Tema si viziunea despre lume in Luceafarul
Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare ”Romania Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare.
Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica, realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda, visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii – geniul si omul comun. In esenta, poemul este un monolog liric.
Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea planurilor terestru cu cel cosmic, de motivele romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amentecul speciilor (meditatie, idila, pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional, armonie si simetrie.
Tema este romantica – problema geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Iubirea se prezinta in diferite ipostaze – terestra ( Catalin si Catalina), cosmica (fata de imparat si Hyperion).Motivele romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda) sustin sustin atmosfera de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul ” O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu motivele timpului, zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea nasterii lumilor ”Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste, /Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste.”
Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafarul” vazut ca o fiinta singuratica si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri, unul romanesc, al stelei cazatoare si altul grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului, timpul este mitic ”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, portretul acesteia ”O preafrumoasa fata” scoate in evidenta unicitatea terestra, comparatiile ”Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele” reflecta puritatea si predispozitia catre inaltimile astrale. Simetriacompozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri, cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).
Opozitia romantica dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic.In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul dandu-si seama ca relatia om-geniu este imposibila.Omul comun este inacabil sa-si depaseasca limitele iar geniul manifesta dispret fata de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasa tie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Partea I a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei ”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”.
In partea a doua, idila dintre fata de imparat ( Catalina) si pajul (Catalin), infatiseaza usurinta cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie – omul comun. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”.
Partea a treia este divizata in trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion (divinitate simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru Toate da-mi in schimb/O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar duce la haos. In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii.
In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul acestuia se indreapta catre omul comun, care este incapabil sa-si depaseasca limitele.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul comun, antiteza ce apare si in discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu avem nici timp, nici loc/Sin u cunoastem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentueaza ideea iubirii absolute ”palate de margean”, ”cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in foc de soare”. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima incrucisata si interioara.
La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,– ”au fost cazut”, verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce sustin vorbirea populara ”se facu” .
Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizeaza teme si motive romantice, atitudini romantice, simboluri ale eternitatii si vietii.