„Ultima lună de toamnă” de Ion Druţă
E semnificativ titlul operei care ni-l aduce pe bătrînul tată, ajuns în toamna vieţii sale, ca personaj principal. El simte sfîrşitul vieţii sale şi hotărăşte ca înaintea morţii să mai vadă încă o dată zestrea sufletească a celor şase copii risipiţi prin lume. O face anume toamna. E semificativ ţi timpul ales. E vorba nu numai de bătrîneţea eroului, ci toamna e şi vremea musafirilor în Moldova. Pornirea nu e îtîmplătoare. E o probă a valorilor eterne. Copii nu au venit la izvorul vieţii lor şi pe bătrîn îl frămîntă, dacă nu cumva şi-au pierdut esenţele cultivate de veacuri de către neam? Din această simplă pornire desprindem frumoasa idee – rostul omului pe pămînt.
Tata socoate opera vieţii sale împlinităşi e firesc să fie aşa, căci a trăit o viaţă lungă. De copii a îngrijit şi pomi sădi, şi o fîntînă a săpat. A lucrat mult ţi cu sufletul, ca la bătrîneţe să obâină toate culorile înţelepciunii ţi ale spiritului uman, al poporului său. A ştiut cum şi pentru ce se răstoarnă brazda, a ştiut să rostească o vorbă frumoasă la închinarea unui pahar cu vin, a jucat copiii pe genunchii osteniţi, şi acum uite nu mai vin.
Cu acestă întrebare mistuitoare bătrînul porneşte la drum. Pe la Marinca nu mai trece, fiindcă traieşte aproape şi vine la părinţi mai des. Bătrînul tată se îgrijorează cum a dus cu sine Marinca sămînţa neamului? Ea nu poate prinde rădăcini la locul nou. Ea n-a putut să-şi creeze o atmosferă spirituală proprie. Viaţa ei e o jertvă pe care tata nu o primeşte. „Lipsa de demnitate e un păcat pe care bătrînul nu-l iartă nimănui ”. pentru el demnitatea vine din conştientizarea propriului eu. Demnitatea este pivotul spiritual al personalităţii, e calitatea dominantă a celor mai multe personaje din întreaga operă druţiană.
Prima vizită o face la Andrei, apoi la Nicolae. Doi feciori diferiţi. De primul tata e mulţumit, deoarece acesta a menţinut toate valorile etice general– umane. Al doilea se pretinde doar un fecior demn al neamului, dar în realitate e un om muşcat de egoism, lăcomie şi zgîrcenie.
Tata se întristează că Nicolae e străin printre ai săi. Următorul popas îl face la Anton „cel mai cinstit şi cel mai ciudat dintre noi”. Anton a pierdut încrederea în oameni încă de tinăr.
A fost înşelat în dragoste. Unicul său sprijin în viaţă a rămas pădurea, Anton degrabă e un simbol decît o natură vie. Se întristează tata că e singur, dar se bucură că rădăcinile feciorului sînt împlîntate adînc în spaţiul naturii. Destinul lui Anton e destinul unui martor spiritual al întergului neam. El e o jertfă a neamului. Aşa încearcă bătrînul tată trăinicia rădăcinilor morale ale copiilor săi, verifică destinul fiecăruia cu măsura vieţii sale. După vizita făcută, lui Anton „Dintr-un bătrîn năcăjit de drumuri, frămîntat de griji se desprinde un om mîndru şi voinic”.
Spre deosebire de ceilalți, tata nu-l judecă pe Serafim cu categorii veşnice. El e mezinul, viitorul lui abea se conturează prin jocurile tinereţii. Ba chiar tata se prinde în acest joc. În zburdalnica tinereţe a fiului se vede pe sine.
Ultimul copil pe care îl are a vizita bătrînul e autorul – narator. Aici tata e un doar un narator plin de nedumerire al veţii feciorului – scriitor, căci literatura e o altă realitate, nu cea ţărănească. Tata se vrea împăcat cu viaţa pe care o duce feciorul. Autorul îi oferă acestă posibilitate. Şi nuvela se încheie cu scene de un lirism îduioşător (scena cu merele, scena cu cocşul). Autorul îl poartă pe personajul principal prin toate locurile de care-l leagă viaţa. După cele-a mai trăit o dată, el vrea să-l convingă căcele care trebueau să se schimbe, s-au schimbat, iar cele care nu trebuiau să se schimbe – aşa şi au rămas neschimbate. Autorul îl ridică în înaltul cerului, dîndu-i posibilitatea să privească la lumea sa de la distanţă. Prin procedeul distanţării bătrînul se convinge că portretul destinului său a fost împlinit.
Nuvela e construită compoziţional din şase micronuvele. Fiecare din aceasta fiind consacrate unui din cei şase copii. Folosind un vocabular adecvat omului simplu, nuvela îşi află locul cuvenit în rîndul cuvenit în rîndul cititorilor.
Mă despart de text şi nu-mi pot alunga tristeţea provocată de constatarea eroului: „ – Poate mai ai pe cineva? Tata coboară fruntea jos, înfruntînd o mare durere pe care n-o cunoscuse pînă atuni; dă moale şi trist din cap în semn că nu mai are acum pe nimeni”.