Regii blestemati Regina sugrumata Maurice Druon volumul 2 carti de citit online

 

 

Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la şase sute de picioare dea­supra târgului Petit-Andélys, cetăţuia Château-Gaillard domina toată Normandia de Sus.

În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin păşunile cu iarba gra­să; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la zece leghe în josul şi în susul apei.

Dărăpănăturile acestei fortăreţe temute mai încântă şi astăzi privirea, aţâţând imaginaţia. Împreună cu vestitul Krak[1] al cavalerilor din Liban şi cu turnurile de la Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din rămăşiţele uriaşe ale arhitecturii cetăţilor medievale.

În faţa acestor monumente, ridicate pentru a apăra pământuri cuceri­te sau pentru a ameninţa alte împărăţii, mintea te duce la oamenii de care ne despart doar cincisprezece sau douăzeci de generaţii, la cei care durară asemenea cetăţui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile lor, dărâmându-le.

În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu pusese s-o zidească în doi ani, neţinând seamă de tratate, pentru a desfide pe regele Franţei; văzând-o ga­ta, înălţându-se deasupra ţărmului, înveşmântată în piatră albă proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele treisprezece turnuri şi marele foişor cu două caturi, Richard izbucnise mulţumit: "A, iată, un castel zdravăn!"

Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate ţinuturile normande.

De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreaţă de război şi slu­jea drept închisoare regală. Acolo erau închişi unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i păstreze în viaţă, fără a le mai reda vreoda­tă libertatea. Cel ce trecea podul peste şanţul cu apă ce împrejmuia Châ­teau-Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea asta.

Corbii croncăneau toată ziua sub acoperişuri, iar noaptea lupii ve­neau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a celor închişi era dru­mul spre bisericuţa unde se duceau să asculte liturghia, pentru a se în­toarce apoi la temniţa lor din turn ca să-şi aştepte moartea.

În această ultimă dimineaţă a lunii noiembrie 1314, Château-Gail­lard, cu meterezele sale şi cu pâlcul său de arcaşi n-aveau alt rost decât să ţină acolo două femei, una de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite şi Blan­che de Burgundia, două verişoare, amândouă măritate cu fiii lui Filip cel Frumos, dovedite că au săvârşit păcatul preacurviei cu nişte tineri scutieri, şi osândite la temniţă pe viaţă, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit cândva la curtea Franţei.

Bisericuţa se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a cetăţuii. Zidi­tă chiar în stâncă, era întunecoasă şi friguroasă, avea puţine ferestruici şi nici o podoabă în pereţi.

Doar trei jilţuri erau aşezate în faţa stranei: două în stânga pentru prinţese, unul în dreapta pentru comandantul fortăreţei.

În fund se vedeau înşiruiţi oşteni, cu acelaşi aer de lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să strângă nutreţ pentru cai.

— Fraţilor, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălţăm rugile noastre cu mare osârdie şi mare întristare.

Îşi drese glasul şi şovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce avea să spună.

— Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul multiubitului nos­tru rege Filip, spuse el mai departe. Şi adâncă jale a cuprins ţara toată...

Cele două prinţese îşi întoarseră una la alta feţele strânse în scufiile lor cenuşii de pânză groasă legate pe sub bărbie.

— Aceia dar care i-au greşit sau adus ocară să se căiască în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are nevoie în faţa judecăţii Celui-de-sus...

Cele două prinţese căzură în genunchi, plecându-şi capul pentru a-şi ascunde bucuria. Nu mai simţeau frigul, nu mai simţeau spaima şi restriş­tea lor; un uriaş val de speranţă creştea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulţumit că le-a scăpat de cum­plitul lor socru. În cele şapte luni de când fuseseră închise la Château-Ga­illard, aceasta era întâia veste bună pe care lumea le-o trimitea.

Oştenii rânduiţi în fundul bisericuţei şuşoteau între dânşii, îşi pu­neau întrebări unii altora cu jumătate glas, mişcau picioarele şi începeau să facă prea multă gălăgie.

— Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint?

— Fiindcă a murit regele?

— Aşa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus.

— Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul.

— Şi cum o să-i zică de azi încolo regelui?

— Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, aşa că ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea.

— Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte ţări?...

Comandantul fortăreţei se întoarse la ei şi le porunci cu glas aspru:

— Rugaţi-vă!

Avea şi el grijile lui. Căci una dintre întemniţate, cea mai mare, era soţia monseniorului Ludovic de Navara, care devenea astăzi rege. "Iată-mă acum pus s-o păzesc pe regina Franţei", îşi zicea comandantul fortăreţei.

Nu-i de fel uşor să fii temnicerul unor făpturi de neam regesc, iar Ro­bert Bersumée îşi datora cele mai grele clipe din viaţa lui acestor două osân­dite care-i fuseseră aduse pe la sfârşitul lunii aprilie, cu capetele rase, în nişte căruţe cernite şi escortate de o sută de arcaşi, sub căpetenia dom­nului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar câte griji, câte neca­zuri! Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ţi fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul... frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de aba groasă, ca să nu te simţi tulburat văzându-le zi de zi, vreme de şap­te luni... Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor mintea vreunui sergent de-al fortăreţei, dacă ar lua-o din loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar că­pă­ta o boală din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce lucrurile ― mai ştii cu treburile astea de la curte? ― tot el are să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, şi asta n-o să-i ajute să se salte mai sus. El însă, ca şi preotul, ca şi prinţesele întemniţate, ca şi oştenii de pază chiar, n-avea de loc poftă să-şi sfârşească zilele într-o cetăţuie bătută de vânturi şi înecată în ceţuri, zidită pentru a cuprinde două mii de soldaţi şi care nu avea mai mult de o sută cincizeci, aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea de atâta amar de vreme.

"Temnicer al reginei Franţei, îşi repeta întruna comandantul fortăre­ţei; numai asta îmi mai lipsea."

Nimeni nu se ruga şi fiecare se prefăcea că urmăreşte slujba, cu min­tea însă la ale lui.

"Requiem aeternam dona eis Domine..."[2], îngâna pe nas capelanul, gân­dindu-se cu o cruntă invidie la preoţii înveşmântaţi în patrafire fru­moa­se, care cântau tot atunci aceleaşi rugăciuni sub bolţile catedralei Notre-Dame. Călugăr caterisit care îmbrăţişase preoţia, visând să ajungă într-o zi mare inchizitor, se împotmolise în slujba de popă al temniţei. Se întreba acum dacă noua domnie n-are să-i aducă vreo schimbare în bine.

"Et lux perpetua luceat eis"[3], răspundea comandantul fortăreţei, piz­muind totodată soarta lui Alain de Pareilles, căpitan a toată arcăşimea re­ge­lui, care mergea în capul tuturor alaiurilor.

— Requiem aeternam... Care va să zică n-o să ne dea barem o juma de vin pe deasupra? bombănea ostaşul Gros-Guillaume către sergentul La­laine.

Cât despre cele două osândite, ele nu îndrăzneau să sufle un cuvinţel; şi-ar fi cântat prea tare bucuria.

De bună seamă, în multe biserici din Franţa erau în ziua aceea oa­meni care jeleau din inimă moartea regelui Filip, fără să poată spune, de altminteri, ce anume îi face să plângă, poate numai fiindcă era regele sub care trăiseră şi fiindcă o dată cu el se ducea vremea lor. Nu trebuia să ca­uţi însă asemenea simţăminte în fundul unei temniţe.

Când se sfârşi slujba, Marguerite de Burgundia ieşi cea dintâi, oprin­du-se în faţa comandantului fortăreţei.

— Domnule Bersumée, îi spuse ea uitându-i-se în ochi, ţin să-ţi vor­besc asupra unor lucruri însemnate şi care te privesc.

Comandantul fortăreţei se simţea întotdeauna stânjenit când ochii Mar­gueritei de Burgundia se aţinteau astfel într-ai lui, iar de data asta se fâstâci mai rău ca de obicei. Îşi plecă privirea în pământ.

— Am să trec să te ascult, doamnă, îndată după ce-mi voi fi făcut rondul şi voi fi schimbat garda.

Apoi îi porunci sergentului Lalaine să le însoţească pe prinţese, atră­gându-i luarea-aminte, în şoaptă, să fie cu ochii în patru.

Turnul în care Marguerite şi Blanche erau închise nu cuprindea decât trei încăperi înalte şi rotunde, toate la fel şi aşezate una deasupra celeilal­te, fiecare având câte o vatră cu prichici şi un tavan boltit cu opt arcade; odăile acestea erau legate între ele de o scară scobită în grosimea peretelui. În sala de jos se afla tot timpul o ceată de oşteni, cei care îi pricinuiau atâ­ta grijă căpitanului Bersumée, de punea să-i schimbe la fiecare şase cea­suri, temându-se mereu ca nu cumva să se lase şpăguiţi, ademeniţi sau traşi pe sfoară de prinţesele captive. Marguerite locuia în odaia de la întâ­iul cat, iar Blanche, în cea de la al doilea. În timpul nopţii prinţesele erau despărţite de o uşă grea, care se închidea la mijlocul scării, dar ziua aveau voie să treacă dintr-o încăpere într-alta.

După ce sergentul le lăsă acolo, ele aşteptară până ce se auziră scâr­ţâ­ind toate broaştele şi ţâţânele uşilor din josul scării.

Apoi se priviră şi, împinse de acelaşi imbold, căzură una în braţele celeilalte, strigând:

— E mort, e mort!

Se îmbrăţişau, săreau într-un picior, râdeau şi plângeau în acelaşi timp repetând într-una:

— E mort! E mort!

Îşi smulseră tichiile de pânză, descoperindu-şi părul scurt, părul lor de şapte luni. Marguerite avea buclişoare negre de jur împrejurul capului, pe când la Blanche şuviţele dese, ca nişte mănunchiuri de paie, nu cres­cuseră la fel peste tot. Blanche îşi trecu palma de la frunte la ceafă şi zise, cu ochii la vară-sa:

— O oglindă! Înainte de orice vreau o oglindă! Marguerite, sunt oare tot frumoasă?

Auzind-o, s-ar fi putut crede că urma să fie liberată numaidecât şi că singura ei grijă era să arate bine.

— Cum trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă mă întrebi una ca asta, răs­punse Marguerite.

— Vai, nu! se apără Blanche. Eşti tot aşa de frumoasă!

Credea într-adevăr ce spune; cei care suferă laolaltă nu văd unii la alţii vreo schimbare. Dar Marguerite clătină din cap; ştia bine că nu era adevărat.

Ceea ce înduraseră cele două prinţese începând din primăvară: groză­via de la Maubuisson abătându-se din senin asupra lor tocmai când se simţeau mai fericite, judecata, înfricoşătoarea moarte a amanţilor executaţi sub ochii lor în piaţa mare din Pontoise, strigătele mârşave ale gloatei în­grămădite de o parte şi de alta a străzilor, şi apoi această jumătate de an petrecută în temniţă, cu vântul care gemea pe acoperişuri, cu dogoarea ca­re încingea zidurile de piatră, cu frigul de gheaţă care se lăsa de cum înce­pea toamna, cu fiertura neagră de hrişcă ce li se dădea drept hrană, cu că­măşile zgrunţuroase, parcă din păr de cal, primenite la două luni o dată, cu ferestruica îngustă ca o deschizătură de meterez prin care nu vedeau, oricum şi-ar fi răsucit capul, nimic în afară de chivăra unui arcaş a cărui faţa rămânea nevăzută, trecând încolo şi încoace... toate acestea o înrăise­ră prea tare pe Marguerite, simţea asta, ca să nu-i fi schimbat şi chipul.

Poate că Blanche, cu cei 18 ani ai ei şi cu strania-i uşurinţă care o fă­cea să nu-şi dea seama de nimic şi să treacă într-o clipă de la o tristeţe fă­ră margini la speranţele cele mai smintite, Blanche, care era în stare să se oprească deodată din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a zidului, şi să se minuneze: "Marguerite! Auzi? O pasăre!"... Blanche, care credea în semne, în toate semnele, şi ţesea la visuri aşa cum alte femei în­săi­lează tivul fustelor, poate că Blanche, dacă ar ieşi din temniţa asta, ar putea să-şi regăsească frăgezimea obrazului, o dată cu privirea şi cu sufle­tul de odinioară; Marguerite, însă, niciodată. Ceea ce se frânsese în inima ei nu se va mai lipi la loc.

Din ziua când au întemniţat-o nu vărsase o singură lacrimă, dar nici gândul căinţii n-o tulburase vreodată. Nu-şi găsea nici o vină şi nu-i părea rău de ceea ce făcuse.

Capelanul care o spovedea în fiecare săptămână era îngrozit de tăce­rea ei îndărătnică.

Nici o clipă nu-i trecuse prin minte să-şi mărturisească vreo vinovăţie pentru restriştea ei; nici o clipă nu recunoscuse că, atunci când eşti ne­poata sfântului Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, regină a Navarei şi hărăzită să te urci pe preacreştinescul tron al Franţei, a-ţi lua un scutier ca ibovnic, a-l primi în palatul soţului tău, a-l încărca cu daruri ce sar în ochi, e o joacă primejdioasă, pe care s-ar putea s-o plăteşti cu cinstea şi libertatea. Se simţea îndreptăţită la aceasta pentru că o măritaseră cu un prinţ pe care nu-l iubea şi care-i făcea scârbă de câte ori venea noaptea în patul ei.

Nu-şi găsea ei vină că se prinsese în joc, ci doar îi ura pe aceia care o făcuseră să piardă; şi numai împotriva celorlalţi îşi vărsa zadarnica mânie, împotriva cumnatei sale, regina Angliei, pentru că o da-se în vileag, împo­triva familiei sale din Franţa pentru că o osândise, împotriva neamurilor sale din Burgundia pentru că nu-i luaseră apărarea, împotriva ţării întregi, împotriva soartei şi împotriva lui Dumnezeu. La ceilalţi se gândea cu o ma­re sete de răzbunare când îşi aducea aminte că ea ar fi trebuit să fie în zi­ua aceea alături de noul rege, împărtăşind cu el puterea şi măreţia, în loc să zacă întemniţată, regină de râsul lumii, în dosul unor ziduri groase de douăsprezece picioare.

Blanche îşi petrecu braţele în jurul gâtului ei, zicând:

— S-a isprăvit, sunt sigură, draga mea, că s-a isprăvit cu necazurile noastre.

— S-a isprăvit, răspunse Marguerite, numai dacă vom lucra cu dibă­cie şi repede.

Avea ea un plan care-i frământase mintea în timpul liturghiei, fără să ştie prea bine unde are s-o ducă. Dar voia să folosească noile împrejurări. Adăugă:

— Mă vei lăsa să-i vorbesc eu găliganului ăstuia de Bersumée, a cărui căpăţână mi-ar plăcea mai curând s-o văd în vârful unei suliţi decât pe umerii săi.

O clipă mai târziu se auziră scârţâind broaştele şi zăvoarele din josul scării.

Cele două femei îşi puseră iar pe cap tichiile lor. Blanche se apropie de pervazul ferestruicii, iar Marguerite, silindu-se să-şi dea un aer de regi­nă, se aşeză pe taburetul care era singurul scaun ce se găsea acolo. Co­mandantul fortăreţei intră.

— Am venit, doamnă, aşa cum m-ai rugat, zise el.

Marguerite zăbovi o vreme, privindu-l drept în faţă, apoi îl întrebă:

— Domnule Bersumée, ştii dumneata pe cine păzeşti aici de azi îna­inte?

Bersumée îşi întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său.

— Ştiu, doamnă, ştiu, răspunse el, şi mă gândesc la asta de azi-di­mineaţă, de când ştafeta care se ducea spre Criqueboeuf şi Rouen m-a sculat din somn.

— De şapte luni de când mă aflu închisă aici nu am rufărie, nici ma­să, nici scaun, nici pat, nici cearşafuri; mănânc aceeaşi fiertură ca şi sol­daţii dumitale, iar foc în vatră n-am decât un ceas pe zi.

— Am urmat, doamnă, poruncile domnului de Nogaret, răspunse Ber­sumée.

— Domnul de Nogaret e mort.

— Îmi trimisese instrucţiunile regelui.

— Regele Filip e mort.

Ghicind unde voia s-ajungă Marguerite, comandantul încercă s-o în­funde:

— Dar monseniorul de Marigny mai trăieşte, doamnă, el, care ţine în mâna lui tribunalele şi închisorile, precum şi toate câte sunt în ţară, şi în a cărui mână mă aflu şi eu în toate privinţele.

— Aşadar, ştafeta de azi-dimineaţă nu ţi-a adus porunci noi în legătură cu mine?

— Nici una, doamnă.

— N-o să treacă mult şi ai să le primeşti.

— Le aştept, doamnă.

Se priviră o clipă în tăcere. Robert Bersumée, comandantul fortăreţei Château-Gaillard, împlinise 35 de ani, ceea ce pe atunci te făcea să treci drept om în vârstă. Avea mutra morocănoasă şi încruntată pe care şi-o iau lesne ostaşii de meserie şi care, cu timpul intră în firea lor. Sprâncenele i se îmbinau deasupra nasului.

Pentru slujba de toate zilele în fortăreaţă purta o căciulă din blană de lup şi o za subţire cam lăbărţată, mânjită de grăsime şi care se umfla în jurul cingătoarei.

La început, când o aduseseră în temniţă, Marguerite încercase să-l a­demenească cu farmecele ei, gata să i se dea pentru a face din el un aliat. Bersumée ocolise ispita, de teama necazurilor ce i s-ar fi putut trage dintr-asta. Simţea însă mereu aceeaşi stânjeneală în faţa Margueritei şi-i păstra un fel de pică pentru rolul primejdios pe care ea i-l hărăzise. Acum îşi zi­cea: "Ia te uită! Aş fi putut fi amantul reginei Franţei." Şi se întreba dacă purtarea lui de soldat neabătut de la datorie are să-i prindă bine la înain­tarea în grad sau, dimpotrivă, are să-i căşuneze rău.

— Nu mi-a fost de loc plăcut, doamnă, că a trebuit să mă port astfel cu nişte femei... şi încă de rang aşa de înalt ca domnia-ta, zise el.

— Asta mi-o închipui uşor, domnule, răspunse Marguerite, căci în dumneata se simte cavalerul, iar lucrurile ce ţi s-au poruncit trebuie să-ţi fi făcut mare scârbă.

Deoarece tată-său potcovea caii, iar mă-sa era fată de paracliser, co­mandantul fortăreţei auzi cu oarecare plăcere cuvântul cavaler.

— Vezi, însă, domnule Bersumée, urmă prinţesa întemniţată, că m‑am săturat să tot mestec rumeguş de surcele ca să-mi păstrez dinţii albi şi să-mi ung mâinile cu slănina din ciorbă ca să nu-mi crape pielea de frig.

— Înţeleg, doamnă, înţeleg.

— Ţi-aş fi îndatorată să faci astfel ca de astăzi înainte să nu mai am de îndurat gerul, păduchii şi foamea.

Bersumée îşi plecă ochii.

— Nu am porunci, doamnă.

— Numai ura pe care mi-o purta regele Filip m-a adus aici, şi acum, după ce a murit, toate se vor schimba, urmă Marguerite, cât pe ce să creadă ea însăşi minciuna rostită cu atâta convingere. Ai să aştepţi oare până ţi s-o porunci să-mi deschizi porţile temniţei ca să arăţi oarecare bunăvoinţă reginei Franţei? Nu crezi că făcând aşa îţi primejduieşti destul de prosteşte viitorul?

Militarii sunt adeseori şovăitori din fire, ceea ce-i înclină la supunere şi-i face să piardă multe bătălii. Pe cât de zăbavnic era Bersumée când urma să facă ceva de capul său, pe atât de iute se arăta când trebuia să împlinească poruncile mai-marilor. Ştia să zbiere la ostaşii pe care îi avea sub mâna lui şi să le repeadă câte un pumn, dar la o adică, în faţa unei situaţii neaşteptate, nu se prea simţea în stare să ia o hotărâre.

Între duşmănia unei femei care, după spusa ei, va fi atotputernică mâine, şi furia monseniorului de Marigny, care era atotputernic astăzi, ce trebuia să aleagă?

— Aş vrea de asemenea ca doamna Blanche şi cu mine, vorbi iar Mar­guerite, să putem ieşi un ceas, două, dintre zidurile acestea, însoţite de dumneata, dacă crezi că-i nevoie, ca să mai vedem şi altceva în afară de meterezele fortăreţei şi de suliţele arcaşilor dumitale.

Îl lua prea repede şi cerea prea multe. Bersumée mirosi capcana. De­ţinutele sale încercau să-i scape printre degete. Nu erau deci aşa de sigure că se vor întoarce la ce au fost înainte.

— Pentru că eşti regină, răspunse el, vei înţelege, doamnă, că trebuie să slujesc statul cu credinţă şi că nu pot călca consemnele care mi-au fost date.

Zicând acestea, părăsi încăperea ca să nu mai lungească vorba.

— E un câine, izbucni Marguerite în urma lui, un câine de pază care nu e bun decât să latre şi să muşte.

Făcuse o mişcare greşită şi acum îşi chinuia mintea căutând cum să intre în legătură cu lumea de afară, cum să capete veşti şi să trimită scri­sori care să nu fie citite de Marigny. Nu ştia că un sol, ales printre cele din­tâi mărimi ale ţării, se şi afla în drum pentru a-i propune un târg ciu­dat.

 

 

 

 

"Trebuie să te aştepţi la orice când eşti temnicerul unei regine", îşi zi­cea Bersumée coborând din turn. Se simţea nemulţumit şi-l munceau te­meri nedesluşite. O întâmplare aşa de gravă cum era moartea regelui nu putea trece fără ca Château-Gaillard să primească o vizită de la Paris. Şi Bersumée se grăbi, zbierând înjurături în dreapta şi-n stânga, să-şi pună garnizoana în stare de inspecţie. Voia ca barem despre partea asta să nu i se poată găsi vreo vină.

Cât ţinu ziua cetăţuia fu întoarsă cu dosu-n sus, într-un iureş ce nu se mai pomenise acolo de pe vremea lui Richard Inimă-de-Leu. Peste tot se mătura, se freca de zor. Cutare arcaş îşi pierduse tolba cu săgeţi? Unde e­ra? Tolbă să se facă! Şi ce-i cu zalele astea ruginite pe la subsuori? Haide, pune mâna pe nisip şi freacă-le, lună să fie!

— Dacă domnul de Pareilles pică din senin peste noi, nu vreau să mă înfăţişez înaintea lui cu o ceată de cerşetori! urla Bersumée. Haide, mişcă din loc!

Se curăţau odăile corpului de gardă. Se ungeau lanţurile podului miş­cător. Se scoteau plitele pentru clocotitul smoalei ca şi cum cetăţuia urma să fie atacată dintr-o clipă într-alta. Şi vai de cel care nu se mişca destul de iute! Soldatul Gros-Guillaume, chiar cel de râvnea la o porţie de vin peste tainul de toate zilele, se alese cu un picior în spate. Sergentul Lalaine cădea de oboseală.

Uşile erau vraişte; Château-Gaillard semăna cu o casă din care se mută locatarii. Dacă prinţesele ar fi vrut s-o şteargă de acolo, dintr-o sută de zile, asta ar fi fost cea mai nimerită. Domnea peste tot o asemenea zăpăceală, că nu le-ar fi văzut nimeni ieşind.

Când veni seara, Bersumée nu mai putea vorbi de atâta cât răcnise, iar arcaşii moţăiau pe metereze. A doua zi însă, în primele ceasuri ale di­mineţii, când pândarii vestiră un pâlc de călăreţi cu prapur în frunte, care se apropia venind dinspre Paris, de-a lungul Senei, comandantul fortăreţei se bucură în sinea lui că făcuse ce trebuie ca să nu fie luat pe nepregătite.

Îmbrăcă în grabă zaua lui de zile mari, trase în picioare cizmele cele mai bune, acelea pe care nu le purtase mai mult de cinci ani, îşi prinse nişte pinteni lungi de trei şchioape şi, după ce-şi puse chivăra pe cap, ieşi în curte. Rămase câteva clipe să se uite, cu o mulţumire plină de grijă, la ostaşii săi istoviţi încă, dar ale căror suliţe şi spăngi bine frecate reuşeau să lucească până şi în lumina lăptoasă a dimineţii de iarnă.

"Nu mă poate lua nimeni la refec în ce priveşte ţinuta ostaşilor, îşi zi­cea. Şi asta o să-mi dea glas mai vârtos ca să mă plâng de solda mea prea mică şi de întârzierea cu care mi se trimit banii pentru hrana oamenilor."

Trâmbiţele călăreţilor răsunau acum pe mal la poalele cetăţuii, şi se auziră copitele cailor izbind pământul pietros.

— Deschideţi porţile! Coborâţi podul!

Lanţurile podului mişcător lunecară tremurând în scripetele lor şi, o clipă mai târziu, cincisprezece scutieri cu pajure regale, având la mijloc un călăreţ roşu, ţinându-se drept în şa, de parcă înfăţişa propria sa statuie călare, treceau ca o furtună pe sub bolta corpului de gardă şi cotropeau curtea fortăreţei.

"Să fie oare noul rege? gândea Bersumée alergându-le înainte. Dum­nezeule! A şi venit să-şi ia soţia?"

I se tăiase răsuflarea de tulburat ce era şi nu putu să desluşească în­dată faţa omului în manta sângerie, care sărise de pe calul său şi, ca o na­milă îmbrăcată în postavuri, blănuri, piei şi argint, îşi croia drum printre scutieri, venind spre dânsul.

— Din partea regelui, zise uriaşul călăreţ, fluturând sub nasul lui Ber­sumée, fără a-i lăsa timp să citească, un pergament pe care atârna o pecete. Sunt contele Robert d'Artois.

Comandantul fortăreţei n-apucă decât să facă o plecăciune. Monse­niorul Robert d'Artois îi dădu una peste umăr de se îndoi; asta, ca să-i ara­te că nu se ţine fudul faţă de cei mai mici, apoi ceru vin cald pentru dân­sul şi întreaga escortă, cu un glas care-i făcu pe pândarii din turnurile ce­tăţuii să se holbeze miraţi. Paşii săi păreau să stârnească o vijelie.

Încă din ajun Bersumée se hotărâse în sinea lui să fie la înălţime, să nu se lase luat pe neaşteptate, să se arate comandant desăvârşit al unei fortăreţe fără cusur şi să se poarte în aşa fel, încât oaspele, oricare ar fi, să-şi amintească de dânsul. Avea o urare de bun sosit gata pregătită; cu­vântarea asta îi rămase în gât pentru totdeauna.

Câteva clipe mai târziu, Bersumée se pomeni poftit să bea din vinul ce i se ceruse, se auzi îngăimând nişte biete linguşeli, văzu cele patru odăi ale locuinţei sale, lipită de foişor, făcându-se caraghios de mici în faţa staturii oaspelui, se înecă dând pe gât băutura din cana lui şi se găsi apoi în tur­nul celor două întemniţate, ţinându-se după contele d'Artois, care urca în fugă scara neagră. Bersumée se socotise până în ziua aceea om înalt şi deodată se simţea pitic.

În privinţa prinţeselor, d'Artois nu pusese decât o întrebare:

— Cum o duc?

— Foarte bine, mulţumesc, monseniore, răspunse Bersumée, bleste­mându-se îndată pentru răspunsul prostesc.

La un semn, sergentul Lalaine trase, cu degete tremurătoare, zăvoa­rele.

În mijlocul încăperii rotunde, Marguerite şi Blanche aşteptau în pi­cioa­re. Erau palide şi, când uşa se deschise, parca îmboldite de aceeaşi teamă, se strânseră una într-alta şi se luară de mână.

D'Artois le învălui într-o privire. Ochii îi clipeau. Se oprise în pervazul uşii, astupând-o cu totul.

— Tu, vere! zise Marguerite.

Şi deoarece Robert d'Artois nu răspundea, absorbit cum era în con­templarea celor două femei pe care se ostenise şi el să le nenorocească, Marguerite continuă:

— Uită-te la noi, da, uită-te la noi! Şi vezi în ce hal ne-au adus! Asta nu seamănă cu ceea ce-ţi văd ochii la curte şi nici cu amintirea ce-o ai despre noi! N-avem o cămaşă, o rochie. N-avem ce mânca. Şi nici scaun n‑avem pentru un domn aşa de mare ca tine!

Îşi redobândise repede glasul ei sigur.

"Or fi ştiind?" se întreba d'Artois apropiindu-se încet. Or fi aflat tot ce făcuse el din răzbunare, din ură pentru mama contesei Blanche, ca să le ducă la pieire, şi ca o ajutase pe regina Angliei să le întindă capcana în ca­re căzuseră?

— Robert, ne aduci oare izbăvirea?

Blanche scosese acest ţipăt, îndreptându-se spre uriaş, cu mâinile întinse, cu ochi în care lucea speranţa.

"Nu, habar n-au de nimic, gândi el, şi asta o să-mi facă misiunea mai uşoară." Nu răspunse la întrebarea ei şi se întoarse deodată spre coman­dantul fortăreţei:

— Bersumée, aici nu se face foc?

— Nu, monseniore... Poruncile pe care le aveam...

— Să se facă numaidecât! Şi nu e nici un fel de mobilă aici?

— Nu, monseniore, dar eu...

— Mobilă... să te faci! Scoateţi crivatul ăsta păcătos! Să se aducă un pat, scaune, draperii, sfeşnice. Să nu te aud zicând că n-ai nimic. Am vă­zut la tine acasă tot ce lipseşte aici. Aduceţi-le de-ndată!

Îl apucase de braţ pe comandantul fortăreţei şi-l împingea afară ca pe-o slugă.

— Şi de mâncare, zise atunci Marguerite. Mai spune-i bunului nostru temnicer, care ne face în toate zilele o hrană pe care şi porcii ar lăsa-o nea­tinsă în albia lor, să ne dea în sfârşit un prânz ca lumea.

— Şi de mâncare, bineînţeles, doamnă! repetă d'Artois. Plăcinte şi fleici. Legume proaspete. Pere gustoase de iarnă şi dulceaţă. Şi vin, Bersu­mée, mult vin!

— Dar, monseniore... gemu comandantul.

— Nu-mi vorbi în nas! urlă d'Artois. Gura îţi miroase a cal!

Îl dădu afară şi trânti uşa cu o izbitură de cizmă.

— Dragele mele verişoare, se întoarse d'Artois la ele, mă aşteptam la mai rău, zău aşa; mi s-a luat însă o piatră de pe inimă văzând că jalnica voastră şedere aici n-a atins cele mai frumoase obrăjoare din Franţa.

Abia acum îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune.

— Ne mai spălăm încă, spuse Marguerite. Dacă spargem gheaţa din lighenele ce ni se aduc, avem apă destulă.

D'Artois se aşezase pe băncuţa de lemn şi nu-şi lua ochii de la ele. "Ehei, păsărelelor, îşi cânta în sinea lui, uite unde aţi ajuns vrând să vă croiţi câte o coroană de regină din moştenirea lui Robert d'Artois!" Încerca să ghicească pe sub rochiile de aba groasă dacă trupurile celor două tinere femei pierduseră dulcea lor arcuitură de mai ieri. Era ca un pisoi mare ga­ta să se joace cu nişte şoricei în colivie.

— Marguerite, întrebă el, ţi-a mai crescut părul? E tot aşa de des ca înainte?

Marguerite de Burgundia tresări ca picată cu foc. Pălise la faţă.

— Scoală-te, domnule d'Artois! rosti ea cu glas fierbând de mânie. Oricât de năpăstuită mă găseşti aici, nu îngădui încă unui bărbat să şadă în faţa mea când eu stau în picioare!

D'Artois se ridică dintr-o săritură şi o clipă privirile lor se înfruntară. Ea rămase nemişcată.

În lumina slabă care venea de la fereastră, el văzu mai bine chipul cel nou al Margueritei, chipul ei de femeie întemniţată. Trăsăturile îşi păstra­seră frumuseţea, dar toată dulceaţa lor pierise. Nasul îi era mai ascuţit, ochii mai înfundaţi. Gropiţele care în primăvara trecută i se săpau în colţul obrajilor de culoarea chihlimbarului erau acum nişte încreţituri mărunte.

"Ia te uită, îşi zise d'Artois, nu se dă bătută. Cu atât mai bine, o să fie mai vesel."

Îndrăgea trânta şi-i plăcea să aibă de luptat până-şi punea jos vrăjmaşul.

— Vară dragă, îi spuse cu o prefăcută naivitate, nici prin minte nu mi-a trecut să te insult; m-ai înţeles greşit. Voiam doar să ştiu dacă părul ţi-a crescut destul de lung ca să te poţi arăta iar în lume.

Oricât de bănuitoare era, Marguerite nu-şi putu stăpâni o tresărire de bucurie.

... "Să te poţi arăta iar în lume... Asta înseamnă deci că voi ieşi de aici. Sunt oare iertată? Mi-aduce oare tronul? Nu, nu pentru asta a venit, mi-ar fi spus-o de la început..."

Gândea prea repede şi se simţea năpădită de îndoială. Îi veneau, fără să vrea, lacrimi în ochi.

— Robert, nu mă ţine aşa pe jeratic. Ştiu, asta îţi stă în obicei şi văd că ai rămas acelaşi. Dar nu fi crud. Ce-ai venit să-mi spui?

— Vară dragă, am venit să te scap...

Blanche scoase un ţipăt, şi Robert crezu că are s-o vadă căzând leşi­nată. Îşi lăsase fraza neterminată; ţinea cele două femei ca pe nişte peşti prinşi în cârligul undiţei.

— ...aducându-ţi o... propunere, sfârşi el.

Se bucură văzând cum li se încovoaie umerii şi auzindu-le suspinul dezamăgit.

— O propunere din partea cui? întrebă Marguerite.

— A soţului tău Ludovic, regele nostru de acum încolo. Şi a bunului nostru văr, monseniorul de Valois. Nu pot vorbi însă decât cu tine, între patru ochi. Vrea Blanche să ne lase singuri?

— Da, da, făcu Blanche, cu un aer supus, plec numaidecât. Dar mai întâi, vreau să ştiu... Ce face soţu-meu, Charles?

— Moartea tatălui său l-a mâhnit adânc.

— Şi de mine... ce spune? Vorbeşte de mine?

— Cred că-i pare rău de tine, deşi a suferit mult de pe urma ta. De la cele întâmplate la Pontoise, nu l-a mai văzut nimeni vesel cum era înainte.

Pe Blanche o podidiră lacrimile.

— Crezi că mă iartă? întrebă ea.

— Aceasta ţine mult de vară-ta, răspunse d'Artois cu o mutră miste­rioasă, arătând spre Marguerite.

O însoţi până la uşa pe care o închise în urma ei, apoi se întoarse la Marguerite:

— Draga mea, mai întâi trebuie să-ţi arăt cum stau lucrurile. De câteva zile încoace, de când regele Filip trăgea să moară, soţul tău Ludovic parcă se zăpăcise mai rău. Să te culci prinţ şi să te scoli rege nu-i glumă. Rege al Navarei nu prea era decât cu numele şi toate se făceau acolo fără dânsul. Ai să-mi spui că are 25 de ani şi că la vârsta asta ar putea domni, dar, fără a-l vorbi de rău, ştii ca şi mine că nu prea străluceşte prin deş­tep­tăciune. Aşa că, pentru început, unchiul său, monseniorul de Valois, îl ajută în toate şi vede de treburile ţării împreună cu monseniorul de Marig­ny. Partea proastă e că aceşti doi oameni puternici, tocmai pentru că se aseamănă foarte mult, nu se prea iubesc şi fiecare din ei se face că n-aude când îi vorbeşte celălalt. Unii cred chiar că, în curând nu se vor mai înţe­lege deloc şi ar fi mare pacoste dacă lucrurile ar merge multă vreme aşa, căci o ţară nu poate fi cârmuită de doi surzi.

D'Artois nu mai era de recunoscut! Le zicea potolit şi limpede, ceea ce te îndreptăţea să gândeşti că, în bună parte, făcea într-adins pe zurliul atunci când îţi vorbea gălăgios şi anapoda.

— În ce mă priveşte, urmă el, ştii că nu mă prăpădesc de dragul dom­nului de Marigny, care mi-a căşunat mult rău, şi doresc din tot sufletul ca vărul meu Valois, căruia îi sunt prieten şi aliat în toate, să iasă învingător din lupta asta.

Marguerite se silea să prindă iţele acestor urzeli tainice, pe care d'Ar­tois i le dezvăluia dintr-o dată, intrigăria fiind pâinea lui de toate zilele. Ea nu mai ştia nimic din ceea ce se petrecea la curte şi, ascultându-l, părea să se trezească dintr-un somn lung. De afară ajungeau până la dânşii, înă­buşite de grosimea zidurilor, strigătele lui Bersumée dând zor ostaşilor ca­re-i goleau locuinţa.

— Ludovic tot mă mai urăşte, nu-i aşa? întreba Marguerite.

— O, şi încă cum! răspunse d'Artois. N-are nici un rost să-ţi ascund asta: te urăşte grozav. Trebuie să recunoşti că are şi de ce, căci perechea de coarne cu care i-ai împodobit fruntea îl împiedică să-şi pună deasupra coroana Franţei! Nu uita, însă, dragă verişoară, că dacă-mi făceai una ca asta mie, de pildă, n-aş fi bătut toba să afle toata ţara. Îţi trăgeam o mamă de bătaie, de-ţi trecea pofta să mai începi câte zile-i mai avea, sau poate...

Îi aruncă o privire care o înfricoşă pe Marguerite.

— ...sau poate aş fi întors-o în aşa fel ca să mă pot preface că cinstea mea a rămas nepătată. Dar, în sfârşit, răposatul, socru-tău, regele, judeca se vede altminteri şi lucrurile au ajuns acolo unde au ajuns.

Avea îndrăzneala să deplângă această nenorocire, ştiind bine că el se străduise, prin toate mijloacele, s-o dezlănţuie. Marguerite îl auzi iar:

— Cel dintâi gând al lui Ludovic, după ce văzu că tată-su a închis o­chii, şi singurul gând ce-l frământă deocamdată, căci nu cred să poată a­vea în cap mai multe deodată, este de a ieşi din încurcătura în care se află din vina ta şi de a şterge ruşinea cu care l-ai acoperit.

— Ce vrea Ludovic?

D'Artois îşi bălăbăni o clipă înainte şi înapoi piciorul său cât un picior de pod, ca şi cum se pregătea să izbească într-o piatră.

— Vrea să ceară desfacerea căsătoriei voastre, răspunse el, şi vezi bi­ne că o doreşte neîntârziat, de vreme ce m-a trimis încoace, fără să mai tărăgăneze.

"Aşadar, nu voi fi niciodată regina Franţei", gândi Marguerite. Visurile smintite pe care şi le făcuse în ajun se şi spulberaseră. O zi de vis pentru şapte luni de temniţă... şi pentru toată viaţa!

În clipa aceea intrară doi oşteni, aducând un braţ de lemne şi o legă­tură de surcele. Marguerite aşteptă până ce aceştia aprinseră focul şi pără­siră încăperea.

— Dacă-i aşa, n-are decât să ceară desfacerea căsătoriei, zise ea cu lehamite. Ce pot face eu?

Veni să-şi întindă mâinile la flăcările care începeau să trosnească.

— Ei, verişoară, tocmai că poţi face mult şi ai putea trage foloase de pe urma unui lucru care nu te-ar costa mai nimic. S-a brodit că adulterul nu e motiv de despărţire; e o neghiobie, dar aşa este. Ai fi putut avea o su­tă de amanţi în loc de unul, te-ai fi putut culca cu toţi bărbaţii din ţară, şi asta nu te împiedica să rămâi pentru totdeauna soţia de nedespărţit a băr­batului cu care ai fost unită în faţa lui Dumnezeu. Întreabă-l şi pe preotul de aici sau pe cine vrei: aşa este. Eu însumi am cerut să fiu lămurit în pri­vinţa asta, căci nu-s de fel învăţat într-ale bisericii. Legătura căsătoriei nu poate fi ruptă şi, dacă vrei s-o desfaci, trebuie să dovedeşti că a fost la mij­loc o piedică din pricina căreia nu s-a făcut de fel împreunare, sau că nu s-a împlinit de-a binelea, şi că toate au rămas întocmai ca şi cum căsătoria n-ar fi avut loc. Auzi ce spun?

— Da, da, te ascult, zise Marguerite.

Nu mai era vorba acum de treburile ţării, ci de soarta ei, şi ea îşi vâra în cap fiecare cuvânt, ca să nu uite nimic.

— Aşa că, spuse mai departe uriaşul, iată la ce s-a gândit monsenio­rul de Valois pentru a-şi scoate nepotul din încurcătură.

Se opri câteva clipe ca să-şi dreagă glasul.

— Tu vei recunoaşte că fiică-ta, prinţesa Jeanne, nu este a lui Ludo­vic. Vei recunoaşte că nu ţi-ai lăsat niciodată soţul să se atingă de trupul tău şi că astfel n-a fost între voi o căsătorie de adevăratelea. Asta o spui, chiar aşa cum o auzi, în faţa mea şi în faţa preotului de aici, care o va aş­terne pe hârtie şi va iscăli alături de noi. S-or găsi apoi lesne printre foştii tăi servitori sau cunoscuţi câţiva martori care să adeverească aceste lu­cruri. Astfel, legătura nu poate fi socotită ca atare, şi desfacerea căsătoriei vine de la sine.

— Şi ce mi se dă în schimbul acestei... minciuni?

— În schimbul acestei... bunăvoinţe, răspunse d'Artois, ai să fii dusă în ducatul Burgundiei, la vreo mânăstire, până ce va fi rostită desfacerea căsătoriei, şi după aceea vei trăi cum ţi-o plăcea sau cum or vrea neamu­rile tale.

În prima clipă Marguerite era cât pe ce să răspundă: "Da, primesc; spun tot ce mi se cere şi iscălesc orice, numai să fiu scoasă de aici". Dar îl văzu pe d'Artois pândind-o, cu ochii pe jumătate închişi, silindu-se să-şi dea un aer de om blajin care nu-l prindea de fel, şi simţi că încercau s-o tragă pe sfoară. "Voi iscăli şi apoi mă vor ţine mai departe aici", îi trecu prin minte.

Cei care au prefăcătorie şi necredinţă în sufletul lor îi cred şi pe cei­lalţi la fel. De data aceasta, însă, d'Artois nu minţea; târgul pe care-l pro­punea era sincer, şi avea chiar poruncă s-o scoată de acolo pe Marguerite dacă se învoia să recunoască ce i se cerea.

— Ar însemna să săvârşesc un mare păcat, zise ea.

D'Artois izbucni în râs.

— Ei asta-i acum! Lasă, Marguerite, ai săvârşit tu altele, mi se pare, fără să te frămânţi atâta!

— Poate că m-oi fi schimbat şi m-am căit. Trebuie să mă gândesc înainte de a lua o hotărâre.

Uriaşul avu o strâmbătură ciudată, molfăindu-şi buzele de la dreapta la stânga.

— Fie şi aşa, verişoară, îi spuse, dar gândeşte-te repede, căci trebuie să mă întorc mâine la Paris, pentru slujba înmormântării ce se va face la Notre-Dame. Douăzeci şi trei de leghe, proptit cu şezutu-n şa, chiar dacă iau calea cea mai scurtă! Cu drumurile astea în care te-nfunzi de două şchioape în noroi, acum când înserează devreme şi se crapă de zi târziu, cu ce mai am de aşteptat la Mantes până mi se schimbă caii, nu-mi arde de fleacuri şi tare aş vrea să nu mă fi ostenit de pomană venind încoace. Pe curând, vară dragă. Mă duc să dorm un ceas şi apoi mă întorc să mă­nânc cu voi. Să nu se spună că te-am lăsat singură în prima zi când ţi se dă o masă îmbelşugată. Până atunci te vei fi hotărât cum e mai bine, nu mă îndoiesc de asta.

Ieşi de-acolo ca o furtună, aşa cum venise, căci îşi pregătea cu grijă ieşirile ca şi intrările, şi era cât pe ce să-l trântească pe arcaşul Gros-Guillaume, care urca scara, leoarcă de năduşeală şi cocârjat sub povara unui lădoi.

Se vârî apoi în locuinţa răvăşită a comandantului forţăreţei, prăvă­lindu-se pe singurul pat ce mai rămăsese acolo.

— Prietene Bersumée, îi spuse, cina să fie gata peste un ceas, dar cheamă-l pe valetul meu, Lormet, care trebuie să se afle printre scutieri. Să vină să-mi vegheze somnul.

Căci de nimic nu se temea acest voinic decât să se lase fără apărare în faţa vrăjmaşilor săi, care erau mulţi, pe când dormea. Şi în locul oricărui oştean sau scutier ţinea să-l aibă de pază la căpătâi pe bondocul de Lor­met, servitorul său cărunt, care îl urma peste tot, cică pentru a-i duce man­tia sau pelerina.

Zdravăn ca puţini alţii, în ciuda celor 50 de ani ai săi, şi cu atât mai primejdios cu cât nu dădeai doi bani pe înfăţişarea lui, în stare să săvâr­şească orice i-ar cere "monseniorul Robert", şi mai ales să facă de petre­canie, cât ai clipi şi fără zgomot, oricui i-ar supăra stăpânul, la nevoie co­doşindu-i şi fete sau năimindu-i haimanale, Lormet era un ticălos, nu atât din fire, cât din devotament; ucigaşul acesta avea pentru stăpânul său o grijă de doică.

Altminteri pişicher şi făcând de minune pe prostul, era o iscoadă de mâna întâi, iar dintre isprăvile lui, cea mai măruntă n-a săvârşit-o atunci când adulmecase urma fraţilor d'Aunay, pentru ca Robert d'Artois să-i prin­dă aproape asupra faptului la picioarele turnului Nesle.

Când îl întreba cineva pe Lormet de ce e atât de devotat contelui d'Ar­tois, înălţa din umeri şi răspundea mormăind: "Pentru că din fiecare man­tie veche de-a lui îmi pot face două".

De cum intră Lormet în locuinţa comandantului fortăreţei, Robert în­chise ochii şi adormi numaidecât, cu braţele în lături şi picioarele răscră­cănate, iar pântecul începu să-i tresalte sub răsuflarea-i liniştită de căpcă­un adâncit în somn.

Se trezi singur după un ceas şi se întinse ca un tigru, de-i trosniră oasele, apoi se dădu jos din pat, cu trupul odihnit şi mintea proaspătă.

Lormet şedea pe un scaun, cu genunchii lipiţi şi spada culcată dea­supra, ţinându-şi faţa rotundă întoarsă spre d'Artois. De sub pleoapele în­creţite, ochii lui cătau plini de duioşie la stăpânul său, care se deştepta.

— E rândul tău acum să te duci la culcare, dragul meu Lormet, îi zise d'Artois, dar, mai întâi, mergi de mi-l caută pe preot.