PDF Ingerul a strigat de Fanus Neagu carte de citit

Ingerul a strigat de Fanus Neagu

I

 

 

    ÎN MARGINEA DUNĂRII SE LEGĂNAU ANCORATE douăsprezece luntri. Pe botul lor se uscau vîrşii, prosto- voale şi plăşi ude. Un băiat cu şapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate — avea obiceiul să se tîrască prin ierburi după ouă de pasăre — şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului, întinsese o scîndură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare, ţi- nînd sub braţ două păpuşi de lut, coapte în foc, pietrificate, ca nişte mici monştri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptîndu-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vîntul aducea miros de nămol.

Băiatul părea adormit, dar nemişcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieşite la pradă, toate simţurile-i şedeau la pîndă. Deasupra peretelui de piatră, în faţa casei lemnaru­lui, taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau, stri­gau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi. Cînd gălăgia creştea, acoperind plescăitul valurilor, băiatul se ridica, se frîngea de trunchi, scotea din luntrea de la pi­cioare, vîrîndu-i două degete în urechi, un peşte şi-l arunca fulgerător în luntrea lui taică-său. Patru crapi cu burţi aurii, lungi ca pe picior, atîrnau cu gurile prinse într-un covrig de sîrmă din vîrful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mişcări iuţi, el desfăcu bri-ceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alunecos, trase peste gura unui crap şi, cu el în braţe, străbătu scîn­dară de-a-ndaratelea, cu ochii aţintiţi spre mal, intră în luntrea lui taică-su şi-l ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc.

Peste ani, povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună:

— Faţa mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lu tata i s-a tras, oricît v-ar părea de ciudat, de la culoarea feţii. Nenorocirile mele n-au rădă­cini. Unchiu Petrea Dună, care-l ura pe tata, spunea că asta e culoarea feţii înecaţilor. Erau cumnaţi. Mătăhălos, ştirb, cu respiraţia greoaie, şuierătoare, ca şi cum i-ar fi scîrţîit în piept o scîndură udă, unchiu Petrea Dună, care era lem­nar, ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard şi să-l bată în cuie.

— Aş face un lucru de toată frumuseţea, zicea. Doar tot unu din branşa mea l-a ţintuit pe cruce pe Domnu nostru Iisus Hristos.

Motivu duşmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălin-  du-se aproape goală, la soare, pe un covor de pîslă de pe vasu unui grec din Brăila, care venea şi cumpăra pepeni de la noi din Plătărăşti. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atîrnaţi, bătăuş şi beţiv, care îndoia şi fiare la circ, într-o seară au intrat amîndoi în Dunăre să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. Şi mereu în acelaşi fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiş, clădit pe fundu apelor, iar tata coboară la ea şi fac dragoste. Visu îl îngreţoşa. La început, în primu an, se scula furios şi arunca cu bolo­vani în Dunăre. Da, cu timpu, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt, mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesă­nătoasă a feţii.

— E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundu apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei, apa e rece ca gheaţa, e apa înecaţilor, intri în ea şi te faci alb cum e caşu, cum sînt înecaţii.

În scrînteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei...

Deocamdată însă băiatul avea zece ani, ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vîscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti.

 

În primăvara aia trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în cîmpia Brăilei: hoţul de cai Costică Gurafoii din judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi l-a vîndut grajdului de curse Marghi­loman; pretorul plăşii Movila Miresii a fugit în Austria, pe un şlep care transporta grîne, cu o învăţătoare de sat, devenită peste cîtva timp cîntăreaţă într-un local de noapte celebru, iar prinţul Alexandru Şuţu, poreclit Buric, con­strui lîngă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom.

Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese între moştenitori, iar furtul săvîrşit de Costică Gurafoii, pe te­ritoriul de acţiune al altui hoţ vestit, Ţulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă începutul unei bătălii surde, cu vînzări jandarmilor, între hoţii din cele două judeţe: Ialomiţa şi Brăila. Ţulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mînjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gît. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mîndreţe de cal, care lua foc sub pi­cioarele călăreţului, pentru că Ţulea împinse răzbunarea mai departe: dădu pe faţă vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi să le ascundă.

Ca să-l împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducînd-o cu el şi pe sor-sa, o fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică, şi pielea ca laptele în care-ai vărsat cîteva picături de vin roşu.

Îl găsiră pe Ţulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şo- roagă, pe Dorobanţi, la capătul dinspre strada Galaţi. Era joi, în săptămîna dinaintea Paştelui, mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Ţulea se spăla la cişmeaua din curte. Tînăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, îşi îndoia
ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe gru- maji. El se scutura, suflînd zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cît să încapă în pumn, îi atîrna de curea pe şold.

Hoţii se priviră scurt — Costică Gurafoii era mic şi vînjos, cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă — şi bătură palma.

— Ce-i cu voi, rîse Ţulea, aţi venit să daţi cu nasu prin beciurile Brăilei? Nu-i de trăit acolo, rîgîie broaştele de te bagă-n răcori.

— Am venit cu sor-mea să îngenunchiem diseară la ale douăşpe evanghelii.

Ţulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa şi ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoţul din Brăila, luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă. Ţulea, focos, o ridică de subsuori, o aşeză în găleata smulsă din mîinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie, unde se întinseră la băutură.

Înainte de asfinţitul soarelui, la ceasul cînd în om co­boară liniştea amestecată cu spaimă — clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş — Costică Gurafoii se duse cu Ţulea la biserica din spatele Pieţii Sărace, şi-l puse să jure la icoana sfinţilor arhangheli că va face cu­nunie cu sor-sa. Întorcîndu-se la cîrciumă, s-au întins pe spate,   într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, şi au dat gata cîte un butoiaş de bere.

Ţulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii şi oa­menii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieşit în curte, au scos trei cai din grajduri şi pînă în zori au fost înapoi la malul Ialomiţei. În Valea Plopului, din coasta tîrgului Urziceni, hoţii s-au oprit să-şi mai spele gîtul cu cîte-o oală de vin şi au cîntat un cîntec despre cei trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cîrciumii.

 

Trei cai murgi, cu frîul lat,

Doamne, că nu i-am furat...

 

Şi ca refren, un crîmpei dintr-un cîntec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţei din Bucureşti:

 

Hai, cîntaţi, cîntaţi splendid,

Voi, ghitare din Madrid.

Caar-meen! Caar-meen!

 

În jur, cîmpia mirosea a primăvară şi un vînt călduţ cioplea ridicăturile de pămînt de pe întinderea ei nes­fîr- şită.

A treia întîmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia, unde, de Anul nou 1934, Alexandru Şuţu (Buric), din spiţa domnitorilor fanarioţi, se logodi cu o prinţesă Ştirbei, Ana, de şaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă pentru nuntă unei uzine din Anglia două avioane. În martie, prinţul plecă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să i se constru­iască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. Îl vroia lîngă aripa nouă a conacului, cu vederea spre Dunăre.

Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurătorile şi să indice unghiul de înclinare al pistei dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stînga curţii, unde se mai aflau şi două mori de vînt pentru în­frumuseţarea decorului. Dar Marin Doancă, administra­torul de la Plătărăşti, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vîlcea din Argeş, locul lui de naştere, încolţit de inginer, care ameninţa şi înjura, Doancă avu o idee salvatoare: se gîndi să pună mîna pe pămîntul ţăra­nilor din hotar cu curtea prinţului. Erau treisprezece familii care stăpîneau acolo vreo patruzeci de pogoane, rămăşiţe de la împroprietărirea de după primul război mondial.

Logofeţii îi strînseră pe ţărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu faţa stacojie, parcă veşnic tăiată de crivăţ. Avea pieptul lat, pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care ochii mici sticleau veseli. Pe ţărani, de cînd apăruse Terente hoţul, împărat peste bălţile Bră­ilei, îi numea „cumetrii lui Terente”. Mirosea în perma­nenţă a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică-su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrîn. Marin Doancă îi moş­tenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că, în ca­fenelele Brăilei, trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întîlnirile cu el. Ţăranii se temeau de el.

— Prinţul tunde oaia, spuneau ei, Marin Doancă o ju­poaie.

Intra des în cîrciuma lui Fănică Măxineanu, bea cu cine se nimerea, iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci, atît la el acasă, cît şi la alţi oameni din sat. Mînca din pomana porcului şi primea bucuros cele cîteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul.

Cei treisprezece ţărani îl întîmpinară pe treptele pri­măriei.

— V-aţi adunat, cumetrii lui Terente? întrebă el rî- zînd. De cînd cu hoţu din Carcaliu vă cîntă toate păsă­rile. Prinţu vrea să vă cumpere pămîntu, anunţă el coborînd. Prinţu...

— Unde e prinţu? întrebă Barbu Căpălău.

— În Anglia.

— Sănătos?

— Slavă Domnului, nea Barbule, n-are nimic! Cine se scoală de la masă cu frimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Eu zic să nu vindeţi. Fără pămînt, ţăranu e fără mîini şi fără picioare.

— Păi dacă vindem şi pogoanele alea, zise Căpălău, putem să ne băgăm cu gîtu-n laţ.

— Aşa-i, nea Barbule, să nu vindeţi. Să faceţi schimb. Prinţu are o moşie şi în Dobrogea, la Aguleşti. Pentru un pogon aici, dă patru pogoane în Dobrogea. Aici aveţi cîte trei, acolo o să aveţi cîte douăşpe pogoane. E o treabă, nu? Şi aveţi şi marea, la doi paşi de sat. Adică peşte, căcălău. Semnăm actu la notar şi în cinci zile, plecarea. Zi că n-ai noroc, mă, cumătru lui Terente?! îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu, unu cu faţa ca de înecat.

— Oi fi avînd noroc, da n-am căruţă. Nici eu, nici Titi Şorici.

— Vă dau una de la curte. Veniţi la rotărie şi alegeţi una dintre ale vechi.

— Gratis? întrebă Şorici.

— Să zicem că daţi şi voi acolo două oi. E ca şi gratis. O să mă pomeniţi în neam pentru binele ăsta.

— Dar cu casele?

— M-am gîndit şi la asta. Cine vrea, vinde, ăla care vrea, face schimb şi cu casa. Avem la Aguleşti case pentru zilieri. Îi scoatem şi intraţi voi în ele. Actu e la notar, semnaţi-l, şi să fie într-un ceas bun.

— Şi dacă n-o fi? se îndoi Şorici.

— De ce să nu fie, mă, îl costă ceva pe Dumnezeu?

Se urcă în docar şi plecă.

Ţăranii îl priviră din urmă, neliniştiţi, frămîntîndu-se în ei, înfricoşaţi dar totodată ameţiţi de mirajul pămîntu- lui care-i aştepta.

— Douăşpe pogoane, măicuţă doamne!

Ispita li se strecura în suflet cu atît mai mult cu cît pe uliţe se răsucea un pui de vînt cu miros de pelin abia ră­sărit, Vîntul îţi intra în haine, în păr, în nări, dracu să-l ia, parcă se stîrnise anume să-ţi fure minţile.

— Măi, parcă m-a secerat de la genunchi, spuse Barbu Căpălău.

Ceilalţi n-avură timp să mai zică nimic. Dinspre coada Noianului — o groapă de vreo cîteva mii de hectare, care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului şi e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării — se auzi un bocet prelung şi pe uliţă năvăli, urlînd, o ceată de milogi în zdrenţe. Se apropiau în cîrd, bătînd cu pumnii şi cu ciomegile în porţi, să fie miluiţi, iar în urma lor se tîra o altă ceată, de ţărani. Din vălmăşagul milogilor, o muiere înaltă, despletită, cu rochia ruptă pe şold, mînjită pe faţă de funingine, trăgea cu un băţ pe scîndura din garduri, ridicînd toţi cîinii în picioare. Se jelea cu voce ascuţită, înfiorîndu-ţi carnea, iar în ceata ţăranilor care se îngroşa mereu, femeile îşi făceau cruce.

Cei treisprezece uitară de pămîntul de Ia Dobrogea şi se amestecară şi ei în grupurile ieşite la porţi, ca să pri­vească cerşetorii cum înaintau, scălîmbîndu-se şi răcnind, spre partea de jos a satului. Cu două zile în urmă, aceiaşi milogi mai străbătuseră o dată Plătărăştii şi ţăranii afla­seră uimiţi că nu erau milogi, ci boieri din Bucureşti, veniţi să petreacă Paştele la Foti Tomescu din Lacovişte, cale de 50 km, în Bărăgan (Foti Tomescu avea cinsprezece hectare de vie, o parte din Noian şi băcănie). Muierea cea înaltă, nevastă de negustor pricopsit, ţigancă sadea de neamul ei, dimineaţa îi îmbrăca în haine luate de la ar­gaţi, îi urca dă­- rîmaţi de chef în docare şi-i ducea să se joace de-a schilo­zii prin satele de la Dunăre. Iar boierii, cerşind, treceau dintr-un sat în altul, ca într-o chemare voluptoasă spre pră­buşire.

În amurg, Marin Doancă, mai mult ca o demonstraţie de forţă, băgă tăvăluguri de piatră pe pămîntul celor trei­sprezece ţărani, iar ăştia, fără să se fi vorbit dinainte, se strînseră cu toţii acasă la Costache Andrei. Che An­drei — cum îl strigau oamenii mai pe scurt — trăia sin­gur, într-o casă la cîţiva metri deasupra Noianului. Ne­vasta îi murise, Gicu Catîru, singurul lui copil, lucra la Brăila, factor poş­tal. Mărunţel, cu faţa ca un bot de vulpe, Che Andrei purta tot timpul, petrecută pe după cap, o bentiţă de postav negru, ca un cerc de cofă, care-i ascun­dea golul ochiului drept. Ochiul i se scursese, lovit de o schijă de obuz, în războiul balcanic. Luat prizonier, trăise doi ani în Anatolia — se jura că în Asia nu creşte altceva decît alior — şi ajunsese pînă la mormîntul Domnului, la Ierusalim, dar nu se consi­dera hagiu din pricină că fu­sese dus acolo cu forţa să lu­creze. În tinereţea lui băuse rachiu cu vadra, o turcoaică, pe care o înjura şi în somn, îl lecuise de această patimă dîndu-i să înghită o zeamă de buruieni descîntate (încurca lucru­rile, o dată zicea de turcoaică, altădată de unul Stan Vrăji­toru). În captivi­tate mîncase carne numai de două ori, lîngă Ierusalim, unde a prins doi măgari lăsaţi la păşune şi i-a jugănit. Pe băiat, pe Gicu, el îl poreclise Catîru, în aminti­rea ce­lor două animale care-l hrăniseră pe săturate. A ţinut mult să-l facă învăţător şi l-a dat la Şcoala Normală din Galaţi. Dar Gicu, parcă spre a-şi întări porecla, a rămas doi ani la rînd repetent, şi Che Andrei, care se îmbăta acum numai cu vin, striga în cîrciuma lui Fănică Măxineanu:

— Ori eu la Ierusalim, mîncînd boaşe de măgar, ori Gicu al meu la Şcoala Normală.

Îl retrase pe băiat de la Normală şi-l băgă la o pră­vălie în Brăila, apoi la poştă.

Ideea lui Marin Doancă îl cîştigase pe Che Andrei din primul moment. Spre deosebire de toţi ăilalţi, el îşi fă­cuse socoteala să vîndă ale douăşpe pogoane, imediat ce ajunge în Dobrogea, şi să deschidă o cîrciumă.

— Oameni buni, îi anunţă el pe ţăranii strînşi în tinda casei lui care mirosea puternic a fum de tizic, eu mă mut. Fie şi singur, tot mă mut. Cunosc Dobrogea, am făcut armata de recrut la Medgidia. Juma de an am cîntat în biserica mare a tîrgului, lîngă altar. O făceam pe dascălu, ca să scap de corvezi. În Dobrogea, fraţilor, dacă ai devlă, te faci domn într-un an. Da, măi nea Barbule, se adresă el numai lui Barbu Căpălău, pune dumneata două po­goane cu pepeni, du-i la Constanţa, colea-n toiu verii, cînd îi crapă buza orăşanului de sete şi cînd forfotesc boierii la băi ca viermii şi să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. Dobrogea asta e ţara româ­nească şi nu este. Peste tot, cînd tai o oaie şi o pui în ti­gaie, pute a seu de te dă cu crăcii în sus. În Dobrogea, oaia nu pute, domnule, pentru că creşte o iarbă specială acolo. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu de jos, care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanţa, aşa cum sîntem noi faţă de Brăila, îmi spunea că pe la el geme pămîntu de dropii, camaradu de care zic, caporalu Vasi- lescu T. Dumitru, a prins într-o iarnă optşpe dropii. Pînă-n martie, la plug, a mîncat numa carne de pasăre.

— Se poate, aprobă Barbu Căpălău, dropia e pasăre grea, cînd i se prinde poleiu pe aripi, cruce, nu mai zboară.

— Che Andrei, se interesă Ouleaţă-ţiganul, fierari ai văzut p-acolo?

— Era unu la Medgidia lîngă obor, da avea o mînă de gumă. Nu bătea el cu barosu, bătea nevastă-sa. Avea un talan de muiere, de două ori cît a ta. Dintr-un pumn te lungea în şanţ.

— Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga, spuse Mo- hreanu, Jinga a fost şi el prin Dobrogea, cică în Dobrogea pămîntu e var, var adevărat.

— Zău?! se strîmbă Che Andrei, scuipînd între picioa­re. Şi de ce n-a adus el încoace o căruţă de var să-l vîndă? Ce crezi tu, Şuţu-Buric ţine în Dobrogea o moşie care-i numa var? Măi, cum înghiţiţi voi toate prostiile!

— Eu v-am spus ce zicea ăla, că eu n-am de unde să ştiu ce-i în Dobrogea.

— Dacă nu ştii, nu te-amesteca, îl repezi Barbu Căpă­lău, aşezat pe vine între cei doi feciori ai lui, amîndoi

băieţi de însurat.

— Poate să fie şi cum zice Jinga, da sînt douăşpe po­goa­ne, spuse Titi Şorici. Douăşpe pogoane, Neculai! Ia gîn- deşte-te, sleieşti o pereche de cai buni numa ca să tragi o brazdă de plug de jur împrejuru lor.

— Dacă locu e un bolovan de var, degeaba.

— Neculai Mohreanu, se aprinse Che Andrei, vrei — mergi, nu vrei — nu mergi, camarade, opt cu a brînzei nouă, te-nfundă el Marin Doancă într-o bulboană, te-nfun­dă şi te scoate cu nămol în gură. Tu poate că vrei să zaci într-o plapomă de nămol, te priveşte, da eu nu vreau. Eu ştiu ce-i lumea şi cine-i stăpînu ei.

— De mers, merg şi eu, Che Andrei, mergem cu toţii, ce mai tura-vura, altfel nu se poate. Da zic că trebuia să trimitem întîi un om acolo să vadă ce şi cum.

— De pomană, zise Barbu Căpălău. Dobrogea e din­colo de Dunăre. Ieşi în pragu casei şi uită-te în Munţii Măcinului. Aia e Dobrogea.

— I-am văzut, nea Barbute, că nu-s chior.

— Te bag în mă-ta, zise Che Andrei, îndreptîndu-şi bentiţa pe frunte.

— N-am zis chior, că eşti dumneata chior. Aşa vine vorba. Dobrogea asta de care zici dumneata, nea Barbule, e altă Dobroge. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. Dobrogea aia e mult mai departe.

— Dobrogea e Dobrogea peste tot. Şi în Munţii Măci­nului, şi dincolo de ei. Spune-ţi, taică, se întoarse Că­pălău către feciorii lui, voi aţi fost în Măcin anu trecut, este var acolo? Este sau nu este?

Cei doi fraţi Căpălău, Alexandru şi Dumitru, scutu­rară din capetele mari şi somnoroase: nu este. Singurii săraci din neamul Căpălău care se întinde pe două uliţi, cei doi trăiseră mult în baltă, ca paznici de vite, şi se obiş­nuiseră să vorbească puţin. Bătrînul Căpălău se temea de ei, pen­tru că ei îl hrăneau. Cît fuseseră mici îi ciomăgise fără milă, mai tîrziu îl ciomăgiseră ei. Băieţii purtau, vîrît pe mîneca flanelei, cîte un ciomag din lemn de frasin fiert. Cel mai tînăr, Dumitru, subţire, cu gura spuzită de bube dulci, cumpărase de la nişte ţigani şătrari un urs, de Crăciun şi de Bobotează îi înfăşura labele în cîrpe, îl înhăma la sanie şi

se plimba prin sat cu Alexandru, în­nebunind lumea.

— Nu e nici un fel de var, vorbi Dumitru. Gheorghe Jinga e prost. În Măcin, coada batalului atîrnă singură patru ocale.

— Păi sigur, domnule, ce vă latru eu aici de-un ceas?! spuse Che Andrei. Ne-a căzut mană cerească şi noi stăm şi facem fiţe ca muierea paciaură. Plecăm.

Şi începu să cînte:

 

Treceţi batalioane române Carpaţii...

 

Seara tîrziu, notarul Toto Dudescu, care se instalase încă de la prînz în cîrciumă la Fănică Măxineanu, cu ac­tul de schimb în faţă, făcu numărătoarea semnăturilor: trei­sprezece.

— Încă o nebunie ca asta, zise el, şi rămîne satul gol.

Se sculă, mătăhăind, şi ceru să i se umple din nou cin­zeaca.

— Pune şi doi covrigi de gîtul ei, dom Măxineanu. Ca de sîmbăta morţilor.

Cîrciumarul nu mai găsi covrigi în raft, mai avea, însă, un şir agăţat într-un cîrlig al tavanului. Deschise uşa spre curte şi strigă să i se aducă scara. Şeful de post, care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi, i-o luă înainte. Sprijini ţeava pistolului de braţul stîng, ochi, trase şi covrigii se rostogoliră pe duşumea.

Notarul rîse, un rîs de om fricos şi beat. Apoi, tremu- rînd, îngenunchie şi începu să tragă cu mîinile bucăţile de covrigi.

— Domnule Dudescu, ţipă Măxineanu, îţi trec totu în cont, să ştii.

— Lasă-l în pace, zise sublocotenentul. Hai, notarule, mănîncă. Domnule, e ceva extraordinar cum înghite, parcă se bat căpcăunii la gura lui!

În acest timp, în cîrciumă intră Che Andrei, cu Ou- leaţă-ţiganul, cu Titi Şorici şi Neculai Mohreanu.

Dudescu, oprit în patru labe, cu o jumătate de covrig în dinţi, îşi vărsă cinzeaca în creştetul chel şi începu să strige:

— Mieii! Iuda le-a tăiat gîtul. Oiţile mele strămutate.

Che Andrei îl apucă de subsuori şi-l ridică pe un scaun.

— Dudescule, scoate plaivazu şi scrie. Ne-am vîndut

ca­sele lu Pavel Berechet. Fă acte şi pe urmă te-nvăţ eu cum se boceşte. Măxineanu Fănică, se-ntoarse el spre cîrciumar, patru chile de la beci, aburite!

 

Şi către jandarmi:

— Domnule sublocotenent, am onoarea: Che Andrei, fost prizonier în Anatolia.

— Da, e veteran de război, nu vă uitaţi că n-are decît cinzeci, întări plutonierul către sublocotenentul care se zbîrlise. Che Andrei, spune-i lu dom sublocotenent Eugen Bulinaru cum ştergeai căpăţînile alea de praf. Cică erau două mii.

— Două mii una sută douăzeci şi trei, îl corectă Che Andrei.

— Unde?

— În Turcia, la un muzeu. Erau două mii una sută douăzeci şi trei de căpăţîni înşirate pe rafturi. De turci, de nemţi, de toate neamurile. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roşie. Trei luni le-am şters cu cîrpa în fiecare dimineaţă. Erau numai os, os gol, ca-n cimitir.

Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. Che Andrei întrerupse povestirea şi strigă vesel:

— Camarazi, umflaţi marmida!

 

 

În zori, tot satul află, uimit, de hotărîrea celor trei­sprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. Dar o în­tîmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta  de a se amesteca în treburi care nu-i priveau. Iată ce-a fost:

Dimineaţa cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Peste noapte, ameţit de mirosul sălciu al primăverii, ursul ieşise să se tăvălească pe bătătură, de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sînt închişi taurii, şi taurii îi sfîşiaseră burta cu coarnele.

S-au adunat cu mic cu mare să vadă cum tîrăsc gar­diştii cu căngile ursul mort. Dudescu, bohotit de beţie, sta pe trepte, frecîndu-şi gîlmele de pe gît cu o bucăţică de gheaţă desprinsă cu călcîiul din şanţ şi-i înjura pe Căpă- lăi, care nu erau de faţă:

— Neam de tîmpiţi. Cumpără urs cînd n-au vacă, iar acum pleacă la Dobrogea.

Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu şi strigă, vîntu- rînd din mîini:

— Vino să smulgi un smoc de păr de urs, Neculai, să-ţi descînţi de sperietură la Dobrogea. Ştii tu ce-i Do- brogea? Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot. În Do­brogea, soarele arde atît de rău, că grîul ia foc singur şi se mistuie-n cenuşă. În Dobrogea numai tătarii rezistă, Mohreanule. Îşi fac casele sub pămînt, şi de sărbătorile lor necreştineşti mănîncă tizic şi beau pişălău de mînz. Dacă vrei să pleci undeva, atunci pleacă la Gura Humorului, în Bucovina, să-ţi iei nevastă. Muieri, acolo, cîtă apă pe Dunăre. De sfîntul Ilie, acum zece ani, am fost la hramul mînăstirii din Gura Humorului. Şase popi cădelniţau şi unul trăgea clopotele. Iar de jur împrejur, muieri, o mie, sau poate două mii. Veniseră din Maramureş, din Mol­dova, din Muscel, din toată ţara. Popii băteau cădelniţa, clopo­tele bang-bang, şi ele în genunchi. Se opresc clo­potele şi popii, cu patrafirele alea cît un polog fiecare, încep cu cădelniţa, zanga-zanga, în jurul mînăstirii. Iar muierile, după ei. Mergeau în genunchi şi se izbeau cu capul de pietre, ca să le dea Dumnezeu bărbat. De trei ori s-au învîrtit. Ţi se ridica părul măciucă. Acolo să te duci tu să-ţi alegi o muiere.

— Mă duc la Dobrogea, domnu Dudescu. Muiere găsesc oriunde, da pămînt numa la Dobrogea e pentru toată lumea.

— Eşti un dobitoc.

Dudescu buşi cu gheata în căpăţîna ursului mort şi se apropie de Mohreanu, clătinîndu-se. Mohreanu rămase ne­clintit. Dudescu îl privi dintr-o parte, rînjind, apoi trecu drumul, urcă în clopotniţa bisericii şi se agăţă cu mîinile de funiile clopotelor. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. Dudescu bătea ca de moarte. De jos, prin des­chizătura zidului, oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. Sălta încet şi cădea, iar clopotele sunau mereu, straniu şi prelung.

Şeful postului de jandarmi, care-i era cumnat, apăru fuga, cu tunica descheiată. Răcni la ţărani să se împrăştie şi sui să-l scoată pe notar din clopotniţă.

Somat să dea drumul funiilor, Dudescu îl izbi cu pi­cioarele în burtă. Plutonierul îl apucă de gît, îl aruncă
mototol pe umăr şi coborî cu el în curtea bisericii. Du- descu ţipa şi lovea cu pumnii.

Şeful de post îl cără prin spatele bisericii pînă în ograda morii, şi-l azvîrli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cîntărit.

Adunîndu-şi puterile, Dudescu ţîşni pe lîngă cumna- tu-su şi sări în şanţul plin de noroi şi bălegar. Cînd plu­tonierul se apropie să-l scoată, îşi înfundă palmele în mîzga cleioasă şi aruncă în el.

— Idiot! scrîşni plutonierul. Bălăceşte-te ca porcii, şi plecă.

Marin Doancă auzi de isprava lui Dudescu, fiind pe cîmp, lîngă conac, unde supraveghea lucrul argaţilor care bătătoreau pămîntul strămutaţilor la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămaţi la tăvăluguri de piatră. Trăia cu nevasta lui Dudescu şi-şi închipui că Dudescu aţîţa satul ca să se răzbune.

Opri doi argaţi tineri, aduşi de la Argeş, din ţinutul lui.

— Luaţi bacu, treceţi în baltă şi ologiţi cu paru scroa­fele lu Dudescu. După ce le ologiţi, le daţi brînci pe apă. Ca să ştiu dacă aţi făcut treabă, îmi aduceţi cozile lor.

Argaţii dispărură, Doancă se urcă în docar şi goni spre sat. Aproape de Plătărăşti, unde drumul se desface în două braţe — unul spre şoseaua naţională, altul spre moara lui Alecu Branga, mărginit de şanţuri largi — Doancă trecu pe capră, luă hăţurile, băgă docarul în şanţ şi mînă mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roţii.

Dudescu îl văzu cînd era la o sută de metri şi spaima îi încleştă fălcile. De frică se trezi, se tîrî pe mal în coate, şi o rupse la fugă cu noroiul curgînd de pe el.

Furios că Dudescu îi scăpase, Doancă suci hăţurile, caii graşi făcură un salt şi scoaseră docarul, căptuşit cu pluş albastru, în ograda morii. El sări pe pămînt şi începu să-i izbească în cap cu codiriştea biciului.

— Dumnezeii voştri, mă tîrîţi în şanţ! şi trăgea să le rupă gura cu zăbalele.

Apucîndu-i de dîrlogi, îi lovi cu picioarele în burtă. Apoi, punînd mîna pe o stinghie, o făcu ciosvîrte pe bo­turile lor.

Înnebuniţi, caii se trăgeau îndărăt, coşul docarului se frînse de zidul morii şi o roată zbură din osie. Doancă se opri dintr-o dată şi se întoarse spre Alecu Branga:

— Tu de ce nu cureţi şanţu, mă? Treci prin el şi pute ca o privată. Ce se întîmplă dacă cade unu beat în şanţ? Se îneacă în pişălău, a?!

După asta, cei treisprezece fură lăsaţi să viseze în li­nişte la pămîntul care îi aştepta la Dobrogea.

Şi se porniră pe rînd să-şi încheie toate socotelile care-i mai lega de baştina strămoşească. Barbu Căpălău, Che Andrei şi Neculai Mohreanu făcură pomeni, citite de preot, pentru odihna morţilor. Marin Doancă veni la mesele lor, mîncă şi glumi şi bău vin, încrucişindu-şi braţul, frăţeşte, cu al lui Dudescu, ceea ce făcu pe şeful de post să-i spună nevestei, seara, în pat, că fundul sor-si trebuie să fie mai frumos chiar decît galonul de plutonier, care-i cel mai frumos din armata română. Titi Şorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului, care nu mai avea nici fir de nutreţ şi-şi hrănea caii cu nuiele de salcie. Fraţii Căpălău, cunoscători ai ascunzătorilor bălţii, dez­văluiră vînătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Alexandru puse capcane pentru iepuri şi-i dădu copiilor cînd ieşeau de la şcoală. Opri pentru el un pui sperios, cu mustăţile pleoştite şi cu buza ruptă, pe care-l hrănea cu lapte şi-i cînta din fluier. Vroia să-l împreuneze cu o că­ţeluşă motoloagă, gîndind că va obţine un dulău iute de picior.

A treia zi, strămutaţii care făcuseră schimb şi cu ca­sele — nimeni nu trecuse în învoială grajdurile şi salcîmii din jurul curţii — începură să desfacă pereţii coşarelor şi să taie salcîmii. Hotărîţi să pună repede convoiul în mişcare, de teamă să nu le rămînă nearate pămînturile de la Dobro­gea, măritară, fără să ţină cu dinţii de preţ, grinzi, dulapi, garduri, salcîmi, tot ce n-avea rost să fie îngrămă­dit în căruţele pe care aşezaseră drugii ce se pun numai la căratul snopilor. Neamurile se înghesuiau să dea o mînă de ajutor, dar mai mult să şterpelească, pentru că lucrurile pe care puneau mîna dispăreau fără urmă.

Din lăcomie, mulţi se încăierară. Într-o curte, doi inşi se bătură cu pumnii şi picioarele pentru un colac de fîn- tînă. Fraţii Căpălău, în schimbul unei piei de capră, îl lă-
sară pe Gheorghe Jinga, cu care nu vorbeau de cinci ani, să mute gardul din stînga livezii cu doi metri peste hota­rul din bătrîni, iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui Ouleaţă-ţiganul şi fugi cu ei în poală să-i amestece în cîrdul stăpînei.

În forfota aia, semănînd a refugiu din faţa unei armate invadatoare, îşi făcură apariţia şi doi marinari de pe o şa­lupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăştilor, spunînd că sînt gata să transporte cu hîrbul lor, pînă la Hîrşova, femeile şi copiii, sau sacii cu grîu şi porumb. Nu-i angajă nimeni, scuipară şi plecară înjurînd.

Barbu Căpălău şi Che Andrei, care se desemnaseră sin­­guri în şefi ai convoiului, trecură de pe o uliţă pe alta, si- lindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Căpălău, lung şi noduros, mergea în faţă, iar Che Andrei, care ve­nea la doi paşi în urmă, smucind mereu de bentiţa neagră, părea, cu mersul lui nervos, că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară.

În curtea lui Ouleaţă se opriră, mirosind în jur cu nă­rile umflate.

— Aţi copt pîine pentru drum, zise Che Andrei, bun! Ia dă să rup o felie.

Şoava, nevasta lui Ouleaţă, începu să bocească.

— Unde ne ducem, nea Barbule şi nea Costache?! Oa­meni bătrîni şi v-aţi pierdut minţile.

Căpălău se înfurie.

— Te tăvăleşti prin cenuşă ca o găină proastă. La Dobrogea noastră, pămîntu aşteptă ca să băgăm plugu în el şi tu urli ca nebuna.

— Arde cămaşa pe mine, oameni buni şi duşmanu nu mă aude, începu Şoava să-l blesteme pe Ouleaţă, care re­para căruţa Căpălăilor. Doamne Dumnezeule, vezi-l Doamne cum m-a scos din cuibu meu să mă ducă prin străini, că n-am avut minte şi i-am dat act pe locu de casă, şi el mă duce în lumea rea, mînca-l-ar viermii ăi ne­adormiţi!

— Anafura mă-ti, o înjură Ouleaţă, trîntind de fundu căraţii. Taci o dată, că m-ai luzit. Lăsaţi-o şi voi, mă nene, să se bage cu dosu în jaru ăla din cuptor, sau să se arunce cu capu-n puţ, că eu o duc la bine şi ea se dă cu noada de pămînt.

— Am să mă lungesc să mor aici.

— Mori şi te-ngrop cu şaişpe lăutari.

Spre seară, Căpălău şi Che Andrei strînseră toată ceata şi porniră la curte să aleagă o căruţă pentru Şorici, Moh­reanu şi Ouleaţă, care urmau să facă drumul împreună.

În Vadul lui Topciu se întîlniră cu Şorici şi Mohreanu şi Dulceaţă, care fuseseră pe baltă, cu o luntre împrumu­tată de la Gheorghe Jinga, ca să facă rost de peşte pentru tot convoiul.

Petrea Dună, lemnarul, turna catran peste nişte bărci cu chila în sus. Văzîndu-l şi pe Mohreanu în grup, nu vroi să-i lase înăuntru. Fraţii Căpălău scoaseră ciomegile şi, spriji­nindu-se în ele, săriră gardul şi deschiseră poarta.

Dună n-avu încotro, trebui să-i ducă la remiză. Ei se strecurară printre cîteva rînduri de docare şi săltară cu umerii patru căruţe pe care le aduseră pe arie. Acolo le luară la cercetat, atent, cu răbdare. Izbiră cu picioarele în roţi, traseră de şinele de fier, se trîntiră cu fundul pe osii, scoaseră bucşele să vadă dacă nu-s roase şi, în cele din urmă, aleseră o căruţă uşoară, cu doi porumbei zugră­viţi pe fundătoarea de dindărăt. Fraţii Căpălău scoaseră două găleţi de apă din fîntînă şi le aruncară pe roţi.

Petrea Dună veni lîngă Mohreanu şi-i arătă un stîlp de manej.

— Din stîlpu ăla m-am jurat să-ţi fac cruce.

Vorbele i se înecau în respiraţia şuierătoare, de astmatic.

— Nu te ţine cureaua să vii cu el în spinare pînă în Dobrogea.

— Vine, spuse Ouleaţă, vine că-i gras. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări?

— Îţi fac cruce şi scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu.

— Mă Petreo, spuse Che Andrei, se zice că nebunii, camarade, sînt păsările lu Dumnezeu, da tu eşti mai prost şi decît porumbeii care se spurcă numai pe acoperişuri.

— Che Andrei, strigă Dumitru Căpălău de la fîntînă, ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim?

Lemnarul înjură şi se întoarse iar spre Mohreanu:

— N-ajungi la Dobrogea, mă. Stă scris în cartea ta că o să mori pe drum.

— Ferească Dumnezeu! spuse Barbu Căpălău.

— Nu-l fereşte, moare, o să vezi.

Barbu Căpălău se supără:

— Şi dacă moare, ce, împărăţeşti tu lumea?!

— Moare, repetă lemnarul.

— Du-te-n mă-ta, făcu Barbu Căpălău. E prost ăsta dacă nu ţi-o arunca la noapte o oală cu jar în stufu casei.

Ieşiră pe mal. Mohreanu, Şorici şi Ouleaţă coborîră la Dunăre, ceilalţi plecară pe drum, împingînd de căruţă.

Petrea Dună, aşezat turceşte în muchea malului, în­cepu să se hîţîne înainte şi înapoi şi să strige:

— Mortu! Împreunaţi-i palmele pe piept. În groapa asta, Mohreanule, o să-ţi fierb un ceaun de colivă şi o să aduc trei căţele fătate să le mulg corastra. Mă, să-i zici lu taica ziua bună pe lumea ailaltă.

 

 

Smulseră priponul, apoi Şorici, din două bătăi de vîslă, scoase luntrea în sforul curentului, lăsînd-o să plutească încet la vale. Mohreanu, cu capul gol, fuma, alături de Ouleaţă, pe stinghia de la pupa. Lui Ouleaţă i se vedeau pe ceafă, sub coama nescărmănată, două cercuri vinete. Erau semnele ventuzelor pe care le pusese cu o zi în urmă. Lui Ion, băiatul lui Mohreanu, i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă şi-i veni să întindă mîna să rîcîie cu unghia pielea pe care el o credea arsă.

Dunărea era tulbure, în asfinţit se rupeau felii de foc, mirosea a plop şi a salcie, pămîntul se aşternea întunecat spre fundul cîmpiei, cerul sclipea înfăşurat într-un abur de negură. Tăceau. Singur copilul fluiera după cucuvelile ieşite din scorburile malurilor. În parcul conacului, cele două mori de vînt aţipiseră. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni.

Trecură de o insulă îngustă, năpădită de stuf şi papură, şi intrară, la fel de tăcuţi, pe un braţ al fluviului, domol ca o gîrlă de cîmpie. Două raţe, cu guşile albastre, furau, lungind gîtul, cîte o gură de aer şi se cufundau, ca să apară din nou, scuturîndu-şi creştetul, în faţa luntrii care înainta încet spre vadul din stînga Noianului. Îndărăt, ţinînd coama Dunării, un vapor de pasageri trecea spre Brăila.

Gîndindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri, Neculai Mohreanu se simţea colindat de o tristeţe apăsătoare. Dincolo de Noian, pe mal, se întindea satul. Soarele atîrna deasupra lui ca o căpăţînă de zahăr cu­prinsă de flăcări. Grotele despre care se ştia că servesc ca adăpost hoţilor de cai vărsau suluri de aburi. Pe fundul lor gîlgîiau izvoare. Sărbătoarea, lîngă plopul cu frunză plîngătoare, de dincolo de căsuţa lui Che Andrei, se strîngeau oamenii la vorbă. Noaptea, flăcăii veneau călări şi furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. Acolo s-a îmbrăţişat Mohreanu prima oară cu Vetina, sora lui Gheorghe Jinga, măritată pentru avere cu Pavel Berechet, căruia Mohreanu, Che Andrei, Ouleaţă şi Şorici îi vînduseră casele. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. Grasă, cu pulpele lucioase, ca date cu ulei, vîslea bărbăteşte, dar pentru că bătea vîntul din coastă, luntrea da mereu, să ia apă.

— Sus, Vetină, i-a strigat Mohreanu, sus, că te uzi la fundătoare.

— Ei şi ce? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc?

— Păi nu-ncapi, e strîmt la mine.

— Se ştie, la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie. Pentru că n-a-ncăput, s-a dus pe vaporu grecului. Pros­tule, dacă vrei să te capeţi cu ceva, ia-mă cu binişoru!

Era seara, ca şi acum, Vetina i-a aruncat frînghia pri- ponului, el a tîrît luntrea pînă la vadul din dreptul plopu­lui, ea a ieşit pe mal şi s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruşi.

— Mă Neculai, zise Ouleaţă, parcă-i păcat, vere, să te muţi de-aici! La noi, cînd vine primăvara, doar cioturile alea de vîslă din mîna lu Şorici nu-nfloresc.

— Tată, vorbi şi copilul, plecăm mîine la Dobrogea?

— O să plecăm.

— Mie-mi place la Dobrogea. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a peşte ca la noi. Cică e aer acolo.

— Sigur, zise Ouleaţă, la Dobrogea joacă păpuşi de turtă dulce pe toate drumurile. Toţi Căpălăii, Ioane neică, sînt nişte capsomani.

 

Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. În clipa cînd luntrea se opri la debarcaderul făcut din scînduri bătute pe ţăruşi, o văzură pe Diculeasa, nevasta lui Jinga, şi doi lipoveni, aşezaţi pe crucile căruţelor cu coviltir. Lipovenii cumpărau peşte de la Jinga şi-l vindeau în satele cîmpiei.

Mohreanu, Ouleaţă şi Şorici scoaseră pe mal trei coşuri cu peşte. Între timp sosise şi Barbu Căpălău.

Diculeasa făcu împărţeala, apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva.

Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture şi încremeni. Crapul furat din luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol, zbătîn- du-se. Un lipovean îl ridică şi-l aruncă pe cîntar:

— Bine, mă, se scandaliză Diculeasa, Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviţi de ea şi voi aveţi obrazu ăla să ne furaţi?!

Mohreanu şi Şorici se uitară spre Ouleaţă. Ţiganul se jură pe viaţa lui şi pe sufletul copiilor că nu ştie nimic.

— O zic şi p-a mai rea, vere! Iote, să mă facă Dum­nezeu bucă de drac dacă ştiu ceva. Poate că ăsta al tău, se întoarse el spre copil.

Băiatul îşi frecă nasul jupuit de vînt.

— El l-a furat, să mor, na, strigă Ouleaţă vesel. Ia uite la el, mai rău ca Terente, vere. Mă, cum ţi-a dat dracu în gînd să-l bagi în cizmă? Aoleu, strigă, fugi, fugi, că te răcoreşte tat-tu. Tuleşte-o!

Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă şi-i cîrpi două palme de-i scăpărară fălcile.

— Na, şi dacă guiţi, îţi mai dau două.

Băiatul îşi înghiţi lacrimile şi o porni spre uliţă, aple­cat asupra păpuşilor lui de lut.

Vărsară peştele, partea lor, într-un sac şi-l dădură lui Barbu Căpălău, să-l spintece şi să-l săreze.

— Fă, strigă Ouleaţă la Diculeasa, ne dă ăla al tău nişte ţuică?

— Dacă plătiţi, vă dă.

Gheorghe Jinga, fiind de-un leat cu cei trei — aveau în jur de treizeci de ani — le umplu bărdaca pînă-n buze. Era trăsnit, avea chef de glume, îl împinse pe Şorici cu cotul în burtă, şi-i făcu semn cu capul, spre curtea vecină, unde sor-sa Velina îi măsura nişte lapte fetii din curtea popii, o fată dolofană, cu dosul mare.

— Mohreanule, de ce nu-i faci tu felu ăsteia, mă? Cheam-o aici şi înghesui-o colo, între şoproane. O chem?

— Stai cuminte.

— De ce?

— Uite-aşa, ca să se mire proştii. Noroc, Titi, noroc, Ouleaţă! Acolo, la Aguleşti, o să ne facem şi noi cîte o gospodărie ca a lu Jinga. Hei, mama mă-si, ne cărăm la mare. Mai dă-ne o bărdacă, Gheorghe. Cinstea ta.

— Gratis nu dau.

— Lasă că nu sărăceşti, spuse Mohreanu. Nouă, banii ne trebuie. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanţa.

— Rupe din partea pentru căpestre.

— Hai sictir.

— Îţi dau, dacă-mi dai cuibu ăla de barză din salcîmu tău.

— Ce dracu să faci cu el?

— Vreau să am berze în bătătură. Ia scara mea şi adă-l.

— Bine, vino cu mine.

Luară scara şi plecară. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi, spărgea cu călcîiul băşicile scoase din burta peştilor.

Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcîmului şi se urcă la cuib. De sus se vedea tot satul, Noianul şi Dunărea pînă la cotul spre Brăila. Cuibul era umed. Mohreanu desprinse roata de căruţă pe care berzele clădiseră cuibul şi coborî cu ea, călcînd cu spatele la scară. Era lac de sudoare şi-l dureau braţele. Jos, Gheorghe Jinga apucă de o spiţă a roţii şi ieşiră în uliţă.

La poartă îi întîmpină, tăcut, Ion. Il zărise pe taică-su căţărat în vîrful salcîmului şi dăduse fuga să vadă ce se întîmplă. Faţa lui mică, plină de pistrui, cum e oul de vrabie, se întristă.

— I-am dat cuibu ăsta lu nenea Gheorghe, zise taică-su. Noi plecăm, fetiţa lui nenea Gheorghe...

— Tiţa, zise băiatul.

— Da, Tiţa. Cică vrea să vază cum vin berzele la ei, primăvara. Îţi pare rău?

Băiatul clătină din cap, tăcut. Ceva i se zvîrcolea în inimă şi-i venea să plîngă.

— La Dobrogea o să facem alt cuib, o să vezi, spuse taică-su.

— La Dobrogea nu vin berzele, răspunse băiatul.

— Ce prostie e asta?

— Nu vin, pentru că n-au şerpi pe care să-i mănînce.

— Găsesc ele, spuse Mohreanu, şi o porni cu Jinga.

După vreo zece paşi, întoarse capul. Băiatul şedea în poartă şi-i privea tăcut.

— Du-te la Căpălăi, viu mai tîrziu să te iau de-acolo. Dar băiatul nu se clinti. Nu vroia să vadă salcîmul cel mare fără cuibul de barză.

 

 

Convoiul părăsi satul, dimineaţa. Erau patruzeci de inşi cu copii cu tot, îngrămădiţi în nouă căruţe. Opt din cele treisprezece familii aveau fiecare căruţa ei, Şorici, Ouleaţă şi Mohreanu se înghesuiseră în una singură — la Aguleşti urmau să se folosească de ea doar Şorici şi Mohreanu, întrucît Ouleaţă îşi pusese de gînd să deschidă fierărie — iar Che Andrei, care-i lăsase lui Gicu Catîru toate lucrurile şi jumătate din banii pe casă, hotărît cum era să-şi vîndă cele douăsprezece pogoane, făcea drumul la Dobrogea pe jos. Merindele şi rogojina pentru dormit le pusese în căruţa Căpălăilor. Încolo nu mai avea decît hai­nele de pe el şi banii pe care-i cususe dedesubtul cămăşii.

— În caz că se gîndeşte v-unu să mă prade, trebuie să mă dezbrace la piele. Mort de beat să fiu şi tot îl simt.

Se îmbrăţişară cu rudele, muierile bociră, iar cînd ieşiră în drumul Brăilei opriră cu toţii caii, să mai pri­vească o dată satul. Nu-i era nimănui sete, totuşi bărbaţii scoaseră o găleată cu apă din fîntîna săpată la răspîntie şi băură. Bînd, cîţiva se închinară ca lipovenii, care ţin de credinţa veche. Pe urmă se întoarseră la căruţe. Nae Ca- ramet, omul din fruntea convoiului, dădu gură la cai, şi scîrţîitul osiilor se uni cu scrîşnetul pietrişului, cu tropo­tul învălmăşit al copitelor. De pe întinderea cîmpiei, sufla rece vîntul de la începutul lui martie, clătinînd buruienile uscate, rămase din anul trecut. Mirosea a frunze putrede, a pămînt şi a pelin.

Cu un ceas înaintea zorilor, un alt convoi, format din şase care încărcate cu orz pornise tot pe acelaşi drum spre Brăila. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet, pe care Ve­tina, sub motiv că după cumpărarea caselor strămutaţilor rămăseseră fără bani, îi pusese să destupe groapa cu orz şi să trimită la vînzare în oborul Brăilei şaizeci de saci. Învîrtise treburile ca să meargă ea să vîndă, iar bărbatu-su să rămînă acasă, ca să cureţe pomii din livadă. Îl luase ajutor pe frate-su mai mic, un flăcăiandru care trăia pe lîngă masa ei, şi pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el, spunînd că are obiceiul să şterpelească. Îl luase să-i facă socoteala la bani, să n-o înşele negustorii.

La popasul de prînz, Vetina le dădu cărăuşilor două sticle de rachiu, ţinîndu-i pe loc pînă în clipa cînd con­voiul strămutaţilor se arătă în zare.

— Mi se pare că ăia-s dobrogenii noştri, spuse ea atunci. Hai, sus, şi daţi-i bătaie, deseară trebuie să fim în oboru Brăilei.

Cărăuşii însă nu vrură s-o asculte, exact cum gîndise ea. Potriviră mai bine păturile pe cai şi şezură să-i aştepte pe strămutaţi.

Sosiră.

Descoperindu-şi consătenii, Che Andrei începu să-n- jure.

— Să vezi iar chelălăială pe muieri, mama lor!

Strămutaţii opriră să îmbuce din merindele îndesate în trăisti. Vetina şi căruţaşii ei se apropiară. Gătită pen­tru oraş, cu rochie de barhet, pantofi negri, cojocel cu găitane şi broboadă de lînică, cu ciucuri lungi, împletiţi cu bob de mărgean, Vetina se amestecă între muieri, gă­lăgioasă, şi în cele din urmă se opri, ca din întîmplare, lîngă căruţa lui Şorici, spre mijlocul convoiului, privind pe sub sprîncenele dese spre Mohreanu.

— Mă, călătorilor pe două beţe, o să-mi fie dor de voi! Să vă amintiţi de mine, muierilor, le scutură de umeri pe nevestele lui Şorici şi Ouleaţă. Să ştiţi că rămîne satu urît fără voi, zău! Zi ceva, Ouleaţă, că de-acu n-am să te mai văd. Cîntă-l p-ăla cu... Cine are fată mare. Neicule, ţăţică, strigă ea la frate-su, scoate damigeana aia din coş şi ad-o-ncoa.

Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe şi în oale.

Vinul îi învioră pe bărbaţi. Ouleaţă, după ce trase cîteva înghiţituri zdravene, se rezemă de scoarţa căruţii, tuşi şi începu să cînte, clătinînd capul amarnic, ca în nopţile cînd era flăcău:

 

Hai, cine are fată mare,

mare supărare are...

 

Vetina se rezemase uşor de Mohreanu, cu braţul pe după braţul lui. Asculta şi se usca inima în ea.

— Măi Neculai, mă! oftă ea şi în ochi i se sparse o lacrimă.

Mohreanu îi simţi trupul greoi, mirosind tulburător a fiinţă iubită. Cîntecul lui Ouleaţă, vechi ca adîncul lumii, larg şi aspru, răvăşindu-ţi sufletul şi trezindu-ţi gînduri de sălbăticie, îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbuşit. Faţa lui albă, ca de înecat, ochii ascuţiţi, pătrunzători, cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei.

Unit, convoiul porni iarăşi pe drumul măturat de vîn- tul cîmpiei. Înaintea serii, cînd erau la vreo zece kilometri de Brăila, strămutaţii cotiră la stînga, pe un drum de ţară, să iasă în şoseaua ce duce la Făurei şi mai departe la Fe­teşti şi la Vadul Oii, pe unde se trece cu podul în Dobrogea.

Vetina se sărută cu toată lumea. Şi cînd ajunse să-şi ia rămas bun şi de la Mohreanu, îl întrebă, ferindu-se s-o audă cineva:

— În noaptea asta unde înnoptezi, Neculai?

El dădu numele unui sat.

— Tu să stai treaz, zise Vetina, şi să-l aştepţi pe frate- miu Neicu, cu căruţa. Eu, pentru tine mi-am făcut cale la Brăila.

Oraşul se vedea în dreapta, o îngrămădire de acoperi­şuri de zinc, coşuri de fabrici şi turnuri de biserici, cu cupolele lucind ca poleite cu aur. Copiii se ridicaseră în picioare în căruţe, tulburaţi de vraja oraşului în care nu pătrunseseră niciodată şi pe lîngă care treceau acum în­tr-o atingere ireală şi fantastică.

La popasul de noapte, plătind cîţiva lei de căruţă, fură primiţi în curtea unei cîrciumi. Era nor şi aşternură rogo­jinile sub un şopron.

Mohreanu îşi dădu copilul în grija nevestei lui Ouleaţă, se furişă în drum cu ciomagul subsuoară şi se trînti în şanţ, la marginea satului, lîngă o piatră kilometrică. Cînd auzi bătaia căruţii lui Berechet, un val de căldură îi inundă trupul. Urcă pe leagăn, alături de Neicu, şi peste două ceasuri se întîlni cu Vetina la hanul fraţilor Şoroagă, pe strada Dorobanţi, în centrul Brăilei. Vetina luase o odaie care da cu geamul, mic cît un pod de palmă, spre interiorul prăvăliei. Cîntecele lăutarilor pătrundeau des­luşit pînă la ei. În prăvălie foiau geambaşi, lipoveni beţivi, ţărani, vagabonzi, hoţi, un amestec haotic peste care trona tejghe­tarul cu ceafă îndesată, şi un bărbat de vreo treizeci de ani, frumos şi bine legat, care bea bere, săltînd pe ge­nunchi o puiculiţă oacheşă.

— Ăla e Ţulea Fălcosu, hoţu de cai, îi spuse Vetina lui Mohreanu. Nevastă-sa e tot din neam de hoţi. Odaia lor e alături de a noastră.

— Înseamnă că ăştia, fraţii Şoroagă, sînt gazde de hoţi.

— Se poate. Muierea lu Ţulea m-a pus aseară să-i îm­pletesc cozile. A venit la mine şi cică: „Împleteşte-mi cozile astea, dădică”. Hoţu Ţulea o mănîncă din ochi de dragă ce-i e. Cică hoţu are iarba fiarelor şi două deşte de mort descîntate, le lipeşte pe uşă şi uşa sare singură din ţîţîni.

Aproape de zori, cineva rîcîi uşor cu unghia în tăblia uşii. Vetina îşi aruncă un şal pe umeri şi-l scoase pe Mohreanu în curte, unde Neicu aştepta cu caii pregătiţi, în prag se izbiră de Ţulea Fălcosu. Era cu un picior în cizmă şi cu altul desculţ.

— E scurt somnu ibovnicilor, rîse Ţulea, şi-l întrebă pe Mohreanu cine e.

— Cărăuş, am venit să-i spun...

— Minţi! îl întrerupse Ţulea. Pe cărăuşii ei i-am văzut aseară în obor şi-i cunosc.

— E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea, zise Vetina. Căruţele lor sînt încolo, spre Făurei.

— Dacă vrei să le-ajungi repede, ia-o pe drumu Ceairului, spuse Ţulea. Altfel te prinde ziua pe drum.

La poarta hanului, Vetina luă palma lui Mohreanu şi o lipi de ţîţele ei care ardeau. Omul simţi că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită.

— Du-te, Neculai, şi deseară ne găsim iar. După ce dau orzu, mă sui cu Neicu în căruţă şi vă iau urma. O să mă ţiu după voi, tot la distanţă de două sate.

— Şi ăla de acasă? întrebă Mohreanu.

— Trei zile pot să fac tot ce-mi pofteşte rînza. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet. Da astea trei zile nu vreau să mă gîndesc că există pe lume.

— Ţăţică, zise Neicu, or să vină oamenii.

— Da, da, duceţi-vă.

Neicu şuieră scurt şi caii porniră în trap.

La căderea nopţii se întîlniră din nou la o cîrciumă de ţară, unde mînau şi nişte găzari. Vetina strălucea ca un ou de Paşti, Mohreanu înţelese că primise preţ bun pe orz. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd lîngă cai, ei se culcară în coşul căruţii. Un plop uriaş, semănînd cu ăla de lîngă căsuţa lui Che Andrei, se clătina în întuneric. Departe de Dunăre, în Bărăgan, primăvara era de-abia la început şi era friguroasă. Mirosea a păcură, de la căruţele găzarilor. Vetina privea în cerul negru şi ronţăia roşcove. Cumpărase de la Brăila o baniţă de roşcove, două băniţi de orez şi un butoiaş de ulei cu măsline.

— Neculai, şopti ea, şi omul se înfioră, tare aş merge şi eu cu tine la Dobrogea! Of, ce l-aş da dracului pe Be­rechet! Ai, ce zici, Neculai?

— Zic să mergi.

— Nu pot, Neculai. Inima-mi zice să merg, da tot ea mă trage îndărăt. M-am învăţat la trai bun, Neculai, cu capu pe pernă moale. Mi-e silă de Berechet, că-i schilav şi mă tîrăsc ca o căţea după tine, da de mers n-o să merg, mă întorc la averea mea, ca viermele în untură.

Azvîrli roşcova şi-şi înlănţui braţele pe după gîtul lui. El îi simţi răsuflarea fierbinte şi orice gînd îi pieri din cap.

La despărţire, ea îi umplu buzunarele cu roşcove, să le dea copilului, şi fiindcă vîntul se înăsprise a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila şi i le-a înfăşurat la gît. Cîntau cocoşii, printre nori se zăreau ste­lele, albastre şi mici. Sub gardul de nuiele, Neculai opri calul — de data asta Neicu nu mai înhămase, călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede — şi o privi pe Vetina. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet şi sta cu bărbia pe loitra căruţei, mestecînd leneş o bucăţică de covrig.

A fost ultima oară cînd s-au văzut. A treia seară, Neicu, mergînd să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărît, nu l-a mai găsit. A fluierat şi nu i-a răspuns nimeni. Atunci a pişcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume şi armăsarul a nechezat prelung, cu botul în vînt. Moh­reanu nu apăru nici de data asta.

Neicu suci căruţa şi se-ntoarse la sor-sa. Cînd băia­tul îi spuse că Mohreanu nu venise la întîlnire, Vetina îşi înfun­dă capătul broboadei în gură, ca să nu ţipe. Cît mîncă Neicu, ea şezu într-un colţ, tăcută, cu privirile rătăcindu-i fără sens pe peretele odăii străine în care se afla.

— Mergem, spuse ea, cînd Neicu, sătul, se sculă de pe pat.

— Eu de convoiu lor nu mă apropii, ţăţică, şi nici pe tine nu te las.

— Taci. Mergem acasă la noi. S-a terminat. De-acuma sînt iar nevasta lu Pavel Berechet.

Băiatul văzu lacrimi în ochii ei şi-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege, să-i pună căluş în gură şi s-o ducă cu forţa acasă.

Afară începuse să plouă. Era mai mult o bură, un fel de negură care se topea, tulbure şi necăcioasă. Neicu sta pe leagăn, iar Vetina în coşul căruţei. Întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică şi vorbea cu caii, ca să se liniştească. Vetina tăcea. O dată, cînd se întoarse spre ea, s-o întrebe dacă a adormit, o văzu, înspăimîntat, că-şi descheiase bluza la piept şi ploaia măruntă cădea pe ţîţele ei goale.

„Tîrfă şi dezmăţată!” o înjură el în gînd. Totuşi, un­deva, în adîncul sufletului, un sentiment nedesluşit, de milă şi amărăciune, îl făcu s-o căineze. „Săraca inima ei!” îşi spuse băiatul, şi se răsuci spre cai, cu bărbia în piept, ca să-şi ferească faţa de bătaia ploii.