţie e otrăvitoare? Mult venin, bună dispoziţie, numai pe ici, pe colo.
Fără bancuri! Îi amorţim şi-i scuturăm de informaţii.
Aia e, piciule! Cremene şi Corday nu s-au evaporat.
Nici ăştia n-au venit la comandă telefonică. I-ai chemat tu?
Faţa lipoveanului, spelbă şi cu dâre negre, de funingine, vădeşte concentrare. Începe să priceapă că filmele alea cu spioni norocoşi sunt simple fantezii. Pipăie instinctiv după tunul său. Holsterul este, însă, gol. A pierdut pistolul în incendiu. O umbră de părere de rău se lăţeşte pe figura sa. Ar fi preferat să fi rămas fără o mână. Prea târziu pentru regrete. Îi fac semn că iau totul asupra mea. Se scutură înciudat dar îşi ocupă postul de mâna a doua. Îmi acoperă spatele.
Apăs uşor clanţa. Se duce până la fund şi uşa lunecă uşor, ca unsă. Mă strecor în întuneric. În ceafă, simt răsuflarea lipoveanului. Nu-l rabdă inima să nu participe la „clarificarea situaţiei”. Mai fac un pas, lumina izbucneşte orbitor, din toate părţile deodată. Insctinctiv, închid ochii şi aud o bufnitură. Îi deschid la fel de rapid şi mă lipesc de perete. Cu o bazooka între ochi.
Cine mişcă e un om mort!
Nu-mi place lozinca. Nici accentul celui care o rosteşte. Pe moment, gusturile mele nu sunt luate în seamă. Studiez rapid scena. Lipoveanul, lat şi nemişcat ca un sac. L-au pocnit în cap, gândesc eu şi-mi mut privirile către cel care mă somase. Figură nouă, nevăzută pe timpul saltului. Pricep că am intrat într-o capcană şi mă strădui să fiu aşa cum scrie în manualele şcolare: un individ social. Dau bineţe:
Bună dimineaţa!
S-o crezi tu că-i bună!
Personal, n-am nici un motiv să n-o cred. Ochiul meu exersat numără killerii şi apreciază situaţia ca obişnuită. Mai apuc să zăresc încă un eveniment îmbucurător: degetele Bălaiului se încleştează discret. Asta înseamnă că e viu, treaz şi face pe mortu' în păpuşoi. Aşteaptă clipa prielnică pentru a ataca. E cazul să răspund:
E bună.
Hă-hă-hă! râde unul în spatele meu.
Nu mă interesează. La moment, analizez situaţia celor din faţă. Doi găligani stau pe fotolii, răsturnaţi ca nişte boşi. Cu armele la îndemână, însă. Un altul se încăpăţânează să mă sprijine cu bazooka în frunte. I'atru cu loţi. calculez eu. Doi albi şi doi negri. Îi voi trosni la mir l'ftrfl discriminare. Îmi pregătesc palmele, extind uşor câmpul. Ruga luptătorilor din Carpaţi începe:
Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!
În sfârşit, unul dintre cei tolăniţi se îndură să vorbească:
N-avem prea mult timp la dispoziţie.
N-avem, îi fac eu pe plac. Cine sunteţi şi ce doriţi?
Curiozitate inutilă, omule. Noi suntem îngeri negri, însoţim gaşperi pe ultimul drum. Le dăm ajutorul necesar să-l întâlnească pe domnu' dracu'.
Pricep.
Forţa s-a adunat în mine. O simt ca pe un imens ocean de energie. Se zbate să rupă malurile. O ţin în frâu şi extind câmpul energetic puţin câte puţin. Mai întâi, pe direcţia lipoveanului. Îi servesc o porţie zdravănă de putere. După aceasta, către tipul cu bazooka. Tremură o fracţiune de secundă, apoi se lasă moale, către duşumea. Cei din fotolii sar ca arşi. Direct cu pistoalele în mână. Ridic fulgerător palmele. Exact la timp să opresc gloanţele pornite din amortizor. Simt mişcarea din spate, mă răsucesc şi… nu fac nimic. Ba da, fac. Asist la „explicaţia” Bălaiului. L-a prins pe al patrulea de chică, i-a aruncat arma şi-l pocneşte metodic peste gură. Se vede clar că nu ż-a plăcut scepticismul acestuia cu privire la calitatea dimineţii care tocmai se arată la ferestre. Bălaiul simte că este privit, îşi lasă prada şi-mi explică:
Tre' să-nveţe când se ţine mufa-nchisă.
Fără zgomot, lipa!
Cin' să-l facă? Asta a pierdut emisiunea.
Mă întorc către cei doi boşi. Pe feţele lor se citeşte regretul profund. Au golit încărcătoarele fără folos. Mai ghicesc ceva: habar n-au cine sunt şi ce pot face. Le explic:
Efort zadarnic. Aţi dat peste un soi de magie.
Încă nu cred. Se pregătesc să se arunce pe mine. Le spun direct ce gândesc, cine sunt, cum îi cheamă… O ţin aşa câteva minute, până ce simt că sunt pe cale să urle de frică şi neputinţă. Le iau piuitul şi-i fixez în fotolii. N-are rost să-mi pierd vremea cu ei. Ştiau deja mai mult decât îmi trebuie.
Lipoveanul, belicos, cu degetul pe trăgaciul bazookăi recuperate de la partenerul meu de conversaţie, mă secondează ca la carte: un pas în spate şi către stânga.
Gata, lipa! Ne spălăm, ne facem gigea şi plecăm pe strasse.
Nu-i întrebi nimic?
Nu-i nevoie.
I-ai scociorât în tărtăcuţe, ghiceşte el.
; I-am. Dă-i bătaie că va fi cald tare!
Îi dă bătaie. Se aruncă în baie şi începe concertul:
Mândra mea cu ochi ca mura Şi cu pielea ca păcura.
Se autosugestionează. Îşi îndreaptă gândurile către marea pasiune a vieţii sale, în scop de a uita usturimea arsurilor. Eu fac curat în cameră. Strâng cei patru kileri într-o grămadă şi le servesc o porţie de somn. După asta, dau jos uniforma^ de pompier. Cu câteva bucăţele din pielea mea, bineînţeles. Îmi scot trusa medicală din geanta de voiaj şi încep să-mi oblojesc rănile. Una câte una, cu medicament şi bioenergia din propriile mâini.
Îmi surprind figura în oglinda din cameră. Încerc să-mi zâmbesc amabil. Nu de altceva dar la orizont nu se arată nici o fiinţă cu astfel de preocupări. Reuşesc să mă strâmb destul de aproximativ. Dacă jegosul din oglindă e călăuza viitorului, înseamnă că lumea trece printr-un moment cam sifilitic. Pe bune, chiar trece. Şi momentul nu e deloc mai bun decât l-am calificat. Acest gând mă face serios. Îmi rememorez spusele lui Zamolxe, cuvânt cu cuvânt. Concluzia se impune de la sine: fără hazard. Trebuie să-l elimin din acţiunile noastre.
Bălaiul, curat şi cu arsurile sângerânde, se arată în uşa băii.
Piciule, ce-ai zice de nişte doctoriţe?
Doctorii ce au?
Mâini prea grele.
A mea-i uşoară. Fă-te-ncoa!
Îi aplic un strat de spray, apoi încep să-l cârpesc cu plasturi. Îi stă foarte bine. II las în cameră, să se înţolească şi intru în baie să-mi redau aspectul civilizat.
Johannesburgul nu e chiar oraşul despre care citisem prin cărţi. La prima vedere, pare destul dc paşuu şi drăguţ. Albii nu poartă carabine cu care să vâneze „plijnoţi” iar negrilor nu li se dărâmă gardul că sunt discriminaţi. Dacă mai sunt. Ceea ce nu se zăreşte nici la microscop.
Înaintăm cu greu prin traficul dens. Bălaiul, dichisit în alb şi cu o pălărie de pai subţire, ţine volanul şi înjură în toate limbile cunoscute. Ştie câteva limbi însă repertoriul de înjurături ar entuziasma orice juriu internaţional. N-are concurent în ramura asta, înjurăturile. E grăbit foc şi nu poate zbura peste cei din faţă. Eu, mult mai calm, îmi sortez informaţiile. Încerc să pun cap la cap tot ce ştiu despre misiunea noastră din Africa. Zadarnic! Partea cea mai importantă, cu adevărat secretă a misiunii e la Cremene. Cum să-l găsesc când nici măcar câmpul energetic nu este perceptibil? Parcă a intrat în pământ, gândesc eu amărât. Bani avem, actele sunt relativ în regulă, însă nu rezolvă problema. N-am pe cine contacta în ţară. Cel mai mare în funcţie a dispărut. Pentru un spion cinstit asta înseamnă alertă maximă.
Prima la dreapta! comand eu automat.
Mi-am făcut schiţa drumului în cap, creierul şi-a însuşit programul la fix. Şi-l respectă milimetru cu milimetru, în ciuda faptului că nu cunosc oraşul.
Bălaiul virează cam într-o dungă, stârnind un val de proteste claxonate. Îl doare pe el în cot de protestatari. Se înfige pe aleea îngrijită şi reduce viteza să pot observa casele.
Care-i, piciule?
Nu-i răspund. Înţelege şi păstrează viteza. Nici prea mare, nici prea mică. Ochii mei scrutează cu atenţie o vilişoară albă ca spuma laptelui, cu un turnuleţ acoperit cu ţiglă roşie. Cineva a uitat o fereastră deschisă. Perdeaua fâlfâie uşor, probabil atinsă de şuviţa de aer a unui ventilator.
Am feştelit-o, sintetizez eu situaţia, fără a-mi schimba tonul.
Semnul de alarmă, pricepe Bălaiul situaţia. Înseamnă că suntem cumplit de singuri.
Rămâne de văzut. Rezidentul Florii de Argint ar fi trebuit să ne aştepte în faţa vilei. Mergi înainte!
Înaintăm câteva sute de metri. Spiritul meu rămâne, însă, pe loc. Mai precis, rămâne în preajma vilei. Miroase ca un ogar împrejurimile. Îmi furnizează informaţiile necesare. Nu-mi plac cum sună dar şi mai puţin mi-ar plăcea să nu ştiu nimic.
Întoarce!
Bălaiul execută manevra şi mă atenţionează:
A apărut mamelucu': în câteva cuvinte, îl informez cum stă treaba pe uliţa „mamelucului”. Îl apucă freamătul bine cunoscut. Continuă să şofeze cu o mână. Cu cealaltă armează pistolul şi înveleşte bazooka într-un capăt de prelată. Se pregăteşte de trosneală. Mă pregătesc şi eu. Nu în acelaşi stil. Mă pregătesc după ritualul neconvenţionalilor români. Invoc Marele Ocrotitor şi Forţa Universului. Forţa vieţii şi a morţii. Când tragem la peronul din faţa vilei, suntem gata de orice. Mai cu seamă, de o scărmăneală pe cinste.
Mosadul pierde runda.
Pe faţa bărbatului care ne aşteaptă se citeşte teroarea, în pofida faptului că se străduie să zâmbească. Să tot aibă vreo şaizeci de ani. Mic, chel, cu un rest de floace albe în jurul urechilor. Cu o mutriţă nevinovată, de vânzător de ciocolată. Hainele albe, uşoare, de în îi sunt cam mototolite. A încasat ceva bumbăceală. Îmi înfig privirea în ochii săi şi-i aflu povestea. Fără a rosti un cuvânt. Pentru acoperire, îl salut politicos:
Bine v-am găsit, domnule Harison!
Bine aţi venit! murmură el într-o engleză impecabilă.
Tonul lui, însă, spune altceva. Ceva de felul: Ştergeţi-o imediat! îl înţeleg dar n-am de gând s-o şterg. Legea luptătorilor octogonari e clară: intri în capcană, îi afli stăpânii şi-o distrugi cu tot cu ei. Cam ştiu eu cine ne aşteaptă dincolo de ziduri. Şi cine ne spionează prin perdelele trase. Mă pregătesc de confruntare din mers. Încă nu sunt sigur că inamicii n-au pândari prin împrejurimi. Lângă mine, Bălaiul ţine bazookaân braţe, ca pe un copil înfăşat în scutece. N-are decât o singură încărcătură dar e hotărât s-o folosească cât mai eficient.
Tragi numai la ordinul meu! îi şoptesc şi-l depăşesc pe Harison.
În faţa uşii, bătrânul face un gest disperat. Mă trage de haină şi-mi arată degetul gros aplecat către pământ. Semn de mare pericol, la toţi spaii, din toată lumea.
Ştiu, îl asigur eu zâmbind şi deschid uşa.
Pătrund în holul răcoros cu câmpul extins, gata să colecţionez toate proiectilele din lume. Nu se arată niciunul. Pe dreapta, două uşi. Prima, deschisă, ne invită să intrăm.
Aici rămâi! îi poruncesc eu lipoveanului.
Se postează lângă uşă, dezvelind bazooka. Eu înaintez calm, cu mâinile ridicate. Realizez că Harison a rămas în hol dar nu-mi fac probleme. Ceea ce urmează îmi aparţine în totalitate. Proprietar unic şi necontestat.
Camera geme de luptători. Amestecaţi. Clasici şi paranormali. Toţi. pe picior de război. Vărul Iţic şi-a adunat toată şleahta. Se vede că nu-i place ce facem noi în Africa de Sud. Nici mie nu-mi place. Şi mai puţin îmi place ce-a făcut acest hrăpăreţ văr în ţara mea. E cam timpul să-i dăm o lecţie de bună purtare.
Nimeni nu scoate o vorbă. Simt că pe iţicari îi strâng pantofii şi-i dor măselele. Asta înseamnă că ştiu cine sunt. Şi ce pot face. Mă opresc cam pe la jumătatea camerei şi întreb:
Cine-i şeful?
Nici un răspuns. Doar ventilatorul bâzâie. Ghicesc că au pregătit o măgărie şi-mi ascut simţurile. Dinspre stânga simt o uşoară presiune. Un paranormal evreu îşi încearcă norocul, îl las să se străduie. Probabil, ia nişte bani buni pentru efortul său. Nu se cade să-l las fără mălai pe vreme de criză financiară.
Eu sunt şeful!
Tipul care rosteşte aceste vorbe a văzut destule în viaţa lui. A dat şi a încasat cam tot ce se poate da şi încasa în nobila breaslă a spailor şi teroriştilor. Îl doare în cot dacă va trăi sau va muri. Un partener agreabil, carevasăzică. Nu-i însă şeful, aşa că-i servesc o replică pe măsură:
Iar eu sunt Huck Finn. Golăneam prin preajmă, când am auzit că nişte băieţi răi din Mosad au săvârşit o infracţiune gravă.
Nu te dezminţi, Varain.
De data asta, cel care vorbeşte e şeful comandoului. Îl felicit:
Frumoasă treabă, Moshe! Ar fi putut da rezultate. Dacă nu eram noi.
Nu te umfla în pene, Varain. Cremene şi Corday sunt la popreai ă.
Intuiţia nu mă înşelase. Prinsese exact firul care ducea către comandant. Mă aşez uşor pe un fotoliu, trag o cutie de coca-cola, o desfac şi o gust.
Tratăm, Moshe?
Se aşează şi el, aşa că îl noi shullii mi von Cam dolofan pentru meseria noastră. Asia înseamnă.1 e yiangure provenit din politică. Parşiv până în măduva oiim-Ioi Şi rău cât încape: Mă rog, nu visasem eu să întâlnesc un comitet de binefacere, îl las să ia iniţiativa. Se foieşte un timp pe fotoliu, mă priveşte pe toate părţile. Mă cercetează fără jenă. Vrea să se convingă că „fenomenul” Varain e format din carne şi oase. Se convinge şi-i dă drumul:
La urma urmei, eşti un muritor.
Prin creier îmi fulgeră sfatul lui Zamolxe: Nu te hazarda, Varain! Mă stăpânesc bine şi confirm:
Nici n-am spus că sunt altceva.
Ai spus-o. Printr-un om de-al tău. Cernescii te-a zugrăvit ca pe un extraterestru.
E scriitor. Face ce vrea cu fantezia lui.
Face ce-i spui tu. Dezinformează diabolic.
Mersi de apreciere!
N-ai pentru ce. Nu tratăm. Judecăm şi lichidăm. Asta e meseria noastră.
Direct la obiect. Cam prea sigur de sine, însă. Asta o să-l coste cumplit. Probabil, viaţa^
E ultima rundă, Varain. Încheiem socotelile. Nu ne mai permitem pagube.
Pe ce pariem c-o pierdeţi?
Mă săgetează cu ochii veninoşi. Ar vrea să mă vadă dărâmat şi speriat. Nimeni din neamul său nu va avea această satisfacţie. I-o spun direct şi asta nu-i place. Îmi aminteşte:
Ai uitat de Cremene şi Corday?
Ai uitat de ultima gaură pe care v-am dat-o?
Replica mea îl alertează. Se ridică brusc, plecă către fundul sălii şi începe să vorbească grăbit la un telefon celular. Cacealmaua a prins. Evreul crede că amicii mei s-au lăsat prinşi după un plan. Această variantă le va face părul creţ şi mintea dâmburi. Privesc nevinovat şi zâmbitor la călăii care ar fi trebuit să mă trimită pe cealaltă lume. Toţi, încruntaţi, de parcă i-aş fi tăiat de la primă. Pe cinstite, nu le-am făcut nimic personal. Conform celor, stabilite de zegetini, le-am dărâmat sistemul de manipulare mistică. N-au decât să trăiască cât poftesc şi cum poftesc. După legea vieţii planetare, însă.
Bossul se întoarce oleacă mai liniştit. Încearcă şi el o lovitură:
Ai mers la cacialma, Varain.
: Exact! Iar tu, băiet deştept, te-ai prins.
Înghite găluşca şi-o mestecă îndelung. Când am spus adevărul şi când am minţit? Asta e dilema lui. O las să şi-o rezolve, deşi sunt sigur că nu-i va da de capăt. Eu fac altceva, mult mai inteligent. Mă concentrez pe biluţa lui. Acolo, în creierul său, se află scris locul în care sunt ascunşi Cremene şi Corday. Mă înfig în el ca în plastilină. Fur fără reţinere. Paranormalii mă simt şi se reped în jurul meu. Procedura lor obişnuită: în cerc, să-şi unească câmpurile bio-energeticoinformative. Nu le dau nici o atenţie. Continui să sfredelesc în creierul lui Moshe care mă priveşte stupefiat. Găsesc ce-mi trebuie şi mă retrag cu o mutră de om nevinovat:
Cam nevricoşi flăcăii tăi, Moshe.
Fără prostii, Varain! Ai făcut tu ceva!
Ţi-am citit informaţiile din creier.
Cea mai bună minciună e un adevăr incredibil. Evreul începe să râdă în mod natural. E sigur că nimeni nu-i poate umbla la cutiuţa cu gânduri. Eu am altă părere dar nu-l contrazic. Să mai zică cineva că securiştii români sc opun libertăţii de credinţă şi conştiinţă! Se opreşte din râs, face semn paranormalilor să se retragă. Lângă el rămâne numai tipul care se prezentase şef. Nu e deloc prost. Mă studiază la milimetru. Nici nu-şi ascunde suspiciunea:
Varain, eşti un tip periculos. Nu cred nimic din ce aud şi văd!
Are dreptate dar cine să-l asculte? E un killer clasic. Instinctul său de luptător hârşit 1-a avertizat dar nu e în stare să scoată proba. Nu-l va crede nimeni că a simţit altceva decât se vede şi se aude. Îl privesc cu simpatie adevărată şi-l avertizez; îmi pare rău pentru tine. În altă lume, cu alte legi, am fi fost prieteni.
Şeful comandoului îl priveşte urât. Intervenţia sa nu i-a plăcut. După asta, se întoarce către mine:
Judecata, Varain!
Sunteţi obsedaţi. Cine v împuu'inlril sii judecaţi omenirea?
Tu nu eşti omenirea, Varain. Ţi.1 spus Haimovici că nu vom renunţa la impunerea sistemului nostru!
Foloseşte la ceva?
Cască ochii cât cepele. Nu-şi pusese niciodată întrebarea.
Pur şi simplu fusese îndoctrinat să impună un sistem mistic încropit de nişte primitivi. Aşa, să demonstreze ce mare sculă e Israel.
Moshe, sistemul e prost. Provoacă suferinţă unei mari părţi din omenire. Inclusiv vouă. Cei din spaţiu au decis să-l distrugă.
Poveşti, Varain! Extratereştrii nu există. I-am inventat noi. Suntem singuri pe o planetă de la capătul Universului.
Ca să vezi!
Şi să crezi, Varain!
El chiar crede că extratereştrii nu există. Că lumea noastră e dominată de un sistem de manipulare perfect, cuprins în mistica ebraică. Eu tac, el rânjeşte sfidător:
Piramida religiilor, Varain. Controlăm mai mult de jumătate de lume. Şi o vom controla toată.
Serios?
Mai încape vorbă? Zeii noştri sunt adoraţi de voi. căci Cristosul vostru era evreu şi se închina la ei. Nu mă crezi?!
Te cred dar eu nu sunt creştin. Nici musulman. N-am intrat în joc.
Te creştinăm noi, Varain! Şi te chemăm la judecată. Noi judecăm!
Ai bubiţă la scăfârlie, amice!
Bălaiul intervenise. Nu-l răbdase inima să nu participe, înaintează alene, printre şirurile de luptători evrei. Cu bazooka gata de tragere. Pare satisfăcut de rol. Mă răstorn în fotoliu, aprind o ţigară şi mă pregătesc să urmăresc show-ul. Marea confruntare dintre două filosofii contrare.
Cine-i animalul ăsta? vrea să ştie Moshe. Află imediat răspunsul:
Animal e fiul lui doamna mă-ta. Iar dacă funcţiona sistemul vostru, ajungeaţi şi voi o naţiune fericită. Vă toacă ciuhapii mărunt şi vă fac pilaf. Conform piramidei religiilor, vă sunt subordonaţi. Ai argumente contra?
N-are. La moment, Moshe studiază singurul exemplar de lipovean pe care doamna soartă i 1-a scos în cale. Se vede de la o poştă că nu-i place. Nici nu 1-a luat în calcul. Bălaiul se comportă magnific. Îmi demonstrează că a urmărit intoxicarea informativă practicată finuţ de mine:
Varaine, dă-le glas lui Cremene şi Corday că închidem prăvălia! Să iasă din găuri, să-i judecăm noi pe mangosiţii ăştia!
Ai scăpat porumbelul, constată Moshe cu satisfacţie.
Care? se arată lipoveanul nedumerit.
Joacă tare Bălaiul. Face pe prostul mai ceva decât un prost. Moshe străluceşte de fericire că a aflat răspuns la dilemă. Răspunsul şi adevărul sunt total diferite dar se face să-i stric bucuria? îl las în visele sale. Curios cum va judeca câta mai huiduma de lipovean.
Luptătorii evrei se rearanjează. Ocupă poziţii de tragere în jurul nostru. Înţeleg pe dată că nu mai e loc de glumă. Chiar au primit ordin de la rabinii lor să ne toace mărunt. Dăm un prost exemplu. Nu respectăm miturile cu care au aiurit omenirea timp de secole. Ar fi preferat să fim nişte primitivi, cu manifestări directe anti-evreieşti. Să ne poată acuza de orice altceva decât de nerecunoaşterea magiei semantice şi simbolice. Devin serios şi-i dau ştirea cea mare:
Moshe, dramul de noroc pe care l-ai avut s-a dus de râpă. Noi am primit misiunea să distrugem rădăcina otrăvită din care izvorau religiile.
Voi, cine? Şi de la cine?
Noi, octogonarii români. De la extratereştrii din constelaţia Zegetina.
Nu există o astfel de constelaţie în întreaga sferă cerească!
Există. E dincolo de zenit. Iar extratereştrii sunt pe teritoriul nostru.
Viaţa şi religia sunt una, Varain! Asta n-o ştiu extratereştrii?
Viaţa, sănătatea şi lerieiie. i ii. iii nevoie de religii, Moshe! A sunat ceasul religiilor. Censul de adio.
Prea te bucuri, Varain! îiufl nu iu am spus ultimul cuvânt. Noi, aleşii lui Yahwe, vom inoţflem lumea! Ştim cum s-o dominăm.
N-am avut impresia dar poate am jţreşit. Îl iau eu peste picior.
Nu e nimic de râs, Varain. Suntem unicii deţinători ai mecanismului de manipulare a lumii prin cuvânt şi simbol.
Aţi fost, pun eu adevărul la locul lui. Odată cu apariţia computerelor, l-au aflat prea mulţi. Religia s-a desprins de viaţă. Faceţi borş cu ea! Nu cred să iasă ceva consumabil.
Moshe s-a enervat vizibil. M-ar lichida pe loc. Are, însă, alte ordine. Trebuie să ne judece după legea lui Iuda şi-a lui Iahu. Să ne condamne ritualic, ca nişte dărâmători de mituri religioase ce suntem. I-am stricat cea mai teribilă mustărie de la acest sfârşit de secol şi mileniu. Se vede că nu e prea sigur de el. Nici de finalul discuţiei.
Bălaiul s-a aşezat în spatele meu, cu bazooka armată, gata de tragere. Îl simt mulţumit de ispravă. Fericit că nu l-am admonestat pentru intervenţia sa. Îl las să-şi mestece fericirea şi mă înfig din nou în Moshe:
Ce zici de următorul mileniu, evreule?
Al nostru e! Am concentrat toată mistica pământeană. Nimic nu ne-a scăpat.
Ba da, v-a scăpat ceea ce e mai important: viaţa.
Viaţa se va supune religiei! Noi am croit cuvintele potrivite pentru asta!
Şi-aţi ajuns de râsul lumii, completează Bălaiul. Nu vedeţi că viaţa evoluează după alte reguli decât cele imaginate de voi?
Bunul simţ comun al lipoveanului îl descumpăneşte. Pentru o clipă, numai. Se avântă din nou:
Leul din Judeea va stăpâni lumea!
Şi-o va şterge de muci! completează Bălaiul. Sau, îi va ţine ţucalul.
Sunt gata să se ia de păr. E cazul să intervin. Am şi cu ce. Am studiat pe îndelete toate însăilările religioase pe care-şi sprijină sălbaticii pretenţiile de dominare a lumii viitoare:
Moshe, n-ai auzit de Leul din Carpaţi?
Ficţiune!
Continui ca şi cum n-aş fi auzit:
L-am avertizat pe Haimovici că veţi tremura de frica Leului din Carpaţi. Şi de-a Omului care-l stăpâneşte.
Fără misticisme, Varain! Religia e un sistem de manipulare psihică.
Nici n-am susţinut altceva. Ştiinţa e arma cu care am pătruns dincolo de sistemul vostru. Dincolo de imperativul trebuie, must, nada. Am câştigat viaţa şi libertatea neamului meu, românesc. Voi, însă, vă încăpăţânaţi să nu recunoaşteţi realitatea universală.
Universu-i departe, Varain. Noi stăpânim cele şapte ceruri. Ştim mecanismul de manipulare a minţilor.
Vax! Cerul şi Universul sunt totuna, Moshe. Nu există mai multe ceruri. Iar Jupiter nu domină sistemul nostru solar.
Nici nu vă ocroteşte. Nu puteţi fi totul.
Cască guriţa frumos, ca la dentist. Nu se aştepta să cunosc şi şmecheria asta. Atâtea minţi de mistici s-au străduit să inventeze capcane psi împotriva oamenilor de ştiinţă! Şi, ce să vezi?! La judecata de apoi a religiilor, vine un ţugulan din Carpaţi şi-ţi spune că toţi magii şi-au pierdut degeaba timpul. Că n-au făcut nimic bun pentru omenire, fapt pentiu care trebuie să fie osândiţi. Se ridică furios:
Pe probate, Varain! Nu mai avem nimic de pierdut.
Mai aveţi, replică Bălaiul calm. Vă propun să pierdeţi către mine!
Cu tine nu discut!
'Te la el ce s-a supărat! Şi eu, creştin milos, care voiam să-i uşurez de nişte gologănei! Să nu-i piardă la alţii.
Nu-l bagă în seamă pe lipovean. Se proţăpeşte în faţă mea:
Un mare spectacol religios e pe cale de aplicare. Creştinii din toată lumea vor să serbeze două mii de ani de la apariţia lui Isus Cristos.
Şi? Te deranjează cu ceva? Libertatea de conştiinţă e garantată.
Va fi spectacolul nostru. Căci Isus Cristos s-a rugat în templu, Iu zeii noştri A ulii din Im alt. nu din evanghelii. L-a invocat pe Eli.
Şi ce-i cu asta?
Nepăsarea mea îi ridicfl presiuni.1 Se duce de râpă tot ceremonialul de judecată a celoi doi păgâni din Carpaţi. Moshe se opreşte în faţa mea şi mi aruncă în obraz:
Cine se închină lui Cristos se închină şi zeilor cărora s-a închinat el!
Poate că nu-i aşa, îl întărât eu.
Dar cum e, Varaine?
Îi ard o pasă aşa cum merită. Îl ridic prin aer, până la tavan şi-l scutur de câteva ori. Totul, fără să-l ating. Numai din priviri. Gealaţii lui se retrag îngroziţi. Gata să descarce armele.
Cuminţei! le poruncesc eu cât mai persuasiv şi le cobor şeful în locul din care îl săltasem.
Aşa, Moshe! Fapta, sălbaticule! Noi suntem oamenii faptelor. Toate simbolurile şi cuvintele luate la un loc nu pot face o faptă. Asta poate să priceapă şi o minte de bovină, închinătoare la tauri?
Se strâmbă de furie dar tace. Aruncă o privire în jurul său şi înţelege că oamenii faptelor nu glumesc. Mica sa oaste e cam toropită de descântecul meu. S-a prăpădit frumuseţe de judecată. Bălaiul îi sare în ajutor:
Ai nevoie de nişte cenuşă?
Cenuşă? întreabă evreul automat.
Pentru pus în cap, în semn de pocăinţă. Rabinii or să te jupoaie de viu. Ai scăpat păgânii din capcană. Ţi-a eşuat judecata. Ai ruinat munca a zeci de generaţii de urlători la stele şi la zei.
Moshe e roşu de furie. Nu mă mai interesează. Ordinul a fost executat. Am studiat capacana Mosadului din Africa de Sud. I-am aflat stăpânii. Le-am aflat intenţiile. Pot raporta liniştit cam ce vor face la spectacolul din anul 2000. Desigur, dacă le permit extratereştrii să-şi facă de cap. Ceea ce nu e credibil. Mă pregătesc de retragere paşnică. Fără a ucide un singur evreu. Las arabilor această plăcere. Eu n-am nimic de împărţit cu ei. Nici neamul meu, românesc nu mai are nimic în comun cu sălbăticia ebraico-babiloniană.
Îl avertizez:
Noi plecăm, Moshe! Dacă te pune dracul să încerci ceva, abţine-te cât poţi!
Şi dacă…
Dacă încerci ceva, vei păţi ceea ce meriţi. Nici zeii tăi nu te vor scăpa de mânia noastră. Ne-am săturat de voi ca de mere pădureţe.
E un sistem care funcţionează de mai mult de două mii de ani.
A funcţionat! pun eu ordine în situaţie. Nu mai funcţionează. Nici nu va mai funcţiona! Apucaţi-vă de altceva!
Păşesc printre luptătorii evrei şi mă îndrept către ieşire. Bălaiul merge de-a-ndăratelea, cu degetul pe trăgaciul bazookăi. Dacă scapă proiectilul, dărâmă tavanul în capul lor. Acest adevăr îi face pe evrei cuminţi ca nişte mieluşei. Ajunşi în uşă, lipoveanul mă roagă frumos:
Varaine, pe sufletul meu de român, am o mâncărime la deget…
Lasă-i în viaţă! Să-şi primească pedeapsa de la Viaţa pe care au vrut s-o schilodească!
Harison e tot în hol. Stă pe un taburet şi tremură. Îl salt şi-i fac semn că va merge cu noi. Nu scoate nici un sunet dar ni se alătură. Ajungem fără incidente la maşină, o deschidem şi pătrundem în ea. Perdelele de la vilă tremură discret. Suntem priviţi. Cu multă ură, bănuiesc. Treaba lor! Cine urăşte se otrăveşte cu produsele negative ale propriului suflet.
Ce le-a putut făta mintea! comentează Bălaiul. Că suntem evrei prin închinarea la Isus Cristos?!
Nici măcar nu e o teorie nouă, replic eu absent.
Ce-i cu tine, piciule? se alarmează lipoveanul de ton.
Nimic deosebit, lipa. Mă frământă un gând: De ce în Africa de Sud?
Aha! îi cade lui fisa. De ce am venit tocmai aici? Nen-tu Laurenţiu nu ţi-a şoptit nimic?
Ca niciodată, nimic.
Prea mulţi mosadiştii prin preajmă, nu?
N-aş pune mâna în foc că fesebiştii sunt absenţi. Ceva urât şi trist e în derulare, Bălaiule.
Asta am simţit-o şi ou h” >i mii plivii cu stângul de la început.
Mda! Opreşte la o ponipA ţi hplinul1
Harison s-a făcut mic pe niuiehi'tw tlln puie. Fu cuget cam cum au făcut adversarii planul. IMlulul neştiutor de situaţie, şofează cu ochii după o pompă de hrn/. InA Pflrcin nişte turişti nevinovaţi. Spionii, însă, nu fac luiism Niciodată. Nici măcar în luna de miere. ^
* * încotro, piciule?
Către Durban.
Tragi la mare?
Mai sigur, Bălaiule. Treaba de aici nu-mi place.
Sigur. Cremene şi Corday nu sunt nişte papă-lapte. Nu dispăreau ca fumul.
Gândeşti şi-ţi face bine, lipa.
Gândesc, a agreat el. Şi te întreb cinstit.
— Ce?
Ce se întâmplă? Cine sunt şi ce vor?
Nu ştiu, lipa. Deocamdată, nu ştiu.
Descântători?
Poate. În orice caz, oameni ca noi.
De unde au răsărit?
Din trecut. Cu câteva mii de ani în urmă, pe acest teritoriu a existat o civilizaţie comparabilă cu a noastră. Poate, mai dezvoltată.
Veniţi din spaţiu?
Probabil.
Şi cum au ajuns în copaci?
Cum o să ajungem şi noi, dacă lăsăm primitivii să ne conducă.
Nici chiar aşa!
Foarte probabil, aşa s-a întâmplat. În orice caz, vom vedea.
Aş prefera să ştiu că l-ai mirosit pe Cremene.
Încă nu-i timpul. Când vom ajunge în preajma munţilor.
Înseamnă că ştii unde-i.
Ştiu unde-i dar nu ştiu ce ne aşteaptă acolo. E ceva nemaiîntâlnit de mine. Ceva la cate n-am avut acces mai devreme. Şi foarte periculos.
Ce nu-i periculos pe lumea asta? filosofează Bălaiul. Vezi o mândră ca un înger, te încumeţi şi înşfaci SIDA. Păşeşti agale pe trotuar, îţi cade o cărămidă în cap…
Cunosc placa. Schimb-o, lipa!
Voiam să te înveselesc. Prea te-ai afundat în gânduri. Doar nu te-ai speriat de mosadişti?
Ei s-au speriat de mine. Au pierdut şi ultima rundă. Nu cred să ne mai iasă în cale.
Atunci?
Lipoveanul se străduie să menţină conversaţia. Nu numai din politeţe. Nici din plictiseală. Îl frământă sentimentul unui pericol nedefinit. Ca şi pe mine. Povestea în care evoluăm nu pare să aibă nici cap, nici coadă. Am intrat în ea fără un minim de informaţii. Contrar oricărei obişnuinţe. Nu-l înţelesesem pe Cremene dar nu ripostasem. Fusese de ajuns să invoce ordinul lui Zamolxe. Acum, însă, mă frământ. N-am informaţiile care mi-ar fi permis să văd ansamblul problemei. Fără să cunoşti ansamblul, nu poţi judeca partea.
Bălaiul mă lasă în apele mele. Pe nesimţite, mă afund într-un somn scurt. Îmi dau seama că dorm şi visez, însă. Asta înseamnă că îngerul veghetor e la post şi-şi face meseria. Mă văd într-o casă necunoscută, ridicată pe o colină. Interiorul, cam rudimentar, nu mă indispune. Mă culc şi mă înveselesc cu o cergă miţoasă şi aspră. Aceasta, însă, alunecă mereu. Mă lasă dezgolit. Deodată, simt mâinile ei. Ale soţiei mele, plecată din lumea noastră, de mult timp. Mă răsucesc s-o privesc. Se fereşte şi mă acoperă. Cerga lunecă din nou, ea mă înveleşte cu aceeaşi grijă.
Carmela! şoptesc eu şi mă trezesc.
Bălaiul mă priveşte curios. Înseamnă că a auzit. E bine să ştie:
Am visat-o.
Am auzit, piciule. N-ai visat-o demult?
Demult.
Înseamnă că e un semn. Ghiceşte ce vrea să-ţi spună!
Fără de-astea! Ficcare om în pui” nit un cod de vise. Eu nu mi l-am format. N am nevoitAiluo oilie informaţie din viitor.
Atunci, adu! Nu putem merge orbt şic asta e treaba mea. Tu condu!
Sălbatica Încleştare.
Deschide gura să mai spună ceva dai se i a/gândeşte. Apasă pedala de acceleraţie, depăşeşte câteva maşini, apoi întoarce capul spre mine să continue conversaţia. I u.1111 închis ochii, să-l fac să înţeleagă că am nevoie de linişte. Prin faţa ochilor, îmi joacă imaginea defunctei soţii. Face acelaşi gest. Mereu şi mereu. Mă înveleşte. Renunţ să mai fac eforturi de a înţelege.
Seara ne găseşte pe terasa unui restaurant din Durban. Ceva mai liniştiţi. În timp ce traversam provincia Natal, percepusem câmpul energetic al comandantului Octogonului. Nu foarte puternic. Suficient să înţeleg că era în viaţă şi lucid. N-am îndrăznit să schimb mesaje cu el. Avertismentul lui Zamolxe mă făcuse foarte prevăzător. Nu numai avertismentul. În preajma lui Cremene simţisem o sursă de energie neobişnuit de mare. Nu-i cunoşteam originea. Teoretic, pe planeta noastră nu puteau exista muritori cu forţe superioare nouă. Până la moment, acesta fusese adevărul. De unde şi cum apăruse acea sursă, capabilă să-l învingă pe Cremene? Cum trebuia abordată pentru a fi supusă forţei noastre, Forţei Vieţii? Cam asta cuget eu, privind cu jind la valurile Oceanului Indian. Ce-aş mai pleca aiurea, fără ţintă! Numai aşa, să simt libertatea pe care numai oamenii mării o pot gusta în întreaga ei splendoare. Nu se poate, însă. Misiunea continuă, sub comanda mea. Aşteptăm întăriri de la rezidenţa din Cape Town. Sper să fie făcute din alt aluat decât Harison.
Pe linie informativă, nu am ce-i reproşa omuleţului din Johannesburg. E spionul perfect. Nu bate la ochi şi prinde informaţiile din vânt. Nu-i făcut însă pentru acţiuni operative. Se vede clar că persoanele care l-au selecţionat n-au bănuit că, într-o zi, va avea nevoie şi de muşchi, şi de nervi, şi de mijloace dure de apărare. De apărare măcar, dacă nu de atac. Prima capcană în care căzuse 1-a speriat pe Harison destul de zdravăn. Numai eforturile reunite, ale mele şi ale Bălaiului, l-au adus Ia linia de plutire. Pe moment, pare împăcat cu soarta sa. Ascultă cu interes tărăşeniile povestite de lipovean, îl soarbe din ochi ca pe un zeu. Îi place stilul liber, bărbătesc în care Bălaiul acţionează şi vorbi şu Silicei şi mie îmi place. Cu toate că Bălaiul mi-a făcut mau boroboaţe pe timpul unor acţiuni serioase, nu l-aş lăsa singui în nici o ocazie. Ne completăm perfect. Împreună cu Cerncscu, lormăm o întreagă unitate de analiză, sinteză, informare şi dezinformare. Fiecare posedă ceea ce-i lipseşte celuilalt.
Prin faţa noastră defilează turiste de ţoale neamurile. Dezbrăcate cât trebuie pentru a-l face pe lipovean să duduie ca o locomotivă cu abur. Îşi linge buzele precum motanii plecaţi la aventuri pe acoperişuri. Şi-şi face planuri tainice pentru noaptea ce se lasă încet. Îl las să viseze. Măcar cu atât să se aleagă. Căci noaptea se profilează cumplit de sângeroasă. Simt mirosul sângelui proaspăt şi acest presentiment nu mă înşeală. Din această cauză sunt atât de tăcut şi de gânditor. Nu te hazarda, Varain! e porunca care nu-mi iese din cap. Nu trebuie să mă hazardez.
Către opt seara, ni se alătură rezidentul de Cape Town. E un metis în care poţi ghici sânge hindus şi european. Are ochii căprui, inteligenţi, şi o privire deschisă. Când îmi arată semnul lui Zenadirt, mă ridic şi-1 îmbrăţişez. Încă unul care a trecut prin Muntele Albastru.
Aici mi se spune Cenda, se prezintă el.
Îi fac cunoştinţă cu ceilalţi doi, apoi îl întreb:
Cum m-ai recunoscut?
După câmpul energetico-informativ. Te-am simţit de la câţiva kilometri.
Poţi citi câmpul?
Pot recunoaşte orice om care a trecut prin Muntele Albastru. Amprenta lui Zenadirt nu poate fi ştearsă. Te poartă prin viaţă ca un program.
Nici chiar aşa! Soarta a rămas în'mâinile Celui infinit şi invizibil.
De acord. Zenadirt e muritor, Dumnezeu, etern. De ce m-aţi chemat în grabă?
Am avut un conflict cu Mosadul. Nu înţelegem ce caută aici. Nici de ce ne-au atras pe acest teritoriu.
Faţa i se întunecă vizibil. Trage ceaşca de cafea mai aproape, gustă din ea, aprinde o ţigară. Ochii i s-au îngustat ca la tigrii care se pregătesc de atac. Gândeşte intens la ceva. Îl îmboldesc:
Ştii ceva?
Nu mi-ai spus tot.
Nu. Mai trebuie să ştii că doi oameni de-ai noştri sunt prizonieri în Munţii Scorpiei. Unul din ei e comandantul.
Cremene?
Cremene.
Nu mai gândeşte. Clocoteşte de gânduri. Încerc să i le citesc dar sunt mult prea repezi. Fulgeră în toate părţile. Majoritatea nu-mi plac deloc. Sunt din teritoriul pe care-l visez alb şi curat: mistica. Se frământă un timp, fără ca noi să spunem un cuvânt. În fine, scoate portmoneul şi trage din el o hartă împăturită cu grijă. O întinde în faţa mea. Zona care ne interesează e trasată în detaliu.
— Unde?
Ghicesc că vrea să ştie unde am localizat temniţa. Îi arăt cu vârful pixului:
Aici.
Se încruntă şi fluieră printre dinţi. Nu spune însă nimic. Ecazul să ne clarificăm:
Cenda, ştiu că e ceva foarte grav. Simt adierea morţii. Nu ştiu ce poate fi.
Nici eu, Varain. Nici un om întreg la minte nu merge de bună voie acolo. Negri bantu spun că e un teritoriu magic.
Prostii!
Aşa gândeam şi eu. Zona a fost însă prospectată intens de ruşi şi de americani.
Când?
În ultimii zece ani. Fiecare parte a acţionat separat. Nu ştiu ce căutau. Nici ce-au găsit.
Şi evreii?
Evreii au câteva mine în zonă. Nu de acum. De foarte mulţi ani.
Mda. Trebuie să ajungem acolo!
Tace câteva minute. Mestecă informaţiile. În fine, agrează:
Trebuie dar cum?
După semnalele lui Cremene. Nici un muritor nu-l putea înlănţui pe Cremene.
Asta mă pune p” (jfuuliiil S'iiitiln M inA înspăimântă teribil.
Nici eu nu trăiesi moiiieuli iHiii. ue, Cenda. Fără să ajungem acolo, nu vom ˇnţclep tiittut Nici nu vom putea face nimic pentru Cremene.
Singuri?
Cu cine altcineva?
Stă în cumpănă câteva clipe, apoi sc hotărăşte:
Varain, mâine iau doi oameni dc-ni mei şi mergem.
Mergem în noaptea asta! Semnalul lui Ci ci nene e foarte slab. E rănit grav.
Se mai frământă câteva minute. În fine, scoate pe masă aşii:
M-a interesat zona. Băştinaşii spun că acolo, în adâncuri, locuiesc zeii negri. Din când în când, ies la suprafaţă şi privesc Cerul.
Legendă primitivă sau astrală?
Greu de spus. N-am putut pătrunde până la Piscul Scorpiei. Gărzile companiei miniere interzic accesul oricărei persoane.
A cui e compania?
Proprietate anonimă. Mulţi lideri evrei. Îţi spune ceva?
Îmi spune suficient. Ruşii cum au pătruns?
Cu aprobare. Şi americanii, la fel.
Interesant! Foarte interesant! Mergem!
Bălaiul se ridică primul. N-a scos o vorbă. Asta înseamnă că a înţeles exact situaţia: Cremene are nevoie urgentă de noi.
Urc în maşina lui Cenda şi pornim, urmaţi îndeaproape de Bălai şi Harison. Intrăm cu maşinile în bazar şi, preţ de jumătate de oră, le umplem cu cele de trebuinţă. Haine adecvate şi echipament de munte. Atât cât putem găsi la comercianţii mărunţi, din prăvăliile bazarului. Dacă am apela la un magazin de specialitate, am fi luaţi la ochi. Munţii Scorpiei nu prezintă interes deosebit pentru alpinişti.
La zece fără un sfert, părăsim oraşul pe direcţia vest. Direct către munţi. În aceeaşi formaţie. Podişul luminat de Lună dă un aspect lugubru ţinutului prin care trecem. Tăcere şi mister pretutindeni. Aşa mi se pare mie. Cenda conduce atent, deloc emoţionat. A mai trăit astfel de momente, ale nopţilor africane. E timpul să ne lămurim şi în privinţa misticii descoperite de mine:
Canda, te temi de spirite şi duhuri? De zei?
N-aş spune, Varain. Aici avem de a face cu altceva.
Oficial, nu s-a spus şi nu s-a scris nimic?
Nimic oficial. Doar zvonuri ale băştinaşilor.
Cam cât de vechi în timp?
Nu m-au interesat. Eu trăiesc din comerţul cu Asia. Călătoresc mult.
Ai venit totuşi până aici.
Verific fiecare informaţie stranie. Tu nu faci la fel?
Fac. Zenadirt ştie de acest loc?
Nu i-am putut furniza nici o informaţie verificată. Legendele nu interesează.
Către miezul nopţii, intrăm într-un defileu. Creste zdrenţuite se profilează pe Cerul luminat de Lună. Nu numai creste. Ochiul meu exersat suiprinde mişcările.
Cenda, pe creastă sunt oameni.
Sunt deşi n-ar trebui. Proprietatea companiei miniere începe mai încolo.
Cam câte maşini trec, de regulă, noaptea, prin defileu?
Nu-ţi fă iluzii, Varain! La ora asta din noapte nu trece niciuna. Am fost observaţi. Şi raportaţi.
Sigur?
Aproape. Posibilitatea de neglijenţă e foarte redusă.
Opreşte!
— Dar…
— Opreşte!
Cenda frânează fără a semnaliza. Bălaiul evită coliziunea în ultima clipă şi înşiruie un capăt de calendar. În limba română, astfel că nu iese nici o supărare.
Coborâm şi ne adunăm grămadă. Aprind lanterna demonstrativ şi o fixez pe harta din mâna dreaptă. Le explic în şoaptă planul meu. Nimeni, nu are argumente contra. Ne Reocupăm locurile, întoarcem şi pornim către ieşirea din defileu. Nu e greu să observi că suntem nişte turişti care am greşit drumul. După vreo cinci kilometri, oprim şi coborâm dih'riou.
Abia acum îmi permit sil ilc/vftltii întregul adevăr către parteneri:
Dincolo de defileu, către st An un, se află un pisc singuratic. Probabil, în mina dc la poalele lui, sunt ascunşi oamenii noştri.
Piciule, bine ar fi fost să mă laşi sii i cânt lui Moshe o romanţă la bazooka! Nu mai avea cine să ne aştepte.
Şi dacă-i ucidea, ca răspuns la fapta noastră?
Le-ai creat o problemă, ghiceşte el.
Una grea, confirm eu. Cu multe întrebări şi fără nici un răspuns sigur.
Cum ar fi? se interesează Cenda.
De ce s-au lăsat prinşi Corday şi Cremene? De ce nu i-am ucis pe judecătorii – lichidatori? Ce urmărim de fapt? Unde vom apărea şi în ce scop?
Ai făcut-o pentru Laur şi Corday!
Sigur, lipa! Cât suntem indescifrabili, îi ţin în viaţă. Şi-i întreabă mereu ce gânduri avem.
Atunci?
Ne echipăm cum trebuie şi pornim pe. jos. Avem mai mult de zece kilometri până la obiectiv.
Eu nu merg!
Harison. I-a trebuit ceva curaj să-şi spună păsul. Cu sau fără el, tot aia e. Aprob:
Rămâi şi păzeşti maşinile. Simulezi un accident, o pană, ceva…
Mulţumesc, Varain!
Îl las într-ale lui. Ne schimbăm hainele de oraş. Bălaiul îşi pregăteşte arsenalul. Cenda se roagă, retras la câţiva paşi de noi. Eu mă întind direct pe pământ, închid ochii şi pornesc ritualul luptătorilor din Carpaţi:
Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!
Aştept neclintit câteva minute. Cu creierul golit de orice alt gând. Contactul cu Forţa din adâncuri mă face să vibrez. O simt ca de obicei: ca un şuvoi de putere care pătrunde în mine din toate direcţiile. De data aceasta e însoţită de un fel de cântec. O armonie de origine necunoscută mă pătrunde, mă răscoleşte până în cele mai tainice colţişoare ale sufletului.
Aşa ceva este exclus din viaţa unui spion, gândesc eu şi încerc să înţeleg. Nu capăt nici un indiciu. O uşoară senzaţie de nesiguranţă însoţeşte melodia stranie. Fac un efort autosugestiv s-o îndepătez. Nu pleacă. Continuă la fel de îmbătător. Mă ridic decis să lămuresc situaţia. Simt ceva străin în aerul din preajmă, îmi amintesc fulgerător de ultimul ordin al lui Zamolxe şi-mi chem cei doi tovarăşi de expediţie:
La mine!
Se apropie, intrând în câmpul meu concentrat. Citesc pe leţele lor supriza, apoi, încântarea.
Să fiu cinstit, începe Bălaiul şi se opreşte. Mi-a văzut faţa şi a înţeles că situaţia e cam cotoibilă. Cenda şopteşte:
Magie africană. Mulţi s-au prăpădit de ea.
Nu-i magie şi nici nu distruge. E altceva. Instinctul îmi spune că e periculos.
Întrerupe-o! îmi cere Bălaiul.
Cum? Nu vine din mine, ci din munţii din jur.
Se frământă nehotărâţi. Mă întind din nou la pământ, cu palmele pe piatra muntelui. Trebuie să existe o explicaţie pentru fenomen. Melodia nu-şi schimbă ritmul. La fel de litanică. Şi la fel de plăcută. Prea seamănă a poveste, gândesc eu şi mă răsucesc cu faţa către Cerul înstelat. In aceeaşi clipă, săgeata spiritului meu porneşte către înalturi. Ţinteşte departe, foarte departe. Către culmea domoală dintre Moldova şi Ardeal, sub care e ascunsă baza extratereştrilor zegetini. Nu şovăie nici o clipă. Pătrunde prin stâncă, direct către centrala de comandă. Acolo unde, în fiecare secundă, există un om treaz – Zamolxe. Raportez scurt:
Un fenomen straniu în Munţii Scorpiei. Cremene şi Corday sunt prizonieri.
Pe figura Marelui Astral nu se mişcă nici un muşchi.
Magii zeului-câine, adoratori ai stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. Înţelegi ce căutau evreii în acea zonă?
Înţeleg!
Nu e nici o magie, Varain! Mergi calm, înainte! Vei găsi cauza fenomenului. Şi-o vei distruge! Aşa cum am distrus programul de involuţie a omenirii din calculatorul selenar.
Prea bine!
Contactul se întrerupe Mft ridii şi comand liniştit:
Haidem!
Pornim în şir indian, cu mine iii Crunte. Mă secondează Bălaiul, relativ mulţumit de situaţie.
Primul marş forţat pe ritm muzical. Parcă-ţi vine să tot mărşăluieşti. Da-i cam monoton.
Şi păcătos, îl completez eu. Te îndeamnă la lene. Şi-ţi strecoară un soi de nesiguranţă în sistemul nervos.
Aia e! se bucură Bălaiul. Simţeam un capăt de târşă şi nu ştiam de unde vine. Credeam că ruginise portiţa curajului.
Cenda nu comentează. Păşeşte relativ calm. Îl ghicesc că nu prea e în apele sale. Pentru orice individ educat religios fenomenele stranii se raportează la zei şi demoni. O schemă simplistă şi primitivă, care a ţinut cunoaşterea umană mult timp în loc. Pentru noi, cei tari şi cunoscători, orice fenomen are o cauză universală şi cognoscibilă. De asta suntem noi tari: pentru că ştim adevărul. Nu există fenomen fără cauză, nici cauză fără efect.
După vreo cinci kilometri, ne oprim sub o stâncă din defileu, să ne odihnim. Bălaiul aprinde o ţigară şi o ascunde în pumnul făcut căuş. Îl imit. Cenda, însă, şovăie destul de rău. Are nevoie de o porţie de întăritor din zestrea mea. Nu i-l ofer încă. Aştept să-l ceară. Sau alt moment prielnic.
Ce se întâmplă, Varain? Eşti sigur că domini situaţia?
Vocea îi tremură. Cunosc leacul pentru astfel de trăiri.
Conştientizarea situaţiei reale e un remediu bun. De regulă, nu ne temem de fenomene obişnuite sau cunoscute. Încep să-i explic:
Vezi steaua aceea strălucitoare? Cea mai strălucitoare stea din zona cunoscută de noi?
Priveşte în direcţia arătată de mine şi aprobă din cap. Continui:
E steaua Sirius din Constelaţia Câinele Mare. Venerată de triburi africane şi de vechii egipteni.
De ce?
Asta vom afla noi, aici. În mod normal, stelele nu joacă nici un rol în viaţa pământenilor. Sunt prea depare să ne influenţeze cu radiaţiile lor. Singura stea care exercită influenţă efectivă asupra pământenilor e Soarele. Şi totuşi, unii africani manifestă o preocupare obsesivă pentru Sirius. În special dogonii, care o denumesc Sigui. Ca o ciudăţenie, în limba engleză, dog înseamnă câine şi on, înainte.
Măâculiţă-mamă! suspină Bălaiul. Astea ţi se trag de la Cernescu.
Nu numai de la el. Potrivirea e prea mare şi trebuie să aibă o explicaţie logică. Citit dextrograd, dog înseamnă god, adică zeu. Ce relaţii au existat între strămoşii englezilor şi cei ai dogonilor?
Cenda mă priveşte uimit. N-a auzit încă totul. Continui:
Primitivii dogoni de pe podişul Bandiagara deţin uimitoare cunoştinţe de astronomie, transformate de unii în religii. De unde le-au obţinut?
Doar nu vrei să spui că de la extratereştri?
Aceasta e situaţia, Cenda. Rasele nu s-au format sub influenţa climei, ci datorită intervenţiei extraterestre. Dogonii din Africa şi dropii din Tibet au origini diferite. Şi informaţii diferite, care ne permit dezlegarea unei mari enigme pământene.
Atunci, Varain, fenomenul pe care îl simţim?
Şi el are o explicaţie. O vom afla. Unele elemente de magie nu sunt altceva decât legi ale viului planetar necunoscute marelui public. Cine le-a dezvăluit primitivilor?
Zeii astrali!
Exact. Extratereştrii care i-au contactat. Noi trebuie să ne folosim întreaga ştiinţă pentru a descoperi ceea ce urmaşii extratereştrilor sau ai primitivilor iniţiaţi de ei au primit dintr-o dată. Orice explicaţie mistică trebuie exclusă din capul locului! Mergem?
Se ridică amândoi deodată şi pornesc pe urmele mele. Nu le-am spus totul pentru a nu-i demobiliza înainte de confruntarea pe care o simt venind cu paşi repezi. Nu le-am povestit nimic despre confruntarea dintre rasa neagră şi rasa albă, din urmă cu circa cinci milenii. Nici despre influenţele magiei negre asupra vieţii rasei albe. Nu le-ar folosi la nimic să afle acum adevăruri şocante. După ce lămurim misterul din Munţii Scorpiei, le pot povesti orice.
Înaintăm feriţi prin defileu. Să nu ne observe pândarii de pe creste. Din când în când, în locurile prea luminate, ne târâm.
Oricum, către ora două, ieşim din defileu şi zărim piscul căutat. E către stânga, cam la un kilometru. Între el şi noi se interpune un gard înalt, de sârmă ghimpată, împletită într-un soi de reţea.
E electrificată, mă informează Cenda pe şoptite.
Le fac semn să se întindă la pământ şi lansez spiritul în cercetare. O scurtă pasă şi răsuflu uşurat. Spiritul lui Cremene e acolo. Destul de puternic pentru a putea comunica. Convorbirea noastră telepatică durează câteva fracţiuni de secundă:
Varain, gata de atac!
Nu încă, Varaine! vine ordinul lui Cremene. Culege informaţii!
Care e sursa de energie cu care te-au lovit?
Tehnică. Distruge-o!
Pot cerceta fără a fi descoperit?
Cu multă grijă. Terminat!
Mă întind lângă cei doi camarazi şi aprind o ţigară. Studiem împreună dispozitivul de pază al teritoriului. Nu pare ceva ieşit din comun. Câteva foişoare dotate cu proiectoare electrice, care mătură din când în când terenul cu pase lungi^i leneşe. Undeva, către nord, se aud lătrând nişte câini. In clădirile de la baza piscului strălucesc câteva lumini. Probabil, de la corpul de pază ori de la aparate cu funcţionare continuă. Totul, învăluit în liniştea nopţii africane. Până şi vegetaţia pare să doarmă.
Prea paşnică aparenţa, comentează Bălaiul.
Aparenţă, confirm eu. Dincolo de gard ne aşteaptă mari suprize.
Nu faci nimic?
Aşteptaţi!
Mă lipesc de piatra muntelui. Simt sub palme vibraţiile muzicii enigmatice. Îmi concentrez spiritul într-o şuviţă subţire cât o aţă. Suficientă pentru a pătrunde pe teritoriul adversarilor şi a-mi aduce informaţiile necesare. Săgeata spiritului porneşte la rasul ierbii. Aşa cum am comandat eu. Prima ţintă, clădirile din preajma minei, este atinsă în câteva secunde. Mă ghidez după sunete şi căldura umană. Găsesc rapid încăperea paznicilor. Sunt mai puţin de-o duzină, negri şi mulatri. Majoritatea dorm tolăniţi pe priciuri. N-au habar de ce se întâmplă în jurul lor. Pricep că n-am nimerit în locul potrivit şi mă retrag rapid. Răsuflu adânc, îmi revin în simţiri şi-mi informez partenerii despre cele constatate.
Înseamnă că ne vom cotonogi în mină?
Dacă e mină, Bălaiule.
Că doar nu-i fermă avicolă?!
Văd eu ce e!
Mai repejor, piciule! Nu de alta, dar simt un dor nespus. Mă atrage aerul Durbanului. Curat, cu miros de mare…
Ştim noi ce te atrage în Durban. Pofta în cui! Aici lucrăm după carte. Nu riscăm nimic! Plec!
De data aceasta, ţâşnesc direct către înalturi. Să pot cuprinde ansamblul teatrului de luptă. La prima vedere, nimic deosebit. Cu excepţia unui elicopter mascat lângă o perdea de arbori situată cam la trei sute de metri de piscul golaş.
; Din vârf, Varain!
Îngerul veghetor şi-a adus aminte de îndatoriri. Dacă mă îndeamnă să încep cercetarea din vârf, înseamnă că a descoperit ceva ce trebuie explicat. Cobor uşor către vârful piscului şi pătrund prin piatra dură. După câţiva metri mă opresc. Sincer uluit. Ceea ce găsesc mă descumpăneşte. Tempiul din Carpaţii Moldovei nu deţine monopolul mondial. Ceva similar se deschide în faţa mea. Mă opresc, cuget câteva clipe şi caut contactul cu Cremene:
Varain, în atac, de sus în jos. E o centrală străveche?
Cremene întârzie cu răspunsul. Insist:
Varain, vin către voi!
Nu! înaintează precaut!
Câţi sunt?
În jurul nostru, niciunul. Suntem foarte departe, în adâncurile puţului de mină.
Sub Piscul Scorpiei?
În lateral. Atenţie la forţa inexplicabilă!
De unde vine?
Un generator amplasat mai sus de locul în care ne aflăm.
Paralizează orice mi>i. m hio Animale, vegetale, oameni, de-a valma.
În regulă! Cine e conştiinţa şi voinţa care conduce aici?
Nu ştiu. Când ne-au adus. ei am răniţi şi inconştienţi.