PDF Jurnal de bord si altele de Jean Bart carte de citit

Jurnal de bord si altele de Jean Bart

JURNALUL DE BORD
AL LUI JEAN BART

I
Sulina, 1 august

În sfârşit, mult aşteptatul ordin de plecare sosise.

Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem noi, ofiţerii tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici.

De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri, învârtindu-ne între Constanţa şi Gurile Dunării; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.

Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi.

Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi şi ros de coatele atâtor generaţii.

Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice care îmi chinuiseră copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobit de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.

Ah!... de câte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală paşnică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua zborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute, dar aşa de frumoase şi atât de mult visate.

De câte ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine:

„— Tu pe unde te afli acum?

— Eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei."

Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bineînţeles.

Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori parcă o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult, cândva, acele vremuri de copilărie tristă.

O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui „Mircea"; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi, de diferite grade, ne aflam şi câţiva nou-veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeaşi mahala într-un oraş din fundul Moldovei[1].

După atâta vreme scursă, ne întâlneam iarăşi, acum, în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceeaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.

Ziua când trebuia să părăsim ţara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „La ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi-a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore bricul «Mircea» va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Chersones[2]."

E seară, totul e gata, n-aşteptăm decât ora plecării.

O geană roşie-aurie mai sclipeşte pe cer, în fund spre asfinţit, iar dinspre miazănoapte o pată cenuşie ca o manta zdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e un nour ce vine mânat de suflarea vântului de nord.

Până la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe chei, în faţa vaporului, printre lumea adunată acolo.

Noi ne strângem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cântă, limbile se dezleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cât se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele.

Iar „Mircea", bătrânul „Mircea", încă tot frumos şi mândru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lângă cheiul pe care lumea se strânge mereu, privind la jocul marinarilor de pe punte.

Fiind în repaos, ca să-şi uite grijile, luându-şi rămas bun de la ţara pe care o părăseau, băieţii încinseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul când vrea să înşele grijile, să-şi stingă focul necazurilor.

Numai câţiva printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată, retraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau rezemaţi pe coate, de balustradă, căutând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, care de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.

Un pilot de la Comisiunea Europeană[3] s-apropie de masa noastră.

— He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite... semne de furtună.

Toţi ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră şi umedă.

Un vânt rece şi sărat dinspre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte zgomotul valurilor ce se izbesc de chei, spărgându-se într-un muget sălbatic, pierdut departe în întunericul pustiu al mării.

Câteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.

Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm.

Ne luăm rămas bun de la prietenii strânşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe chei.

„Echipaj la posturile de plecare!" răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.

„Mircea", desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgându-şi pe nară, c-un zângănit fioros, lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund.

Ancora sus, la postul ei; şi alunecăm încet făcând rondoul în faţa cheiului care răsună de zgomotul mulţimii şi a muzicii, pe când pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vântului, în semn de adio!...

„Mircea", tot mai însufleţit, despică apa, ieşind din gura Dunării, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.

Pământul ţării rămâne în urmă.

În picioare, la postul meu din prova, încă o dată îmi arunc privirea înapoi: pământul, ca o pată neagră, se pierde în întunericul nopţii, pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.

Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roşu, obosit, al farului, care veghează urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată îşi moaie parcă vârful aripilor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini.

 

II
Pe mare, 2 august

Vântul se întăreşte mereu.

După miezul nopţii o furtună cumplită îşi dezlănţuie furia, urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoaie şi atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu-şi furia, pentru a izbucni iarăşi în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.

„Mircea" — o jucărie minunată — se rostogoleşte zbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părţile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul, într-o goană fără sfârşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astâmpăr.

Începe o ploaie rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca nişte sfârcuri de bici plesnindu-mi obrajii.

Pe bord nu doarme nimeni.

Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofiţerul de cart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta, privind mereu în sus, spre catarge.

Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploaie, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par nişte umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mişcă, cu o iuţeală neregulată, un amestec de degete încleştate ce strâng pânzele înfăşurându-le.

Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte care îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperecheate, şoaptele nedesluşite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluierând ascuţit prin macaralele prinse în colţul pânzelor scuturate.

Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază.

Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colţul unui nour; şi în urmă o brazdă de foc taie drum unui fulger orbitor; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.

Iar bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.

Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului.

O clipă ameţitoare, un vârtej pare că îmi păienjeneşte ochii... Îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigându-se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic.

Şi plouă, plouă mereu; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu.

Într-o gândire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătând să-mi dau seama de ce simt eu şi cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârţâie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.

Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întâlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de deznădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcându-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său, în cea mai desăvârşită linişte — ori poate ruşinea pe unii îi stăpâneşte atât de mult ştergându-le orice umbră de teamă.

Zăresc în prova câţiva, culcaţi pe punte, cu capetele rezemate de colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâţi din catarge, istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.

Ploaia a încetat.

Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:

— Se vede o lumină albă în tribord.

— E farul de la Caliacra[4], şopteşte ofiţerul de cart potrivindu-şi binoclul în dreptul ochilor.

În fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic, galben, licăreşte pâlpâind slab prin întuneric.

Noaptea începe a se risipi; întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară, aşa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună.

Departe de tot, pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată, un punct negru se desprinde. Încet, punctul acela se înalţă şi se coboară crescând din ce în ce mai mare.

Toţi privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliţe înălţate parcă anume să spargă norii ce se târăsc aşa de jos, aproape de faţa apei.

„Le cunosc bine după găbii; sunt catargele «Elisabetei[5]»", văd pe câţiva care privesc cercetători spre larg.

Crucişătorul „Elisabeta" avusese ordin să plece în aceeaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Chersones.

„Elisabeta" e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru, cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari, înfipte în coaste.

Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc izbindu-se de ea.

Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se zvârcoleşte gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.

Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, ameţitor... Sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par aşa de lungi, încât un gând de groază are vreme să-ţi scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari, cătând a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o prăpastie adâncă... şi aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe coastă în muchea unui alt val.

Simt mirosul greu, înecăcios, de untdelemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătăile sacadate.

Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putinţă a mai continua drumul înainte, cu vântul din faţă.

De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor, care se izbesc spărgându-se cu zguduiri groaznice.

Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schimbând direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Cavarna până când s-o mai linişti marea şi-o cădea vântul.

Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mâinile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile care răsună clare şi prelungite:

„Gata de «volta-n vânt!»"; o clipă de aşteptare... un zgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; şi „Mircea" deodată se culcă într-o parte, aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte; am schimbat drumul spre Caliacra — intrăm în Cavarna cu vântul de travers.

„Elisabeta" imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.

Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stânci colţurate care opreşte vântul ce se izbeşte de ele suflând cu furie.

Ancorăm aproape de „Elisabeta", care nici nu se clinteşte, liniştită şi mândră.

Oamenii în repaos, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gândurile duse la ai lor, râmaşi în urmă şi atâta de departe.

O barcă se desprinde de lângă crucişător şi s-apropie de noi; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întâmplate la ei pe bord.

„Elisabeta", vas mai nou şi puternic, putea să-şi continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină.

În urmă s-a hotărât să ne imite manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoie. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc o dată privirea spre coasta de care ne apropiasem.

Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roşietice — e un sat pierdut, uitat de cine ştie când, pe o coastă stâncoasă şi pustie.