Viewing Single Post
AnnaE
#0

Frumosii nebuni ai marilor orase de Fanus Neagu fals tratat de iubire

 

            Se trezi din somn. Urlând:

            — Într-o zi, doamna mea, ai să mă cunoşti!

            Izbi cu pumnul în stinghia mesei şi se strâmbă de durere. Uriaşe cu glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale: la miazănoapte şi la miazăzi, degradat de vin, la răsărit şi la apus, degradat de femei fără moarte, fără prejudecăţi şi fără servici. Băuse până la trei dimineaţa şi mirosea de sus până jos a alcool dospit.

            — Învinsă domniţă, cred că azi noapte am înghiţit un câine degerat.

            Vorbea singur, adânc încredinţat că rnania asta îl va salva de spânzurătoare.

            Luă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extremitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fân-tână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nici o femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.

            Dar în ziua aceea – „21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace” – nu recepta silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să astâmpere agitaţia câineâui pe care-1 purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. II întinse, sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scântei de ţipete. El tresări neplăcut.

            — Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Şi noaptea târziu, culcândui-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.

            Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice.

            „Sunt nebun!” îi trecu prin minte, şi un râu de spaimă sau o explozie de mărăcini îi scutură măduva din şira spinării.

            Trânti acordeonul pe scaun şi strigă:

            — Scumpă doamnă, m-am culcat cu capul pe o scoarţă de căruţă de Brăila, şi iată, m-am trezit pe tâmplă cu un porumbel verde, în ceafă cu un trandafir roşu, şi cu buzunarele pline de greieri.

            Se opri şi ochii lui negri fixară intens lozinca din perete, scrisă cu cerneală densă: Munca înnobilează pe om, dar nici Lenea n-a ucis pe nimeni.

            Ceasul deşteptător, aşezat într-o cutie din solzi de şindrilă – panglici de hârtie colorată fumegau ca o barbă de poet futurist sub podeţul cutiei – sună ora 11. La această oră înaltă din zi, garsoniera lui Radu Zăvoianu, situată la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu faţa spre grădina Cişrnigiu, plutea în lumină trandafirie – efectul lustrei de cristal roz de Veneţia.

            — Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.

            Lepădă pijamaua de mătase, cu două mişcări din umeri şi o răsucire vulgară a bazinului. Oglinda imensă – 2,20 rn X 1,30 m – atârnând pe perete, în stingă divanului, în patru cordoane împletite şi învelite în pluş auriu, fiecare isprăvindu-se într-om canaf bogat şi moale, fură în apele ei limpezi – creastă de val oceanic în zi de iulie – un trup tânăr, mărturisit la aproape toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna piratului”. Radu Zăvoianu măsura 1,80 m, avea muşchi lungi, întărâtaţi în bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul şi pântecele acoperite cu păr negru, mărunt şi des şi fin, ca al căţelelor care fată mult. Faţa prelungă şi obosită, cu semne de vărsat sub bărbia puternică – în anotimpurile reci purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gât un batic colorat, lăsând impresia că-i copiază pe artiştii americani din filmele western – faţa prelungă şi nasul puţin coroiat semănau nelinişte sau repulsie în oamenii cu care venea pentru prima dată în contact, îl salvau ochii negri, mari, melancolici şi flămânzi, ochi de soldat dintr-o garnizoană arabă. Dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoţie, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viaţă.

            Ţinând picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada secerişului, trecu în baie. Izgoni câinele din stomac şi se atârnă de lanţul de bronz care deschidea duşurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafă ca o ploaie sălbatică. Desfăcu o pungă cu săruri aromate, o vărsă pe umeri şi, excitat, turmentat de mirosurile alea ameţitoare ca un voiaj în coloniile engleze, începu să danseze.

            — La tropice, la tropice, domnule Zăvoianu, cu nuci de cocos la subţiori.

            Şi din nou, obsesiv:

            — Ah, doamna mea Îţi voi împodobi casa cu liliac alb.

            Închise apa caldă.

            — Raff panoramic! Strigă, şi aduse peste el o ploaie rece.

            O primi în faţă, năucit, ca un boxer care recepţionează o avalanşă de pumni la figură, înjură scârbos, bătând cu călcâiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchia ferestrelor deschise. Fetele care-1 aplaudaseră, seara, la concert, şi-1 siliseră să repete până la epuizare şlagărele la modă îl priveau mirate şi amuzate – el nu le vedea, alerga spre Comitetul orăşenesc de partid, să protesteze pentru Asta Dragomirescu, amendată de miliţie cu 500 – cinci sute – lei, fiindcă tulburase liniştea singurului restaurant din localitate. Lingă el, gâfâind, un procuror şchiop, fost coleg de liceu, sau aşa ceva – nu şi-1 amintea din şcoală – încerca să-1 liniştească, repetând, la nesfârşit, aceeaşi expresie:

            — Radule, voi plecaţi, eu rămân!

            Se întoarse în cameră, înfăşurat în prosopul de baie.

            — Ce imbecil! Spuse el, cu adresă la procurorul cel şchiop. „Oraşul întreg era pe picior de ducă, se suia la munte, elibera terenul pentru lacul de acumulare al Hidrocentralei de la R., şi el, boul, striga mereu: voi plecaţi, eu rămân 3

            Fusese un concert frumos, totuşi, în ultimele rânduri, oamenii ascultau călări şi Asta râdea:

            — Radule, e prima dată când cânţi în faţa măgarilor, uite colo, spre dreapta, un grup de tineri călări pe măgari, să~i întrebăm dacă n-au de vânzare dulceaţă de smo chine, ei cultivă smochini şi portocali

            Îşi îndreptă spinarea şi răcni:

            — Da, scumpă doamnă, creşteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai creşteau şi vipere!

            Se extinse până la marginea puterilor şi scuipă:

            — Du-te dracului!

            Extenuat, desfăcu perdelele şi ridică storurile, apăsând cu toată greutatea trupului pe mânerele de alamă neunse la timp. Brusc, pleoapele i se zbătură mirate şi sufletul i se deschise de bucurie: afară ningea! În clipa aceea se simţi împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu.

            — Aruncă prosopul pe măsuţa joasâT”cIâs/mH<^ care se afla o tavă de tinichea, cu refituri d^Jnâncare – felii de şuncă uscate, un borcan de (castraveţi muraţi, cu enibahar şi piper, o grămăjoară de inuştar sleit, coji de pâine – îmbrăcă, precipitat, pantaloniî^t^ase peste umeri un pulover de bumbac, alb, cu guler înalt – atenţie la urmele vărsatului!

            — Scoase din dulap o sticlă de vişinată, îşi turnă un păhărel şi veni cu el în faţa ferestrei.

            — Bun sosit!

            În onoarea zăpezii aruncă băutura pe gât. Iarna şi zăpada îl fascinau. Trupul lui de lup se ascuţea acum pentru o luptă dură. Radu Zăvoianu intra în noaptea vânătă a iernii, asemeni neamului Iui de ţărani, frământat de impulsuri primare. Iarna, pe pământul României – ultimă etapă spre Septentrion – are gust de praf de puşcă, K e ca un halou al tuturor războaielor purtate şi câştigate sau pierdute, dar în primul rând purtate.

            Iarna, în România, suntem irigaţi de-o nebunie furtunoasă.

            — Jos frâiele şi răsturnaţi cădelniţa mizeriei! Strigă Radu Zăvoianu, inundat de puterea iernii şi îngenunche, trăgând spre el acordeonul.

            În poziţia asta, ochii lui distingeau prin fereastră doar vârfurile copacilor din Cişmigiu peste care se scutura zăpada. Ninsoare enigmatică – se strângeau în ea nopţile toamnei, reci şi dureros de singure, se stingea faţa pă-mântului şi se deschideau nopţi plantate cu năluci: nopţile iernii, ţigănci cu trup de taină şi inele de aur dansând pe străzile oraşului, nopţi în care inima lemnelor potrivite în cruce pe focul din vatră se schimbă în trandafir înalt, nopţi stropite cu vin şi luminate de lămpi cu abajurul verde, nopţi coborâte din bob de mărgean, nopţi în care purceii prăjiţi înviază şi se fugăresc cu iepurii, nopţi în care melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu, lerui-ler, şi se schimbă în colind şi în desfrâu al simţurilor, nopţi magice în care înfloresc lămâii în odăile femeilor abandonate.

            — Doamne, rosti Radu Zăvoianu, plimbând degetele pe clapele acordeonului, binecuvântează-1 pe bunicul meu în toată săptămâna Crăciunului! Timp de cincizeci de ani, în toate nopţile Crăciunului, el îţi ridica, cu lovituri de topor, în bălţile Dunării, biserici din ciolane de cal mort şi biserici din gheaţă. Erau muşuroaiele tale sfinte, altar şi cruce pentru sfinţii nerânduiţi în calendar, şi-n noaptea naşterii Fiului Tău punea în fiecare bisericuţă un bob de tămâie şi aprindea o luminare. Lumea ieşea pe maluri şi se închina: Petre Zăvoianu îl supără pe Dumnezeu, vezi-1, doamne, şi-1 pedepseşte! Şi tu i-ai ascultat şi 1-ai adormit între bisericile lui. La Bethleem era lumină şi el se schimbase în stâlp de gheaţă şi două ciori ţopăiau pe umerii lui. Do, re, mi, fa, sol, la, si, do, trebuia să vezi că altarul din urmă ţi-1 construise pe obrazul toporului. Tu eşti Petre şi pe piatră vei construi biserica mea şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cereşti. Dar cel ce construieşte pe gheaţă? El ce primeşte?

            Se sculă în picioare – acordeonul scâncea – se închină în faţa zăpezilor curgând mereu şi zâmbi. Două păsări – porumbei?

            — Trecură prin dreptul ferestrelor, pierzându-se spre strada Ştirbey Vodă. Se înfurie împotriva lor:

            — Leşuri cu fulgi! Nu permit nimănui să murdărească prima zăpadă. Trebuie să ne rugăm să ningă până diseară şi până mâine. Ninge la timp potrivit peste consumaţii neachitate, ninge binecuvântat peste idei fără acoperire, ninge turbulent peste monezile de trei lei, ninge cu zahăr emailat peste maşinile care leagă periferiile de centrul oraşului, ninge, cu foarte multă atenţie, peste patrula călare a Miliţiei care face rondul între Cartierul Băneasa şi Restaurantul, Doi cocoşi”, ninge cu sictir peste tipii care m-au respins de la Operetă, ninge fără pic de jenă pe căciula din cozi de vulpe a Astei Dragomirescu (opt sute de lei m-a costat!), şi ninge, ninge ca-n poveşti peste oraşul Bucureşti, construit între lacuri cu peşte – lipsă la apel peştele-piatră şi peştele-leu, prezentă, cu surplus de contingent, scorpia – construit pe pământuri atârnând de vii nobile şi îngrăşate cu capete de boieri scurtate cu multă vrednicie de toţi voievozii, turciţi sau ne. Garsoniera mea pluteşte pe un râu de sânge şi de vin, şi-n mediul ăsta umed, trebuia – dar n-am făcut-o, am fost prost!

            — Să-i plantez Astei Dragomirescu câte-un bob de fasole în urechi. Fasolea ar fi dat cercei, tufele – floare.

            Se opri încântat. Afară, peste oraşul pierdut sub zăpezi subţiri, se porniră să bată clopotele. Tunetul lor de bronz îndoia ninsoarea, iar vibraţiile se repercutau în pereţii clădirilor. Radu Zăvoianu simţi cum încep să-i rida genunchii. Oboseala încarcerată în oasele lui, răscolită de melodia îngânată a clopotelor, se exprima straniu şi neaşteptat în punctul de articulaţie cel mai savant al picioarelor – şi pentru început i se făcu frică – „cum adică să-mi râdă genunchii?!” – dar, uite, râdeau, senzaţie pe care n-o putea anula cu nici un argument, şi-a-tunci se gândi că-n istoria omenirii, în începuturile ei fragile şi lunecoase, bărbatul trebuie să fi purtat, în clipele de cumpănă, de retragere din faţa morţii, copiii legaţi de picioarele sale şi, fără îndoială, râsul lor îi atacase pentru milenii genunchiul. şi la fel plânsul şi disperarea lor, fiindcă orice nenorocire genunchii ni-i îndoaie întâi. Clopotele băteau mereu, dar nu despicau văzduhul, ci îl stratificau, îl împărţeau în etaje. Sus, în turnuri şi în mansardele biruite de frig, cântau clopotele patriarhiei, şi de pe planşeul acesta de răsfăţ solid, cu insule de sărăcie compactă (mansardele), sunetele urcau urmaşi spre cer, întru sănătate şi veşnicie, în zona etajelor de mijloc, acoperite cu iederă şi unde ochiul nu găseşte câmp liber, răsunau clopotele Bisericii Domneşti – cel puţin la asta se gândea Radu Zăvoianu – încercând parcă să topească drugii obloanelor, iar jos, prin dreptul uşilor de lemn sau de sticlă, cântau înfundat clopotele de la toate bisericile mici şi nerestaurate.

            — Tu eşti Petru şi clopotul tău va fi de gheaţă! Spuse Radu, cufundat în ploaia de bronz prin care s-auzea şi mătasea zăpezii curgând cu dor de sănii. Sau va fi un clopot de la gâtul turmelor în drum spre abatoare.

            Desfăcu braţele, exact ca la lecţiile de gimnastică din liceu, şi începu să se legene, clopot închipuit, peste o lume

            *#*” de umbre. Şi din toate clopotele care incendiau oraşul, el singur nu vestea nici o sărbătoare – era un clopot de zăpadă, cu limba din funie de borangic terminată într-un bulb de mărgele colorate, şi se legăna într-un pridvor deschis la vânt şi alături, pe o funie de cânepă, se uscau rufe prinse în cârlige de lemn, patru găini jumulite atârnau cu picioarele legate de un belciug îngropat în gura unui sfânt zugrăvit

            Se răsuci pe călcâie – zăpezi şi oglinzi şi din nou zăpezi – şi dintr-o „dată toate mărgelele se risipiră luminoase în sângele lui: îl văzu la fereastră, căţărat în platanul uriaş din faţa blocului, pe Eduard Valdara, jucător de fotbal în echipa Dinamo.

            — Sanie cu zurgălăi! Strigă Valdara, înaintând spre fereastră, cu paşi largi, pe o cracă groasă.

            Când ajunse la fereastră şi Radu-i întinse mâna, pe cracă rămaseră şase urme de paşi. ca şase căţei negri.

            Era ora 12,30, ningea ca în munţii Târolului sau ca în pădurile Transilvaniei şi doi din nebunii frumoşi ai marelui oraş se întâlniseră.

            Cel de-al treilea încă nu se culcase.

            *

            Eduard Valdara – 25 de ani, crăcănat şi blond, mai mult roib decât blond, „flegmatic şi indeşirabil” (aşa-1 definise Raminţki, conducătorul nedeclarat al grupului sau, dacă vreţi, ideologul lui) subţire şi parfumat ca ţigările americane – refuză ostentativ să apuce mâna lui Radu Zăvoianu. Calcă pervazul şi se aruncă în mijlocul camerei, respirând agitat, cu gura întredeschisă. Dinţii lui albi şi sănătoşi formau o coroană scânteietoare. Caninii, răzvrătiţi, lăsau totuşi impresia de pietre false.

            Radu Zăvoianu, aflat în relaţii proaste cu administraţia blocului, îl înhaţă de piept şi-1 zvârli pe pat. Valdara purta şubă de castor, un costum elegant de culoarea oţelului şi vestă galbenă ca haimanalele care populează, la 11 seara, străzile înguste din spatele teatrelor, pândind uşa prin care se retrag actriţele. Vesta din material ieftin plesni pe burtă şi Valdara aproape că izbucni în lacrimi.

            — Imbecilule! Îl apostrofă Radu Zăvoianu, vrei să fiu evacuat din bloc?!

            — Da, răspunse Valdara, ridicându-se şi descheindu-şi şuba, vreau.

            Blana de castor, inundată de lumina filtrată prin cristale scumpe, râdea în ape de plumb.

            — Ai merita să te cârpesc. Spuse Radu Zăvoianu, cu mânie reţinută.

            — Atinge-mă, şi te arestez imediat pentru ultragiu.

            — Bei o vişinată? Întrebă Radu. Ninge prea frumos ca să facem vărsare de sânge.

            Valdara refuză, scuturând capul roib.

            — Ce-i cu tine? Se miră Radu. Eşti bolnav?

            Valdara aruncă şuba pe covor şi se trânti într-un fotoliu, frecându-şi ceafa de pluşul moale şi odihnitor.

            — M-au scos din echipă, disciplinar, pe timp de zece zile.

            — Stai, îl opri Radu Zăvoianu, povestea trebuie spusă pe fond muzical.

            Înveselit, luă acordeonul şi atacă un cântec lăutăresc, alterându-1 cu masuri de vals, fox şi rock, o aiureală iritantă, bocete şi bufonadă de circ de provincie şi jale falsă.

            — Tenor castrat! Îl înjură Valdara.

            Radu Zăvoianu râse în duşmănie şi nu se opri. Cu tâmpla culcată pe umăr împerechea notele într-un vârtej delirant. Era un virtuoz al acordeonului, asemeni cântă-reţilor de jazz din New-Orleans, care improvizează pe o temă ore în şir, fără să urmeze o linie consacrată. Uitase de Valdara, uitase că n-a vrut altceva decât să-1 enerveze şi să-1 împace în acelaşi timp, cânta sau lega segmente de cântec, însutindu-le valoarea sau ucigându-le, pentru că afară se aşeza iarna, lumea se clătina în mătase albă, pe poduri închipuite, ridicate deasupra oraşului, se perindau păduri pline cu vulpi, şi fotografi ambulanţi, cu picioarele învelite în jambiere verzi, prindeau pe peliculă zborul păsărilor născute sub degetele luj. Uite, între hotarele Cişmigiului intrau valuri de păsări şi toate luau foc în zbor şi se schimbau în ninsoare, în frig aspru, în iarnă – şi peste iarna adâncă, peste săniile ei de gheaţă lunecând cu bătăi de clopot spre toate porturile lumii, plutea o bucurie intensă, haite de câni trăgeau sănii, lătrând vesel şi mai era şi o supărare uşoară, a lui Eduard Valdara, dar nu era o supărare adevărată, căci n-avea punte de atingere cu pământul, era o supărare pierdută pe copaci, pe crengile lor suflate cu sticlă adusă din Turingia sau din Pădurea Neagră.

            — Pauză, strigă Valdara, trebuie să plec!

            Radu Zăvoianu strânse acordeonul şi-1 depuse pe măsuţa joasă. Rosti scurt, frângându-se din trunchi:

            — Adio!

            Şi cu dragoste prefăcută:

            — Să ştii, Ed, că laşi în urmă numai suspine. Dar unde pleci?

            — Într-o oră trebuie să mă prezint la Direcţia Miliţiei Capitalei. Timp de zece zile, cât sunt suspendat din echipă, voi băga groaza în hoţi şi-n golanii din barurile de noapte.

            Se sculă şi porni spre şifonier. Umbla clătinat. Mers de călăreţ mongol.

            — Spune-mi, se întoarse spre Radu Zăvoianu, uniforma mea se mai află pe-aici?

            — Nu. A fost transformată, vopsită şi dăruită unei rude din provincie contra două sute de lei.

            Uniforma albastră şi elegantă atârna între costumele de concert ale lui Radu Zăvoianu, toate având reverele din mătase şi încărcate cu fluturi de sticlă şi paiete.

            — Al dracului, tare mai pute-a naftalină!

            — Levănţică! Preciza Radu Zăvoianu.

            — De-un lucru-mi pare rău, zise Valdara, chinuindu-se să-şi înfigă picioarele în cizme, că nu mai pot să plec cu Raminţki la frate-su la Constanţa. Mă invitase să petrecem acolo sărbătorile de iarnă.

            — N-o să se ducă nici el. Nu-ndrăzneşte să intre în Dobrogea fără gardă de corp.

            — Nu v-aţi văzut de aproape doi ani, dar eşti la curent cu tot ce i se întfmplă. Îl ţii sub observaţie?

            — N-o să se ducă la Constanţa, fiindcă începând de la Vadu Oii şi până-n buza Mării Negre, Raminţki e dator peste zece mii de lei. Şi persoanele care 1-au împrumutat au început să-şi piardă răbdarea.

            — Ca să vezi ce suflete de piatră! Zise Valdara cu dispreţ, în timp ce-şi aranja diagonala.

            — Ed, întrebă Radu Zăvoianu, când te vezi pus în hamuri, nu simţi nevoia să nechezi?

            — Ba da, răspunse Ed, şi părul lui era o tufă de iarbă cuprinsă de flăcări de miere.

            — Dă-i drumu, îl pofti Radu Zăvoianu. Pe cuvântul meu că chiar ai bot de cal.

            În clipa aceea, un val de ninsoare, împins de vânt, pătrunse în odaie, acoperindu-i. Polen de decembrie, fecundând bucuria. Valdara ramase nemişcat. Radu Zăvoianu desfăcu braţele, fericit că după o noapte de beţie fiecare fibră din trupul lui primea o porţie de vis curat.

            — Nechează! Strigă el. Vreau s-o faci pe nebunul până la capăt. Nu-i nici o şmecherie să intri pe fereastră fără să nechezi.

            — Încep, anunţă Valdara.

            Pauză scurtă, pauză de efect!

            — Acum cinci zile – în aceeaşi secundă Radu Zăvoianu regretă că-1 provocase – m-am întâinit pe stradă cu Asta Dragomirescu.

            Radu încercă să pareze:

            — E o târfă! Zise el, şi buzele-i tremurau.

            — N-o mai căuta. Uită că ţi-a fost nevastă.

            — Am visat că era bolnavă

            R – Te porţi ca un idiot.

            — Te rog să pleci imediat.

            — Te porţi ca ultimul idiot din România.

            — Mi-a telefonat ca să-mi spună că săptămâna asta vom petrece o zi împreună.

            — Nu-nţeleg ce urmăreşte, spuse Ed.

            — Marş afară! Marş la Raminţki!

            — Singurul dintre noi, zise Ed, care ştie să trăiască primejdios. Să trăiască adevărat.

            — Pentru că nu-i pasă de ceilalţi. Pentru că nu-i pasă pe cine distruge.

            — Numai cine trăieşte adevărat lasă amintiri. Ceilalţi mor definitiv în clipa-n care-şi dau sufletul.

            — Cară-te îa Raminţki! Urlă Radu.

            — Şi pe el 1-a sunat Asta, ca să petreacă o zi împre ună.

            — Marş, îţi spun!

            Ed, pus îa distanţă, deveni şi el distant. Gura i se strâmbă într-un rânjet arogant, iar în ochii lui mici, albaştri, cu reflexe aurii, se aprinse scânteia batjocurii. Acum semăna cu taică-su, un personaj foarte important dintr-un minister. Nu mai spuse o vorbă, îşi înfundă chipiul pe cap, cu mişcări studiate, se întoarse brusc şi părăsi camera, trântind uşa cu putere. O lovitură de tun se înscrise pentru cinci minute în pereţii blocului.

            — Fotbalist bou î Trebuia să-i rup un picior! Spuse Radu Zăvoianu, fierbând de furie. Pentru ei, Asta Dra-gomirescu nu e decât o căldare de foliculină.

            Zăpada curgea mereu înăuntru – afară, din burta cerului spintecată curgeau şi corbi – pe oglinda largă pulberea albă se schimba în picături de apă lunecând întregi spre rama în montură de plumb, aşa cum lunecă gândacii pe capacul smălţuit al unei casete, şi Radu, cu creierul înlănţuit de ură, se repezi sa închidă fereastra. După trei paşi se opri, cu ochii holbaţi, năuc, şi-şi pipăi puloverul alb. Puloverul era murdar de sânge, de la piept până la poale. Sânge cald, mirosind a fier şi încă a ceva nedefinit, puroi sau gaz metan. Duse mâna dreaptă la nări şi strânse, astupând şuvoiul. Apoi înainta încet până în rama ferestrei, mai mult ameţit decât înfricoşat, şi când lungi gâtul să înghită aer proaspăt, îl văzu pe Ed Valdara trecând printre copacii din Cişmigiu, cu mâinile în buzunarele mantalei, şi nu vru ca Ed să-1 observe, mândria, sau poate ruşinea, care, la el, spre deosebire de majoritatea oamenilor, era o faţetă a egoismului, îl sili să se întoarcă cu spatele la grădină. Răsturnat pe tocul ferestrei, cu şoldurile zdrobite în ungherul consolei de marmură care acoperea caloriferul şi servea în acelaşi timp şi de scrumieră, dovadă sutele de pete galbene de pe suprafaţa ei, îşi descoperi în oglindă trupul răvăşit de spaima prăbuşirii. Şi pentru că-şi trăia viaţa adulat de lumea convulsivă a barurilor de noapte, în care totul e provizoriu, inteligenţa, cântecul, veselia, lanternele de hârtie, freza toboşarului, beţele lui lustruite cu fosfor, zâmbetul serviabil al fetelor veşnic în căutare de străini bogaţi, o lume unde şi desfrâul umblă pe picioare subţiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin faţa tribunei unde prezidează moartea, primul gând ce-i străbătu mintea fu acela că dintre toţi artiştii pe care îi cunoscuse, în t&H* spp^w^ viaţă sau pe ecran, el singur se afla într-o poziţie complet netrucată pe marginea mormântului şi că nimeni nu filma scena.

            — Scuip pe filmele lor. Toţi mor fals, repetiţiile nesfârşite, succesul şi banii le sugrumă orice chef de-a se apropia de adevăr.

            Strigătul unui îngrijitor din Cişmigiu – „ăştia nu-s lupi ca toţi lupii, trebuie să bea apă la oră fixă, de-aia stau închişi în cuşti” – îl readuse între pereţii reali ai zilei. Se ridică gemând, ars de dureri în coaste, şi se mişcă spre oglindă, ca şi cum ar fi vrut să intre să se culce în lumina ei calmă şi inflexibilă, şi atunci văzu ca sângele se aşternuse în ţesătura puloverului sub forma unei trompete.

            — Trompeta Astei Dragomirescu! Îşi spuse Radu şi se aplecă s-o sărute, ca să trezească în ea raza cântecului pe care Asta Dragomirescu îl intonase pentru el, pe ţărmul Mării Negre, într-o noapte cu lună

            Când luna era urechea lui Van Gogh. Pierzând sare, pierzând sânge.

            Şi era atunci în iunie. Zilele ieşeau din lemn de tei. La barul „Lanterna piratului” fusese instalată o moară a sărutului. Funcţiona în trei compartimente despărţite prin pereţi de trestie roşie, trestie rară – cu destul noroc găseşti o sută de fire în două hectare de Deltă. Plătind o taxă de o sută de lei intrai ca să serveşti masa într-unul din cele trei compartimente – prima despărţitură se mai chema şi camera berbecilor, pentru că se aflau în ea doi berbeci de piatră – a doua, camera iezilor – se afla aici un singur ied de piatră, purtând în spinare, capriciu de sculptor nebun, un coş de cireşe, tot de piatră – iar a treia se numea camera viorilor, pentru că în trestiile roşii plângea un cântec de iubire si, de sus, printr-un sistem de ventilaţie foarte simplu, rudimentar chiar, ploua cu petale de trandafir. Surpriza, ieftină poate în alte părţi ale lumii, le ameţea pe fetele tinere. Sub petalele din care fumegau arome se abandonau sărutului şi îmbrăţişărilor. Stăruia în cele trei compartimente un miros de ciorapi de mătase, de bani şi de buze sfâşiate – amestec descreierat de senzualitate peste care plutea spaima de moarte, unită cu dragostea de moarte, fiindcă sub moara norocului muriseră, înghiţind otravă, un doctor pediatru şi o actriţă, şi moartea spectaculoasă a celor doi îndrăgostiţi plantase arbori de mister în jurul meselor de lemn afumat ascunse între pereţi de trestie.

            În acest colţ al barului, regat al melodramei, îl găsi pe Radu Zăvoianu telegrama expediată de primăria satului Mărăcineni, amplasat pe un promontoriu al Mării Negre. „Cu mult respect vă rugăm să veniţi să mutaţi moaştele părinţilor dvs. în noul cimitir.” Era o somaţie, nu o rugăminte. Radu îşi simţi dintr-o dată carnea grea, o împinse de la el pe fata din balet pe care încerca de-o săptămână s-o fure şefului de orchestră, trimise vorbă directorului că nu-şi mai poate susţine programul şi fugi, pradă unei stări vecine cu nebunia, la Ed Valdara. Ed se oferi să-1 ducă imediat la Mărăcineni cu maşina lui, şi tot Ed, fiindcă Radu, îndobitocit parcă de amintirea părinţilor morţi în detenţiune la canal, părea incapabil să acţioneze, îi telefona lui Rarnintki, propunându-i să-i însoţească.

            — Ed. Răspunse Raminţki, primul dintr-un şir de oameni, bunicul mort pe gheaţă, şi nişte părinţi morţi, cu nimic vinovat de moartea lor, precum şi ei cu nimic vinovaţi de moartea lor, totuşi mai vinovaţi decât el Dac-ai murit, înseamnă c-ai fost dator c-o moarte, şi când eşti dator înseamnă c-ai risipit, c-ai trăit fără căpătâi. El e primul din neam care se răstoarnă în des-frâu. Aur.

            — Bun, am înţeles, eşti beat, lasă uşa deschisă, venim să te luăm.

            Părăsiră Bucureştii noaptea, în jurul orei 2,30 – oră la care felinarele vomează lumină searbădă – în zori trecură Dunărea cu podul plutitor, şi dimineaţa – era duminică – părăsiră şoseaua principală şi se angajară pe un drum nenorocit deasupra căruia mai stăruia încă întunericul, ca o vegetaţie săracă. Ed, la volan, mesteca gumă mentolată şi din când în când îi venea să guiţe, pentru că simţea – mama mă-si!

            — Că-n ziua aia o să calce un porc, în dreapta lui, Raminţki dormea, respirând cu suspine prin colţul buzelor vinete şi vântul de pe întinsul Dobrogei – vânt tânăr, mirosind a alge fermentate şi a sare – îi umfla pletele castanii, iar Radu Zăvoianu. Înţepenit pe bancheta din spate, înregistra tăcut peisajul: grâu, clopotniţele ireale ale salcârnilor, porumbei stingheri, ceaţa fumurie pe marginea orizontului şi, departe, în nevăzut, străpunsă de fulgere, fântâna iluziilor, Marea. Radu nu scosese un cuvânt de la Bucureşti, şi Ed, impresionat de tăcerea asta semănând a deznădejde, tăcea şi el.

            „Tăcerea, calcula Ed, e laxa pe care-o plătim morţilor.” Dar calcula greşit. Radu Zăvoianu îşi făcuse din tăcere o armă îndreptată chiar împotriva lui, a lui Ed. „Ed, judeca Radu, e un fel de câine de primăvară, dacă i-aş vorbi, ar băga maşina în grâu şi s-ar apuca să facă tumbe.”

            Ajunseră la Mărăcineni, sat pe jumătate tătărăsc, imediat după răsăritul soarelui şi Ed opri maşina pe uliţa principală, în faţa primăriei. Miros de izmă fierbea în grădini, doi puşti în cămăşi zoioase cocoţaţi pe gardul de piatră calcaroasă al bisericii se pisau pe spinarea unui cal priponit de zid, străduindu-se să-1 nimerească în ureche, iar pe treptele primăriei, lipit de un negru de faianţă care ţinea în spate o cutie de scrisori – fără îndoială, negrişorul provenea de la o curte de moşier – fuma şi râdea, privind osteneala puştanilor de pe gardul bisericii, un bărbat tânăr, robust, tuns perie. Radu Zăvoianu coborî în drum, boţit, cu obrajii de culoarea fierului. Bărbatul robust înfipse ţigara arzând în gura puiului de negru şi începu să aplaude:

            — Să trăiţi, bine-aţi venit, vă cunosc de la televizor.

            Băieţi! Strigă către copii.

            — Ordonaţi, tovarăşu primar! Răspunse unul.

            — Veniţi să-1 vedeţi pe Radu Zăvoianu.

            Şi către Radu, continuând să aplaude, dar fără să pocnească palmele:

            — Suntem mândri e-aţi venit. Mă, se întoarse către copii, făcând o glumă tâmpită, tăiaţi gâtul calului şi furaţi-i clopotul.

            Şi din nou către Radu, strângându-i mâna şi scuturân-du-i-o cu putere.

            — Îmi place de dumneavoastră că sunteţi popular.

            — Şi pe deasupra harnic şi modest, adăugă ironic Ed Valdara.

            — Ah i ţipa primarul, deşelat de plăcere, ca un vânător pe care I-ar împuşca în călcâi un cocoş de munte, dum neaţa eşti Maori de la Dinamo.

            — Da, domnule, îl aprobă Ed.

            — Eşti fotbalistul meu preferat, continuă primarul frenetic. E o zi mare pentru mine. Sunt fericit, tovarăşe Zăvoianu, că 1-aţi adus aici pe Maori.

            Nu se ştie de ce pe Ed îl tutuia, probabil că sportul risipeşte distanţele şi apropie sufletele mai mult decât muzica uşoară.

            — Vreau să-ţi fac cadou un frâu tătărăsc să-i legi la iesle pe toţi portarii. Dar asta mai târziu, când ne-om fotografia. Chem şi-un om care vrea să-ţi sărute ghetele.

            Domnule, îi zise lui Radu, ce plăcere, pe cuvântul meu!

            Să mergem să regulăm afacerea cu oasele părinţilor şi pe urmă să intrăm într-un loc cu umbră deasă. Morţii cu morţii, Dumnezeu să-i ierte, şi viii cu viii.

            — Evohe! Se auzi în clipa aceea strigătul lui Raminţki, şi-i văzură trupul strecurându-se afară din maşină, cu şezutul înainte.

            — Sus mâmile! Spuse Ed, vesel, înfigându-i două degete în coaste.

            — Mă, detectiv de ploşniţe, o să sfârşeşti prost, zise leneş Raminţki.

            — Ştiu, la muncă brută, la cusut de saci.

            — Nu, zise Raminţki, la bătut ţăruşi pe fundul Dunării.

            Raminţki îşi scutură pletele, îşi frecă ochii gălbejiţi, înghiţi aerul curat ca pe-un pahar de vin băut în vie şi, când nimeni nu se aştepta, izbucni iar:

            — Evohe, evohe, evohe! Lătrat în lanţ.

            Radu şi Ed se uitară unul la altul, nedumeriţi: Raminţki vroia să-1 cucerească pe primar sau să-1 provoace?

            — Eu mărturisesc sărbătoarea, zise Raminţki. Scoateţi covoarele şi atârnaţi-le pe geamuri.

            — Noi, îl contră primarul, avem numai covoare de iută şi preşuri de zdrenţe.

            — Eşti dat dracului! Făcu Raminţki.

            Ed Valdara îl apucă de braţ şi-i arătă patru paraşute portocalii plutind calm, dar complet nelalocul lor, în cerul ăla beat de ceaţă fumurie.

            Raminţki ridică spre cer o carabină imaginară şi-i curăţă pe cei patru paraşutişti.

            — Jos, în grâu, somn de veci.

            — De ce-i seceraţi? Sunt frumoşi, zise primarul.

            — Eu sunt frumos, răspunse Raminţki. Şi trebuia să vin aici călare pe un cal de lemn Iar voi doi – cei doi erau Zăvoianu şi Valdara – pe jos, să ţineţi calul de că păstru şi cu mina liberă să mă apăraţi de rnuşte.

            Înecându-se de râs – îi gâlgâia carnea pe burtă şi la subţiori de-atâta plăcere – primarul îl întrebă pe Radu:

            — Unde Unde aţi găsit cârciumi deschise, noaptea?

            — Sunt peste tot, răspunse Radu. Dar hai să mergem la cimitir, sau dă-mi un om să mă ducă acolo.

            — Merg eu, nu va las pe alte mâini. Poftiţi E aproape, mergem pe jos. Cu care ocazie puteţi să vedeţi şi o parte din sat. Lumea de la ţară s-a schimbat foarte mult, vă asigur. Revoluţia socialistă.

            Porniră în grup – dimineaţa şi lumina ei violetă, furată parcă din nările cailor tătărăşti, atârna pe crengile salcâmilor şi la streaşină caselor de zid – primarul mergea la o jumătate de metru în faţă şi cosea cu picioarele, dând impresia că joacă în glumă nişte mingi imaginare, iar cei trei veniţi din Bucureşti mergeau aliniaţi, Raminţki, cu capul împins înainte, aspirând să-şi aşeze bărbia pe umărul primarului, Ed Valdara, rotindu-şi capul şi scriind cu ochii aurii pe pridvoare: frumos, frumos, se aprobă, Radu Zăvoianu mestecând două boabe de cafea scoase din buzunarul de la piept. Nervii lui tremurau, supraexcitaţi, era în pragul unei explozii, simţea că în spatele lor cei doi copii coborâseră de pe gard, luaseră ţigara uitată de primar în gura negrului de tuci şi fumau, în timpane îi vibrau acut toate zgomotele mărunte ale zilei şi, ca să înăbuşe explozia, dialoga cu un alt Radu Zăvoianu, mult mai calm decât el, cel de-acum.

            — Mie de ce nu-mi daţi ciocolată, domnule?

            — Sunt simple boabe de cafea.

            —

            — Scuzaţi. De Paşti am câştigat la tombolă un ou de ciocolată, mare cit un cap de învăţător, Mie, când îmi miroase ceva amar, cred că-i ciocolată.

            — Era legat cu fundă roşie?

            — Oul? Sigur că da. Dar şi-au bătut joc. Ştiţi ce era înăuntrul lui?

            — Bomboane.

            — Agrafe pentru păr! Cred că domnul cofetar era femeie şi s-a apucat să facă bancuri proaste.

            Într-un pridvor cu margini joase, un bătrân chel, cu mustăţi uriaşe, în cămaşă largă şi cu pantaloni soldăţeşti făcea gargară cu ceai de muşeţel. Apa pocnea în gâtlejul lui şi pocnetele alea ca de armă veche se amestecau cu sforăituri groase. Zărind grupul condus de primar, bătrân ui zvârli ceaiul printre dinţi în creştetul unui măr cu frunzişul asudat şi strigă hârâit:

            — Cine-a murit la canal s-a dus direct în rai. E scris că toţi morţii de la canal sunt acum în rai, la fân proaspăt şi la o litră de ţuiculiţa bătută cu zahăr.

            — Alo, făcu primarul, ameninţându-1 cu degetul, într-o zi o să te declar reacţionar bătrân.

            La colţul uliţei se întâlniră cu o fată în halat alb, cu sânii mari, pietroşi, punctaţi cu aluniţe. Păr blond, împletit într-o coadă groasă. Fata purta pe umăr un coş din material plastic în care dormeau trei copii dolofani.

            Raminţki râse spre copii – cel din mijloc tocmai căsca prin somn – şi-i spuse fetei cu toată sinceritatea:

            — Eşti foarte frumoasă. Sunt convins că te hrăneşti cu îngeri şi cu paraşute luminoase.

            Fata înclină capul zâmbind şi trecu mai departe. Ed rosti visător:

            — Dac-ar vrea, fata asta m-ar întoarce la credinţa în Dumnezeu.

            Primarul încetini pasul, ca să fie lingă Radu Zăvoianu. Cerul se schimbase, era acum un păienjeniş bălos, numai ochii primarului rămăseseră vioi.

            — Părinţii dumneavoastră au fost vinovaţi?

            — Numele! Ceru Raminţki, şi primarul tresări.

            — Artur, răspunse el. Nume rar pe la noi.

            — Artur e steaua furtunii, zise Raminţki, înaintând cu părul căzut în ochi.

            — Numai tata a fost vinovat. N-a înţeles revoluţia, era împotriva revoluţiei şi 1-au arestat. Mama a căpătat autorizaţia să-1 vadă, a venit aici şi-n trei zile au murit amândoi.

            — Trebuie că s-au iubit mult, zise primarul.

            — Ed, zise Raminţki, şi se opri, încovoiat ca un gât de barză. Uită-te, continuă el nervos.

            Ed se opri şi se opri şi Radu. Primarul, brusc stingherit, se aplecă şi culese o măciulie de scaiete, rupând-o între două degete. Erau în marginea satului, patru plopi umezi, cu înfăţişare funerară, se clătinau în vântul dimineţii, în fund, printre lanurile de grâu galben trecea un tren alcătuit din patru vagoane viciate de somn. Era un fel de jucărie rulând prin grâu, pauză dulce în viaţa monotonă a gărilor din stepă. Şi stepa toată părea incendiată de lumina griului, şi în margine, unde griul se înfrăţise cu un perete de maci şi altul de pălărnidă, se înălţa – apariţie brutală, incredibilă, stupefiantă – o movilă de oase descărnate. Două blăni de stejar, vechi, murdare de bălegar, fixate cu scoabe în doi pari îngropaţi, opreau alunecarea oaselor într-o albie ruptă de torenţi. În marginea râpii, o femeie mânca prune, cu ochii la nişte corbi de mare plutind cu aripile întinse în vântul dimineţii. Femeia ţinea între două degete un dinte de aur – trupul ei, încovoiat, părea că poartă în spinare movila aia de oase – şi ochii lui Radu Zăvoianu rămăseseră o clipă ficşi pe dintele ăla pe care femeia începu să-1 frece de rochie ca să-i redea strălucirea. Auzind paşi şi scârţâit de roată se întoarse şi salută, înclinând capul, maşinal, patru oameni care se apropiau pe cărarea dintre plopi, împingând fiecare câte o roabă încărcată cu sicrie de scândură galbenă legate cu frânghii – cel din fruntea şirului purta o vestă pe gustul lui Ed Valdara, având în buzunarul de la piept o floare culeasă din grâu – salută şi vru să spună şi-o vorbă, cu convingerea care ţi-o aşterne în suflet pacea câmpiei, dar în secunda aia intui înţelesul movilei de oase şi rosti altceva.

            — Sfinte Dumnezeule! Rosti el, apucând braţul lui Raminţki şi izbucni în lacrimi.

            — Radule, fii cuminte! Strigă Ed Valdara şi se repezi să-1 sprijine, iar primarul strigă vânăt spre cei cu roabele:

            — Toadere! Marine L. Două schelete frumoase pen tru tovarăşul Radu Zăvoianu. Cele mai frumoase. Şi cel mai bun sicriu.

            — Artur, zise Raminţki, disperat, taci! Pastele mă-si de treabă!

            Pe vorbele astea, Radu Zăvoianu simţi spărgându-se în el un obuz, fiecare bob de carne şi de sânge se încarcă cu fier, cu foc şi cu otravă. Se răsuci greoi, cu umerii frânţi, şi o porni spre sat ţinând în spinare negrul ăla de faianţă cu ţigara arzându-i între buze, corbii de mare şi două schelete frumoase, cu ghearele înfipte în gâtul lui.

            — Du-te după dânsul, îi ordonă primarul omului cu vestă pe gustul lui Ed Valdara, Şi ai grijă să nu se întâmple vreo prostie. Te fac răspunzător, să ştii. Îmi pare rău că şi-a pierdut cumpătul, continuă el spre Raminţki şi Valdara. Dar n-am nici o vină. Se face o şosea care să lege două judeţe cu minunatul nostru litoral, şoseaua trece peste cimitirul vechi, cei de la şantier au desfundat toate mormintele, puţin le pasă lor de durerea de fiu, de mamă sau de tată, şi-au îngrămădit aici muntele ăla de oase. N-am fost în sat să-i împiedic, am avut şedinţă la Constanţa, eu le-am zis să facem totul după datină, dar s-au purtat ca nişte porci şi vor plăti, lua-i-ar mama dracului. Tatăl inginerului ăla care n-a vrut să asculte a fost un bandit, tovarăşi, în timpul primului război mondial s-a îmbogăţit făcând contrabandă cu prezervative şi cu injecţii contra bolilor lumeşti. Le cumpăra de la Istanbul şi Ie vindea la Odesa şi la Constanţa. Marine! Strigă din nou, tulburat de accesul de isterie al lui Radu Zăvoianu şi de tăcerea ameninţătoare a lui Raminţki, ce-am zis eu, Marine?! Am zis, Marine, să aşezi într-un sicriu două schelete frumoase, cele mai frumoase, să spălăm oasele de mucegai cu oţet, să le ungem cu untdelemn

            — Poftiţi batista mea, se oferi Ed Valdara, idiot. Eu nu pot, fug după Radu. Uite, i s-a făcut rău, trebuie dus la dispensar.

            Radu Zăvoianu se oprise cu braţele răstignite pe gardul unei case. Omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara sta lingă el, mirosind liniştit un fir de izmă rupt din stepă.

            — Rămâi pe loc, îi spuse Raminţki lui Valdara. Acum n-are nevoie de nimeni. Plânge pe gard sau vorbeşte cu clinii. E dreptul lui să plângă. Artur, îi zise primarului, aici trebuia să fie şi-un preot.

            — Aşteaptă îmbrăcat gata la cimitirul nou. Azi în gropăm toate oasele, nu le mai putem ţine, cheamă cineva Inspectoratul sanitar şi ne amendează. De-aia vă rog să alegeţi sicriul. Situaţia ne obligă. Sau să aveţi încredere în mine.

            — E prima oară în viaţa mea când văd atâţia oameni morţi, spuse Ed, tremurând.

            — Oase de oameni morţi, îl corectă Raminţki. Artur – nu te supăra că-ţi zic pe nume, suntem de-o seamă – să-i spui preotului să plece. Peste morţii aruncaţi în groapa comună merită să fie rostite numai blesteme. Nici o rugăciune. Şi le voi rosti eu, Artur. Cu genunchii în ţarină.

            — N-o să-ţi dau voie.

            — Două schelete frumoase, repetă Raminţki, rar. E o vorbă mare, Artur. Hai să le găsim. Ed, vino cu noi.

            *

            Radu Zăvoianu se oprise îângă gardul de piatră cenuşie, gard plin de praf şi de însemne făcute cu cretă colorată – se repeta, obsedant, silueta masiv stilizată a lui Roger Moore – sufocat de durere şi de ruşine, o ruşine vecină cu leşinul, ruşinea că ani întregi amintirea părinţilor nu mai străbătuse până sub fruntea lui. Şi iată că acum, moartea, care latră pierdut în fiecare om fără ca urechea să înregistreze necontenita ei biruinţă, se ridică în el, vie şi apăsătoare, fără trup, idee a dezastrului în succesiune. Moartea, şi o putere mai mare poate decât moartea, care e putere definitivă, lovise nemilos în tot ce avusese mai drag pe lume, pentru că întâi sunt părinţii şi apoi copiii, care vor fi şi ei părinţi, moartea se unea acum cu o stea necunoscută, şi lovea a doua oară, mai cumplit şi mai înfiorător, aruncându-i în suflet osemintele părinţilor. Căci părinţii devenind uitare, trebuia ca fiul sa le poarte osemintele în el, în oasele lui, ca să le îngroape când va veni vremea sub acelaşi stânjen de pă-mânt – şi pedeapsa aceasta era nemeritată şi era dreaptă. Simţea acest lucru şi nu-1 punea în cumpănă. Plăteşti pentru tine, şi plăteşti şi taina nedezlegată a naşterii şi mai plăteşti şi asfinţitul nepronunţat de moarte, stă-pâna lui în legile lumii, ci pronunţat de oameni, care n-au fost învestiţi să dea acest edict, ci numai să-1 suporte. Durerea şi ruşinea că nu mutase singur osemintele părinţilor, înainte ca nişte inşi străini să desfunde ' ia l II mormintele – şi într-o primăvară, când bălţile Brăilei deschid spre cer ochi de nufăr, chiar se gândise să-i mute în pământul de-acasă – îi rupeau inima. Nu ştia să plângă, socotea, ca şi femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuţă, şi pe urmă tristeţea lui era prea adâncă, prea ascuţită ca s-o ude cu lacrimi, încordat ca o sabie, ridică ochii scăpărând fosforescent spre omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara şi-1 întrebă scurt:

            — Poţi să mă duci la o cârciumă?

            — Toate drumurile sunt unse cu supărări, răspunse omul cu vestă, numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri.

            Şi-I duse, tăind drumul prin stepă – pe o muchie de gorgan o familie de tătari cioplea iarbă cu coasa pentru cai – la un restaurant, pe malul mării. Nu era propriu-zis un restaurant, era un motel sau un fel de cabană de vânătoare, acoperită cu stuf, înconjurată cu pridvor de lemn şi având atârnat în loc de firmă un carburator de automobil. Omul cu vestă rămase jos, lângă tonomatul în vitrina căruia Radu Zăvoianu descoperi o fotografie de-a lui, în culori, iar Radu, strigând în treacăt spre barman: Whisky! Urcă în pridvorul scăldat de soare şi se aşeză la una din cele trei mese goale, se -sprijini cu ceafa de spătarul înalt şi aşteptă. O fată în costum naţional, îmbujorată de plăcerea de a-1 servi pe cântăreţul ei preferai – omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara trăncănise – îi puse dinainte, cu mişcări timide, vorbind ele singure despre fericirea căzută pe neaşteptate într-un suflet simplu, o sticlă de whisky şi una de apă minerală.

            — Luaţi cât doriţi, zise ea, răguşită de emoţie.

            — Mulţumesc. Am venit c-un om din sat, vă rog daţi-i de băut Ce vrea el.

            — Rachiu de cireşe.

            Fata purta papuci brodaţi cu mărgele şi gândăcei de catifea.

            Radu turnă în pahar, bău, strângând pleoapele, şi se şterse la gură cu capetele baticului înfăşurat în jurul gâtului. Băutura aurie, cu pigment de ierburi sălbatice şi parfum de ceară curată şi de grâu copt, deşteptă în el gândul că din clipa când îi muriseră părinţii – clipă oarbă, amestecată cu cenuşa, dar şi clipă a descătuşării, a eliberării din imperiul fricii, fiindcă moartea părinţilor, indiferent că se produsese într-o zonă a violenţei, anula din dreptul numelui său stigmatul: fiu de deţinut politic – se aruncase într-o viaţă lacomă şi absurdă. Zile fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă. Pentru care simţea acum numai duşmănie. Dar nu o duşmănie crâncenă, ci o duşmănie dezordonată şi suplă, o duşmănie capabilă să ucidă numai fantome. Şi când ridică al doilea pahar, pe care-1 goli cu răsuflări scurte, încercând cristalul cu unghia – sunet cuceritor, os de miel, unghie de înger – vru să-1 vadă, şi îl văzu pe Radu Zăvoianu ieşind din vârtejul zilelor fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă şi intrând pe plajă Uite-1 colo jos, îmbrăcat în frac, cu papion negru.

            — Umbrela deschisă îl apără de soare – calcă cu paşi mari nisipul gros ca tărâţa, deasupra lui, cerul, ciugulit de pescăruşi şi de încă două păsări albastre, se leagănă, înfiorat de briză, cerul e o cămaşă, Dumnezeu. Care s-a scăldat în mare, stă gol deasupra apelor şi dă din mâini ca să-şi îmbrace cămaşa, şi cămaşa nu-1 încape, a plesnit la subţiori, şi prin crăpături ies fulgere. Jos la bar, fata care 1-a servit cu whisky a deschis tono-matul. Spune-mi.

            — Cântă Radu Zăvoianu – spune-mi care-i preţul dragostei, şi peste vocea lui înalta şi unduioasă urcă vocea omului cu vesta pe gustul lui Ed Valdara:

            — Călare pe calul altuia îţi dă mâna să sari toate gardurile. Eu nu vreau să am de-a face cu unul care se preface că e al doilea şi de fapt nu-1 vede pe-al treilea. Conform cu situaţia, când eram mic ziceam că sunt urs de la Polul Nord, mâncam scrumbie, cu fraţii mei, şi deodată casa se transforma într-o vacă, şi noi călare pe spatele ei lingeam sare. Conform cu situaţia, dacă sunt supărat şi vreau să mă bărbieresc, mă duc la oglindă şi văd că în loc de barbă am fulgi de gâscă…

            Dragostea mea-nfloreşte sub ochii tăi Esli visul meu din nopţile de mai

            Înalt şi distant.

            — Strângând puternic minerul umbrelei. Radu Zăvoianu, cel din zilele fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă, trece prin prundul de scoici aruncate de valuri şi intră în apă. Până la genunchi. Până la brâu. Fără să privească înapoi. Din cer, pe o mânecă a cămăşii lui Dumnezeu, curg bani. Ploaie de turtii colorate. Şi el se duce mai departe. A scăpat umbrela. Geamandură neagră care se scufundă. Se înăbuşă. Smulge de la gât fluturele de cârpă şi-I aruncă, îl vor culege cu plasa pescarii de creveţi. Şi se duce mai departe. Şi pe când înaintează spre fundul mării, fata de la tonomat pune a doua placă şi de pe ea urcă vocea lui Raminţki:

            — Eram închis de trei zile, trebuia să mă cheme sus şi evreul din celulă cu mine mi-a zis: aşa că nu ştii de ce te-au luat?

            — Ştiu, ştiu.

            — Te vor chema sus, te vor bate, şi pe urmă-ţi vor da drumul.

            — Sunt nevinovat. Daca unul se atinge de mine, îi sucesc gâtul.

            — Domnule-domnule, tare eşti matale tânăr şi prost!

            Ce meserie ai?

            — Scriitor.

            — Domnule scriitor, ai o mamă, trebuie să te gândeşti la ea. Or să te bată – jos, în bar, cântecul lui Radu Zăvoianu se desfăşura încet, melodios, ca ploaia pe un perete de iederă – dar n-or să te bată degeaba, întâi or să te împingă, şi dumneata o să spui, de ce mă împingeţi, şi ei or să zică, aha, urli la noi, cine-ajunge aici, nu mai are drept la vorbă. Şi unul o să-ţi dea o palmă. Rabzi.

            Ce-i o palmă? Un fleac. Om nu-i ăla care o dă, om e ăla care o primeşte. Şi dacă-ai răbdat o palmă, merită să te revolţi pentru a doua? A treia vine singură. Şi nu mai contează. Contează că pe urmă o să dea cu pumnul.

            Dar asta dintr-o dată schimbă situaţia. Când te izbesc cu pumnul înseamnă că eşti cineva. Eşti om

            — Domnişoară! Strigă Radu Zăvoianu, sărind lângă balustrada de lemn, Opreşte, te rog, placa aia.

            — Dar am oprit-o, domnule, răspunse omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara. Noi ştim ce-i durerea, am oprit-o când trecea camionul cu oasele morţilor.

            — Când? Întrebă Radu, ou glas scăzut.

            — Adineauri. Ne-am descoperit, am oprit placa, şi prietenul ăla al dumneavoastră a zis: scoală-te în picioare, dar mi veni cu noi, şi dumneavoastră aţi zis, nu viu, Dum nezeu să-i ierte, şi el a zis, o să mă îmbăt azi ca un porc de mare.

            — Da, spuse Radu, mai ia un rachiu.

            Şi ridicând ochii pe zarea în care începuseră să fiarbă nori albi, prevestitori de furtună, descoperi patru zmeie, patru pogoane de carton colorat, zbătându-se să urce în cer. Cozile, şuvoaie de panglici, plesneau în vânt, ca steagurile sfâşiate.

            — E o fată din Bucureşti, îl lămuri barmanul. Vine aproape în fiecare duminică şi se joacă cu zmeiele.

            — Frumoşii nebuni ai manior oraşe.

            Radu Zăvoianu îşi încheie haina, coborî tăcut scările, străbătu curtea motelului şi ieşi în stepă. Mirosul ierburilor încinse de soare, bătute de vântul marin, plutea peste întinderi ca un suflet viu. Pământul, aromat ca tutunul de pipă, îşi legăna apele verzi la distanţă de două sute de metri de mare. Radu descoperi, uimit, că plaja sau ceea ce trebuia să se numească plajă era un câmp de sare, rocă dură, compactă., străbătută de despicături galbene. Scoicile, având forma portmoneelor pentru copii, lunecau zuruind peste această câmpie stranie. Coborî în albia secată a unui torent – lemne putrede, smocuri de iarbă moartă şi bulgări de bălegar se dospeau împrăştiate printre bucăţi de plasă rupte de năvoade, bucăţi de pluta şi schelete de peşti – şi dintr-o dată îşi simţi sufletul bătut în plăci nestemate. Durerea zbură din el. Şi inima lui, dezlănţuită din robia durerii, implora iertarea, desfrâul sau pieirea. La fel ca şi trupul mării, care arunca pe plajă coifuri verzi, smulse din capoil delfinilor.

            Prudent ca un ogar, Radu mai făcu zece paşi şi văzu într-o râpă o fată înaltă, brunetă, îmbrăcată în costum de pilot, fata sta în genunchi între pereţii de sare şi scutura, cu braţele întinse, sforile care susţineau cele patru zmeie. Mişcările o dezgoleau rnai mult decât dacă şi-ar fi dezbrăcat rochia – un arbore al speranţei trădându-se singur unui izvor de blesteme.

            — Bună ziua J spuse Radu, şi fata întoarse spre el o faţă rotundă, cărnoasă, în care râdeau doi ochi negri, imenşi, umbriţi de sprâncene groase.

            — Mă cunoşti? Întrebă ea, apropiindu-se. Asta Dragomirescu de la Teatrul S. Tu eşti Radu Zăvoianu.

            Radu îi strânse mina –, ce de nenorociri vor veni” – şi pentru că Asta Dragomirescu avea buzele umede, o apucă de umeri, îi răsturnă capul în îndoitura braţului şi o sărută lung şi ea nu se zbătu, se lipi cu tot trupul ei subţire de trupul lui şi cu mina ca de figurină îl mângâie pe păr.

            Zgomotul unei maşini care se apropia de stepă îi desprinse din îmbrăţişare.

            — Ed! Raminţki! Strigă Radu, întunecat.

            Ed şi Raminţki fumau, opriţi în buza malului înalt de doi stânjeni.

            — Am călcat un porc cu maşina, spuse Ed. I-am des picat râtul, mama mă-si!

            — Evohe! Urlă Raminţki.

            Asta Dragomirescu ridică de jos o trompetă, o duse la gură, înveselită de mutra lui Ed, şi începu să cânte. Ed şi Raminţki, care, asemeni lui Radu Zăvoianu, nu ştiau şi niu puteau să trăiască durerea până la marginile ei, înhăţară sfoara unui zmeu şi se rotogoliră în râpă, şi-n hainele lor, firele de pământ din noul cimitir se amestecau cu boabe de sare.

            — Asta Dragomirescu, ce naiba cauţi tu aici, fetiţo?!

            Strigă Raminţki. Şterge-o, Ed – se întoarse spre Ed, boxându-1 în plex – în ripa asta numai tu nu eşti de la Brăila. Noi doi ne-am iubit.

            Asta Dragomirescu negă, scuturând vesela braţul stâng.

            — Oricum, sunt primul bărbat care te-a sărutat. Prima poezie pentru tine am scris-o.

            — Şi mai păstrezi aberaţiile aâea de iepure jugănit?

            Ii întrebă Radu printre dinţi.

            — Cred că spuneam lucruri frumoase, zise Raminţki, cu voce anemică, dorind ca Asta să-1 confirme.

            Dar ea tăcu.

            Sus, între norii duşmănoşi, luna era urechea lui Van Gogh – sânge şi oase de mort – iar trompeta Astei Dragomirescu, de care atârna un şnur de mătase împletită, cânta clipa întâlnirii cu Radu Zăvoianu, şi Radu Zăvoianu vroia să înceapă ploaia şi el s-o poarte pe Asta Dragomirescu pe umeri până la motel şi s-o culce între ierburi extatice.

            Raminţki, sprijiniridu-şi greutatea trupului pe un singur picior, asculta înnegurat viscolul izbucnind din trompetă şi colindând apele mării.

            Bănuia, inconştient, că va învinge. Dar noi ştia, şi ar fi trebuit, că e o latură acră în victorie, învingătoare definitivă se dovedi vara, cu ierburile ei, pline de arome, sărutate de vânturi stârnite din semn. Imensă vară, lunga, nesfinţită de ploi, cu poalele date peste cap, imună în faţa oricăror gânduri urâte sau sfruntându-le, asemeni văduvelor tinere din mahalale. Praful galben al griului tocat de secerători în Bărăgan şi praful verde, dulceag şi aproape toxic, al arborilor fierţi de vânt, se răsucea pe străzi. Radu se însura. Fără invitaţi, ideea Astei Drago-mirescu, într-o zi de joi. Şi pe urmă, ei doi şi cu Ramin-ţki – Ed juca sau înnebunea în cantonamente nesfârşite, doar o singură dată pe săptămână, luni, putea să-i însoţească – evadau, zilnic, din marele oraş. Înghesuiţi în Volkswagen-ul ca o broască al Astei Dragomirescu. În iulie, la ştrandul mic din Mogoşoaia, lingă Palatul brânco-venesc – faţadă de cărămidă roşie, loggia, stâlpi de marmură imitând lemnul împletit al pridvoarelor de sub munte, parc englezesc, tufe de lemn câinesc, închizând pătrate de flori exotice, o gheţărie cu turn medieval, debarcader cu bărci libelulă. Teren artificial, pe margini supus paraginii. Populat de ţigani tineri, musculoşi şi obraznici, linguşitori cu autorităţile. Toţi pescuiau, cu precădere în sezoanele intrate sub interdicţie, ştiucă, biban, lin, roşioară, plasau capcane cu momeala otrăvită în drumul câinilor de pază din livada Palatului şi ştiau, linie îndărăt pe trei sute de ani, să organizeze, în loc ascuns, un chef cu lăutari, târfe şi bătăi. Raminţki îi iubea.

            — Îmi place, mă, să mă bălăcesc în apă murdară.

            Când eram mic, împreună c-un ţigan, făceam măscări deasupra ceaunului cu lapte al unui sergent de la-nchisoare, vecinul nostru din fundul curţii.

            Dar în august, în timpul carnavalului de două zile organizat de o uzină din Bucureşti – sute de bărci, cele mai multe de cauciuc, împodobite cu crini de sticlă luminaţi din interior, cu lanterne, mori de hârtie colorată, jucând tremurat în jurul insulei din faţa Palatului, mici restaurante plutitoare – când un ţigan îi găuri luntrea, iar un altul îi fură două căldări cu bere germană pusă la gheaţă şi se bătu cu ei, încasând pumni şi picioare în burtă, nu vru să mai părăsească oraşul. Asta Dragomi-rescu – îşi păstrase numele de fată şi după căsătorie – se îndârji să-1 cheme cu ei – şi avea numai o lună de la căsătoria cu Radu – la Mogoşoaia sau în altă parte. S-ar fi zis că se temea de-o unire prea lungă cu Radu, sau poate că Raminţki era martorul unei lumi de care trebuia să se despartă şi de care nu se putea despărţi fără s-o vadă mereu, câte puţin, până se topeşte şi se schimbă la faţă, căpătând pe nesimţite chipul celeilalte lumi.

            , Iată, îşi zicea Radu, ele se întorc speriate, neîmblân-zite, cu un curaj vrednic de plâns, spre o iluzie. Toate se întorc înapoi, spre ţara fetelor, de unde vor să fugă când împlinesc zece ani, şi unele fug la doisprezece.”

            — Lasă-1 să lucreze, îi zise. Raminţki lucrează şi aşa destul de rar.

            — Doar nu lucrează zi şi noapte? ' Lucrezi zi şi noapte? Îl întrebă Asta pe Raminţki. Înseamnă că scârţâie ceva pe undeva.

            — Ce întrebare! Şi ce concluzie stupidă! Elaborez greu, căci viaţa nu merge în fiecare moment în picioare.

            — Cade, merge şi de-a buşilea, e rea, arţăgoasă, nesuferită, mincinoasă, plină de praf, tăvălită prin gunoaie Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atât de fragedă şi duioasă, ca un ied ieşit dintr-un râu. Şi-atunci te-n-trebi, sau numai o parte a sufletului crede că se-ntreabă: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Când viaţa e frumoasă e cu mult mai năpraznică decât în clipele ei murdare. Mergi, respiri, suspini, rupi o frunză – şi eşti mai puternic decât Dumnezeu. Viaţa e mai apocaliptică decât moartea. Naşterea este ignoranţă şi inocenţă, dar moartea este numai ignoranţă Merg cu voi, însă nu azi, mâine… Seara, ascultând muzică, Asta Dragomirescu îi zise lui Radu, şi pentru el vorbele astea aveau să se constituie an obsesie:

            — Ori mă iubeşte, ori e o fiinţă invulnerabilă.

            Radu tresări, ochii i se înverziră. Calul care simte că î s-a dat funie, şi i s-a dat ca să fie pus la încercare. „Iată, mâinile ei vor să ştie când trebuie să strângă funia”, în semiîntunericul odăii, mai ales că ea şedea cu faţa aplecată asupra plăcii de patefon, ca un strop de ploaie gata să se rupă, să se prelingă de pe vârful unei frunze, nu-i vedea ochii, dar îi simţea plini de văzduhul întemniţat de dorinţa de risipire, încă nemărturisită şi nedibuită, însă vie şi periculoasă.

            — Invulnerabil, el_? Zise Radu. Mai de grabă zăpăcit de situaţia noastră. Ne iubim când este lângă noi şi asta poate să-1 fascineze, da, chiar îl fascinează, dar într-o zi o să-1 înfurie. Deocamdată observă, se preface că ne este indispensabil, dar într-o zi o să izbucnească, o să vezi.

            — Mi-ar place să-1 văd furios.

            — II iubeşti?

            — O, nu l Ce vorbe sunt astea? Eşti gelos?

            — În ziua când ai intrat aici am sărutat clanţa uşii.

            — Dă-mi o pară, ceru ea, neluând în seamă ameninţarea.

            Radu căută şi nu găsi. În frigider erau prune, sifon, compot de piersici, struguri timpurii.

            — Nu-i nimic, spuse Asta. O doresc şi-i simt gustuL Mult mai pronunţat decât dacă aş mânca-o.

            A doua zi, foarte devreme, îi sună Raminţki şi plecară împreună în Pădurea Pustnicul. O pânză de apă melancolică, poate duhul unui râu vechi, şi pilcuri de fagi, pe zeci de hectare, sunând sub vânt plini de sevă, în armonie cu toaca sunând în declin de la mânăstirea de peste lac – călugăriţele vând tot anul un vin ieftin, roşu, acrişor, păstrat în butoaie de lemn amar – şi o cabană ascunsă între şiruri de brazi, nepretenţioasă, cu camere în formă de chilii, dar fără aspectul bătrânesc şi jalnic al acestora. O cărare îngustă se izbeşte cu fruntea în apă numai la câţiva paşi de prag – pe marginile ei. Tufe de leuştean* şi de ştevie, ultimele pentru iepurii de casă ai cabanierului. Locul sângera de poftă de bine, şi ei închiriaseră două, pe urmă trei chilii – una pentru Ed, la propunerea lui Raminţki – şi rămăseseră acolo zile la rând, era vară, concediu, nu se numără zilele în august. Triumviratul iz-bânzii, dar mai mult al îndoielii. Deasupra casei zbârnâiau în văzduhul limpede cinci zmeie înălţate de Asta Dragomi-rescu. Seninul prezenţei regale. Dar Radu şi Asta nu dormeau în camere, lângă cabană era un şopron, scândură afumată de vreme, ruptă, putredă, plin de ierburi proaspăt cosite, se culcau pe ierburi, punând deasupra două pături de lină. Raminţki nu-i încurca, aducea vin de la mânăs-tire, se îmbăta, se scălda, ţinându-se cu rnâinile de pletele sălciilor şi izbind zgomotos apa cu picioarele, însă bărbia lui, mică şi transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză. Privindu-1, la masă, sau când şedeau tolăniţi pe terasa îngustă, ascultând bâzâitul din cuibarele de viespi de la streaşină, sau ţipătul de hârtie al zmeielor, Radu îl aştepta să emită un edict: ei, nu, nu aici şi nu lingă mine! Dar Raminţki tăcea, îl ghicise şi-1 fuma.

            — Eu sunt fumător bătrân, încarnarea ideii de fumător.

            Tăcerea înţelenită se prelungea în ofensă, e adevărat, degajată şi impersonală, dar acţionând asupra lui Radu mai profund decât injuria. Şi asta pentru că Raminţki îşi tipărea gândurile pe obrazul ronţăit de oboseală trainică:

            — Eu fumez pentru plăcerea pură a fumatului, eu re prezint viciul pur, când sunt eu de faţă, legea credinţei în bine nu există, eu sunt verificarea impulsului de rău

            (îşi bătea joc sau credea cu adevărat?), eu sunt viciul, talpa lui josnică şi sângele lui albastru, amestecat cu apa morţilor, viciul, sublimul sigiliu al vieţii, răsucit în ceară topită pe fruntea indignării. Care nu. E fruntea Astei Dragomirescu, nu-i aşa? Asta umblă toată ziua în costum de baie şi papuci de pâslă şi toată povestea e o pornire improprie spre răsfăţ, pentru că şi paşii ei sunt de pâslă, gemeni cu iarba, indignaţi până la căderea unghiilor de atingerea cu pământul, cu frunzele.

            — Dracu să te ia, înjura Radu, dar fără a îndrăzni să-1 atace.

            Între ei, în mod sigur, îşi zicea, până acum n-a fost nimic, nu e, şi totuşi, şi el, şi ea încearcă necontenit. Ea caută ziua de post în luna de miere, el verifică regulile jocului.

            Limpede: Asta Dragomirescu îşi ordona ziua şi fiecare clipă pentru a-1 fulgera pe Raminţki. Trecea pe lângă el ca întorcându-se de la o răsplată şi mergând în întâmpi-narea unei speranţe, lăsând în urmă dâre de uimire şi de pofte, de provocare chibzuită cu venin dulce, şi nici un indiciu că te mai poţi salva.

            Într-o noapte, după ce Radu o iubise, ea intră goală în apă, ca să lepede acolo atingerea, în râul scăpărând înviere, la întoarcere se opri în cărare, sub un măr rotund, cu crengi groase şi rare, spoite cu var, înălţă faţa spre lună şi rosti un fragment de rugăciune:

            — Dă-mi banii tăi, lună, să-i încălzesc între sâni şi să-i schimb în diamante.

            Şi Radu Zăvoianu, care o pândea de sub şopron, înţelese totul. „Acum se naşte pentru el, îşi zise. Şi nici nu e prevăzătoare”, şi se aplecă să-i adune rochia atârnată pe movila de iarbă. „Fugi de la geam, Raminţki!” vru să urle, dar uită imediat să se schimbe în lup: sub mărul cu fructele aprinse de lună şi de apele stelelor căzătoare, Asta Dragomirescu era fata veşnic tânără din picturile naive de pe lăzile de zestre ale bunîcelor. Asemeni acelor fete zugrăvite sub un cer de nuntă, se atârnase c-o mină de una din cele douăsprezece crengi ale copacului cu zodii, păru-i curgea ud pe umeri şi pe spate, adunat în coamă groasă şi de subţioara adâncă a braţului ridicat se apropia cu puii la culcare pasărea paradisului. Şi era în acelaşi timp zeiţa din fir de mătase galbenă de pe cortina de azur a unui circ mic, intrând, învăluit de buclele asfinţitului, pe străzile unui oraş de provincie, oraşul unic al mizeriei balcanice.

            Răsturnând în cale o lopată de lemn pe care fumega o colonie de gândaci roşii, Radu se duse cu rochia până sub măr. Asta îl privi surâzând. Îndărătul ferestrei, cât un pod de palmă, Raminţki trânti o înjurătură grea. Apoi, Asta Dragomirescu se strecură în rochie, mult prea supusă, părând mai degrabă că se prăbuşeşte într-o piele străină.

            — Aşa se aruncă un animal dornic de moarte în vârful cuţitului! Se gândi Raminţki. Aşa intră viermele într-o rană deschisă. Mititica, draga de ea! Încheie el cu voce scăzută, complet nelalocul lui.

            Porni pe uşa din dos a cabanei, spre restaurantul aflat Ea distanţă de-un kilometru, ca să-i telefoneze lui Ed Valdara.

            — Vino aici, dar vino repede.

            — Ce sa fac acolo? Mârâi Ed, neprietenos.

            — Păi ne cocoţăm amândoi pe acoperiş, ducem câte-un picior la gură şi cântăm cucurigu. Interesant ar fi să aduci şi o fată. Pentru mine.

            — Ştiu una, pe-aproape, dar nu e destul de prudentă.

            — Doar n-o aduci să construim biserici.

            — E mult prea liberă. Nu face, cred eu, să i-o arătăm Astei Dragomirescu, care abia a dezbrăcat rochia de mireasă.

            — Lasă tu chestiile astea cu jena şi aşa mai departe

            — Bine, zise Ed, miros că pe-acolo flutură steagul scandalului. O să vin să-mi rotesc sabia.

            Ed Valdara sosi dimineaţa, claxonând demenţial – muzica, tobele, lăncieri, la atac! Cu Dumnezeu înainte şi diseară vom dormi pe un pat de oase frânte.

            Opri maşina în poiana din care doi fazani clocotind zgomotos şi multicolor din aripi îşi luară zborul, aruncă pe geam cinci guri de ham, sfoară nouă, împletită temeinic, şi-i strigă lui Radu Zăvoianu, ieşit să prăjească felii de pâine pentru micul dejun pe grătarul cu cărbuni;

            — Salut, Johnny Holliday, îţi clăteşti măselele cu fum?

            Ce camforu mă-si v-aţi înfundat tocmai la mama dracu lui?! Am prins trei bariere pân-aici. Am belit ochii la o sută şaizeci şi opt de vagoane de marfă.

            Drept răspuns, Radu îşi smulse şapca de doc kaki şi o aruncă în el.

            — Cotonogar nenorocit! Picior de lemn. Ai venit să-mpuţi locul.

            — Te declar nul şi fără valoare, zise Ed. Îl vezi, Delia? Se întoarse Ed spre fata de lângă el. Incomparabilul Radu Zăvoianu. Fudul şi prost ca un articol despre timpul? Probabil.

            Asta Dragomirescu răsări din şopron, într-un halat vişiniu, cu dungi albe, cu părul în dezordine.

            — Ed, întrebă Asta prefăcut revoltată, cum îţi permiţi să-mi jigneşti bărbatul?! Dă-i un pumn, Radule. Drept în mutră.

            — Dragoste şi beţie, beţie şi dragoste, în vecii vecilor, amin, spuse Ed. Sunteţi cea mai năstruşnică pereche de porumbei. Asta, din rasa lux polonez. Radu, jucător moţat de Brăila. Ce-aţi făcut toată noaptea?

            În clipa aceea apăru şi Ramintki pe terasă. Era într-un costum alb, de vară, moda tenisului. Dar hainele astea nu-î prindeau. Tot ceea ce nu era neglijent nu cădea bine pe el.

            — Evohe! Strigă Ramintki, ca un apaş năvălind în tavernă. A fost o noapte foarte grea. Ed. Dar mai întâi a fost o seară de caprifoi.

            — O seară a sângelui de floare, dacă pot să mă exprim aşa, îl luă Ed peste picior.

            — Exact. Dar care s-a schimbat repede într-o noapte dureroasă şi pierdută ca să ia din noi clipele care-i lipseau să sature moartea şi să intre în noaptea adâncă a veşniciei.

            — Stai! Îl opri Ed. Sper că n-aţi băut şi ultima picătură de vin, sper că mi-aţi lăsat şi mie ceva.

            Ed închise uşa şi coborî în poiană, mergând în genunchi, în braţe cu o chitară bătută în mărgele verzi, solzi de peşte de la tropice, de gâtul căreia atârnau două cozi de păr blond, pieptănate fuior, pe care o fată smintită de fotbal şi le tăiase şi i le dăruise lui Ed în ziua când Ed a înscris trei goluri în poarta unei echipe străine. Lovi corzile cu degetele răsfirate, făcu o plecăciune şchioapă spre Asta Dragomirescu, şi, dând cu ochii de capra cabanierului, care rupea frunze dintr-o tufă de salcâm, lăsă chitara, făcu un salt, prinse capra de coarne, o trânti la pământ şi-şi îndesă gura în ugerul ei:

            — Mamă, eu sunt iedul tău. Cel mai sărman şi mai însetat, nu mă alungaaa, hrăneşte-mă.

            — Bravo, băiatule! Zise Raminţki. Tu-mi dovedeşti de fiecare dată că cel mai uşor lucru pe lume e să fii prost.

            Ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să mişti piciorul.

            Şi pe urmă începu ziua lor în cinci. O zi poate avea o mie de înfăţişări. Radu o aşeză imediat sub semnul culorii liliacului din cauză că mari brazde liliachii zvâcneau, între-tăindu-se, în partea răsăritului. „Prezenţa lui Ed împiedică jaful. Ed e norocul neaşteptat.” In fund, departe, pe zarea care devenea de alpaca, ziua trăia intens şi zvârcolit în doi nori; unul înfăţişa un profet flămând, al doilea un beţiv care se căznea să smulgă haina profetului. Ciupit de nişte cufundări şi de rândunelele de apă, lacul părea bolnav de vărsat. Vântul nu mişca. Zăcea cu aripile desfăcute pe maluri, vultur rănit, Radu aproape că-1 şi vedea, ciocul mai dur ca spada, ghearele lustruite în spinări de peşti şi păs-trând încă apoteoza şi scânteia de fulger a celui care ştie să lovească. Dar pentru ca legea profetului chiar proiectat pe cer, eu vă aduc pacea, să nu se împlinească, fata cărată pentru Raminţki nu-1 înhaţă pe Raminţki, iar la rândul lui, Raminţki nu încercă să şi-o apropie. Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase şi zgârciuri, cu ţâţele lungi până-n umeri, şi tot ce era carne pe ea tremura nervos, ai fi zis că pulpele şi braţele şi pânlecele ei sunt trei cordoane de furnici agitate: furnică lângă furnică împingând iluzii scunde spre muşchii obrazului, ca odată ajunse acolo sa încremenească într-o expresie calmă şi placidă. Dar asta numai până se îmbată. Căci Raminţki, dând chix în aşteptări, desfăcu sticle de votcă rusească şi Delia bău cot la cot cu el. Bău, îndulcind votca cu sirop de mesteacăn şi scobi cu briceagul, transformându-i în felinare, patru pepeni, înfipse în ei lumânări şi plantă felinarele pe meterezele unui castel de nisip de la piciorul debarcaderului. Iar după prânz, când se turti, dădu prima lovitură de tun: vru să facă dragoste cu Ed sau cu Radu.

            — Şi eu? Întrebă Asta Dragomirescu, râzând.

            — Tu? Cu ăsta gălbejita. Cu Raminţki. De când am venit aici, te-a ucis de trei ori din priviri şi te-a înviat.

            — Încearcă să fii cuviincioasă, o invită Radu, încă nescandalizat.

            Iar Ed îi zise lui Raminţki:

            — Nu e numai imprudentă, e şi bezmetică.

            — Ed, îl repezi ea, să verşi tu coteţul ăla cu iepuri la altă uşă. Aici miroase a turbă arsă şi m-ai adus pe mine s-o sting. E-he!

            Smucind din cap, aruncă val spre stânga părul de culoarea cetii. Cu jumătate de faţă îngropată în ceaţa, cu cealaltă plesnită de lumina ca de lemn despicat a zilei care coborâse în îndoială, ea continuă să bată cu saboţii într-un perete şi aşa destul de şubred:

            — Eu nu-s nici verde, nici albastră. Dar când îmi înfig ochii în cineva, Dumnezeu închide stingherit poarta casei, trage obloanele la fereastră şi scoală câinii.

            — Când îl mai vezi pe Dumnezeu, o sfătui Raminţki, roagă-1 din partea mea s-arunce un altar de carne pe tine.

            — Du-te dracului!

            Şi Delia reveni la Asta Dragomirescu.

            — Te cheamă Asta, mie să-mi zici Aia. Asta şi Aia!

            Să ne ţinem de mâini şi să ne rotim până cădem. O, se lăsă ea în voce, ce-mi spune faţa ta rotundă şi frumoasă?

            Îmi spune că înţelegi prea târziu ceea ce ai făcut prea devreme. Dacă ai făcut, şi ai făcut! Trebuie să ai îndrăzneală să fii împotriva tuturor.

            — Opreşte-te! Îi ceru Ed. Dacă taci, diseară tragem amândoi cu arcul, la semn, în ţânţari.

            — Sunt beată, scânci ea, strângându-se în el cu umerii mult căzuţi, ca şi cum ar fi cărat găleţi de apă.

            — Lasă, zise Ed. N-o să te spânzurăm de picioare.

            — Închide-o în casă să doarmă, se enervă Raminţki.

            Pui de târfă slută!

            — Hei, ce neam de guşter eşti tu, ofticosule!

            Şi începu să plângă şi, pentru prima oară, furnicile alea din care părea construită i se mişcară şi-n muşchii feţei.

            Ed o împinse spre cabană. Ea se împotrivea uşor, încor-dând picioarele, nu pentru că n-ar fi vrut să meargă, c-' ca să câştige un pic de independenţă pe care s-o risipească mângâindu-1 moale pe ceafă, cu degetele lungi, nesărutate şi arzând de patima sărutului.

            — Să ne punem lângă pat o brazdă de brânduşi, să cădem în flori când ne sculăm.

            Lângă uşa se opri, îşi şterse lacrimile cu braţul şi strigă peste umăr:

            — Doamnă şi domnilor, iertaţi-mă, dar duceţi în spi nare o raniţă cu păsări moarte. Toată lumea vede.

            — E teribilă l zise Asta Dragomirescu, în urmă. Spune tot ce-i trece prin cap. Spune chiar mai mult decât gândeşte.

            — Puhoi de lături, se strârnbă Raminţki.

            — Tu i-ai cerut lui Ed s-o aducă l îl învinui Radu.

            — Da, recunoscu Raminţki. Ca să deşertăm în apă raniţa aia cu păsări moarte şi să prindem raci.

            — Atunci fi-o deşertăm. De mult am chef să-ţi tai o ureche şi s-o bat în cuie pe un par.

            —

            — Isprăviţi odată! Zise Asta, plictisită. Când bocăniţi din copite sunteţi bătrâni şi urâţi. O, Doamne, ce aiureală!

            Şi fiindcă ochii lui Radu, fixând-o, deveniseră fosforescenţi, se scandaliza:

            — Te uiţi la mine ca şi cum aş pluti la două palme deasupra pământului! Ce vrei? Ce vrei? Ce vrei?

            — Nimic, răspunse el cu glas ruinat. Absolut nimic.

            Şi Asta Dragomirescu nu văzu că vorbele se desfac de pe înţelesul lor şi se dau un pas îndărăt.

            — Du-te şi smulge mărul ăla, zise. Mărul ăla te în nebuneşte.

            Tăcut, Radu se întoarse cu spatele la ea şi la Raminţki, refugiindu-se într-o înfrângere provizorie.

            „Eu sunt mărul.”

            Şi el era mărul. Sucindu-şi paşnic frunzele pe care Asta Dragomirescu le încărcase cu seva violenţei şi tot ea le uscase. Tăcând desăvârşit şi întunecat, Radu intră în cabană, în odaia vecină cu a lui Ed şi şezu închis acolo până seara.

            „El şi ea şi ceilalţi doi, toţi patru închişi într-un pepene uriaş, şi eu deasupra, pe creastă, cu tesla, cu toporul, cu ferăstrăul, cu joagărul, dar cu labele sfâşiate în sârmă… Care-i felia mea de pepene şi ce fel de seminţe sunt în ea?”

            Seara, când soarele se stinse în lac, strângându-se ca un bulb de sânge închegat pe crucea mânăstirii răsfrântă în ape, veşnică închinare mută la trei peşti care-au săturat un popor, Radu ieşi din nou în poiană şi Raminţki îl întâmpină, fărâmând în palme pâine de secară pentru două găini.

            — Păcat că nu te-ai sculat mai devreme să vezi luna răsărind! Era ca un şarpe încolăcit pe un os aruncat de Dumnezeu la câini.

            — Dumnezeu ia masa de seară deasupra mânăstirii de vizavi? Îl întrebă Radu.

            — Bineînţeles, zise Rammţki, Ed şi fetele se dau în leagăne.

            — Care leagăne?

            — Alea cinci guri de ham aduse de Ed. Le-am legat de craca fagului de lângă debarcader.

            Se duseră la lac. Ed şi Delia, urcaţi în acelaşi leagăn, se balansau gălăgioşi. Delia se trezise şi era de-o veselie nenaturală, vrând, probabil, să şteargă impresia penibilă întipărită în ceilalţi.

            „Ce podoabă de soi, ce glumă proastă, se gândi Radu. Ţârâie şi tot ţârâie.”

            Pentru el, în clipa aia, Delia era o funie lungă pe care-cineva a înşirat o mulţime de greieri descreieraţi. Dacă i-ar fi ştiut gândul, poate că Delia s-ar fi oprit înfricoşată. Dar nestiindu-1, chiuia scurt şi gutural, ca şi cum ar fi avut plămânii îndopaţi cu ceaţă, şi când leagănul se apropia de pământ, proptea picioarele într-o vână din rădăcina fagului, şi Ed, cu chica lui roşcovană, gata oricând să se transforme într-o flacără, îi cădea, icnind, în spinare, ea striga: „Hiu, ţin-te bine!”, îşi lua vânt şi zburau amândoi, forfecând aerul şi fantasmele ridicate din lac, în frunzişul bogat de deasupra, intrând în el până la genunchi şi până la coapse. Un fel de dor de-a te pierde şi de-a te mistui, botezul ideii de-a te urca la cer, repetat mereu, cu înverşunare crescândă.

            Asta Dragomirescu, în leagănul din marginea şirului, purta pe cap o coroană de nuferi şi de irişi. Îmbrăcase o fustă-pantalon, foarte scurtă, în nuanţa serii, şi o bluză de batic alb, isprăvită la spate în două capete de eşarfă. Trupul ei zvelt, de purtat în braţe, lung şi lacom de lene, luneca uşor, înainte şi înapoi, peste castelul de nisip,. Luminat palid-portocaliu de felinarele făcute de Delia.

            Radu se urcă în leagănul gol de lângă Asta, o cuprinse cu braţul stâng, ea se plecă cu tâmpla, zâmbind stins, şi el o sărută. Pe tâmpla şi pe faţa ca o superbă, imensă picătură de lună neagră în care ochii ei lungi şi frumoşi şedeau să se spargă de pacostea unei dorinţi pustiitoare.

            — M-am închis în odaie ca să nu te bat, îi zise în şoaptă. Dar într-o zi

            — Bine, conveni ea, de departe, într-o zi o să mă baţi.

            Şi continuă spre Raminţki, suit în picioare în leagăn, dincolo de Radu:

            — Ramintki, tu, care le ştii pe toate, ce se află pe faţa nevăzută a lunii?

 

Attachments