PDF Scaunul singuratatii de Fanus Neagu carte de citit

Scaunul singuratatii de Fanus Neagu

— Eu, domnule Saltava, mă numesc Leb Betleem şi sunt cetăţean străin...

— Înseamnă că două lucruri le ştii bine.

— Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor.

— Cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul aici, mârâi Gil, care umbla la aparatul de cafea.

Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu Gil şi pentru că nu obişnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin treij de trepte, vârsta eternă a lui Christos, iar pivniţa barului Flamingo are treijşopt. Portul alb şi pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-l comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei.

Cel ce se da evreu şi bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare. Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile.

— Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi?

Gil pricepu că n-avea chef de Leb Betleem şi răspunse cu voce subţire, artificială:

— Aprilie 5, ora regretelor şi douăjşopt de suspine.

— Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale.

Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfânta Maria de busuioc.

— Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ceea ce se face în Israel s-a mai făcut în lume.

— Scaunul în care stau se cheamă Scaunul singurătăţii. O poveste tristă.

— Sunt gata să plătesc cu lacrimi.

— O poveste foarte tristă.

— Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte?

— Mă pândeşti de două zile.

— Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor cu ochi albaştri.

— Ai mai spus asta.

— Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ.

— Rămâi evreu. Cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am la stomac.

— Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român.

— Cezar! izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până nu isprăveşte ăla.

M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de paişpe ani. Amândoi desculţi, în cămăşi colorate, una galbenă, alta neagră, confecţionate din steaguri furate de pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. Ieşiseră din hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. Cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând un muc de ţigară. Fumul pe care-l ţinea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai pe indicatoarele anunţând trecerea oprită şi pe gheretele paznicilor. Cel cu cămaşă neagră, rămas puţin mai în spate, se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui.

Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele trosnind de fericire.

— Leb, – vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem?

— Vreţi adevărul curat sau... ?

— Foarte curat.

— La Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi numai sfinţenie.

— Minţi! zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul carel jignise.

— De ce? se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântee, cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de jidan bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme s-o pună-n seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi, şi-acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriţi-vă de arabul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legaţi-l, n-are haşiş, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiaţi-vă, domnule, careva de iapa aia care se împiedică şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvite şi mânzul mort în culcuş de sânge.

— Poţi să mai încerci o dată? l-am întrebat. O singură probă.

— Ar trebui să fiu acolo, ca să pot.

— Pune-ţi în minte că eşti acolo şi spune-mi ce are Lyil în burtă.

— Pentru asta nu-i nevoie să mă concentrez, l-am citit din capul locului: are-n burtă un suflet de curvă. O să vă trădeze.

— M-a trădat când te-a adus la mine.

— Am venit singur, dar o să vă trădeze de-acum înainte. Nu ştiu de ce-mi place să cred că iubeşte la nebunie chestiile alea care încep cu: stimate tovarăşe maior, subsemnatul Gil Teodorescu, barul Flamingo, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă...

— O să-ţi smulg limba aia murdară, se supără Gil, ca să mă şterg cu ea undeva.

— Ăsta, azvârli Leb, fără să se sinchisească de furia lui Gil, chiar dacă-l închizi într-o ladă cu portocale, tot a prost miroase. Cine locuieşte în Europa, ar trebui să fie tot timpul ameţit de bucurie. Iar cine locuieşte în România, cu atât mai mult. Cine locuieşte în România ar trebui obligat să se poarte-n fiecare zi ca-n ajunul Crăciunului: să aştepte colindătorii cu uşile deschise.

— Că tare nu mai poţi tu de sărbătorile noastre! zise Gil. Noi n-avem timp de petrecere. Muncim. Noi avem sărbători scurte şi puţine. Apoi, voi, evreii, vă naşteţi unde puteţi şi trăiţi unde e mai bine.

— Ştii ce-ai spus acum? îl înghesui Leb Betleem. Ai spus că la Frankfurt pe Main, unde trăiesc eu, e mai bine ca aici, în socialism. Dacă suflu o silabă unde trebuie, dai de dracu.

— Cezar, se învineţi Gil, spune-i porcului ăstuia să tacă până nu-i sparg un sifon în cap!

— N-o să tacă nici dacă-i spargi oasele unul câte unul, începând cu fălcile.

— De ce? se miră Gil.

— Pentru că s-a născut la Brăila. Pentru că şi-a desăvârşit educaţia lângă cârciuma La plugul verde, care avea un anunţ în loc de firmă: urinatul pe zidurile localului strict interzis contravenienţii voi fi bătuţi cu ranga. Pariez o sută contra unu, Leb, că nevestei cârciumarului nu-i plăcea acasă, fiindcă puţea a rachiu şi beţivanii urlau măscări, ieşea pe malul Dunării, cu banjoul, îşi despletea păru' şi-ncepea să fiarbă:

Hai, de-aş avea trăsura mea Aş da fuga-n Dobrogea, Să văd farul de la Tuzla Când bărbatul este dus la Bucureşti, în treaba sa, Cu nevasta altuia. Să-ţi dau marea, să-ţi dau sarea, Ca să-ţi văd din fund mişcarea...

— I-auzi, Gil, ce vremuri nemaipomenite am lăsat să ne scape printre deşte, strigă Leb. Recunoşti că ne-ar fi uns beregata un dumicat ca ăsta.

Gil îi întoarse spatele şi dispăru în odaia-n care se păstrează lăzile cu băuturi străine, ţigările, sacii cu alune.

— Domnule Saltava – Leb Betleem scăzu vocea, fiindcă Gil lăsase uşa deschisă şi, probabil, trăgea cu urechea – m-aţi intuit bine, sunt născut la Brăila, iar un om care nu mi-a făcut nimic zace-n închisoare, înfundat de mine – condamnat politic, dar complet nevinovat.

— Roze de Huşi! strigă Gil, apărând, triumfal, cu o sticlă din vinul meu preferat. Astăzi se-mplinesc doi ani de când a zburat Luiza-Maleta. Sus paharul pentru zborul Luizei-Maleta.

— Cine e pasărea asta, Luiza-Maleta? întrebă Leb.

Micuţa Luiza-Maleta? Fata calendarului porc. Iniţiatoarea muzeului porc, dacă ştii ce-i aia, zise Gil.

— Trebuie să fie o fată pe care ai ucis-o, lăsând, bineînţeles, să cadă năpasta pe altul.

— O să te strâng de gât, promise Gil.

— N-am nici o îndoială c-o să încerci. Dar s-o faci după ce isprăveşte domnul Saltava povestea scaunului. Spuneaţi, domnule Saltava, că cine stă în scaunul ăla...

— Ajunge să dezlege misterul scărilor în spirală din casele părăsite.

— Vreţi să spuneţi: din casele în care intri, noaptea, ca să transmiţi morţilor multe salutări din partea familiei.

— Eşti un băiat deştept, îl lăudă Gil, căscând, n-am nici o îndoială c-o să mai auzim de tine.

— M-am şlefuit la Ierusalim, unde aruncam, zilnic, o liră în pălăria unui bătrânel, ca să-mi arate o pereche de potârnichi cărora le creşteau în fiecare dimineaţă alte aripi.

— În Scaunul singurătăţii obişnuia să stea primul eunuc al ultimului mare sultan şi, mult mai târziu, Luiza-Maleta fata calendarului porc. Eunucul venea la Brăila, o dată la doi ani, ca să aleagă pentru haremul atotputernicului stăpân pe cele mai de seamă dintre fetele cumpărate sau răpite din întinderile răsăritului. Fixase Brăila ca punct al încercării frumuseţii lor, fiindcă cerul de la Brăila, asemeni celui de la Constantinopol, e bătut în sâmburi de piatră smintită, scoşi din praguri de gheaţă-n care-a asfinţit soarele unei zile glorioase şi trecuţi prin carnea cu boare de caisă a trandafirilor. Timp de trei zile, de trei ori pe zi, urmând programul padişahului care-şi vizita haremul, dimineaţa, când cade moţul luceafărului, apoi în vremea cu aromă de moarte a somnului de după prânz, şi seara, când viaţa-şi scutură frunzele obosite, fetele coborau pe rând sau împreună la Dunăre, printre sălcii rotunde închipuind havuze şoptindu-şi basme, se cufundau, gâlgâind de chiot, în fluviu şi se urcau să se usuce pe-o punte de corabie, într-o învălmăşeală leneşă, tânără şi năucitoare, pomenită doar la izvoarele miraculoase, se luminau cu zâmbete de chiparos, îşi răcoreau gura, ciugulind boabe de strugure din ciorchini amestecaţi, pe tăvi, cu mandarine şi rodii despicate, iar ţâţele şi le răcoreau adăpostind între ele fir de izmă udă sau oferindu-şi una alteia sfârcurile, ca să-i fie atinse cu genele.

— Oraş fără pereche, Brăila noastră! făcu Leb, cu bucurie sinceră.

— Singurul oraş care amestecă în aluatul de pâine sămânţă de cânepă, în speranţa c-ar putea atinge măcar o scânteie din nebunia omenească. Eunucul primea lângă el, în cele trei zile de floare, zece boieri şi zece negustori bogaţi. Îi înşira, aşezaţi pe butuci de ceară, de o parte şi de alta a cărării pe care treceau fetele goale. Nimeni, în afara lor, nu mai pătrundea în grădinile din malul fluviului, ameţite de crini tămâioşi. Înfundau cu bani şi aur cuferele turcului, căpătând, în schimb, doar îngăduinţa subţire de a privi, adică de a muri şi de a învia de o sută de ori. Veneau întărâtaţi de vinuri reci, păstrate în hrubă, dar n-aveau dreptul să cheme fetele, nici să întindă mâna să le atingă. Se cloceau de poftă, iar turcul alegea şi urca pe corabia pentru Constantinopole numai fetele care, apărând pe cărare, făceau să se subţieze butucii de ceară, topiţi de fierbinţeala bolborosind în sângele ălora.

— Eu cred, ne anunţă Leb, că erau şi multe fete care se prezentau la examenul ăla de bunăvoie şi nesilite da nimeni. Că doar nu-i de colea gândul să te gâdili pe buric şi pe la părţile mai înnoptate cu împăratul turcilor.

— Dacă familia ta e veche în Brăila, zise Gil, n-am nici o îndoială c-au existat şi fete ce veneau de bunăvoie.

— Pe cuvântul meu, îl aprobă Leb, să nu-ţi închipui c-ai trântit o prostie. Puteţi fi siguri că străbunica mea s-a fandosit pe sub nasul turcului, hâţânând două mere coapte. Faptul că na înhăţat nimic, că nu i-au făcut ăia casă, bătând fiecare cui printr-un ochi de creştin, dovedeşte că trebuie să fi fost al dracului de slută... Treceţi la Luiza-Maleta. Când porţi un asemenea nume, mergi plutind şi te uiţi la lume ca dintr-o fântână cu struguri.

— Luiza-Maleta a stat şapte ani în scaunul ăsta şi n-a mers niciodată pe picioarele ei. Prietena mea, Irina, pictoriţă, plecând sau întorcându-se de la atelier, o găsea stând neclintită în veranda cu geamlâc şi privind strada. Şi de fiecare dată avea impresia că un peşte uriaş muşcase peste noapte din trupul ei. Şedea acolo ca după un mal de zăpadă subţire, aşteptând sau pândind o înnoire, o minune ce nu se arăta, poate tot un mal subţire de zăpadă înapoia căruia să se aprindă o lampă sau o perdea de iederă roşie. O creangă de măceş doldora de ghimpi atârna pe perete, între panglici de legat părul, parcă pusă acolo ca să-i aducă aminte că trebuie să urască lumea. Scaunul ăsta uriaş o micşora, o întuneca, scoţându-i în evidenţă un craniu de vacă.

— Să mă ia dracu, zise Leb, dacă uneori nu ţi se face scârbă de ziua care vine şi de toate zilele în general. Gil, du-te şi mai adu un vermut italian şi pe urmă du-te şi te îneacă. Domnule Saltava, pramatia asta are mutra unuia care ţine pe piaţă, şi-i stoarce de bani, zece vânzători de seminţe de floarea soarelui şi zece vânzători de dovleac copt.

M-am oprit să-l privesc lung în ochi, ca să-i creez un moment de stinghereală, şi i-am zis:

— Răscoleşti Dunărea c-un pai.

— Eu?! făcu el, uluit. Dunărea?!

— Dunărea cea adevărată, jugulara Europei, în care goneşte un sânge triumfal.

Luă vermutul, îl expedie pe Gil c-un şuierat scurt, de greaţă fizică şi bău paharul dintr-o răsuflare.

— Omul ăla trebuie scos de acolo, să trăiască liber.

— Şi mai departe?

— Mai departe vă ascult pe dumneavoastră.

— Mai departe, trebuie să o luăm de la început.

Şi o luară. Dar într-altfel. Mai aproape de adevăr şi ticăloşie. Deci: un pescar avea o fată, fata avea şaişpe ani, se numea Luiza-Maleta, nu putea să mişte picioarele, o boală cumplită i le uscase, lâncezea la fereastră, într-un scaun larg, cu spătar înalt, voievodal, cioplit cu dalta, şiruri de cruci mărunte, adăpostind sori luminoşi ca într-o viaţă pierdută şi apoi regăsită, cu ochii fixaţi pe poarta întunericului, slabă, cojită, mestecând în fălcile osoase şi năruite duşmănie costelivă împotriva lui Dumnezeu, blesteme neputincioase împotriva omenirii şi dorind nebuneşte să-şi poată înfige cangea deştelor, dimineaţa, în beregata zilei, pentru că fiecare zi nouă mai trecuse o dată pe la ea şi pentru că timpul era complicele lui Dumnezeu, neîndurător în eternitate. Vara, asculta bolbocirile firului de Dunăre răsucit de taică-su printre cei doi roşcovi sălbatici din curte, pe care se clătina o luntre cu două felinare. Estuarul bufniţei! Luntrea aia, amestec de fugă ruptă şi de dor fără speranţă, concepută să înscrie suferinţa fetei în orizontul bârfit, dar nu şi ofensat, de ploi şi de fulgere, se scufunda singură în câmpul amăgirilor. Luiza-Maleta de mult cedase altora voluptatea exaltărilor nevinovate, ca să se depraveze, pe o pajişte de gând, cu parteneri smulşi din locuri unde oi behăitoare propagă virtutea, sau din drumuri hieratice, de o sută de mii de ori mai devoratoare decât cele coapte sub paşii mulţimilor. Ieşea luna deasupra bălţilor, fata îşi spunea: „eu sunt acolo; m-am scăldat în apă purpurie şi m-am suit goală în fereastra chiliei unui căluşar.” Şi se muta în bălţi. Totdeauna cu două fete din vecini, cu Irina şi cu Doina Poloneza, dansatoare la Clubul marinarilor străini. În noaptea clocotind de stele violete (deasupra Dunării, fiecare stea e un lotus într-un pahar plin cu amurg), prin tufişurile dese înfloreau pisici negre, care sâsâiau, scuipând ghemotoace de frunze, dar lor nu le era frică, înotând până la brâu într-un roi de scântei, înaintau spre un perete de stuf ascunzând o casă de lut, tăcută. Poloneza, mergând în frunte, purta pe creştet o diademă de măzăriche pe care i-o dăruise Luiza-Maleta, în semn de preţuire că avusese curajul şi puterea să-l suie într-o birjă furată pe primarul oraşului, mort în patul ei în clipe de gâfâială, să-l ducă acasă la el, să-l aşeze în picioare lângă uşă, să apese pe butonul soneriei pentru a trezi familia şi să dispară apoi, nevăzută de nimeni, dar de toţi ştiută şi admirată. La pârleazul astupat cu două scânduri prinse-n cureluşe, fetele se opreau tropăind, şi Poloneza spunea subţire, ca din biblie: înfrigurate buzele voastre. De dincolo răspundea un glas tânăr, cu modulaţii calde, vesele: „Fericiţi cei ce cred doar ceea ce le convine, fiindcă a lor e împărăţia pe pământ”. Se îmbrăţişau cu un călugăr tânăr, fugit de la mănăstire, după ce schimbase pe băutură patru caise de argint şi cinşpe albine de aur smulse dintr-o tunică de Ierarh, şi cu doi prieteni ai lui, necunoscuţi, dezertori din armată sau puşcăriaşi scăpaţi de sub escortă, se înfundau în case mirosind întotdeauna a scrumbii păstrate în oţet şi ceapă, a măsline şi, foarte depărtat, a creangă de ienupăr, călugărul scormonea cu ghearele în barba uriaşă şi în plete, alegând şuviţe pe care le răsucea şi le înnoda în hârtii de o sută de lei, încordând grumazul şi mugind şi împungând cu coarnele, ele se dezbrăcau, aruncând încălţămintea pe fereastră, iar cămăşile în capul călugărului, care le primea suflând zgomotos, făcându-le să plutească sub grinzile joase ca nişte năluci, cei doi dezertori sau puşcăriaşi îngenuncheau unul intra cu foarfecele în părul fetelor de sub pântece, şi ele simţeau ca şi cum peşti răcoroşi le-ar fi supt din piele lumina pârguită a lunii, ălălalt aduna într-o cutie de lemn lustruit, împodobită cu scoici, părul tuns, pentru ca mai târziu trecutul să i se pară o bucată de fagure, pe urmă se-nlănţuiau să facă dragoste, şi-n încleştarea aia furioasă, copleşitoare, s-auzea numai şoapta femeilor, fiindcă bărbaţii, neavând voie, prin consemn, să le sfâşie umerii cu dinţii, frângeau şi mestecau hălci de pâine caldă, ceea ce înseamnă că gustul pâinii stă scris în toate întâmplările pământului. Lucrurile astea, Luiza-Maleta i le-a mărturisit numai Polonezei, Irinei niciodată; cu Irina se simţea legată doar prin stigmatul păcatului săvârşit în nopţile alea cu temelie de Dunăre orientală, nu şi printr-un flux de simpatie. Irina, cu zâmbetul ei de ploaie înfrântă, şi mai ales cu devoţiunea ei ipocrită pentru cei suferinzi, o făcea pe Luiza-Maleta să spumege de furie.

— Cămila asta nenorocită, i se plângea Doinei, crede că mor să mă înfrupt din mila ei. Când s-apleacă să mă sărute, parcă-mi suflă smoală topită în crăpăturile doagelor.

De obicei, se apăra de vorbele sidefii, trădând mai mult curiozitate hulpavă decât compătimirea sinceră, punând între ea şi restul lumii o perdea cu arbori pictaţi, pentru ca lumea să rămână cu privirile atârnate în frunziş sau pe fructe. Dar când lumea vroia cu orice preţ să-şi vâre deştul în mierea păgână ceo secretă o fiinţă veşnic stând la fereastră, Luiza-Maleta începea să respire bolborosit şi-şi pierdea minţile. Într-un ajun de An Nou, când întreaga Brăilă capătă o pulsaţie dogoritoare, o ceată de copii din şirul de case acoperite cu carton gudronat ce-i închidea vederea spre fluviu, a venit să-i ureze, purtând în braţe miei albi, care sunt semnul norocului. Luiza-Maleta i-a îndopat pe copii cu mâncare şi cu vin şi i-a convins să-i vândă toţi mieii – şi i-a înjunghiat chiar acolo, pe verandă. Pe urmă i-a expediat pe copii în stradă şi le-a aruncat pe geam capetele mieilor. Chiote şi fluierături. O haită de câini, năvălind din ninsoare, se repezi să lingă sângele aburind şi să fărâme în fălci căpăţânele fragede, încă mirosind a lapte. O femeie spori hărmălaia, vărsând peste ei o oală cu apă clocotită. Chelălăitul câinilor şi strigătele copiilor, care se vroiau vesele, dar erau numai isterie josnică, scoaseră bărbaţii din case. Toţi începură să arunce cu bolovani îngheţaţi. Un zevzec de copil...

— Pot să jur că idiotul era Gil Teodorescu, zise Leb.

— Poate că era Gil Teodorescu, recunoscu Saltava.

— Un doctor spune că o pauză de respiraţie e ca un fulger ce se sparge în capul unui cocoş; îl năuceşte şi mai mult p-ăla de-ascultă.

Un zevzec de copil, care poate era Gil Teodorescu, ţâşni de undeva numai în picioarele goale. Înhaţă o căpăţână de miel, o aruncă dibaci în felinarul din colţul străzii şi dispăru, smulgând manşonul unei bătrâne, care începu să ţipe: hoţii!, miliţia! Tatăl Luizei-Maleta, beat, apăru din curte, mătăhăind şi ţinând în fiecare mână un miel fără cap, se înfipse în mijlocul unui troian şi se porni să înjure, ameninţând c-o să răstoarne cu umărul în Dunăre toată mahalaua aia puturoasă şi plină de lindini. Cineva rupse un par din gard şi-l pocni peste genunchi; el se aruncă înainte, mugind, şi se rostogoli în zăpada, dar cu încă doi oameni. Ăia-l buşiră cu bocancii şi cu pumnii, iar când să se ridice în capul oaselor, ca să se cureţe de povară, o sanie urcând de la Dunăre trecu în goană peste ei, rupându-i unuia mâna şi spărgând burţile mieilor. În urmă, vântul împroşcă ninsoarea cu o zeamă jilavă. Tatăl Luizei-Maleta se ridică, agitând o jumătate de potcoavă desprinsă de pe copitele cailor şi chemând toţi vecinii, dacă nu li se sleise măduva în noadă, să vină să se bată cu el. Un ţigan îmbrăcat fudul, cu scurtă şi pantaloni de piele, înaintă îndrăzneţ şi-l dădu gata, izbindu-l vârtos în ceafă cu o traistă cu făină. Îl târâră pe braţe în casă. Urla şi gemea înfundat. Îi puseră o pungă cu gheaţă pe frunte. Alături, nevastă-sa prăjea carne pe un primus, iar Luiza-Maleta, în faţa ochiului de geam prin care aruncase lumii, ca o provocare stranie, căpăţânile de miel, rodea cuişoare, ascultând clinchetele argintii ale clopoţeilor şi colindele cu care copiii din oraş şi din satele din bălţi împresurau Dunărea, înnobilând-o cu destinul fluviilor ce vestesc o nouă naştere şi un nou Dumnezeu... Seara, fiindcă pescarul nu se liniştise, nevasta şi fata îi dădură să sugă încă doi litri de vin, îl înfăşurară într-o pătură pe care o cusură strâns pe el, aşa cum se obişnuieşte cu morţii de pe vapoare, înainte de-a fi aruncaţi în ocean, şi nevastă-sa vru să-l rostogolească cu piciorul în micul ocean de sub patul din bucătărie, dar Luiza-Maleta o opri: „întoarce-l spre mine” şi-l pocni între ochi, pentru că fusese învins în stradă. Apoi îl lovi şi nevasta. Mizeria, scârba, eşecul devin mai suportabile, probabil, dacă poţi să dai un pumn. Bătându-l pe pescar poate-şi închipuiau că încep anul ţinând în dinţi o crenguţă înmugurită. Baţi un beţiv, îl linguşeşti pe Dumnezeu, spun cei de la malul Mării Negre. Bătrâna a adormit încredinţată că cineva aprinsese, pentru ea, un mac într-o candelă. Luiza-Maleta a stat trează, ca şi vântul din cercevcle, pândind-o pe Doina Poloneza, care s-a întors acasă cu Irina şi cu Saltava, ca să-i spună:

— Doina, aznoapte, când se sfârşea anul vechi şi începea ăsta nou, luna s-a schimbat în ţigancă codoaşă, a scos din bălţi cinci iepe şi le-a dat puşcăriaşilor din închisoarea oraşului, săi bucure cu carne muierească.

Saltava a fluierat în coiful de hârtie poleită pe care-l purtase toată noaptea şi i-a zis:

Luiza-Maleta, ca să te plăteşti de vorbele alea urâte, aprinde o ramură de vâsc şi roagă-te la brazi să te schimbe, timp de zece nopţi, în veveriţă.

— Irina, i-a aruncat Luiza-Maleta Irinei, prietenul tău e foarte solid, foarte agresiv şi foarte sigur pe el.

— Îl iubesc, a râs Irina, în zori m-a trecut Dunărea pe gheaţă, ca să căutăm la cherhana crapul roşu pe care l-au zărit unii, la copca năvoadelor, şi despre care se zice că e jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, un centaur al Dunării.

Luiza-Maleta i-a poftit în verandă, le-a dat pulpă de miel, plăcintă cu vişine şi vin ulb, iar Doina şi Irina, în rochii de catifea lungi, şi-au învelit umerii cu acelaşi şal şi-au început să cânte. Ziua aia de întâi ianuarie a fost ca un prolog nelegiuit al întregului an. Cezar s-a pilit, s-a pilit şi Luiza-Maleta, Cezar i-a cerut făină, a presărat-o pe podele şi le-a arătat fetelor, lucrând cu degetele de la mână, tiparul labei de lup, al labei de vulpe şi de iepure – o dată când ies la vânătoare, o dată când sunt în nuntă.

— Uite, se lăuda Saltava, dac-aş pune mâna pe crapul ăla roşu, jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, ţi-aş face, Luiza-Maleta, o noapte de primăvară, cu pâclă verde, cu puţină vrajă şi abur subţire, aş pune în ea un râu, peste râu un pod de lemn cu cai de bronz la amândouă capetele, descântat să se poată ridica în văzduh şi să se mute din vad în vad, te-aş sui pe el şi te-aş trece într-o livadă ca să înfloreşti cu prunii, cu merii şi cu piersicii. Sau ţi-aş construi podul bisericii de la Râuri.

— Nu, izbucni Irina şi sări în picioare, smulgînd cu umărul butucul de vâsc legat de-un stâlp sculptat. Ăla-i numai podul meu.

— Jumătate e şi-al meu, anunţă Doina Poloneza.

— Dunăre, D mare de tipar, D mare de mână, d mic de mână, d. d. d...

Saltava, fragmentând Dunărea în litere, îşi acoperi, râzând, capul cu palmele ca să se apere de grindina de pumni cărăbăniţi de Irina.

— Măceş prost, biserica de la Râuri e numai povestea noastră.

— Orice poveste cu Isus este biblică, prin urmare este a tuturor, o contrazise Luiza-Maleta.

— Acum trei ani mergeam prin câmpie, năucit de soare, de pârjolul lui iulie, cu buzele uscate, cu plămânii dogorind. Nici o adiere de vânt, nici un petic de umbră. Şi deodată, biserica...

— Şi eu, înăuntru, sus pe schele, îndrăgostită de Isus, se dezvălui Irina.

— O dragoste inspirată, urmă Cezar, iarba seducţiei, boarea unor taine ce nu se vor descifrate.

— Poate eram îndrăgostită mai mult de umilinţa latentă din ochii lui. Tu ai intrat şi eu, sus pe schele, mă frecam cu ţâţele de chipul lui Isus, pe care-l descoperisem în mijlocul cupolei, sub patru straturi de tencuială.

— Întâi am auzit un foşnet, parc-ar fi nins prin ferestrele turlei, pe urmă şoapte înlănţuite...

— Isus de la Râuri, spre deosebire de cei din toate bisericile la restaurarea picturilor cărora am lucrat, nu suferea de obişnuinţa închistată a spaimei de moarte şi nici de prea senina şi tâmpita dragoste de oameni. Se vedea că-i e poftă să iubească o femeie. Şi fiindcă eu îl descoperisem, curăţind locul cu migală, pe mine trebuia să mă iubească. Şi m-a iubit. Pe când îi ştergeam fumul de pe chip cu ţâţele, El, mistuit dintr-odată de patimă, mă lumină albastru, îşi adună risipirea, dreptatea, crima, suspiciunea şi dezordinea iubirii în carnea mea. Când a început să-mi muşte sfârcurile...

— Dumnezeule! făcu Luiza-Maleta.

— Eu, Irina, nu El, zise Cezar Saltava.

—... Mărire Ţie, Doamne! am strigat, spuse Irina. Iar Cezar m-a ridicat în braţe şi m-a dus în mica livadă din spatele bisericii.

— Dar mai întâi am trecut printr-un fel de seră cu multe geamuri sparte, m-am tăiat la picior şi mi-am rupt pantalonii.

— Iar eu, se amestecă Doina Poloneza, am strigat, uimită, din tinda bisericii: Irina, l-ai dat jos pe Isus din cupolă? Nu mi-ai răspuns, cădeaţi în iarba coaptă de sub vişin...

— Irina, zise Luiza-Maleta, să muţi vişinul ăla în grădina casei tale, aşa cum se mută brazii din munţi în parcurile oraşelor. Cine-a făcut minunea să aplece ramurile vişinului peste voi, Cezar, tu sau Isus?

— Amândoi, nu-i aşa? făcu Irina şi, lipindu-se cu ţâţele de Saltava, îl sărută lung, un fel de ţipăt convulsiv, tenace, chemând întinderea verii, anulând abjecţia iernilor. Doina, ştiu bine că şi tu ţi-ai poleit sfârcurile cu bronzul lui Isus de la Râuri. La vară s-o ducem acolo şi pe Luiza-Maleta, căci mai sunt prin preajmă şi nişte plopi albi, tei pitici, căpiţe de fân.

— Oh, ştiu – o voce lălâie, descărnată, parcă atunci stată din fiert şi fiartă în aceeaşi apă cu craniul ăla ca de oaie, sau de vacă neîmplinită – ţi-e milă de mine, ai vrea să mă vezi umblând. Dar tu, în calitate de activist comunist, trebuie, Cezar Saltava, să ai grijă de toată lumea (Irina şi Doina cântau despre un butuc, un satâr şi luna plină) şi în primul rând de statul nostru democrat-popular. Eu pot să-ţi spun, chiar fără să mă schimb în veveriţă şi să mă sui în fagi, că pe strada Tulnici 66, Dumitru Tase Roşioru ţine un pistol, ascuns într-o roată de tutun din magazie, peste care a aşezat doi căţei de porţelan. La învăţătorul Nicolae Breazu, Transilvaniei 42 bis, au venit, noaptea, patru inşi ca să le descifreze la vioară melodia unui cântec care mai apoi s-a dovedit a fi legionar şi învăţătorul n-a anunţat organele în drept (Irina şi Doina şi o puşlama din San-Francisco mâncau sandvişuri cu îngeri), Marin Alexandru, Lotusului 4, a scos din casă şi din oraş, în coarnele a doi ţapi, aurul nedeclarat...

— Frumoasă lovitură, domnule Saltava, zise Leb Betleem. Calculată perfect, al naibii să fiu. Lighioana ştia totul despre dumneavoastră, şi probabil încă ceva pe deasupra.

— Era mai bine să nu mă cauţi, Leb. Era mult mai bine să fi rămas la Ierusalim, să arunci în fiecare dimineaţă o liră în pălăria bătrânului cu potârnichile.

— Trebuia să-mi iau catrafusele, fiindcă locul devenise jegos, într-o zi am primit un colet conţinând o viperă vie.

— Ai apucat spre mine pe o cale greşită.

— Nu-nţeleg.

— Eu sunt calea greşită, strigă Gil Teodorescu, venind din camera unde se păstrează băuturile străine.

— Nu te-ai înecat? se încruntă Leb Betleem, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că Gil, dacă el îi spusese, trebuia să se fi dus să moară. Ţine minte, Gil, cine se amestecă în treburile mele...

— Ăsta-i defectul meu, răspunse Gil, nu pot să ţin minte nimic.

— Atunci caută şi ia de nevastă o muiere cu ţâte moi şi uriaşe pe care s-o pui să şi le îndoaie ori de câte ori va fi nevoie să ţii minte că ai de încasat două picioare-n fund. Domnule Saltava, când spun că nu-nţeleg, înseamnă pur şi simplu că nu înţeleg şi nu că vreau să jumulesc gâşte sălbatice ca să le iau fulgii în batistă.

— Luiza-Maleta mi-a dat informaţiile alea vrând să sădească în mine frica. Deoarece frica linge puii mizeriei şi-i face mari.

— Vi le-a dat ca să le duceţi mai departe, completă Leb. E clar, oricărui om i s-ar fi făcut frică şi s-ar fi dus mai departe. Cine nu denunţă duşmanii regimului, pică el. Sau cel puţin aşa era pe vremea aia.

— Luiza-Maleta m-a somat prin trei scrisori ca să merg mai departe. Înseamnă că era cu totul de nepotolit. Se vede că cei ce stau în Scaunul singurătăţii sunt cu totul de nepotolit.

— Luiza-Maleta n-a stat niciodată în scaunul ăsta.

— Oho, se miră Leb, şi povestea aia bezmetică?!

— E cât se poate de adevărată. Mai adevărată chiar decât rahatul care eşti.

— Domnule Saltava, vorbiţi cu mine ca şi cum v-aş fi jefuit.

— Fraza aia blestemată, Leb.

— Cu ce fel de flegmă mai vreţi să mă scuipaţi? Am jucat în multe tripouri şi peste tot mi se spunea Leb cel tăcut.

— Spune tu, Gil, fraza aia. Numai tu poţi s-o redai în toată măreţia ei băloasă.

— Nătărăul ăsta, zise Leb, frate cu stafia peştelui pe care l-am mâncat ieri!

— Ascult-aici, rânji Gil, umezindu-şi buzele: subsemnata Luiza-Maleta, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava, activist al comitetului raional, iar a încălcat Constituţia. Sursa Betleem informează...

— Cunoşti fraza asta, Leb?

— Da, zise el, da – şi faţa i se schimbă ca sub o pudră murdară. Turbata aia, deci, nu s-a putut stăpâni! Ticăloasa! Cu revoluţionară vigilenţă vă aduc la cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava...

— Gil, am zis, uite banii pentru sticla de Roze de Huşi. Am plătit şi am ieşit. De pe terasă l-am auzit pe Leb Betleem strigând:

— Gil, trimite după copiii ăia cu acordeoanele. M-am întors la scumpa noastră Dunăre şi trebuie să mă bălăcesc în toate noroaiele. Şampanie şi acordeoane!

Ieşind de la Flamingo am pornit-o spre Doina Poloneza şi pe drum am descoperit că norii au simţul perfecţiunii foarte dezvoltat, caută necontenit forme ideale şi nu întârzie în nici una. Fluxul de forţă al primăverii încurajează sufletul spre bucurii neîncercate, vroiam să văd balcoane în care oamenii stau cu picioarele atârnate şi ascultam cum vântul trage pe geamuri cu o sârmă subţire: ăsta-i bun să-l bată furtunile din mai cu piatră, ăstuia o să-i spun la noapte o poveste. O zi de primăvară e o sabie de aur, o ţii în mână şi te ia ameţeala, ţi-o atârni la şold şi porneşti la război.

Vântu-mi îndesa în nări aromă sănătoasă de bere proaspătă, de colţ de iarbă şi de pământ orgolios; toată neliniştea răscolitoare de la începutul lui aprilie, care-mi da sentimentul că un lup stă la uşă în sângele meu şi aşteaptă.

Casa Polonezei, mică şi cu brâie albastre, era închisă. Deasupra ei, un nor lua chip de biserică şi un cal intra în altar, lăsându-şi şaua afară. M-am strecurat în livadă. Pruni şi caişi pitici, cu trunchiurile văruite şi bătuţi de floare, tufe de trandafir, de coacăz şi de izmă, cuiburi de zambile şi garoafe, un canal prelungindu-se din jgheabul fântânii în Dunăre, un tei cu crengi groase şi, atârnat de ele, un hamac din care se revărsa un snop de păr negru. Poloneză cu sânge ţigan, Doina se scălda la soare şi se juca, pe nevăzute, cu doi copii din vecini. Vârând două deşte în gură, fluiera, imitând cântecul mierlei şi dincolo de gardul de scândură susţinând un val de viţă de vie, cei doi copii, înarmaţi cu praştii, dădeau ocol unui nuc uriaş, cu paşi furişaţi, căutând pasărea s-o ia la ochi.

Îmi zări umbra şi rosti leneş, fără să coboare:

— Eşti cu Irina? Roag-o să închidă poarta, azi dimineaţă au omorât pe-aici un câine turbat.

— Am venit singur.

— Ah, singur, făcu Doina şi sări, cu picioarele goale, pe pământul uscat, răcoros, plină de mirosul amar al scoarţei de cais.

Purta o rochie albă ce-i scotea în evidenţă exuberanţa şoldurilor şi sânii mari, ieşiţi pe jumătate în lumină. Sfârcurile, licărind sub pânza străvezie, anunţau ziua împărţirii darurilor.

— E minunat că te-ai gândit să mă vezi – şi un zâmbet ca o literă necunoscută îi tremură pe buzele groase, îi pulsă în ochii negri şi-i tipări un zvâcnet în nările subţiri – surâsul elegant al păcatului, îndemnul, abia perceptibil, la reflecţii voluptuoase.

— Mi-ar fi făcut plăcere să fiu fată, i-am zis, în loc de salut.

— Nu cunoşti dezavantajele. Un băiat e mult mai liber.

— Liber să-şi înceapă primăvara cu un pahar de vin roşu şi liber să-l suporte în ceafă pe Leb Betleem.

— Cine-i Leb Betleem?

— Un provocator foarte sigur pe el.

— Un provocator foarte sigur pe el e un provocator foarte prost plătit. Ce otravă foloseşte?

— Otrava Luizei-Maleta. Amestecată cu niţel adevăr clocit.

— V-aţi bătut?

— L-am înjurat. Dar simt că trebuia să-i rup fălcile.

— Trăieşti cele mai importante evenimente cu o întârziere de-a dreptul captivantă. Spune, chiar nu faci niciodată un lucru la timpul potrivit?

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să am dreptul la o fericire mică.

— La fel zicea o fată nemângâiată şi cu gheaţă acră în oasele bolnave.

— Va trebui s-o iert. În spatele ei şedea Leb Betleem.

— Dar în spatele lui Leb Betleem?

— N-am o intuiţie prea ascuţită.

— Atunci o să sfârşeşti rău.

— Miroase a ploaie vântul ăsta de pe Dunăre.

— Vrei să ies în stradă şi să strig la oamenii care au iezi să-şi închidă iezii în casă?

— Vreau să-mi împrumuţi un pic păunii ăia ai tăi, să cobor cu ei pe plajă.

Avea doi păuni, unul alb, i-a chemat, strigându-i ca pe curci: bii, bii, bii! – le-a petrecut pe după gât câte-un şir de mărgele şi mi-a dat în mână capetele celor două şiraguri.

Am ieşit pe plajă. Vântul îmbobocind pe fluviu spulbera uşor nisipul greblat de ghearele păsărilor. Doina a rămas în muchea malului, călare pe o poliţă de piatră – una din pietrele lângă care începe lumea, mai ales dacă e noapte şi pe Dunăre trece un vapor.

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să se îndrăgostească de mine unul din păunii tăi. Trebuie să fie nemaipomenit să-ţi petreci nopţile de iarnă cu un păun şi să faci ouă pistruiate.

— Ce e asta? se miră Doina. Intoxicaţie Betleem?

Alde Cap-de-şarpe-mic şi sec şedeau nemişcaţi la dreapta şi la stânga mea.

— Ţanţoşi ai dracului, dacă stai să te uiţi la ei. Tâmpiţi cum sunt îşi închipuie cu siguranţă că vântul se umflă-n pieptul lor ca să-i roage să-i caute de păduchi.

— Fă-i să danseze şi-ţi dau un bulgăraş cu icre negre să i-l duci Irinei. Mi-a adus cineva doi bulgări de icre negre.

— Nu primesc.

— De ce?

— Fata care trimite un dar altei fete umple coşul cu oase moarte.

— Ieftin, se strâmbă Poloneza.

Păunii se aplecară să ciugulească viermi din nisip – un vierme de lămâie, păunul alb, un vierme curcubeu, păunul colorat.

— Da, am recunoscut, ieftin şi acrişor ca vinul dat în vânzare, primăvara. Fii atentă!

Sus, pe dunga malului, se mai vedeau două femei – una toca buruieni cu o secure care putea foarte bine să fie o sabie, ailaltă jumulea o găină. M-am înfipt pe nisip, aproape de apă, mi-am pipăit mijlocul, ca să mă asigur că petalele, frunzele, solzii şi rapănul sunt la locul lor, am scuturat din umeri şi am pornit-o în fugă pe nisipul cafeniu, cu mâinile înălţate rotund deasupra capului, ca şi cum l-aş fi săltat pe Leb Betleem, să-l arunc în Dunăre. Am ocolit o buturugă, alţi câţiva paşi şi m-am închinat păunilor. Ăştia, iritaţi de prostia mea, sau fascinaţi de snopul de păr negru pe care Doina îl adusese de pe spinare pe sâni, se scuturară, făcând să zornăie mărgelele, clocotiră şi-şi desfăşurară cozile în largi evantaie fierbând electric.

— Ui, mă! chiui Doina, bucuroasă.

Iar eu:

— Dacă vreau. Îi pot face să scoată coarne de căprioară. Lear sta frumos cu coarne de căprioară pe capetele astea nătânge.

— Şi de ce nu vrei?

— Fiindcă am o groază de treburi. Fiindcă sunt aşteptat în douăj de locuri deodată.

— Atunci, cară-te! strigă Doina, mânioasă.

— Mulţumesc. Cezar e numele meu. Îl poartă cu aceeaşi mândrie împăraţii, caii şi câinii.

Şi, iscălindu-mă în aer cu o pană de păun, am pornit-o la vale, prin marginea Dunării, spre un pâlc de sălcii păzit de-un soldat de scândură, inamicul veşnic găurit în tâmple de toţi recruţii lumii. Mă simţeam uşor, mândru şi-mi venea să nechez. Apoi îmi trecu prin gând că cerul albastru, străbătut de reflexe de-un vioriu întunecat, de parcă fierbeau cazane de miere şi se topeau sigilii de ceară roşie în munţii Măcinului, e cu capul plin de tot balamucul primăverii şi mă crede un copac umblând pe lângă apă, dornic să înfrunzească înaintea ălorlalţi. Atârnaţi în ştreang de mărgele, păunii veneau după mine, aripă lângă aripă. I-am înhămat la o trăsură încărcată cu pale de vânt răsucite pe sub braţele Doinei. În colţurile trăsurii am înfipt patru nuiele de plop şi în vârful lor patru păsări: un sturz cu trup de cireşe, o vrabie cu trupul de caise, un pescăruş cu trupul de mure, o ciocăni-toare cu trupul de măr – şi toate patru cu ochi de afine, guşă de miez de nucă şi cântecul din boabe de orz coapte pe vatră şi păstrate-n lapte cald. În vadul unde vin cei din mahala să spele preşurile şi covoarele, am intrat în Dunăre şi am răsturnat trăsura.

— Iată, doamnă, minunile care din mila ta rodesc. Vreau să dau în frunze şi nu pot până nu mi s-arată centaurul ce-ţi colindă valurile – jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă înroşită cu ciocanul. Sunt un copac însemnat, port ascunse-n trunchi, învelite-n pânză de mătase, două sute de piese de aur; hoţul care a scobit ascunzătoarea şi m-a oblojit cu buruieni până s-a închis rana şi s-a învelit din nou cu scoarţă şi a dat lăstari, a pierit de bubă neagră. Vreau să-ţi văd centaurul, chiar dac-o fi ca fulgerul să-mi aprindă aşchiile... Draci bălţaţi! N-ai nimic de arătat. Centaurul tău nu-i decât un peşte bastard!

Am scuipat furios şi m-am întors la Doina.

— Schimbă-i pe-o pereche de găini, am mârâit, trecându-i păunii. Sau schimbă-i pe o gaură în gard când fac vecinii nuntă şi nu te invită. Sau pe o nouă întâlnire cu lipoveanul Cuprian.

— Dac-ai fi fost fată...

— N-am vrut niciodată să fiu fată. Pentru că fetele pierd totdeauna. Chiar şi când au o armă-n mână.

— Suferi c-ai pierdut în faţa lui Cuprian?!

Cuprian avea douăjdoi de ani, luntre, lopeţi, prostovol. frunte înaltă, plete risipite pe umeri, ochi mici, tulburi şi o barbă aurie parcă bătută de-un vânt albastru. Locuia într-o cabină de şlep părăsit, în cimitirul vapoarelor, pe Dunărea moartă, cânta până la leşin din armonică şi nu-ngăduia femeilor din satul Ghecet, întins de-a lungul unei singure uliţe, să-l viziteze şi când vreuna mai îndrăzneaţă, care-l pândea tot timpul cu speranţă lacomă, spăla rufe şi urca să le atârne la uscat pe vapoarele părăsite, ca şi cum ar fi încercat să îmbrace fantome sau să toarne sânge în nefiinţa celor rămaşi pe fundul mărilor, Cuprian simţea şuier de funie lângă beregată şi dispărea în Brăila, unde răspundea de-un atelier fotografic. Sau, prea sătul de oraş, se înfunda în bălţi, pe canale singuratice şi înguste, ca s-asculte mirat cum bâiguie tăcerea-n stuf şi să-njure soarele, de mânia căruia se apăra vârându-şi capul într-o coroană de nuiele şi de frunze ude. Îl urmărea norocul, oriîncotro ar fi apucat-o, pentru că pecetea frunţii lui – după cum desluşise Cezar Saltava – era Luna răsărind între cinci ghinde de aur, într-o seară calmă şi caldă, în care se aude cum picură firea în univers. Din zodia ghindelor ies raţele sălbatice, gâlgâind, pe hotarul unde Dunărea moartă, zisă şi Dunărea lină, se uneşte cu Dunărea vie, mai purtând şi numele de Gremenea, şi pe dunga aia, unde eternitatea neagră capătă din nou suflet, vijelie, putere, forţă virilă şi voluptatea de a legăna sturioni, cea mai frumoasă dintre ele, aleasă în soborul vrăjitoarelor de pe Nil să se schimbe în flaming şi să conducă migraţiile, depune într-un culcuş, împletit numai din fire de apă trecute prin două mii de scorburi căptuşite cu izmă şi stânjenei, oul pe care să-l bea centaurul Dunării ca să-şi cureţe solzii. Şi chiar pe locul ăla unde moartea aduce ca ofrandă o coasă ruptă, Saltava fusese învins de Cuprian, fără ca lipoveanul să mişte un deşt.

Fierbea în sălcii şi pe ape deznădejdea toamnei. Mult prea devreme. Pe puntea bacului legând Brăila cu cherhanaua Corotişca, aşezaţi pe un cufăr înalt, cu pereţii zugrăviţi – dealuri de umbră, castel cu turnuri pe un vârf de stâncă, prinţesă captivă la fereastră cu zăbrele, vale străbătută de-un pârâiaş, porc mistreţ gonind cu lancea înfiptă în spinare, cavaler pe cal înspumat – Cezar şi Doina priveau alene în miezul zilei domoale, scrisă de la sud spre celelalte zări cu fraze din Biblie şi din Coran. Căci, septembrie, la Brăila, are imaginaţia boabelor de chihlimbar uitate în fereastră însorită şi mania filigranelor.

Chiar pătrunsă de melancolie, Poloneza era caldă ca o mirişte în iulie, şi Saltava, prinzând-o de umeri, îi şopti în ureche:

— Lasă-mă să te sărut o dată. O singură dată şi-ai să te risipeşti în văzduh.

— Şi pe urmă ce poveste o să iasă?

— Poate una tristă, dar merită să-ncercăm.

— Mie-mi plac numai poveştile fără pereche.

— Păi să-ţi spun una care s-a-ntâmplat ieri, aici, pe malul Dunării. Ieri, pe undeva prin Comorofca, un şarpe a ieşit din bălării şi s-a încolăcit pe picioarele unui băieţel care aţipise pe mal. Când s-a trezit, ăla micu a-nceput să urle: dă-mi drumu, mă, să plec la şcoală sau ai draci pe capu' tău!?

— Poveşti frumoase, oftă Doina, se-ntâmplă numai în decembrie.

— Ai dreptate. Anul trecut, în decembrie...

Doi bătrâni cu pălării de pai, unul ţinând în lesă un câine alb, altul strângând între picioare un săculeţ cu prune uscate, îl salutară pe Saltava, înclinându-se. Şedeau cocoţaţi într-o căruţă, rezemaţi de un gard încărcat cu zorele (se mutau sub ploi?), între cuşti cu găini, o scară de lemn, coşuri cu struguri şi nişte sculuri de lână. Cezar le zâmbi searbăd şi bătrânul cu câinele mârâi-n barbă.

— Ăştia de-au ajuns la putere în Brăila murdăresc timpul când surâd.

— Într-o zi, tot or să se ducă dracului, răspunse sacul cu prune.

— Şi?! Ce te-ncălzeşte pe tine?! Tu tot n-ai să mai fii de faţă!

—... înainte de Crăciun, urmă Saltava (şi ştia că ăia-l înjură şi turba), o sanie cu coviltir, trasă de doi ofiţeri împuşcaţi, a trecut Siretul, venind de la Galaţi, a intrat în Brăila, şi un fir de trandafir, care călătorise într-un pahar căptuşit cu vată, a sărit jos şi-a-nceput să-mpartă flori: o garoafă fiecărui trecător, două picături din sângele ofiţerilor fiecărei umbre.

— Şi tot aşa din stradă-n stradă, râse Doina cu dispreţ moale, până i-a ieşit în cale o foarfecă de argint care i-a tăiat gâtul. Ai treijşunu de ani şi nu ştii decât basme de lepădat fetele.

— Am mai mulţi.

— Îi ţii bine ascunşi.

Şi se sculă să coboare. Mii de cireşe dădură în copt, se înnegriră, se sparseră şi-şi răspândiră mustul în camera ei. Sări pe o buturugă (cineva, în pădurea de plopi, înjura un cârd de lişiţe), în cer fierbeau samovare şi se clătinau desene lascive, iar de pe canalul acoperit cu tufe de gherghin şi de ienupăr suiau, trosnind, arome tari. Parcă umblau prin aer, ca să se îndoape cu funigei, sute de boboci de smirnă şi Doina, stăpână pe păşunele ei în care cai sălbatici sug ugerul iepelor, pentru ca să ia din lapte urletul haitelor de lupi şi hălci de cer având culoarea cucutei din cimitir, verde închis, verde gras, verde placid, verde înfricoşat, ocoli podul de lemn care duce în cherhana şi intră în cornul de fagi, plin de seve galbene, care scutura schituri de frunză şi miros de ciuperci peste un val de trestii înalte.

— Încotro? strigă Saltava, muindu-şi buzele, nările şi sângele în asfinţitul unui smoc de frunze fărâmat în palme.

Ea se întoarse numai pe jumătate, ca o secure prevestind dezastre şi, femeie din Nord, mai degrabă ţigancă din Nord, sortită să fie logodnica tuturor copacilor cu scoarţa albă, să-şi împletească privirile cu ei, să cheme împreună ruina, îngheţul, orizontul căzut şi plin de-o suferinţă latentă, strângea sub braţ trupul unui plop tânăr, ca pe un bărbat întors din trădare.

— Chiar vrei să ştii unde merg? – vorbe rele şi provocare aurită în ochii largi, vicleni şi miraţi, care-l cuprindeau în adâncul lor pe Cezar Saltava, întemniţat într-o depărtare mult prea străină şi difuză, proiectat doar ca o creangă de pelin dincolo de luntrea cu pânze – „ea nu e altceva, Cezar, decât o scoică din lună care-a căzut pe pământ şi-a lunecat pe ape, nu-i aşa? „ – legănându-se pe locul unde Dunărea vie şi Dunărea moartă se amestecau ca să alcătuiască Dunărea primordială. Şi când el înţelese că nu era nici măcar izvor de ţărână lângă vârtejul vorbind cu zeii apelor sau cu toţi regii trecând cu caravana de cămile prin castelele ce le înălţau norii deasupra timpului învietor al fluviului, o auzi spunând:

— Merg să întâlnesc pe cineva care trăieşte basmele. Acolo unde se aşază el, la cârciumă, la femeia pe care-o vrea, în pădure sau la furat, se aşază şi un mal de sticlă.

Se întoarse smucit, rupere nervoasă a şoldurilor exuberante şi se înfundă pe cărare, în desişul de plopi neclintiţi, ireali, parcă şi ei crescuţi într-un mal de sticlă.

Cezar intră singur pe podul de lemn, pătruns de sentimentul cleios al unei pierderi buboase. Ţinuse în palmă o ramură cu muguri oacheşi şi i-o smulsese, sfidându-l cu expresia nepăsării, cu aroganţa celui care împrumută, ştiind că nu i se va mai cere nimic înapoi, băiatul ăla care putea, dac-ar fi vrut, să-l aducă şi pe Dumnezeu pe ape şi despre care el fusese informat că poate umbla cu mâna în cuibul de la streaşina tuturor caselor din cartierul Pisc şi că are acolo drept de fată mare, căci, stai niţel... stai, cine spusese că pe lângă secolul nostru, al douăzecelea, Evul Mediu a fost timpul căsătoriilor din dragoste!? Ei, nu, netrebnicul va trebui aruncat la mama dracului! Saltava se opri. Dunărea mirosea şi a lături şi a lămâie. Un individ bărbos trecu pe lângă el, cu nişte vintire pe umăr şi zise, arătând cu capul spre via din spatele cherhanalei, de unde s-auzea urlând un copil:

— Corcitura aia şi-a înfipt o undiţă în buză, ca să simtă pe pielea lui ce simt peştii când îi prinzi şi-acum zbiară-n braţele mă-şi. Poate că-s idiot, da-mi place, fiindcă într-o zi numai un caraghios ca ăsta o să schimbe lumea.

„Dar ea şi nu el m-a prădat, el e sclavul lor”, se despică gândul adevărat în Saltava. Scuipă cu greaţă pe un pâlc de cârciumărese sau crizanteme noroioase şi luă loc la o masă, potrivită lângă stâlpul cerdacului deschis spre Dunăre.

— Bună ziua, doriţi ciorbă de peşte? îl întrebă o fată plăpândă, în rochie albastră. Părea suptă de ape şi de nesomn, o pasăre copleşită de ivirea neaşteptată a toamnei.

Saltava brodă un zâmbet prietenos şi aruncă fraza lui enigmatică, menită să deruteze.

— Călcat de tren, dar netăiat, zise el.

— Am impresia, râse fata, că toţi clienţii noştri s-au înţeles astăzi între ei să se poarte şi să vorbească numai aiurea.

— Eu vorbesc serios, o lămuri Saltava. Cunosc un om pe care l-a călcat trenul, în gară la Făurei, dar fără să-l taie. Norocul lui că locomotiva n-avea grătar. De ce poartă oamenii ăia benzi de mitralieră pe umeri?

— Ideea şefului restaurantului. Toate despărţiturile pentru gloanţe sunt pline de peştişori săraţi. Mănânci întruna şi ceri băutură. Vreţi să-ncercaţi?

— Vreau să iei loc la masă, aici, lângă mine.

— Ca să mă calce un tren fără să mă taie?

— Adă vin şi două pahare. Până te-ntorci, eu o să mă gândesc cum te cheamă.

— E un nume greu de ghicit. L-a adus tata din munţii Buzăului. Zice c-a dat pe el o priocă de cai furaţi. Dar nu merita să dea nici măcar un iepure omorât de ciori.

— Cuprian e cel mai urât nume. Nume de cloncan afurisit. Şi, pentru că intrase cu palmele într-o vatră goală, o înjură şi pe Doina. O înjura, fiindcă-i descurajase încercările, „îşi închipuie c-o apără pe Irina... sau se răzbuna pentru că am fost întâi al Irinei!?” Se cufundă într-o tristeţe prietenoasă, depărtată de pământ, ca atunci când uitase portocalul pe terasa casei şi peste noapte ninsese. O zi eşuată! Şi asta tocmai când esenţele Dunării, ale bălţii, ale toamnei chemau la o întâlnire a dorinţelor aspre. Dunărea moartă, plină de peşti orbi, monştri atemporali şi Dunărea vie, pe care visul umblă în chip de luntre cu pânze, ca un vultur ieşit să vâneze mierle, îmbrăcate amândouă, jumătate în purpură, jumătate în ceaţă de oase zdrobite – căci în fluvii nu încetează niciodată vânătoarea şi asasinatul, călătoria primejdioasă, pânda făcută numai cu ghearele şi colţii, spaima, goana, ceasul rău, clipa dezastrului – unite într-o Dunăre vehementă, amestec vrăjit de nemurire preţioasă şi moarte dărăpănată, turna cu carafa otravă subţire peste înfrângerea lui Cezar Saltava. Respins, Cezar nu ajunse, totuşi, să capete respiraţia mândriei şi a răzbunării. Îl întoarse din bătălie fata în rochie albastră.

— V-am adus vin grecesc, care miroase a răşină. Retsina se cheamă.

Auzind-o, simţi cum se stinge în el înverşunarea şi devine flexibil. La urma urmelor, Poloneza nu-i datora nimic şi nici el nu datora nimic nimănui.

— Havalica te cheamă, anunţă Saltava şi fata ţipă în pumn, mirată, şi apoi strigă, scuturându-se de ape şi lasând să-i curgă printre deştele subţiri ţipătul ucis:

— Cine v-a spus? Bucătarul?

— Nimeni. O dată, de mult, am fost şi eu fată şi mă pricep. Havalica bătu din palme. La spatele ei, între nişte buturugi acoperite de iederă, un măceş înflorea a doua oară.

— Fată!? Minunat – şi bău pe nerăsuflate jumătate de pahar cu vin. E frumos c-aţi fost femeie, dumneavoastră, un bărbat de doi metri, cu carnea pe el bătută şi afumată...

— Nu, nu, cu carnea păstrată sub şeile tătarilor şi-ale hunilor. Va să zică nu-ţi place că sunt înalt şi slab.

— Nu ştiu ce să zic. Aveţi obrajii mai luminoşi decât ochii.

— Poate că sunt Ioan Gură de aur şi ţin între fălci o poveste roşie, gata să-mi ţâşnească prin obraji. E un măceş imprudent măceşul ăla.

— E greu să fii fată, nu-i aşa? Toţi încearcă să te sărute sau să te ciupească de fund. Şi cel mai mult bărbaţii însuraţi.

— Al naibii să fiu dacă n-ai dreptate, râse Cezar. Uite, eram ca tine de tânăr şi mă întorceam acasă, aici, în bălţi. Veneam de departe. Şi când să trec Dunărea, a trebuit să aştept un ceas, poate mai bine.

Şi pe când aştepta, patru rânduri de plopi, ieşiţi din Insula mică, aleşi prin tragere la sorţi ca să se mute de-a lungul şoselei Brăila-Buzău, treceau în marş pe mijlocul Dunării, numai pe val de argint, intrau în port şi urcau în oraş ca să primească bonuri de ordine, câte-o raţie de unsoare cu care să-şi ungă rănile, iarna, şi ca să vadă, înainte de-a intra şi de-a rămâne de santinelă timp de o viaţă de copac, pe marginea şoselei, un film la cinema Passalacqua. Pentru că deveneau torţe ale câmpiei, cei dintâi vestitori ai furtunii, năluci şi speranţă ochilor oricărui chinuit amestecat în ţărână, veghe îndreptată spre cer, refuzând orii p formulă ultimativă, primăria se gândise să-i înveselească o clipă, dar mai bine i-ar fi dus să le dea o bere la Papacanaris, fiindcă la Passalacqua rula un film deprimant.

— Vorbiţi prea complicat pentru mine, zise Havalica, dar înţeleg că v-a fost tare milă de plopii ăia. Vi se răsuceau măruntaiele de milă şi-atunci v-aţi schimbat în femeie. Mila are darul ăsta.

— Ai înţeles esenţialul.

— Pentru că şi eu am fost o dată bărbat, declară, cu glasul chircit, Havalica – şi de aici şi convingerea tremurând în roua cuvintelor ei.

— Ce-i asta?! zâmbi Cezar. Te-ai luat după mine. Îţi place să te joci distins?

— Am fost bărbat nu pentru că bărbaţii sunt nişte măgari cu M, am fost bărbat într-un ceas de inimă rea.

— Spune.

... După amiază, întunericul coborî mult, semn de ninsoare întuneric cu fiinţă albastră, cum trebuie să fie numai întunericul din capul unui cal sfârşit de sete – vântul se opri, generos şi luă făptură sticloasă un pui de ger, aşteptând în suflet făgăduială de brad. Salcâmul de la colţul casei, care priveşte numai în miazănoapte (scoarţa lui, plină de crăpături în formă de ochi încărcaţi de aşteptare!), îşi lustruia crengile joase pe gardul vânăt, lemn viu, cu sevele speriate de prevestiri sumbre, dând de veste din toate inelele că religia iernii se deschide cu doişpe lupi înălţând capul din văgăuni. „Căci ei sunt blestemul”, îşi spunea mama Tinca, scormonind cu ochi neliniştiţi curtea. Alexandru, băiatul cel mic (mai avea un an până să plece la armată) amesteca pietriş pe cărarea dintre grajd şi căpiţele de paie. Lucra de la prânz, umblînd aplecat, parc-ar fi fost la vânătoare de potârnichi sau n-ar fi încăput, înalt subţire şi mlădios, sub orizontul închis, bătut în piroane. De jos, de la gârlă, fiindcă apele, ca şi femeile tinere, se agită necontenit, provoacă, întărâtă, sugerează, strecoară îndemnuri ascunse, deschid prăpăstii, încâlcesc buruieni, împletesc linii pe care umblă moartea şi le distrug sau numai le retrag cu smucituri insesizabile, vântul mai ridica din când în când un umăr şi azvârlea în ogradă un şuvoi de cenuşă luată din râpi. Pânze subţiri, sângerând negru. Izbit în plină faţă de pulberea necăcioasă, mirosind stins a dezastru vegetal şi foarte iscusit a viscol intrat pe drumuri largi, Alexandru scoase din raniţa veche, atârnată la streaşina grajdului, un fular de lână, roşu cu dungi albe, în care-şi înveli obrazul bălan, uscăţiv şi lat, de animal gonind spre nopţile împerecherii. Scăpate din nod, capetele fularului i se zbăteau pe braţe, pe spate, imense aripi ale unui liliac ce se va roti, hohotind, printre acoperişe, începând cu prima dezlegare a zăpezilor, şi mama Tinca, la fereastra odăii, cu sticla pârguită în tonuri verzi de flacăra din candelă, îl şi văzu trecând în zbor pe deasupra râului, înaintând cu gâfâieli şi sufocări, cu carnea aprinsă de o bucurie nestăpânită, trecând prin toate spânzurătorile îndoielii, către satul Bisoca, unde mai întâi fusese Tudor, tatăl lui, şi unde se mistuise, târziu, într-o seară de primăvară, Vasile, fratele lui mai mare. Tinca ştiuse de mult că şi Alexandru va pleca, fără s-o anunţe, dar făcându-şi pregătirile oarecum la vedere, abandonând-o în mucegaiul milei, cu supărare şi dezgust de sine, cum abandonezi nişte bocanci vechi în noroaiele ce te-au încleştat până la genunchi: raniţa de la streaşină, îndesată să crape, cu catarămile reparate şi lustruite, cu curelele cârpite, arăta că primejdia prinsese chip şi trecuse pragul, din casă în curte, lăsând locul gol şi rece, o mică peşteră unde urâtul, de atâta urât, îşi sfâşie beregata, că păianjenul, în acord cu sughiţul ce-l naşte singurătatea înfricoşătoare, urcase pe braţele lui Alexandru, luase sânge, se înfipsese în cer, coborâse şi ţesea acum pânză într-o casă din bârne, la Bisoca, foindu-se ca să se facă zărit şi astfel cei ce aşteaptă să afle că aşteptarea şi-a ros prânzişorul, prânzul, cina şi toate marginile. „L-am pierdut şi pe el”, gândi mama Tinca, şi duse mâna în dreptul gurii, fără s-o lipească de buze, ca şi cum ar fi ţinut în ea un ciorchine de strugure îndelung dorit şi din care nu se îndura să aleagă o boabă, s-o fărâme în dinţi.

Alexandru se mişcă spre muchea malului, lângă şopronul care acoperea meliţa pentru zdrobit inul şi cânepa şi un morman de buturugi nedespicate, se propti cu şoldul stâng în stâlpul de la intrare, împodobit de sus până jos cu potcoave, apucă un mâner şi se porni să-l învârtă vijelios, cu mâna dreaptă, de-ai fi zis că vrea să scape de ea, că trage s-o smulgă din umăr, şi când era gata să se azvârle în aer şi el, adunat colac pe spiţele roţii scăpărând în peretele şopronului, se opri, stând în genunchi, smuci o pedală, patru scânduri se desfăcură şi din şopron ieşi, plutind, o colivie de pânză din care se iscau, printr-o ruptură, porumbei de hârtie colorată. Patru, şase, opt – îi tăvăli, îi sparse şi-i doborî repede o pală de vânt amestecat cu cenuşă – dar mamei Tinca i se păreau a fi o puzderie de păsări ieşite din vis. „Aşa a venit tat-tu Tudor, el m-a îndulcit cu porumbei de hârtie”.

Trăise cu Tudor cinşpe ani – înşirare de zile vesele, presărate cu câteva duşmănii, scurte ca ploile cu negură, care bagă tăciune-n spic. El cumpăra şi tăia vite, sâmbătă după amiază şi duminică dimineaţa, în curtea lor mirosea a sânge gros, roiuri de muşte verzi, mari cât greierii de câmp. s-aruncau din râpe, ca şi cum duhul gunoaielor s-ar fi năpustit, cu poalele-n cap, să se mânjească pe bot cu mana scursă din vinele boilor, duhoarea înnobilată de lemnul jugului, praful câmpiilor şi nesfârşirea desperată a drumurilor; o ceată de ţigani spoitori, desculţi, răpănoşi, puţind acru – fum şi năduşeală de bivoliţă – băteau aerul cu mărăcini, cu mături de pelin şi Tudor îi plătea cu o albie de maţe; uneori le arunca şi burta vitei sacrificate, clocotind de ierburi nerumegate; dacă treburile nu-i mergeau, umplea cu lumânări aprinse cele şase gratare de mititei, se suia călare pe hornul unuia din ele şi-i silea pe ţigani să-i cânte de pagubă; „lele, lele şi iar lele, puneţi petice pe ţâţe... Vă promit, urla la ţigani, pulpă de cerb, uger dublu de ursoaică şi buză de căprioară. ”

Mugind şi urlând fără glas în el, a intrat în munţi, ajungând până la Bisoca şi peste un an şi jumătate umbla numai noaptea, timpu-i mirosea a pădure, îşi lăsase barbă, fir mărunt, răsucit, culcuş pentru suspinele neîntoarse în inimă, pentru aromele tutunului regal şi tulburătoare ispită pentru o mână dornică să mângâie; nu-i mai populau gândurile viţei ce trebuie despicaţi pe ascuns, vaci lăsate în pogoanele de lucernă, ca să mănânce până le plesneşte splina şi ficatul, oi smulse din copca primelor două săptămâni de toamnă, ca să le arunce în groapa cu jar şi apoi pe mesele cu vin năsprit; vorbea acum mult, cu încordare senină, căci se luptase şi pierduse, despre trecătorile în Transilvania; le colinda apele limpezi, bându-le şoapta; sub vântul sunând în geamuri desluşea corn de vânătoare; lăstarii de nuc îl învăluiau, simţea el, în răşină de brad. Ajunse să se încurce, să se încâlcească şi în stare de trezie şi în stare de somn. Într-o zi, cumpără un butoi de bere şi-l sparse cu toporul; nepotolindu-se, jumuli de vii două duzini de gâşte şi le aruncă goale pe gârlă. Apoi, flatat de câtă suferinţă putea să îndure şi nu s-o provoace, fiindcă, drept din pornire, epuiza repede resursele de a deschide răni în oameni, deveni complet incoerent. Zăcu o săptămână, bolborosind cuvinte fără şir. Pe urmă se sculă. „Gata, hotărî, voi curăţi terenul”. Plecând în munţi, la Bisoca, spusese adio tuturor convenienţelor, – legea pe care mintea, pentru ca să nu lunece în prăpastie, şi-o instituie singură, fără a mai invoca tradiţia, ruşinea faţă de familie, spaima de lume – şi se întoarse cu un copil de un an, un an şi câteva luni. Îl puse, adormit, pe patul din odaie, fierse o căldare de apă şi-l dezbrăcă de costumul de lânică, să-l îmbăieze. Tinca i-l luă din mâini şi-l scufundă ea în albie.

— Îl cheamă Vasile, zise Tudor.

— Şi pe mă-sa?

— Pe fata aia o cheamă Biciola. Dacă-l mai lăsam acolo, i-l omorau ăia şi se omora şi ea.

Tinca spălă copilul, vătămându-se, tămăduindu-se şi iar vătămându-se. Era un copil năvalnic, carne rotundă învelită-n piele roz, scos din oglinzi în care s-au privit, rânduri-rânduri, odrasle de prinţi, pajişti de călţunaşi, nuiele de salcie încingând coapsa Floriilor; lovea apa cu picioruşe scurte şi dolofane şi pocnea din vârful limbii, încercând să imite măcăitul bobocilor de raţă care forfoteau pe duşumelele odăii. Tinca îl uscă în prosoape moi, pufoase şi, înainte de a-l îmbrăca, îl sărută pe ochii imenşi, pe gropiţele din obrajii mirosind a fân răscolit, pe mâinile bucălate, şi în adâncul făpturii ei primi umilinţa, îngenunchind şi o încuviinţă – Fiul Dulgherului pe care fusese aleasă să-l ducă în cârcă şi în buzunarele şorţului – şi până să-şi scuture praful de pe genunchi şi să-şi înveţe mâna să apuce prin somn marginea leagănului, iar copilul să îngâne cel dintâi cuvânt, Tudor îi puse în braţe al doilea ţânc.

— P-ăsta, anunţă el, convins că-i face femeii o favoare, îl cheamă Alexandru...

Tudor murise de mult...

Vasile plecase în munţi, lăsând vorbă că se va întoarce după ce se însoară. Dar nu mai venise. Vara, lucra la un joagăr, la un cioplitor în lemn; făcea draniţă, cruci, porţi, paturi din lemn de tei pentru icoane, podoabe din lemn de măr pentru streaşină. Petre Grama, vecin cu mama Tinca, urcând la Bisoca, îl găsise plin de rumeguş de măr din cap până-n picioare. „Poate şi copiii o să-i facă tot din rumeguş, Doamne-fereşte! „

Iar acum pleca şi Alexandru. Ieri încă, pe când se mai lupta să ia o hotărâre, înveşmântat în îndoieli, stabilindu-şi preţul, dând dragostea la scăzământ, scormonind în spuza speranţei, râcâind cu unghia sigiliul ofertelor închise în viitorul nerespirat decât cu prelungirile hiperexcitate ale nervilor, se mişca stăpânit şi prudent; după ce îndopase cărarea cu pietriş şi lansase porumbei de hârtie devenise intolerant şi agresiv, dovadă parul aruncat în haita de câini învălmăşită pe nişte oase, în uliţă. Urmărindu-l cum se pregăteşte ca să dispară în adâncul insondabil al întunericului de iarnă, mama Tinca simţea că o înhaţă moartea. Ar fi vrut să-l strige sau să spargă geamul şi să-l cheme să-i pună altul, dar nu găsi în ea destulă putere. „Astupă-l c-o cârpă, i-ar fi răspuns, căci nu mai avea cum să dea îndărăt. Bate-l în scânduri, umple-l cu bolovani, îndeasă-l cu perne şi cu aşternuturi, dărâmă casa, dă-i foc, prea puţin îmi pasă”. Ştia că şi chemarea ăleilalte, a femeii care l-a rodit, e de mii de ori mai înaltă şi mai pătrunzătoare; mamele adevărate, care cheamă de pe mări de veacuri: cărora nu le poţi înfrânge glasul, pentru că din ţipătul lor te-ai plămădit; chinul deznădejdii lor, purificat în rugăciuni, în aşteptări, în puroaiele blestemelor, în gemete; dreptul lor de-a alăpta timpul necunoscut, de a-i hrăni orgoliul, de a-l lepăda de povara tuturor uneltirilor şi de a-l dărui, cu toate rănile cusute, celor aleşi să îl spintece – cu bocancul, cu spada, cu foamea, cu frigul, cu prăbuşirea iubirii. Copilului care s-a săturat să păzească vitele şi care, rupând ciomagul în coarnele lor, a semnat declaraţia de război adresată lumii. Gling, glang, gloria! Pentru că nu timpul e cel ce trece peste noi în anii tinereţii, plini de curaj şi bunăcredinţă, ci noi ne repezim în partea lui cea mai îngâmfată şi înşelătoare, ireală şi profesând asasinatul cu dinţi fragezi. Timp proaspăt şi vanitos şi puternic ca minciuna caldă. Dacă ne-am trage atunci măcar cu un pas în timpul dus – dar de unde atâta virtute? – n-am mai îmbătrâni poate atât de repede, căci timpul vechi şi ostenit e moale şi odihnitor, fără săgeţi, fără topoare, fără pofta de-a mai ucide, doar toţi servitorii crimei i-au murit şi e sătul de câtă moarte a împrăştiat pe drumuri.

Aruncând raniţa în spinare, Alexandru trecu din curte în livadă. La portiţa legată în curele se opri să mai arunce o privire spre casă, ultima picătură de lapte pe care-o mai bea, scheunând, puiandrul de lup – şi pe urmă dispăru în genunea atribuită tuturor visătorilor, cu pasul calm şi ferm, necuprins de remuşcări şi primind ca pe-o ofrandă cei dintâi fulgi de zăpadă. Ningea uşor şi liniştit, aşezare de domnie lungă, pământul îngheţat primea cu supunere resemnată prăvălirea albă şi fastuoasă, gârla deschidea mii de pliscuri, să soarbă firimituri din somnul lui Dumnezeu, inima aerului tremura, parcă strânsă în ghearele corbului albastru ce se rotea în arcada cerului, spartă numai atât cât să cuprindă acea imagine nobilă, prefigurând şi măreţie şi mormane de stârvuri.

Atunci se îngrămădiră în geam porumbeii de hârtie şi prinseră să gângurească din vechime: Biciola... Biciola. Mama Tinca se retrase înspăimântată pe marginea patului, cocoşul de porţelan, pus pe aparatul de radio, bătu scurt din aripi (avea ochi mari, gălbui şi holbaţi, cocoşul, ca de ţigan care nu şi-a vândut pieptenii şi lingurile şi n-are putere să creadă că va mai zări vreodată un ban în palma murdară), iar în pod trosniră, buşite cu călcâiul, un pumn de nuci. Tudor le mânca presărate cu sare, ca să poată să bea două oale de vin roşu.

— Tudore, zise mama Tinca, eu nu-nţeleg ce fel de om oi fi tu. Ai prăpădit un sac de nuci, acum te-ai legat şi de-al doilea – ce-o să le mai dau copiilor în noaptea de moş Ajun?! Gândeşte-te că sunt şi eu o biată femeie singură, tu ai murit, băieţii au plecat...

— Cică ăla care vorbeşte singur bea lapte negru, laptele nebunilor.

— He, Petre Grama! Nici n-am simţit când ai intrat. S-a dus şi Alexandru, Petre. Acuma chiar că sunt singură, ca hârbul cu tămâie uitat pe-un mormânt.

— Poţi să-mi dai câteva fire de arnici roşu?

— Pot să-ţi dau şi cinci jurubiţe.

— Fata e cinstită – vorbesc de a mare, că de a mică nici nu se pune problema – dar nu strică să încâlcesc semn pe clanţa uşilor, noaptea. Paştele mamii lui de derbedeu care mi-a aruncat bostani sparţi în dreptul casei şi mi-a mânjit poarta cu păcură!

— Unde se duce lumea asta, Petre? întrebă mama Tinca, arătând spre uliţă – „Petre e un prost, mereu se va azvârli cu bostani sparţi în curtea cu fete de măritat şi mereu vor fi porţi mânjite cu păcură, mereu deşte flâmânde de sare şi de sânge”.

— Păi, la Groapa hoţilor, zise Petre Grama. Am uitat să-ţi spun, azi, în zori, pădurarul a trecut pe-acolo, în drum spre Câmpia căprioarelor şi, cică, ia să trag eu un foc în groapa asta, să-l împuşc pe regele strigoilor. Bum! Bum! – şi-năuntru era nevastă-sa cu unu'...

— Doamne-fereşte!...

— Uite că n-a ferit. Acum i-au luat puşca şi-l păzeşte juma'de sat. Trebuie să vină de la procuratură să ridice morţii şi să-l ridice şi pe el. Nu e voie să vorbeşti cu el, poruncă, dar vorbeşte el pentru toţi. „Măi fraţilor, zice, procurorul e dator să facă reconstituirea faptei – şi e dator! – cu ocazia asta, zice, o să mai bag o litră de alice în morţii ăia care se giugiulesc de azi înainte prin grădina raiului. ”

— Vai de capul lui ăla fără minte! Ca şi cum nu era lumea plină de lacrimi amare şi fără sângele vărsat de el. Petre, vorbeşte cu nevastă-ta şi trimiteţi-mi-o pe fata aia mică. O s-o-nvăţ să mănânce şi să doarmă la mine. Un suflet de copil risipeşte urâtul numai cu răsuflarea lui...

... – M-am dus acolo aproape în fiecare zi, toată iarna, sfârşi Havalica. Dar numai în ziua plecării lui Alexandru m-am închipuit băiat. Mama Tinca dormea, şi eu, încălţaţă cu nişte bocanci vechi, tropăiam pe podele, ca să viseze bătrâna că Alexandru e în odaie, se plimbă şi se gândeşte cum o să-l joace pe Irod împărat, la Crăciun. Sunt băiat, ziceam, şi mă cheamă Nuş, mă cheamă Naum, mă cheamă Claudiu. Numele-mi veneau singure în minte. Dar, oricât de mică, îmi dau seama că nu mă prinde figura să fiu băiat. Nu-mi surâde viaţa de băiat. Dumnevoastră v-a plăcut să fiţi femeie?

— Nu mai ştiu. De altfel n-am întârziat în gândul ăsta decât o clipă. Atât cât au trecut plopii ăia pe Dunăre.

— Soldaţii de plop, specifică Havalica. Eu cred că oamenii se schimbă în ceea ce nu sunt doar când vor să pedepsească. O colegă de-a mea, când vrea să-şi pedepsească bărbatul, se duce şi se sărută c-un barcagiu, unu' frumos, Cuprian îi zice, dar eu zic că aşa ceva nu se cuvine să fie făcut.

— De ce? întrebă Cezar Saltava, năpădit de-o duşmănie stufoasă. Dreptul ei să-l repudieze şi dreptul lui s-o urască.

— N-am înţeles cuvântul...

Dreptul ei să-l respingă şi dreptul lui să se prăbuşească şi dreptul tuturora la rătăcire.

— Vorbiţi ca-ntr-o taină, râse Havalica. Vorbiţi ca şi cum aţi privi Dunărea de pe un pod de icoane.

— A fost cândva un pod de icoane peste Dunăre. Nu neapărat icoane cu Dumnezeu, sau şi cu Dumnezeu, dacă vrei, dar în primul rând cu păsări stând în iarbă şi cu un băiat mâncând pepeni, în răsăritul soarelui.

„Portocalul nins şi mirosul eterat al vinului grecesc”, zâmbi Saltava şi lângă el nu mai vorbea Havalica, vorbea Irina Devechi:

„Nu poţi să dormi, Cezar. Ţi-e silă că am părul lung şi te împiedici în el prin somn?!”

„Eşti stupidă să mă trezeşti mereu”.

„Erai treaz. De mult nu mai poţi dormi lângă mine. ”

„Ba, adorm foarte repede. Mă aşez cu faţa în jos, iau în mâini o mitralieră, pun nişte inşi la zid, încep să trag şi când se termină banda sunt gata adormit”.

„M-ai împuşcat de multe ori? „

— Eşti o boroboaţă, Havalica, spune Cezar ridicându-se.

— Numai atât? se răsfăţă fata.

— A, vrei mai mult? Atunci află că eşti o boroboaţă îndrăgostită de Alexandru din Bisoca.

— Nu! strigă ea, rupând apele nesomnului în care i se scălda faţa, dar Cezar trecuse în cărarea mărginită de crizanteme slute şi urca puntea de scândură spre şalupa de traversare, privind din rădăcina mizeriei vâltoarea dând în spice albe de pe linia unde Dunărea moartă se uneşte cu Dunărea vie. Nu mai era nici o luntre care să lege, învârtindu-se, spicele în snopi...

Puii mizeriei nu ies totdeauna din buboaie de ouă; ştiu să scoată capul tremurând sau frângându-se-n plecăciuni chiar din ouă pline cu nopţi de borangic. Aşa cum leşul ignoranţei va învia mereu, stropit cu sângele incandescent al mieilor, tulburea sămânţă a fricii va prinde rădăcini şi va da colţ până şi-n locul cel mai lipsit de imaginaţie. Frica, la femei ca Doina Poloneza, să zicem, sparge osul şi-şi plantează caseta în Abisinia şoldului, la indivizii de croiala mea, emotivi, neîndrăzneţi în substanţă, destul de curajoşi că s-au născut, trăind cu îndărătnicia iederii de-a fi prezentă pe toate ruinele, se manifestă ciudat, prin convulsii de veselie, ceea ce înseamnă că suntem mediul ei privilegiat, mâlul unde gestează scoicile prin care-şi detună vuietul. Pentru că mă obseda fraza lui neîmblânzită, Leb Betleem putea să se considere un jucător de noroc cu o lovitură în plin la activ. Douăjpatru de gălbenuşuri într-un pahar crainicului strigând din turnul comisarilor: „conducători la start, întindeţi benzile, încetaţi jocurile!” în vocea căruia nu vibrează măcar un capăt de sârmă ruptă, nici cel mai mic semn că va câştiga cursa un cal şleampăt, lipsit de orice valoare, că tot ceea ce pare efort nobil, încordare, patimă, durere, tropot fluvial, coame smintindu-se în vânt nu e altceva decât măsluiala care-a îmbrâncit în şanţ adevărul, demoniacă şi mai delirantă decât adevărată.

Aş fi putut să merg să-i spun lui Pavel Ibriş, care răspundea de probleme speciale în cadrul comitetului raional, că sunt urmărit de-un străin vorbind ceremonios, dar evaluându-şi cuvintele la un preţ mai mare decât preţul pieţii, însă Ibriş ar fi pus să fie golite de umbră toate heleşteiele, şi nu vroiam, apa prea curată n-are gust, ceea ce e străveziu până la a zecea brazdă în adâncime nu e credibil. Toţi, sau aproape toţi ne temeam de lbriş, şi el, mic şi ascuţit, ca o vergea de alamă, o vergea care nu dă măcar frunze de cocleală în atingere cu aerul, dar adulmecă şi curăţă puşca aleasă pentru execuţie, râdea subţirel şi zicea: nimeni, dar nimeni nu mai e şic în oraşul ăsta. Era bolnav de piatră limpede Pavel Ibriş, toate gândurile celorlalţi se reflectau în el zgribulite, şi el, vesel, calm, încântat de expresia, descoperită într-un mare scriitor, că luceafărul de ziuă se mai numeşte şi steaua porcului, arunca pe nări, cum arunci fumul de ţigară, două şuviţe de cântec negru:

... cădea guvern după guvern numai Ibriş era etern...

Tăind prin nişte străzi scorburoase am ieşit în centru: primăvara plesnea de zugrăveli naive. Cufundari aurii, nagâţi, călifari albi şi roşii se legănau deasupra Dunării, prin cer treceau viori de trestie, strecurând sunete aromind de dor, undeva, poate în spatele casei ăleia galbene, o parte din cer schimbase poziţia cu a pământului, fiindcă între luna care nu se stinsese şi soarele cu coada-n vânt, plutea un rând de magazii, doi salcâmi şi o movilă de scânduri vechi sau aşa ceva şi fiecare clipă o proslăvea pe cea de dinaintea ei şi se căznea să prindă plod şi să-l nască băiat – şi unele-i năşteau scânteietori, altele, cabotini, altele daţi în stambă – virginitatea pământului îndelung torturată de dorinţe şi violenta ei descătuşare – şi lumea, încercând rotiri fără noimă pe trotuare – vorbea tare, larg, mult şi nefiresc. Ai fi zis că aşteptau cu toţii sosirea unei caravane cicliste, şi caravana întârzia sau, voind să pedepsească oraşul, apucase alt drum. Fotografii lui Cuprian, plantaţi în cel mai dulce unghi – cafenea, vitrină cu bijuterii, vânzătoare cu coşurile pline de violete – furau din ochi siluete fragile, luminându-le cu fulgere scurte. Unul dintre ei, dornic probabil să răstoarne sau să restabilească un echilibru între arbori şi fântânile încă mute, ca nişte berze împăiate, mă fotografie şi pe mine şi neavând să-i arunc în cap o cofă cu vin îmbâcsit de muşiţă – e absurd, dar nu-mi place să mă fotografiez, refuz să fraternizez cu imaginea mea pe hârtie: cine-i ăla despuiat de gânduri, dezmoştenit de el însuşi, golit de foame, de vorbe, de vise!? – m-am mulţumit să-l împroşc în minte cu cea mai cumplită înjurătură.

— Biserica mă-ti, aia făcută numai din oase, Isus de oase, Maica Domnului de oase, rugăciuni de oase, judecători de oase, numai cei ce primesc sentinţa sau mâhnirea fiind umbre pe botul câinilor care le-au înghiţit oasele.

Nişte copii scoşi dintr-un lagăr de concentrare din Austria dăruiseră companiei noastre o biserică de-asta, dar de ce-mi venise-n gând din nou darul ăla fonf, trădând mistica oaselor alea flămânde şi rahitice!? Desigur, Leb Betleem, îmi spusei şi zgâlţâindu-l de umăr pe fotograf, mârâii la urechea lui:

— Vreau să le am peste-o oră. Şi vreau să fie şi Cuprian acolo, ai înţeles?

— Am înţeles, ce dracu, doar nu duc pe umeri o căpăţână de varză!

Mă purtam ca un somnambul, când cei ce-l urmăresc umblând pe acoperiş dublează miza tăcerii, convinşi că suprimă timpul. Pentru că în această zi bună de prăsilă, cu forme cărnoase şi pieptul întărâtat, trebuia, după cum îmi poruncise primul-secretar Olmazu, să salvez un arbore cu înfăţişare şi lemnul de misionar (are daruri de Irodiadă Olmazu! ) sau să devin complice la tăierea lui.

— Fă cum te duce capul mai bine, Saltava, însă te previn...

— Ştiu, să am grijă să nu vi se taie vouă capul.

— Prudent ca găina de alun – şi-mi întoarse spatele şi din clipa aia devenisem secătura care, înrolându-se într-o expediţie de jaf, scoate din trompetă numai sunete prefăcute, simulând decadenţă şi un protest mic; pentru cei ascunşi de frică în dosul uşilor, sau în crăpăturile lor, umiliţi ca gândacii, el e în coloană, dar nu şi în ideea ei, fiindcă, iată-l, el batjocoreşte cu două note de jale piţigăiată descreierata furtună a fanfarei.

Casa e pe Strada de frunză arsă. Faţadă sprijinită pe coloane, verandă largă, geamlâc care se deschide. În curte, o magnolie se pregătea să aprindă candele viorii. Arborele misionar, o plută de două sute de ani, tremura stins la poale (cântec pentru inimile de argint desenate în trunchi?). Ramurile din vârf, degete întorcând foile din Cartea facerii, modelau bulgăraşi de ceară solară şi azvârleau provocări timpului, mai vulnerabil decât ele, căci ele se nasc ca să primească în pridvoare pojarul răsăritului de lună şi abjecţia sculpturală a cârdurilor de copii visând pogoane de mărgăritar, închipuind răpiri din seraiuri şi deşertându-şi, fără sfială, bărbăţia sau burţile pline de struguri în frunzişul bogat. Am sunat, şi-n ploaia din mine un fulger s-a pornit să cânte cu multă vâlvă:

... din cocoş nu faci găină nici din curvă gospodină din cocoş nu faci sarmale nici din curvă fată mare...

Urma să mă logodesc cu dracul, eu, cel iniţiat în taina ceremoniilor viclene sau?...

În locul unui ospăţ cu muguri, se ivi o bătrână.,, Săru mâna”, şi ceea ce mă izbi la ea, parcă m-aş fi fript cu ţigara-n colţul gurii, n-a fost înfăţişarea de scrumbie cu gheb – chiar mirosea a sare şi niţel a urină de pisică – capul ţinându-se numai în două zgârciuri, privirea foarte pătrunzătoare şi inteligentă, căutând solzii de şarpe din sufletul ăluia de-l avea în faţă, ci picioarele, şi nici fusele alea înfăşurate într-o pieliţă opărită, ci labele: erau ca doi peşti culcaţi pe burtă faţă-n faţă, căutându-se cu capetele, cu cozile retezate şi cu deşerturile scobite de orice urmă de viaţă: „Vei pierde, Cezar Saltava” şi-am intrat, înalt, liniştit, aşteptând să izbesc cu fruntea o cupă din candelabru şi s-o sparg, căci acum ea avea să poruncească şi eu să execut, dar mai întâi avea să-mi spună cine e fiul ei. Şi chiar aşa începu:

— Ştii cine e fiul meu?...

— Cum să nu! Tovarăşu care smălţuieşte tot ceea ce trebuie smălţuit în paişpe regiuni ale României socialiste.

— Şi are să mai urce. E încă tânăr. Şi foarte instruit. Dumneata, tovarăşe, ce limbi străine vorbeşti?

— Păi, exceptând româna, cele două limbi pe care le mai vorbesc, germana şi franceza, le vorbesc destul de peltic, lemnos... ştiţi, germana am învăţat-o păzind prizonieri, în lagăre improvizate, iar franceza, într-un spital, rănit, o rană uşoară.

— Vrei un pahar de vin? Eva!

Ciocăni c-o gheară de scărpinat într-un talger de aramă, puzderia de sunete muri în perdeaua de pluş greu trasă pe uşă şi nu se produse nici o mişcare, probabil că Eva, dincolo, se-ngâna cu şarpele – clipă ideală pentru declanşat atacul...

— Dacă vreţi o femeie de serviciu mai devotată...

— Vei tăia pluta, mă sufocă valurile de scamă care-mi inundă bucătăria şi dormitoarele.

— Cum doriţi. Dar să vă spun un caz. Săptămâna trecută, tot aşa, am fost trimis să ridic un stup de albine nenorocite care atacau casa mamei tovarăşului Prim de la regiune. Stupul era peste drum, într-un loc încercuit cu gard de sârmă. Poarta – ferecată în lanţuri şi cu lacăt pe burtă. Trebuie o comisie specială să spargi lacătul: primărie, miliţie, doi martori de pe stradă. Şi până la urmă, stupul era sec.

— Putea să fie viu.

— Ştiu o poveste teribilă cu albine vii. În copilărie...

— Mama e bătrână, dar nu e bolnavă de evocări.

— Le camarade parle le francais, Eva.

— Să trăiţi!

— Pretind că n-am fost niciodată mai prost ca atunci. Prost-pur-sânge-şi-legat-la-ţăruş.

Eva coborâse din Cartea facerii pe care-o răsfoiau deştele arborelui misionar. Înaltă, blondă, cu părul lung, plină de zvâcnituri neadormite. Strânsă într-un capot roşu, moale. „Jertfind o fâşie din capot ca s-o schimbe în vinul promis mie de maică-sa”. Cu picioarele goale, în centrul unui mic soare de ceramică. Pe o farfurie, ridicată în dreptul umărului, un căţel de mărimea unui guzgan şi cam din aceeaşi culoare scotea limba la Dumnezeul care-şi treieră grâul cu împăraţi desculţi. Grâul se treiera pe aria din capul meu şi doi îngeri bătrâni, ajunşi de corvoadă, plesneau din bice din maţe de peşte numai pe bucile împărăteselor. Împarte, Doamne, averile tale!...

— Fă-mi loc, Eva, aduc eu un pahar cu vin.

— Mama dumneavoastră, descleştai fălcile...

— La belle-mere, surâse Eva. Iar eu, nora cea mică, de la Sibiu.

— Oh! am rostit (şi-n gând: „fata asta, neextenuată de miraje, în capotul ei roşu ca sub un clopot de vin, plină la greaţa de-a se trezi în târşâitul labelor semănând cu doi peşti... ”)

—... e destul de în vârstă, are loc de veci?

— Nu cred.

— Un loc de veci în parcela cea mai de vază a cimitirului Sfântul Constantin, plus douăj de saci de ciment, o lucrare trebuie pornită doar, şi asta în schimbul unei scurte declaraţii scrise de mâna ei: nu dau şi nu voi da dreptul nimănui să-mi taie pluta din faţa casei...

Gura Evei, ca o potcoavă de mânz, se deschise să-mi spună scurt:

— N-ai să te-neci într-un lighean cu apă.

— Primul adevăr pe care l-aţi rostit în viaţă.

Dispăru. Şi se întoarse singură, cu hârtia şi cu câinele tot în farfurie.

La uşă, muşcând dintr-un biscuit, deveni curioasă:

— Nu eşti băiatul ăla care mi-a luminat drumul cu felinarul, într-o noapte, la Mamaia-sat?

Şi mi-a trântit uşa-n nas, înainte de-a o putea anunţa că avem şi-n Brăila un cartier neelectrificat. Mă salutai cu arborele misionar (visase oare peste noapte pânză de fierăstrău şi daltă ţigănească scormonindu-l de ălbii? ), iar un bătrân c-o mustaţă groasă, cu pantaloni din blană de oaie şi vesel ca-n paradisul tâmpiţilor, mă opri la colţul străzii.....