AnnaE
#0

Razboiul zeilor de  Pavel Corut

Atenţionare

ULTIMA MISIUNE

Personajele şi faptele din prezenta carte sunt fictive. Orie asemănare cu personaje sau fapte din realitate e pu întâmplătoare.

 

De curând, s-au împlinit şase ani de la lansarea primei mele  cărţi, Cheile succesului. Am parcurs împreună un drum lung de şase ani şi 38 de cărţi. Se cuvine să facem un mic popas, să ne judecăm faptele şi părerile. Voi începe eu, cu câteva mărturisiri pe care, bănuiesc, le-aţi intuit. N-am început cariera de scriitor cu nici un fel de ambiţie literară. Am început să scriu din disperare că neamul meu, singurul în care am crezut şi pentru care am luptat, e pe calea pierzaniei, dezbinat şi jefuit de contropitori invizibili, de care nu se ştie upărai

în ianuarie 1990, când Direcţia de contrainformaţii militare era desfiinţată din ordinul unor trădători de patrie, eu mi-am pierdut şefii. Mi-am trasat singur misiunea pe care o îndeplinesc de aproape opt ani. Am refuzat să mă declar învins, să sărut mâna care m-a lovit, să fac pace cu odioasele personaje ale circului din decembrie 1989. Viu sau mort, eu nu voi fi învins niciodată! Acesta a fost crezul care m-a mânat m toţi aceşti ani cumpliţi pentru naţiunea română.

Când crezi cu tărie într-un Dumnezeu universal şi etern, când simţi lângă tine spiritele luminoşilor strămoşi nu te poţi închina nici unui invadator; lupţi înainte, după legi mai vechi decât timpul acestui pământ, mai vechi decât greşelile unor strămoşi pământeni. Chiar dacă ai vrea să renunţi nu poţi; lupta este înscrisă în carnea şi sângele tău. în fiecare celulă a corpului e scris ordinul marelui strămoş zeificat: Ridică-te şi luptă, om din neamul oamenilor! După aceste legi cunoscute de puţini pământeni, am acţionat eu în aceşti ani. Asta explică şi unele rezultate aparent miraculoase, şi unele fenomene inexplicabile de care s-au lovit adversarii mei. Dincolo de ceea ce vedem şi simţim, dincolo de ceea ce ştiinţa cunoaşte, există o forţă mai presus de înţelegerea noastră, forţă care ocroteşte luptătorii singuratici pentru o cauză nobilă, cauza naţiunii proprii. în unele cărţi am încercat să explica această forţă, Forţa Vie din Carpaţi, forţa vieţii eterne. Cine a intuit despre ce este vorba va apuca pe calea mea, va refuza jugul oferit de invadatorii străini şi de trădătorii din ţară. Desigur, va ajunge să simtă ce am simţit eu, să înţeleagă ce am înţeles eu. In această direcţie nu există iniţiere efectuată de un maestru om. Iniţierea se face de către invizibila forţă a acestui pământ, a acestei naţiuni.

Aceasta este calea luptătorului singuratic, cale pe care am mers până la lansare Partidului Vieţii Sănătoase. In cei şase ani de  activitate singulară n-am simţit gustul eşecului, ci numai pe cel al amărăciunii şi numai din când în când. Ce m-a necăjit? în primul rând, m-a supărat faptul că cititorii seriei Octogonul nu înţeleg să citească şi seria SUCCESUL, în scop de a-şi însuşi mijloacele şi metodele de reuşită în viaţă. Neîndoielnic, poveştile sunt frumoase, ne relaxează, ne trezesc anumite stări de spirit favorabile unei vieţi normale. Numai cu poveşti nu vom reuşi, însă. Trebuie să învăţaţi arta succesului, să organizaţi cât mai rapid şcoli şi cursuri particulare de arta creaţiei şi succesului în fiecare oraş al ţării. Vă puteţi inspira de la şcolile particulare de arta succesului apărute deja la Craiova, Ploieşti, Iaşi, Bistriţa. în mai puţin de şase luni, puteţi însuşi elementele de bază ale reuşitei şi fericirii. Cine vă opreşte să reuşiţi în viaţă? De ce nu vreţi să învăţaţi arta succesului personal şi naţional?

în al doilea rând, am fost necăjit de lipsa de iniţiativă a românilor, mai ales a cititorilor mei. în urmă cu patru ani, în cartea Arta creaţiei, am lansat o iniţiativă foarte folositoare oricărui român, indiferent de vârstă, nivel de cultură sau profesie - Clubul întreprinzătorilor. Vă îndemnam să vă uniţi pe plan local, să învăţaţi în comun cum se reuşeşte în viaţă, să acţionaţi în comun pentru a păstra avuţia naţională în mâinile românilor, în mâinile dumneavoastră. Pentru a uşura formarea de cluburi ale întreprinzătorilor, am întocmit şi proiectul de Statut; nu trebuia decât să-l adaptaţi la specificul local şi să-l prezentaţi spre autorizare. Deşi circa o sută de mii de români au cumpărat cartea respectivă, nu s-a format nici un club al întreprinzătorilor. Toţi au aşteptat să ia altcineva iniţiativa, să organizeze activitatea, să vadă cum merge etc. Mi s-au solicitat consultaţii şi sponsorizări numai mie, deşi în carte precizam că trebuie să vă uniţi pe plan local. De ce, oare, nu au românii iniţiativă? De ce aşteaptă ca alţii să le dea mură-n gură?

Timp de opt ani am aşteptat ca un român de bună credinţă, bine pregătit şi înzestrat cu calităţi de conducător să elaboreze o doctrină naţională, să formeze un partid modern, prin care să impună interesele românilor în viaţa publică. N-a apărut. Atunci, în octombrie 1997, mi-am trasat ultima misiune, am întocmit o doctrină modernă, pragmatică, aplicabilă la specificul naţional, în vederea ieşirii din criza prelungită şi revenirii la o viaţă normală. Am lansat această doctrină în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, invitându-vă să ne unim eforturile pentru a crea Partidul Vieţii Sănătoase. Deşi câteva /.eci de mii de români au cumpărat şi au citit cartea menţionată, reacţiile au fost modeste. Credeţi că pot forma un partid de unul singur pentru a vă rezolva problemele grave cu care vă confruntaţi? Nu pot. De data aceasta este vorba de o activitate de grup. Dacă nu participaţi la formarea şi impunerea în viaţa publică a PVS, vă plângeţi degeaba de guvernările care v-au ruinat vieţile (în principal de PDSR, PD, CDR, UDMR). Eu mi-am făcut datoria: am întocmit şi lansat doctrina, am atras la PVS aţâţi cetăţeni cât am putut, am făcut deplasări obositoare şi costisitoare în majoritatea judeţelor ţării. Nu v-am cerut să faceţi eforturile pe care le fac eu şi alţi fondatori, v-am rugat să vă uniţi pe plan judeţean, să formaţi Celule, Secţii şi Filiale ale PVS, o activitate simplă şi deloc costisitoare. Dacă nu vă angrenaţi în această activitate rapid şi eficient, eu mă consider dezlegat de ultima misiune. Mi-am făcut datoria, v-am oferit soluţia pe care o cred eu cea mai hună. Nu aveţi la îndemână altă alternativă decât aceea de a vota în continuare pe cei care au ruinat economia naţională şi viaţa normală.

Posibil ca Programul PVS să nu vi se pară aplicabil în

România, posibil să nu aveţi încredere în persoana mea. în această situaţie, cu atât mai mult sunt îndreptăţit să renunţ la iniţiativa PVS, la ultima mea misiune. în a doua parte a cărţii, voi prezenta o sinteză a Programului pentru cei care n-au procurat Sfârşitul imperiului ascuns din seria Octogonul. Dacă nici după această încercare nu veţi susţine PVS, mă voi considera dezlegat de obligaţia de a lupta pe cale politică pentru o viaţă românească mai bună. Nu glumesc deloc, nu fac nazuri. Sunt un pragmatic, nu înţeleg să cheltuiesc nici un strop de energie şi nici un leu pentru a mă juca de-a politica. Ori ne unim şi o facem bine, în favoarea cetăţenilor români, ori rămâneţi cu aceleaşi oferte, din partea aceloraşi partide care au demonstrat deja că sunt incapabile să vă organizeze viaţa publică.

In aceste rânduri, am vrut să vă exprim amărăciunea mea pentru lipsa de iniţiativă în organizarea vieţii politice, economice şi sociale. De asemenea să vă spun răspicat: Dacă staţi cu mâinile în sân, să nu vă aşteptaţi că voi rezolva de unul singur problemele! Aici nu mai este vorba de lupta singulară a unui profesionist, e vorba de un efort colectiv pe care trebuie

să-l faceţi!

 

 

NOAPTE CU MIROS DE GLOANŢE

 

Puşcociul Bălaiului a grohăit scurt, scuipând foc. Grenadă, după câte observasem. Şi după ce simţiseră cei din interior. Explozia n-a întârziat. Camera în care pătrunsese bombiţa s-a luminat ca ziua. Ferestrele au pocnit în mii de cioburi. Urlete neomeneşti mi-au zgâriat timpanele.

  • De ce crezi că protestează ăia, piciule?
  • Ştiu eu, lipa? Poate că nu-s de acord cu mărimea taxei pe valoarea adăugată.
  • Asta tre' să fie. Şi eu, care îmi făceam probleme de conştiinţă...

Cei dinăuntru erau meseriaşi. Urletele au încetat la fel de rapid cum porniseră. O liniş.te de mormânt a cuprins noaptea. Se pregăteau să contraatace. Asta putea s-o ghicească şi-un ţânc. Lipoveanul, culcat pe burtă lângă un rest de gard din piatră, îşi mângâia duios „artileria". Se pregătea să le mai servească un ou. La fel de fierbinte. Eu continuam să ţin prizonierul în câmpul meu energetic, pentru a-l feri de explozii.

  • Nu-mi plac protestatarii, a mârâit lipoveanul. Da' nici după liniştea asta nu mă prăpădesc.
  • Atunci, mai povesteşte-le ceva din filosofia ta!

A doua grenadă a pornit din clarinetul cu trei ţevi. Explozia ei a dărâmat o parte din zidul faţadei. Casa ne privea printre dinţii ştirbi, formaţi din cele trei ferestre şi resturile de zid. Suspect de cuminte. Nici un zgomot n-a urmat exploziei. Bălaiul s-a răsucit uşor:

  • Nu-s guguştiuci, piciule. Şi-au luat jucăriile şi-au făcut paşi.
  • Dacă erau tolomaci, mureau până acum. Schimbăm poziţia!

 

Ne-am târât către dreapta, vreo sută de metri. Eu, tot cu prizonierul în câmpul energetic. Mişcare inspirată. In locul din care plecasem ploua urât. Ploua cu gloanţe şi proiectile. Toate, pornite dintr-un singur loc. De la fereastra subsolului în care zăcea prizonierul. încă nu ne mişcăm. Nu sosise clipa potrivită.

O umbră s-a desprins din negura mătăhăloasă a casei şi-a pornit să alerge aplecat. Direct către postul de transformare. Voia să ocupe înălţimea de pe care ar fi dominat teatrul de luptă. Lucru cu care nu eram de acord. Arma lipoveanului a plescăit uşor. Folosise glonţ. Umbra a ridicat braţele către Cer, apoi s-a răsturnat pe spate.

  • Pe ăsta l-am scăpat de griji, taxe şi impozite. Altu' la rând!

Altul nu se mai ivea. Adversarii pricepuseră cine împărţea dreptatea în noaptea aceea de septembrie. Ciudat, însă, dar aparatul de interceptare convorbiri nu înregistra nici una. Nu voiau să ne ajute. Se fereau să ne dea legătura cu patronii lor. Or, noi tocmai de aceasta aveam nevoie. Din această cauză montasem piesa sângeroasă. De regulă, acţionam curat şi „uscat", ca orice spioni civilizaţi. Cruţam pe cât se putea vieţile inamicilor. Nu pentru că ne-am fi prăpădit de dragul lor. Aşa era legea noastră. Lege pe care o respectam cât puteam mai mult.

  • Acum ne caută cu infraroşiile, piciule. Nu crezi că-i cazul să ne facem că suntem în altă parte?
  • Cam timpul, l-am aprobat eu.

Ne-am retras câteva sute de metri, fără a scăpa din ochi casa. Şi tot cu privirea înfiptă în aparatul interceptor. Indicatorul său se încăpăţâna să rămână blocat. Am stat aşa, în tăcere, vreo jumătate de oră. Eu, calm cum îmi era firea. Lipoveanul clocotind ca un ceainic sub presiune. în fine, a izbucnit:

  • De ce nu ciripesc, piciule? îmi vâjâie bostanul de atâta aşteptare.
  • E o întrebare, lipa. N-am răspuns.
  • Doar nu comunică telepatic?!

Clic! Ca şi în alte ocazii, remarca lipoveanului mi-a pus în mişcare şirul de relee din creier. Mi-am trântit câteva palme morale pentru naivitatea de care dădusem dovadă. Telepaţi. Asta era răspunsul. Duşmanii noştri foloseau unul sau mai mulţi telepaţi pentru legătura cu şefii lor. Nici măcar nu era ceva nou în nobila breaslă a spionilor şi diversioniştilor. Noi foloseam metoda încă din perioada socialistă. Bătrânul crease o reţea de telepaţi răspândită pe întreaga planetă. Laurenţiu ('remene o moştenise şi-o folosea cu pricepere. Eu uzam de acelaşi mijloc de legătură încă din primii ani de serviciu în Octogon. Cum nu ghicisem că inamicii se inspiraseră din metodele noastre?! Am oftat din rărunchi:

  • Telepatic comunică, lipa.
  • Şi? Nu-i poţi descânta?
  • In chestia asta nu există posibilităţi de interceptare.
  • Niciodată?
  • Numai dacă...
  • Aşa, aşa, piciule! Să nu-mi aminteşti de imposibil că dau in boală!
  • Numai dacă eşti compatibil cu cel care emite.
  • Poate că eşti, şi-a exprimat el speranţa.
  • Ar fi o idee. Oricum, eu sunt mai mulţi. îmi schimb personalitatea după cum evoluează situaţia.
  • Am observat, piciule. îi umfli lu' ăla informaţiile din biluţă?

Nu i-am răspuns pe dată. Analizam situaţia la rece, aşa cum fusesem instruit. Cântăream argumentele pro şi contra. Viaţa de spion singuratic mă învăţase să nu mă hazardez niciodată. Puteam citi gândurile dominante din aproape orice creier; asta o învăţasem încă din primii ani de ucenicie. Să interceptez, însă, un gând emis în eter, către alt creier... Nu, aşa ceva nu făcusem niciodată.

  • Starea de emisie, am murmurat eu. Gând dominant. S-ar putea.
  • Ce mai stai, piciule? Ne prinde brecfăstul în bălăriile astea. Şi-o să fie greu de explicat că făceam o excursie şi ne-am rătăcit.

 

M-am îndepărtat câţiva paşi de lipovean, să fiu sigur că nu mă va tulbura cu remarcile sale trăsnite. Ruga luptătorului neconvenţional a început:

  • Zamolxe, viaţă şi moarte! OM! MANI! PADME! HUM1 OM! OM! OM!... Forţa cea Mare!

Am aşteptat fără a mă clinti contactul cu forţa imensităţii universale. O simţeam cum se apropia, cum mă învăluia şi mă pătrundea din toate părţile dintr-o dată. încet dar sigur, trupul muritorului Petre Varain se transforma. Devenea o armă. Cea mai de temut din toate. Arma vie a Carpaţilor. Arma de care se îngroziseră marile servicii de spionaj ale lumii moderne. Era şi normal să se îngrozească. Nimeni nu ştia cum funcţiona. Nici măcar eu însumi. Cu atât mai puţin ştiau cum s-o contracareze.

Era timpul să atac. M-am concentrat şi am format o şuviţă de energie psihică. Una subţire ca un ac. Micul spion psiho-energetic a pornit către ţintă, la rasul ierbii. înaintam lent, pipăind câmpurile adversarilor. Nu eram sigur că nu aveau şi ei un paranormal măcar de talie medie. în mod normal, ar fi trebuit să aibă. Situaţia prizonierului o cerea. Nu era un prizonier obişnuit. Strămoşii săi fuseseră „zei". Foarte probabil, în zestrea sa psihică zăceau ascunse informaţii de mare folos pentru înţelegerea lumii noastre.

Vârful şuviţei energetice a atins zidul afumat, zdrenţuit de explozii. Percepeam deja câmpurile celor din interior. Toţi erau „paranormali". Adică, în limbaj comun, persoane care îşi dezvoltaseră prin exersare capacităţi psihice mai deosebite. Nu excepţionale sau supranaturale, cum aveau misticii ten­dinţa să le categorisească. M-am oprit o clipă să analizez situaţia. Existau multe şanse să fiu descoperit în timp ce extrăgeam informaţiile din creierul omului ţintă; paranormalii adverşi stăteau la pândă ca nişte ogari, cu nasurile în vânt şi toate simţurile alertate. Trebuia să le abat atenţia de la acţiunea mea. Sau, în termeni de specialitate, să organizez o diversiune.

M-am adresat lipoveanului:

  • Ăia nu cred în poveşti cu happy end. Au făcut ochii cât sarmalele şi-au întins nervii ca prăştiile.
  • Să le prăjesc şoriciul o ţârică, a ghicit lipoveanul. Poate uită de atacuri descântate.
  • Ihm! O incendiară e savarina potrivită.
  • Sa fe', piciulică!

Şi-a luat arsenalul şi-a pornit târâş către clădire. în urma sa săgeata energetică, ceva mai îngroşată decât înainte, îşi căuta loc către minţile adversarilor. L-am văzut cum se opreşte $i-am împins micul spion energetic către zidul după care se ascundeau inamicii. In câteva secunde, am auzit explozia şi am văzut pălălaia. Era magnifică. Ardea tot ce prindea în cale. ('u excepţia spiritului meu, desigur. Profitând de deruta celor ilin clădire, am pătruns fulgerător printre câmpurile lor energetice. I-am fotografiat la fix. De parcă i-aş fi avut în sludiou. Erau cinci paranormali curăţei, de culori diferite: doi albi, doi negri şi un asiatic. Alături de ei, prins în fiare ca un c riminal, Walter, „astralul" după care bătusem cale lungă. Nu părea conştient de ce se întâmpla în jur. Era ameţit sau drogat.

într-o fracţiune de secundă, am studiat teatrul de operaţii. Subsolul părea să folosească drept laborator de testări psiho-energetice. Avea toată aparatura necesară acestui scop. Aparatură pe care o cunoşteam prea bine. în primii ani de serviciu în OCTOGON, trecusem şi eu prin furcile caudine ale maeştrilor psihologi. Am ghicit imediat că rebelii îl răpiseră pe Walter pentru a-i testa capacităţile psihice, energetice şi informaţionale. Poate că şi pentru a-l transforma într-un luptător neconvenţional. Asta însemna că ştiau cu precizie cine îi fuseseră strămoşii „zei". Am înjurat în gând şi am trecut la studierea paranormalilor.

 

Deşi ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru îşi păstraseră poziţiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra aşezat în genunchi. Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu şi i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca şi cum ar fi fost înţepat de vreo insectă. Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Şuviţa de energie psi, prin care eram conectaţi mi-a furnizat informaţiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile şi incendiul provocat de Bălai. Ne pâra şefilor săi. M-am concentrat şi mai tare. Voiam s;1 i identific şefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepţionate de cel din faţa mea.

Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereţi din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeaşi epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemişcat un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr sur şi cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu şi cămaşă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era şeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simţise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emiţătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informaţii s-a rostogolit pe duşumea, cu palmele întinse, pentru atac. în acelaşi timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am şters-o către locul unde-mi era trupul.

Lipoveanul revenise pe poziţia iniţială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez şi pe dânsul că haimanaua aia de zeiţă a norocului se înhăitase cu alţii:

  • Paranormali instruiţi în Asia. Ne pun neuronii pe moaţe cu limba lor.
  • L-ai văzut pe şef?
  • Văzut dar nu ştiu unde poate fi.
  • Nici un indiciu?
  • O clădire medievală. Şi un moşulică uscat ca o scrumbie.
  • îi facem portretul robot, a început el plin de speranţă.
  • Şi anunţăm poliţia franceză că doi spioni români îşi fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea şi ne oferă cazare gratuită. Pe mulţi ani.
  • Daaa... cotoibilă treabă. Verişorul nostru-i bine?
  • Walter? Cam mototolit.
  • L-au bumbăcit sau l-au drogat?
  • Cin' să ştie?

Şi-a aprins o ţigară, apoi a aruncat o privire la ceas:

  • Dacă nu mişcă-n două ore, mutăm şatra la altă uşă.
  • Crezi că ne primeşte?
  • Cu ce cântăm noi, sigur.
  • Mda. Aş prefera să mişte ăştia.
  • încalte-s de soi?
  • Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea şeful.
  • Fanatizaţi?

Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l;ocul lingea lacom geamurile şi ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigaşi. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o şansă să-i prindem vii.

  • Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul şi se va sinucide.
  • Găseşti tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată.

îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convenţional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri şi mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa şeful reţelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepţională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părţi trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia.

M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu faţa în sus, către Cerul întunecat. Am stat aşa, nemişcat, aproape /ece minute. O singură soluţie cât de cât acceptabilă şi-a făcut loc în creierul meu.

  • Bălaiule, va trebui să-i împuşti.
  • Şi? Nu-s fraţi cu minev
  • Să-i împuşti în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi şi a se arunca asupra ta.
  • A! Te-azvârli între ei.
  • Singura ieşire. Poate prind unul viu.
  • Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proţăpesc în geam şi-i răcesc.
  • Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc şi-ţi fac creierul chisăliţă!
  • Fi-i sigur c-o fac! Ţin la creierul meu. E mobilat bine şi m-a servit cu credinţă, bătrânul de el.

Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeţii din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viaţă, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" şi-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea şaisprezece focuri în şir. Suficient pentru patru ţinte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ şi mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediţiei de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil.

  • Gata de salt?
  • îi pupă mămicile reci şi cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul.

M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit şi eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă:

  • Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint.

S-au întors ca la comandă. Toţi cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în şcoala lor învăţaseră că salturile în spaţiu şi timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Ştiau adevărul şi-l ascundeau faţă de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacţionau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. îşi uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puţin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenţiei:

  • Felicitări pentru încercare! N-aţi observat, însă, că nu sunt singur.

S-au oprit o fracţiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creştet. S-a clătinat şi-a căzut cu faţa în jos, la picioarele mele. Am întins uşor câmpul peste el, luându-l în ocrotire.

Au atacat din nou. Uniţi într-un singur sfredel. Foarte hotărâţi să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deşi era frig, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe faţă. Asta le dădea curaj. Simţeau că şi puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simţeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din faţa mea nu erau nimicarniţă dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piaţa din umbră. Aducea bani serioşi celor care descopereau şi ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale.

Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simţeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeaşi clipă, fereastra a zburat în ţăndări şi scula Bălaiului a început să împroaşte cu gloanţe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în faţa mea.

M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supravieţuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonţ. Intrase prin spate si ieşise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Şi să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanţe muşcau din pereţi.

  • Piciule, au venit gorilele. Şi-s multe al dracu'.
  • Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcţionase instinctul de luptător.

Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătuşe şi a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit şi l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor.

  • Ne otrăvesc cu porcării chimice.
  • Taci şi caută arme!

încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric.

Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier şi mi-am concentrat privirea pe cătuşe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înţelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat:

  • Suntem prieteni. Ieşim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu!
  • In regulă, dar...

N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în uşă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanţă. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranţa găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizaţie care concentra paranormali din întreaga lume. Din uşă, Bălaiul a mârâit:

  • Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânţi?
  • Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale.
  • Ştii tu câte guri de foc sunt în faţă?

Zdrang! Planşeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful şi sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg şi înrăit. Exact cum trebuia pentru situaţia în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1:

  • Câţi sunt?
  • Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele.
  • Aha! Le aduc!
  • Eşti un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi.

N-am stat să mă mai încarc. Din poziţia în care eram, am

făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul îşi lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile şi muniţia aferentă. Am revenit prin acelaşi procedeu.

  • A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul.
  • Walter?
  • Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îţi spune ceva?
  • O firmă de taxiuri. Ţie?
  • O marcă de coniac. Nu duce nicăieri.

Discuţia ne-a fost întreruptă de un val de gloanţe şi proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată.

  • Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunţi la aerul tău de gentleman şi să-i altoieşti?
  • Nu! Eu nu ucid prin forţele dăruite de strămoşi!

O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi.

  • Vino, pisoiaş, să-ţi povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul şoptit.

Am renunţat la principii. Nu integral. Am înşfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade şi am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienţii Mălaiului. în replică, un glonţ trimis de cel din colţul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aş fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăştia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap şi-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leşinat.

  • Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă.
  • De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă.

L-a adus, totuşi. L-a aruncat ca pe o zdreanţă la picioarele lui Walter.

  • Prinţule, ai grijă de moaca asta!

Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înţelegea deloc situaţia. Şi noi n-aveam timp să i-o explicăm.

S-a lăsat liniştea. Una suspectă şi ameninţătoare. Duşmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze şi in-am apropiat de neamţ. Trebuia să prindă încredere în noi:

  • Walter, noi suntem duşmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine.
  • Pot pleca?
  • Nu. Te-ar vâna imediat. Ieşim împreună, îţi spunem ce trebuie să ştii şi te lăsăm în pace.
  • Ce trebuie să ştiu?
  • Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că eşti frumos.
  • Daaa...
  • Aici, piciule!

M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a şoptit la ureche:

  • Se joacă de-a indienii. Vin târâş să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Ţin prea mult la sculele din dotare. îi simţi?

îi simţeam. înconjuraseră ruinele casei şi veneau din toate direcţiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toţi în câmpul meu şi-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple.

Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câţiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărţit. Lipoveanul şi-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând:

  • Aşa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii.
  • Asta n-a spus-o Platon!
  • Ba el a zis-o. Era un mardeiaş din Tulcea cu apucături filosofice.

în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în faţa ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plăteşte. Cazul nostru n-a făcut excepţie. Lipoveanul i-a servit o rachetuţă direct în faţă. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraş.

  • Trei, a numărat Bălaiul. Prea puţini să mai conteze.

Indivizii nu erau însă de aceeaşi părere. O grenadă şi-a

împrăştiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-şi piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la uşa cortului. Vulgar de tot. Semn că-şi pierduse cumpătul. Am ghicit că-şi primise porţia de schije şi am decis să intervin.

Săgeata spiritului meu a ţâşnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenţie zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Şi pe cei trei adversari dispuşi radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Şuviţa psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a şterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă şi-a tulit-o către dubiţa cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalţi doi. Ce văzuse colegul lor şi ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Şi trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai şovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei şchiopăta vizibil. N-a atins dubiţa. L-a ajuns un glonţ. A încetinit fuga, şi-a dus mâinile la piept şi a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort.

Bălaiul a revenit în cameră şi s-a lăsat încet pe pământ.

  • Piciule, am senzaţia că suntem în găleată. Cum dracu' ieşim din fundătura asta?

în glasul său se citea oboseala şi descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung şi am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor şi l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul şi energia, apoi m-am întors către Walter:

  • Bun venit în nobila breaslă!

A rămas blocat. I-am sfâşiat pantalonul şi am început să-l pansez. în acest răstimp, şi-a revenit. A început să pună întrebări delicate:

  • Cum adică, nobilă breaslă?
  • Drăguţule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul şi timpanul, mirosim urme, şterpelim informaţii.
  • Sunteţi spioni! s-a speriat germanul.
  • Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Şi o să fii şi

tu.

  • Niciodată!
  • Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieşire: Octogonul şi Floarea de Argint.

Neamţul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbaţii şi femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat:

  • Nu-i dracu' atât de negru şi nu te forţează nimeni să intri în breaslă.
  • O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simţi buldogii în ceafa ta. Ei, mulţi şi răi, tu, singur şi nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor.
  • Niciodată! a repetat germanul.

De data asta nu era tocmai convins. Raţiunea începuse să-şi facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înţeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muşti pentru a nu fi sfâşiat.

 

 

 

Attachments