Suflete de foc de Pavel Corut
Sărutul diafan al morţii
Deşi sunt adormit buştean, simt apropierea pericolului. II aud ca un glas de tunet -Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc şi apuc să strig:
— Frână, Bălaiule!
Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranţă mă ţine legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub ea, căci ne răsucim perpendicular pe şoseaua goală. Spatele maşinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit şi o linişte profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând:
— Ce s-a întâmplat, Va...
Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaş. Îşi ridică botul, cabrându-se şi scrâşnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi maşina se răstoarnă pe spate. Ne prăbuşim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălţime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc şi mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore şi simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge şi ne apasă din toate direcţiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt ameţit de lovitură, dar încă raţionez normal. Ordon, cu voce răguşită:
— Afară!
Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranţă şi mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcoreşte faţa. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el şi-i poruncesc:
— Scoate-1 pe lipovean!
Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O maşină de teren şi câţiva motociclişti, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. In următoarea clipă, o ploaie de gloanţe se revarsă peste noi. Văd şi flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood.
— Indios, sunteţi bine? întreb eu în şoaptă.
— OK! mă asigură Corday, din stânga.
— Cât mai departe de maşină! îi îndemn eu.
încep să mă târăsc prin frunzele moi şi umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-şi fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme şi parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. O nouă exploxie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în maşină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroşii.
— S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu.
— Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situaţiei.
— Pe naiba! ripostează el. Pedestraşi, în codru şi numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.
într-adevăr, situaţia e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munţii Jura e rece şi noi suntem ambalaţi cam sprinten.
— Cam cât să mai fie până la Geneva? întreb eu.
— Dacă ne lasă ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenţia.
— Cine mă-sa ne-a ieşit cu daru'n drum? se revoltă lipoveanul.
— Nişte mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.
— Ba cred că vor să facem cunoştinţă, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.
Numai ochii lui de şoim puteau zări mişcarea pizmaşilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript şoriciul definitiv şi iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem faţă, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu uşor şi-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri şi sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat.
— Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mişcare.
— Eu am pistolul cu amortizor şi pumnalul, ne anunţă
Corday.
— încă-i bine, constat eu. Haidem!
Ne ridicăm şi pornim tupilaţi, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat, începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulţumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopţii, n-o face să se distreze. Gaşperii sunt lichidatori de casă mare. Încă nu ştiu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulţi granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toţi tipii care ne visează reci şi cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a aşteptat la cotitură, în pădurea elveţiană.
Fiuuuu! Un glonte fluieră printre ţestele noastre. E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroşii.
— Adăpostiţi-vă! ordon eu. Pizmaşii ne văd.
— Iar noi bâjbâim ca nişte chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânţi sau nu?
— Guriţa mică! îl îndemn eu şi mă întind după un arbore gros.
Din naştere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost şi arunc o privire. Arborii, luminaţi de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înşelătoare. Încolo, nici o mişcare. Probabil, lunetistul inamic aşteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el.
— Nu mişcaţi! şoptesc eu.
— Asta visează şi ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mişcăm ance and forever.
Nu-1 bag în seamă. Are gura mare, da'i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din faţă. Mi se pare că am reuşit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat şi pectoral, aşa că nu pot să-mi mişc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenţie. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmaşi cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii, da' nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostra, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâţi prin pădure, tremurând de frig şi cu nişte ucigaşi de meserie în cârcă.
Am reuşit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocoteşte în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmaşu' căruia să-i fac o „bucurie" şi nu reuşesc să-1 găsesc. Se vede că tipii sunt profesionişti first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenţionam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică şuviţă psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deşteaptă, dacă e făcută cu cap.
Nu m-am înşelat. Lunetistul duşman stă în spatele unui hăţiş, cu ochiul în lunetă şi cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aştepte, căci e înţolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziţia şi împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi şmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminţi pe burtă, ca nişte dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, aşa că aşteaptă la plesneală. Îi memorez şi pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort şi-1 strig încetişor pe Corday.
-Ordin! răspunde indianul.
îi explic pe îndelete unde sunt pizmaşii, să nu fie luat prin surprindere de vreun eventual asalt. Distanţa dintre noi şi ei e cam de o sută şi cincizeci de paşi, aşa că nu e rost de folosit pistolul. Rămânem în poziţia stand bay. Adică, în aşteptare, aşa cum stau şi politrucii noştri de vreo şaptesprezece ani. Noi măcar ştim de ce aşteptăm. Gândiţi că şi ei ştiu, da' nu vor să ne spună? Poate aşteaptă să treacă basculanta cu reformă pe la porţile romanilor, da' nu pot să se exprime pe înţelesu' nostru, să ne lămurească pe ce parte vom fi jupuiţi.
Trosc! Zgomotul de vreasc rupt mă alertează. Lunetistul s-a ridicat să-şi schimbe poziţia. Fulgerul psihic îmi pleacă instinctiv dintre ochi. Nu se vede, dar produce efecte. Lunetistul lovit în tâmplă se clatină şi cade peste puşcociul lui. Ceilalţi doi inamici tac chitic. Încă n-au priceput ce s-a întâmplat cu camaradul lor.
— Rândul tău, indios, îl invit eu pe Corday. Indianul şopteşte un OK! şi se pierde în noapte. Nu-i văd deloc bine pe cei doi pizmaşi cu pistoale mitralieră. Corday e cunoscut în nobila breaslă a spailor ca Silent Death. Adică, pe limba noastră, moartea tăcută. Are un talent ceva de speriat în direcţia asta - moarte. Se poate strecura ca o umbră până lângă gâtuleţu' individului neatent. Să vă mai spun ce face cu pumnalu' şi gâtuleţu' neatentului? Vă prindeţi dumneavoastră şi singuri.
Bălaiul s-a târât până lângă mine. Îi clănţăne dinţii de frig. Se vede că lovitura inamicilor 1-a prins pe uscat. Adică, fără strop de pileală la bord.
— Ce facem, piciule? întreabă el înfrigurat.
— Schimbăm sorţii confruntării, lipa.
— Mai repejor nu se poate? Mi-a îngheţat şi vodca-n
stomac.
— Ăilalţi sunt ambalaţi în ţoale groase, îi vând eu pontu'. Geci matlasate şi scurte de motoc ic lişti.
— Ne îmbrăcăm de pe morţi, ai? Ca boschetarii...
— Scopul scuză mijloacele. Doar nu crezi c-ajungem în Geneva numai în cămăşi şi sacouri?
— Mai sunt vreo patruzeci de kilometri până la Geneva, apreciază el. Doar nu-i facem la talpă?
— Deocamdată, să ieşim din buci ucu' ăsta. După aia, ne orientăm.
— Te-ai prins cine sunt pizmaşii?
— Nişte tipi care ne-au filat din Bema.Se vede că ne-au recunoscut şi-au zis să facă parai din pieile noastre.
— Oculţi?
— Dracu' să-i pieptene! Vedem noi după ce scotocim cadavrele.
Dacă...
Restul spuselor sale se pierd într-o pârâială de armă automată. Instinctiv, mă lipesc de pământ, ca infanteriştii. Imediat, glasul lui Corday mă linişteşte.
— Curat, în faţă, anunţă el.
Ne ridicăm şi sprintăm pe direcţia vocii. Indianul îşi aprinde o ţigară, să-1 putem localiza. Eu, mai pragmatic, mă opresc lângă lunetistul doborât de mine. Îl uşurez de geacă şi-o trag pe mine. Altă viaţă, amicii mei! îl controlez şi prin buzunarele sacoului. Extrag un portmoneu dolofan şi nişte chei. Altceva, pe post de pradă de război, nu se arată. Amicii mei s-au prins cum e mutarea. Dezbracă de scurte pe cei doi trăgători, să-şi facă rost de ţoale groase. Nu se ştie cât vom întârzia prin pădurea asta şi frigul dinspre ziuă e al naibii de pătrunzător.
— Avem două pistoale mitralieră şi-o carabină cu lunetă, face Corday bilanţul. I-am putea ataca.
Eu studiez scula cu infraroşii. Prin lunetă, zăresc pizmaşii ca-n palmă.Sunt vreo opt, înşiruiţi pe marginea autostrăzii. Nu şi-au luat nici un fel de măsuri de mascare. Probabil, sunt siguri că ai lor ne vor căsăpi. E timpul să le stric părerea excesiv de bună despre ei. Iau în vizor un tip din mijlocul şirului, pe care-1 bănuiesc de boss şi-i pun crucea pe piept. La propriu. Adică, apăs trăgaciul şi-1 văd cum se dă cu zgaibele în sus. Ceilalţi se aruncă imediat la pământ, după parapetul de metal al autostrăzii.
— Atacăm? mă presează Corday.
— Prin ocolire, găsesc eu o soluţie deşteaptă. Veniţi după mine!
O iau înainte, cu carabina în mâna dreaptă. Stânga mă doare îngrozitor, da' n-am timp s-o ascult. Alerg aplecat, pe sub coroanele arborilor înmuguriţi. Simt în aer mirosul de sevă proaspătă. Un miros care mă înviorează şi mă întăreşte. E mirosul pădurii din copilăria mea.
Facem un ocol prin dreapta şi ajungem la rambleu. Ne oprim şi ascultăm. Pizmaşii au închis ocarinele. S-au prins şi ei că nu suntem o pradă uşor de înghiţit. Maşina îi trădează însă. E la vreo sută de metri către stânga noastră. Le-o arăt cu degetul amicilor mei, să înţeleagă care e schema. După asta, îmi atârn carabina cu lunetă de gât şi încep să mă caţăr pe rambleu, cu ajutorul singurei mâini valide. În timp ce urc, îmi dăscălesc camarazii pe şoptite:
— Atacăm brusc şi furibund. Punem neapărat mâna pe maşină ori pe o motocicletă.
Nimeni nu comentează. Înseamnă că au înţeles cam ce visez eu. Am ajuns la gardul metalic ce desparte autostrada de pădure. Îl trecem şi privim în lugul şoselei. Dona Luna luminează scena ca ziua. Inamicii stau întinşi pe şosea, cu privirile către pădure. Frumos din partea lor, nu?
— Ochiţi şi trageţi la comanda mea! ordon eu. Trebuie să-i căpăcim în câteva secunde.
— OK! răspunde Corday, cel mai apropiat de mine. Îmi înfig ochiul în lunetă şi-mi caut muşteriul. Îl aleg anume pe cel din capătul opus al şirului, deoarece amicii mei îi vor toca pe cei apropiaţi, cu pistoalele mitralieră. Clientul meu e un tip ras în cap şi cu barbă. Îi observ până şi inelul de pe mână. O să-1 dilesc uşor, ca la un joc electronic.
— Pregătiţi! comand eu.
Aud răsuflările adânci ale amicilor mei. Au luat ţintele la ochi.
— Foc!
Bărbosul meu face un salt prin aer şi cade lat. L-am nimerit la scăfârlie. Pistoalele mitralieră ale amicilor păcăne ca nişte raţe speriate. Trei umbre sar în picioare şi-o şterg către maşină. Încerc să prind măcar una, dar n-am nici un spor. Asta viteză, amicii mei. Indivizii sar în maşină. Ochesc calm, în partea rezervorului de benzină şi slobod gloanţele. Nici un efect. Maşina prinde viteză şi-o şterge englezeşte. Un singur viteaz mai trage din autostradă. Naiba ştie ce mai speră.
Am încetat focul şi ne-am ascuns după rambleu. Pizmaşul se ridică hoţeşte şi merge şchiopătând către o motocicletă. Corday ridică pistolul mitralieră şi ocheşte liniştit, ca la poligon. Îl lasă să urce în şea, apoi îl seceră c-o rafală. Putem crede că povestea s-a sfârşit. Noi, însă, suntem hârşiţi în tot soiul de păţanii neplăcute. Înaintăm uşor, pe după parapet, până în dreptul motocicletelor. Sunt patru motoare puternice, cu insemne de poliţie. Asta chiar că ne pune pe gânduri. Noi n-avem nici o taină cu poliţia şviţară. După poziţia lor, ne dăm seama că două au venit dinspre Geneva, la întâlnire cu cei cu maşina. Înseamnă că ne-au pregătit capcana ca la carte. Numai reflexul meu şi norocul ne-a scăpat din îmbrăţişarea damei în negru. O damă, de altfel, destul de nurlie, dacă ar fi să-i credem pe adepţii cultului morţii.
— Fugim! decid eu. Toţi trei, pe o motocicletă.
— Ca la circ? obiectează lipoveanul.
Are şi el dreptate. Cine ne-ar vedea pe toţi trei călare pe un motor ar anunţa imediat poliţia.
— Luăm două, aprob eu. Cine mă cară?
— Eşti rănit, piciule? se alertează lipoveanul.
— Ceva mai sus de inimă, confirm eu. E de bun augur.
— Pe naiba!
— Hai cu mine! mă îndeamnă Corday.
Urc în şea, în spatele său şi-1 prind cu dreapta. Stânga îmi atârnă bleaga ca o cârpă. Nu uită, însă, să-mi trimită nişte săgeţi de durere până în moalele capului.
Pornim pe direcţia în care mergeam când am fost atacaţi. Dacă nimic rău nu mai apare la orizont, în mai puţin de o oră, am putea fi în Geneva. Autostrada sfârâie sub cauciucurile noastre şi arborii fantomatici, poleiţi de Lună, par să gonească în sens invers. Slăbiciunea provocată de rană mă încearcă, însă eu mă ţin tare. Trebuie să rezist perfect lucid până ce ajungem la un spital.
*
Indianul ne-a condus la o clinică particulară cunoscută anterior. Una în care, dacă ai bani, nu te întreabă nimeni cum te cheamă şi cum ai căpătat grame de plumb în corp. Am plătit tariful ultrapipărat, fără să crâcnesc, apoi i-am încredinţat centura cu bani indianului. E mult mai sigur că nu-i va topi în ritm ameţitor, cum ar face Bălaiul.
Momentan, zac pe spate într-o rezervă foarte elegantă, vegheat de o asistentă desprinsă din revistele sexy. Din cauza ei, lipoveanul începuse să regrete că n-a fost rănit el. Cu mare greutate, l-am convins să plece împreună cu indianul la un hotel din oraş. Înainte de a pleca, Silent Death mi-a strecurat pistolul cu amortizor sub pernă. O măsură de precauţie deloc deplasată, ţinând cont de modul mişelesc în care am fost atacaţi.
Medicii m-au curăţat şi m-au cusut cât se poate de bine. Din discuţiile lor, am tras concluzia că glonţul a pătruns prin pectoral, pe deasupra inimii şi-a ieşit prin spate. Un centimetru mai jos şi-mi intra familia în doliu. Cum s-ar zice, dona moarte m-a sărutat numai în fugă, diafan ca o rândunică. Probabil, a vrut să-mi amintească faptul că am un contract cu ea. Eşti muritor, Varaine, a vrut să spună sărutul ei.
Mă răsucesc uşor şi-mi scot mâna dreaptă de sub cearceaf. O pun deasupra rănii şi încep să-mi pompez bioenergie, să-mi grăbesc vindecarea. Această acţiune produce o dereglare a aparatelor cu care sunt supravegheat. Infirmiera leapădă romanul din care citea şi se apropie grăbită de mine.
