Dulaii de Zaharia Stancu
1
Mie daţi-mi vedea verde,
Unde-şi pierde
Omul negrele gândiri,
Unde uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri.
A. DEPĂRĂŢEANU
Valea nu era verde. Nu era verde nici dealul. Nici câmpul nu mai era verde. Nici pădurea. În vara aceea nici nu fuseseră. Numai în primăvară, începând de pe la Florii, întinderile se acoperiseră cu o pânză verde-palidă, subţire ca marama de borangic. Dar când rumânii ieşiseră la arat, chipurile lor începuseră să li se întunece, şi inimile să li se strângă. Boii, arâniţi numai cu paie uşor stropite cu apă sărată, scăpaseră din iarnă slabi, de stăteau gata-gata să-şi dea sufletul. Caii aşişderea. La îndemnurile băieţandrilor, care îi mânau când cu vorbe bune când cu sudalme, şi-i atingeau uneori cu codirişca peste coastele ieşite prin piele ori peste şoldurile care fuseseră altădată pline, boulenii se opinteau în jug, cădeau în genunchi istoviţi, încercând astfel, ei, cei lipsiţi de grai, să spună că nu pot să meargă mai departe. Se ridicau însă peste câteva clipe, clătinându-se cuprinşi parcă de beţie şi izbuteau să târască în urmă plugurile vechi şi grele. Oamenii se lăsau cu toată greutatea trupurilor stoarse de vlagă pe coarnele plugurilor. Fierul scrâşnea şi răsturna în urma lui peste corman bulgări mari, alburii, uscaţi şi tari ca piatra, care spărgeau copitele nepotcovite ale vitelor şi însângerau picioarele negre şi desculţe ale plugarilor. Gândacii, pe care-i tăia în două plugul, erau lungi şi gălbui, lipsiţi de viaţă ca şi pământul. Când pământul n-are putere, n-au putere nici vietăţile care trăiesc în ţărâna lui. Păsările călătoare dinspre miazăzi abia sosiseră şi în primăvara venită de curând, care ar fi trebuit să fie jilavă, soarele neîndurător îşi arunca flăcările lui asupra şesurilor nesfârşite ca în miez de iulie.
Rumânii se adună în mijlocul satului, unde şoseaua care coteşte spre gară e mai largă şi unde primăria se află faţă în faţă cu şcoala mică şi dărăpănată, cu săliţă îngustă şi cu o singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai demult, din scânduri peste care n-a trecut ascuţişul rândelei. Femeile rămân pe lângă casă şi-şi frământă mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, ceva mai la o parte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai avem nicio poftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai jucăm. Ne mulţumim să privim oamenii şi să-i ascultăm. Mai bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu spun. Îi ascultăm totuşi. Altceva nici n-am avea ce face. Pe ferestrele deschise ale şcolii se aude glasul învăţătoarei Berta Câmpeanu, care ţine o lecţie copiilor veniţi la şcoală:
— Avem o ţară mândră şi frumoasă, cu munţi înalţi…
Nu vorbeşte pe dinafară; citeşte ce scrie în cartea de cetire…
— Cu pomi roditori şi mândri feciori…
— Să ne mişcăm mai încolo. Nici noi n-o s-o supărăm pe doamna Berta cu vorba noastră, nici ea pe noi cu ce le spune copiilor.
— Le spune şi ea ce scrie în carte…
— Uneori le mai spune şi ce nu scrie în carte.
— Ne mai spune şi nouă, nu numai copiilor!
Gruia Popozină a plecat cu ceata de oameni după el, s-a depărtat niţeluş de şcoală şi s-a proptit iarăşi în ciomag, cum fac toţi ţăranii când nu vor să se aşeze jos, în praful de pe marginea şoselei.
Glasul învăţătoarei nu se mai aude.
La o depărtare de mai puţin de o sută de paşi de poarta şcolii, se află patru cârciumi cu uşile date în lături, de dimineaţa până seara târziu. Cârciuma lui Voicu Buciuc e aproape prag în prag cu cârciuma lui Mareş, mocanul; numai drumul care coboară lin şi ajunge în cătun, în Viorica, după ce trece gârla, le desparte; cârciuma lui Toma Ocî e ceva mai în susul satului; o desparte de primărie casa şi aria largă a notarului Gică Stănescu. Toma Ocî e supărat foc; de la un timp a deschis cârciumă chiar peste drum de el Oniţă Galani, care mai înainte era trepăduş pe lângă misiţii de grâne.
Mai erau şi alte cârciumi în sat; una a lui Boboc, la marginea satului, spre Stănicuţ, alta, a lui Bucur, lângă gară. Se mai deschiseseră cârciumi şi în Viorica, în cătun. Dar acum, cârciumile erau aproape goale. Nu le mai călcau pragul decât acriturile satului, care trăiau din leafă, popa Tomiţă Bulbuc, care se plângea că mereu i se aprinde gâtul şi cei câţiva bogătani care aveau hambarele şi pătulele pline de bucate şi pe care seceta, care începea să se arate, nu-i îngrijora.
— Dacă acum e atât de cald, ce-o să fie la vară!
— O să se aprindă pământul, nene Gruia…
— De s-ar aprinde, să ardă de la un capăt la altul, să nu scape picior de om.
Gruia Popozină e un rumân de aproape patruzeci de ani. Are casa plină de copii, băieţi şi fete; băiatul cel mare, Dănilă, caută să intre pe undeva slugă, până i-o veni vremea să plece la oraş, la armată. Ochii lui Gruia Popozină sunt mari şi negri şi sprâncenele zburlite şi groase nu-i pot acoperi, după cum nici mustaţa ca vrabia, în care au început să răsară, ca şi la tata, fire albe, nu poate să-i acopere gura. Obrajii îi sunt uscaţi şi osoşi. Nu-i place cum vorbeşte Pascu Ologu.
— Să nu scape picior de om!! Asta nu se poate, Pascule. Pierim noi, dar boierii scapă. Se trag la munţi, la răcoare. Ba mai pleacă şi prin străinătăţi, cum a plecat cu cocoană cu tot, boier Miliarezi de la Băneasa.
— Asta aşa e; boierii scapă de toate belelele.
— Câştigă mult, căci mâinile noastre pentru el lucrează.
— Plătesc dări puţine.
— Când le plătesc…
— Dacă le vine timpul să-şi facă armata, ajung ofiţeri…
— Pe aici ne bat cu harapnicul ori cu bastonul, la armată ne snopesc în bătăi cu cravaşa.
— Numai cu cravaşa? Şi cu latul săbiei ne bat.
— Şi cu pumnii.
— Şi cu picioarele.
— Te culcă la pământ şi te pisează cu cizmele lustruite până verşi sânge. Eu am făcut armata.
— Dar care dintre noi n-a făcut-o şi nu i-a gustat amarul?
Pe când sporovăiau rumânii, unul aruncând o vorbă, altul alta, a ieşit din cârciuma lui Voicu Buciuc şi a intrat în ceata oamenilor, rezemându-se de ulucile şcolii, popa Tomiţă Bulbuc, cu ochii şi cu nasul roşu. Rumânii i-au răspuns la bună ziua, înclinându-şi uşor capul şi unii, mai bătrâni, chiar scoţându-şi căciulile.
— Ei, taică tăiculiţă, tot nu vreţi să vă puneţi lacăt gurii? Păi se poate, taică tăiculiţă, armată fără bătaie? Nu se poate, taică tăiculiţă, nu se poate, că bătaia e ruptă din rai…
— Îţi e uşor, părinte Bulbuce, să vorbeşti aşa, că sfinţia ta armata n-ai făcut-o şi nici băieţii sfinţiei tale n-au s-o facă; pe amândoi i-ai trimis la învăţătură şi-i pregăteşti pentru popie… Dar noi… Noi n-avem nicio scăpare. Mi se strânge inima când mă gândesc ce-l aşteaptă pe Dănilă al meu la militărie…
— Fără bătaie, taică tăiculiţă, nu se poate la armată… Ei, dacă v-aş putea bate şi eu! Cu bătaia v-aş aduce pe toţi la biserică!…
— Şi de ce nu ne baţi, părinte Bulbuce?
— Sunt faţă bisericească, taică tăiculiţă…
— Faţă bisericească!… Dar de înjurat de ce ne înjuri, părinte Bulbuce?
— Ei, vă înjur! Mai îmi scapă şi mie o vorbă-două din gură, uneori…
— Cam des îţi scapă, părinte Bulbuce…
Diş, veteranul care e gornistul fără leafă al satului, ca orice bătrân care ştie că nu mai are mult de făcut umbră pământului şi din această pricină mai calcă din când în când pe la biserică, încearcă să ia apărarea popii.
— Lasă-l în pace pe părintele Bulbuc, Gruia. Mereu te iei în colţ cu sfinţia sa. El ne înjură, dar tot el se roagă lui dumnezeu pentru păcatele noastre… Când am plecat la 77 în războiul cu turcii, popa Bulbuc cel bătrân ne-a spovedit şi ne-a ajutat dumnezeu de ne-am întors sănătoşi acasă…
— Dar câţi aţi plecat în război de aici din Omida, moş Diş?
— Şapte, Gruio, numai şapte, că pe atunci satul era mic.
— Şi câţi v-aţi întors?
— Apoi de întors numai eu m-am întors, că ceilalţi şi-au lăsat oasele pe la Plevna…
În biserică, unde ne ducea cu cârdul duminica dimineaţa învăţătoarea Berta Câmpeanu – era ordin ca în fiecare duminică şcolarii să fie duşi la biserică – se afla atârnat pe un perete, între sfinţi, un tablou înrămat pe care erau scrise cu litere mari de tipar şase nume:
OPREA ION
VASILE GHEORGHE
STAN ION STAN
BLEJU ILIE
FLOREA LIXANDRU
CREŢU NICULAIE
O cunună de frunze verzi era zugrăvită în jurul acestor nume. Dedesubtul numelor scria cu litere ceva mai mici:
Glorie lor
Au murit pentru patrie.
Noi eram dezbrăcaţi şi desculţi. În biserică era frig şi lespezile de piatră de sub tălpile noastre erau reci ca gheaţa. Dârdâiam, ne clănţăneau dinţii, ne ştergeam cu mâneca zăbunului rupt nasul, dar trebuia să stăm neclintiţi şi tăcuţi în rânduri. Ne uitam la tabloul cu cei căzuţi în război şi le silabiseam numele. Ne uitam la sfinţii uscaţi, zugrăviţi cu vopsele ieftine pe ziduri. Aveau şi ei vestmintele crăpate de vechime.
Pe unde căzuseră bucăţi de vopsea, se vedea tencuiala vânătă a zidului. Vestmintele sfinţilor păreau cârpite cu petice rupte din acelaşi sac. Noi ne uitam tăcuţi la sfinţi. Sfinţii se uitau tăcuţi la noi. Noi clipind din ochi. Ei cu ochii stinşi şi împietriţi.
În timp ce popa şi dascălii onănăiau pe nas rugăciuni pe care nu le înţelegeam, atât de repede erau rostite, ne mai uitam şi pe la ceilalţi oameni care se aflau în biserică: trei-patru babe şi trei-patru moşnegi mai la o parte, şi în faţă, aproape de altar, aşezaţi în jilţuri vechi de lemn, bogătanii satului cu nevestele lor. Pe spatele fiecărui jilţ era scris cu litere mari, galbene, numele stăpânilor acestor jilţuri:
IORDACHE DIMAN
ILIE ILIUŢĂ
GUŢĂ CARABAŞ
DUMITRU CARABAŞ…
Cârciumarii îşi aveau şi ei jilţurile lor, dar ele rămâneau aproape totdeauna goale. Nimeni nu avea voie să se aşeze pe ele. Mama, dacă venea câteodată pe la biserică, sta într-un colţ, în picioare. La fel şi celelalte femei sărace ale satului. La miruit, bogătanii treceau întâi. Erau şi mai aproape de uşa altarului unde slujea popa Bulbuc. Pe ei, fiindcă aruncau mai mult în căldăruşă, popa Bulbuc îi miruia cu grijă. Pe noi ne mânjea cu mătăuzul pe unde nimerea: pe la nas, pe la bărbie, pe la urechi… Nu ne supăram. Ne mai uitam odată la sfinţii rupţi şi ne părea rău că-i lăsăm acolo, singuri şi nemişcaţi în frig, şi plecam. Sfinţii se uitau şi ei la noi. Pe urmă se uitau numai la bogătanii, cu care popa mai sta de vorbă lângă altar şi care erau singurii ce aveau vestminte groase şi călduroase, nepeticite… Ajunşi acasă, ne încălzeam pe lângă sobă, dacă se întâmpla să fie soba caldă…
— Au murit mulţi rumâni în războiul cu turcii…
— Au murit, Gruio, cum să nu moară! În război mor mulţi oameni.
— Dar câţi boieri au murit în acel război, părinte Bulbuce?
— Or fi murit şi boieri, care erau ofiţeri, însă nu puteau să moară mulţi. Boierii sunt puţini la număr…
— Dacă sunt puţini, de ce este totul al lor? Şi moşiile, şi pădurile…
— Păi, taică tăiculiţă. Aşa scrie la legea legilor, că fiecare are ce moşteneşte şi ce mai poate aduna cât trăieşte…
— Afurisită lege…
— Iar la război trebuie să meargă ţăranii, că ei sunt mulţi. Oricâţi ar muri, tot nu li se pierde sămânţa… Soldaţi câţi vrei, taică tăiculiţă, câţi vrei…
Amintirea războiului de la 77 era încă vie în mintea tuturor. Pe aici, prin Omida, pe drumul mare care vine dinspre Ruşii de Vede, trecuse spre Dunăre cea mai mare parte a armiilor ruseşti. Satul cunoscuse piota care rămânea în luncă o noapte pentru dormit în corturi şi o zi pentru odihnă, şi căzăcimea călare care îşi întindea tabăra şi-şi aprindea focurile sus, pe deal. Erau ruşii, după spusele vârstnicilor care-i văzuseră, mulţi ca frunza pădurii şi ca iarba câmpului. Veneau ca o apă mare, domoală, poposeau, cântau şi jucau pe linia satului, de brâu cu muierile şi cu fetele, se odihneau oleacă – oameni osteniţi veniţi de departe – şi plecau, pentru ca a doua zi spre seară să sosească alţii. La Turnu se resfiraseră de-a lungul Dunării şi răzbiseră, prin câteva locuri, dincolo, pe pământ bulgăresc.
Mai târziu, după ce începuse războiul de-a binelea, pe acelaşi drum, urcau spre Ruşii de Vede jalnicele convoaie ale prinşilor turci, însemnând zăpada ici şi colo cu trupurile celor care cădeau îngheţaţi şi nu se mai ridicau. După un an şi ceva, când războiul se sfârşise, armiile ruseşti se trăseseră spre ţara lor de la răsărit.
— Au murit mulţi soldaţi de-ai noştri atunci. Dar ce era armata noastră? O mână de oameni! Au murit mult mai mulţi ruşi, că ei au mers războindu-se până dincolo de Balcani, adânc, în turcime…
Veteranul cu mustaţa albă clipeşte des din ochii care i-au rămas încă vioi. Poate că se vede plecând la asalt. Poate că mai aude prin amintire sunetul de îmbărbătare al goarnei lui cu care s-a întors acasă şi care atârnă în primărie, prinsă într-un cui, cu buzele uşor stâlcite…
— Au murit mulţi ruşi. Soldaţi au murit mulţi… Că la război moare totdeauna soldatul… Robi noi, la boierii noştri, robi ei, la boierii lor…
— Războiul din 77 a făcut din ţara noastră o ţară care nu mai plăteşte bir la turci… De atunci bogaţii s-au îmbogăţit şi mai mult, iar casele săracilor au ajuns mai goale, mai sărace…
Gruia Popozină avea sufletul amar şi asta se vedea nu numai din vorbele care-i ieşeau din gură, dar şi din glasul lui care îşi pierduse parcă frumuseţea. Suna trist, aşa cum sună trist un fluier cu care cântă omul necăjit ca să-şi alunge gândurile care i-au furat liniştea.
— De ce dai tu, măi Gruio, totdeauna cu clonţul în boieri şi-n avuţi?
— D-apoi în cine ai vrea să dau, părinte Bulbuce? Nu cumva tot în ăştia care sunt la fel de amărâţi ca şi mine?
— Într-o zi ai să dai de dracu, taică Gruio, de dracul ăl bătrân, taică tăiculiţă…
Popa a plecat clătinându-şi capul. A intrat în cealaltă cârciumă, a lui Mareş. Le lua pe rând, de cum se lumina de ziuă până târziu de tot, după scăpătatul soarelui.
— Grozav trebuie să-l ardă gâtul pe popă!…
— Ca şi pe notar.
— Ca şi pe Juvete, jandarmul…
— Dacă e arşiţă şi secetă…
A sunat la şcoală clopoţelul. Copiii s-au strecurat afară. Loviţi în creştete de arşiţa soarelui, n-au mai sărit şi nu s-au mai jucat ca altădată, când venea notarul la gard şi-i înjura că-l tulbură cu glasurile lor. S-au aşezat cuminţi în ţărână, pe lângă zidul şcolii, în dunga îngustă de umbră.
— O să ne moară copiii de foame. O să murim cu toţi, de foame, dacă nu vine ploaia să pună capăt secetei.
— Poate nu murim, Gruio. O să ne sară în ajutor stăpânirea.
— Parcă n-ai cunoaşte stăpânirea, Pascule…
Pascu Ologu s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:
— Dacă nu ne-o ajuta stăpânirea, o să ne ajute boierii… Muncim pe moşiile boierilor, suntem robii lor. Nu ne vor lăsa să pierim.
— Parcă n-ai cunoaşte boierii, Pascule… Boierii nu sunt una cu stăpânirea? Pentru stăpânire eşti bun la armată, la război, la plata dărilor, la munca pe moşie… Când e să te ajute, te ajută ca funia pe spânzurat…
Chipurile oamenilor s-au posomorât şi mai mult. Şi mai mult s-a înfierbântat ţărâna sub flăcările nimicitoare ale soarelui, care urcase spre cumpăna cerului orbitor de luminos.
Iarna fusese aspră, mai mult uscată, cu zăpezi de un lat de palmă, care, căzute peste şesurile îngheţate, deveniseră, ca pulberea, jucăria vânturilor.
Înviorarea care cuprinsese cât de cât pământul la sosirea primăverii, când cerul se dezgolise de norii seci, n-avea să ţină. Pământul, până unde ajungea fierul plugului şi ascuţişul cazmalei, şi chiar mai în adânc, era lipsit de umezeală, de sevă.
Când au venit, de dincolo de Dunăre, bulgarii, înaintea Paştilor, să înceapă munca la grădinile lor de zarzavat de peste gârlă, s-au apucat cu mâinile de cap.
— Credeam că numai la noi, în Bulgaria, sunt semne de secetă. La voi e mai rău..
Gârla, care în fiecare primăvară sta gata să se reverse peste maluri şi uneori se şi revărsa, înecând o jumătate de sat, era acum o şuviţă de apă îngustă de puteai s-o sări fără să-ţi stropeşti tălpile.
— N-a plouat nici sus, la dealuri.
— N-a căzut zăpadă nici în munţi.
— Iarnă şi primăvară ca asta nu s-au pomenit de când e lumea lume.
— Nu putem să ne punem nădejdea în gârlă.
— Peste o săptămână, două, seacă de tot.
Oameni harnici şi dârji la muncă, grădinarii bulgari, care ţineau cu chirie de mulţi ani locurile din luncă, nu s-au dat bătuţi. Au chemat băieţii satului cu cazmale, plătindu-i cu treizeci de bani pe zi, şi-au început să sape pământul negru şi gras, adâncind fântâni şi gropane.
— O să găsim apă să ne udăm zarzavaturile, chiar de-ar trebui să sfredelim pământul până în miez.
N-a fost nevoie să sfredelească grădinarii pământul până în miez.
Înainte, dacă voiai să faci un gropan în luncă, săpai cam cât statul unui om şi apa mustea limpede din pereţii tăiaţi proaspăt, iar dacă doreai să dai peste izvorul gros şi rece, mai adânceai gropanul cu trei-patru palme.
Ca să ajungă la apă, grădinarii au pus flăcăii de-au săpat gropănaşe de trei-patru ori mai adânci decât de obicei.
— Apele s-au tras la adâncuri, bai Gheorghe…
Bai Gheorghe, care era căpetenia grădinarilor şi păstra pungociul cu gologani sub cap când dormea, şi sub brâul de lână, lat şi cafeniu, în timpul zilei, se uita în fundul adânc al gropanului, unde abia licărea apa şi se scărpina la ceafă.
— O să fie secetă cum nu s-a mai văzut din bătrâni…
— Seceta aduce foamete.
— O să fie rău de tot de voi, rumânii. Am primit veste de-acasă, că pe la noi ploile s-au îndurat şi-au mai stropit pământul.
— O să fie rău, rău de tot bai Gheorghe…
Cu banii luaţi de la grădinari, flăcăii se duceau la gară şi cumpărau câte o pâine neagră de la brutăria de lângă conac. Se întorceau cu ea subsuoară acasă, ciugulind-o pe margini.
— Când s-o termina lucrul la bulgari, ce ne facem?
Satul rămânea, de dimineaţă până seara, cu ochii pe cer şi aştepta ivirea unui smoc de nor care să crească negru, să acopere slăvile şi să cearnă asupra ogoarelor sau luncilor o răpăială de ploaie. Dar cerul rămânea senin şi gol, de un albastru închis ca floarea inului, iar soarele se apropia tot mai mult de pământ şi-l dogorea cu flăcările lui neîndurătoare.
— Ce să facem, nene Popozină? Să aruncăm seminţele în brazdă?
— Să le aruncăm. Poate tot o să cadă ploaie…
— Boierii nu ne-au scos la arat pe moşii. Parcă nici n-ar fi primăvară…
— Cioclovinele nu vor să păgubească semănând porumb şi secară. Dacă e secetă, pierzi ce-ai semănat… Ei nu vor să rizice[1] nimic. Dar noi trebuie să încercăm. Nu ne putem lăsa în voia soartei. Poate totuşi dă ploaie…
Rumânii îşi araseră cu chiu cu vai, sleindu-şi vitele de puteri şi sleindu-se deopotrivă şi ei, puţinele locuri pe care le aveau şi semănaseră porumb şi mei printre bulgării mari şi albi, tari ca piatra. Râvneau şi aşteptau cu atâta putere ploaia, încât nu le venea să creadă că dorinţa lor nu va fi împlinită şi aşteptarea lor va rămâne zadarnică.
Noi, copiii, cum învăţasem de mici de tot de la alţii, căutam să amăgim puterile nevăzute, să le păcălim. Ne adunam la fântână, scoteam o ciutură de apă şi-o răsturnam peste o grămadă de praf. Frământam noroiul cu mâinile şi din clisa neagră făuream două păpuşi: una cu chip de bărbat, alta cu chip de femeie. Le întindeam la uscat, la soare, pe câte o tinichea… Cât ai zice peşte, le şi usca soarele. Ne strângeam în jurul păpuşilor de lut uscat şi, cu capetele goale cum se obişnuieşte să stai când te afli în apropierea unui mort, începeam să jelim din băierile inimii:
A murit tatăl soarelui…
Şi-o să-nvieze muma ploii…
Ne prefăceam că plângem moartea tatălui soarelui, şi uneori ne prefăceam aşa de bine, că ne curgeau şi lacrimile. Luam cele două păpuşi uscate. O îngropam pe cea cu chip bărbătesc, jelind-o:
A murit tatăl soarelui…
Pe cealaltă o duceam şi-o aruncam în jgheabul fântânii, cântându-i:
Şi-o să-nvieze muma ploii…
Păpuşa de lut se muia şi se topea. Apa devenea noroioasă. Stropeam cu ea fetele din cârdul nostru.
Dar puterile tainice şi nevăzute nu se lăsau nici amăgite, nici păcălite. Tatăl soarelui nu murea şi muma ploii nu învia. Arşiţa continua să ardă şi să scorojească pământul. Văzduhul continua să fie fierbinte ca plumbul topit.
Grâul, care fusese semănat de cu toamnă, abia răsărit, începuse să bată în galben şi să se ofilească. Porumbul, pe unde răsărise, se ridicase ceva mai sus de glezne, îşi pierduse culoarea verde apoi se înnegrise, de parcă trecuse peste el un vălătuc uriaş de jărăgai. Iarba, câtă apucase să răsară, se sfrijise şi se uscase. Când umblai, ţi se sfărâma sub picioare şi se prefăcea în pulbere.
Adia uneori vântul, ca venind de pe o gură de cuptor încins, scorojind şi pârjolind şi mai mult câmpurile. Atunci se ridicau deasupra pământului nouraşi de praf fierbinte.
Salcâmii purtau pe crengi frunze mici, galbene. Umbra lor era rară ca umbra unor schelete înalte.
Nici nu apucase să vină vara şi gârla secase. Nămolul de pe fundul ei se schimbase în ţărână cenuşie, pe care vântul de foc, când sufla mai tare, o lua pe aripile lui şi-o purta peste sat şi departe, departe, peste câmpuri. Rămăseseră pe fundul albiei pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele plesniseră. Dacă luai una în mână şi strângeai pumnul, piatra se sfărâma ca o bucată de cretă moale.
Broaştele şi brotăceii, şerpii de apă şi buhaii de baltă, îşi căutase la început ascunziş în buruienile mai grase ale malurilor, pe urmă, când şi aceste buruieni se uscaseră, muriseră. Trupurile broaştelor nu putrezeau. Le uscase soarele. Zăceau pe maluri şi în ierburile arse ale luncii, cu pântecele albe în sus, cu braţele întinse şi cu lăbuţele închise.
Pe dealurile şi pe câmpurile semănate, pe unde acum, în toiul verii, ar fi trebuit să fie înalte şi bogate lanuri de grâu ori nesfârşite păduri de porumb înalt şi gras, mustind de puterea pământului, încă din primăvară, de cum simţiseră venind pârjolul năprasnic al verii de flăcări, sătenii dăduseră drumul vitelor.
— N-o să avem grâne vara asta.
— Nici porumb.
— Să dăm drumul vitelor în semănături şi pască.
— Cel puţin ele să prindă puţină putere.
Vitele păscuseră ce putuseră să prindă în bot – firele ofilite şi mărunte de grâu, lujerii veştezi ai porumbiştilor, măceşii vineţi ai răzoarelor. Pojarul năpădise curând toate întinderile.
— Câmpurile s-au acoperit cu cenuşă…
— Să ducem vitele să pască în luncă…
Acum vitele, slobozite pe lunci după ce câmpurile rămăseseră goale şi negre, scormoneau ţărâna aspră cu boturile însângerate, căutând rădăcinile ierburilor ghimpoase, de sărătură, şi ale scaieţilor. Cât era ziua de lungă, chinuite de foame, umpleau văzduhul cu mugetele lor triste ca nişte neputincioase gemete de durere şi de răzvrătire împotriva cerului care nu dăruia ploaie şi a pământului care tot mai mult semăna ca piatra stearpă.
Se mai găseau prin arii resturi de şuri de paie, ori câte o căpiţă, două, de coceni, dar sătenii le acoperiseră cu mărăcini şi le păzeau cum îşi păzeau ochii din cap, să nu se apropie vreo gură de vită de ele.
— Trebuie să păstrăm puţinul nutreţ pe care-l avem pentru la iarnă.
— Ce-o să le dăm vitelor să mănânce la iarnă?
— Dar noi ce-o să mâncăm? N-avem cu ce să ne astâmpărăm foamea acuma, dar la iarnă, dar la primăvară?…
— O să mai trăim noi până la primăvară?
— Suntem oameni. Ne-om mai descurca…
Puţini puteau să se descurce… Primarul şi câţiva bogătani, popa şi notarul şi perceptorul cel gras, căruia pântecul îi începea de la nodul gâtului, jandarmul şi cântăreţii bisericeşti, adică toţi care aveau o leafă şi puteau să-şi cumpere de-ale gurii ori care aveau hambarele şi pătulele pline din vara şi toamna cealaltă.
Câţi erau dintre aceştia în sat? Puteai să-i numeri pe degete.
Se descurcau, şi încă bine de tot, logofeţii boiereşti şi administratorii moşiilor, care aveau în mâinile lor cheile marilor magazii şi hambare de pe la conacele pline ochi cu grâu şi porumb.
Până spre primăvară noi mâncasem mai ca lumea: mămăligă cu varză şi cu zeamă de varză într-o zi, mămăligă cu praz ori cu ceapă în alta.
Şi zilele treceau fericite. Da. Zilele treceau fericite.
De asta ne-am dat seama mai târziu, când văzduhul începuse a mirosi a secetă. Atunci mama ne micşorase porţiile de mămăligă, abia ne dădea câte o felioară la prânz. Ne trezeam dimineaţa.
— Mamă, mi-e foame…
— Aşteaptă, băiete, că acuş-vine prânzul.
Aşteptam şi venea prânzul. Greu venea, dar venea…
Seara, înainte de a ne podidi somnul, iarăşi grăiam:
— Mamă, mi-e foame…
— Culcă-te, maică, şi dormi, că acuş vine dimineaţa.
Ne culcam şi dormeam. Visam că mâncam lipii calde, cum văzusem că mănâncă băieţii cârciumarului. Ne răsuceam în somn ca puii în frigare, dar dormeam şi visam, şi timpul trecea, şi noi trăiam.
Varza se terminase şi scosesem butoiul la soare, îl umplusem cu apă să-şi piardă mirosul şi să nu-i sară doagele.
Se terminase şi snopul de praz, se terminase şi ceapa.
— Ce-o să mai mâncăm mamă?
— Aşteptăm să răsară ştevia, maică… Să răsară şi susaiul…
Când auzeam de ştevie, ne aminteam de gustul ei acrişor şi ne lăsa gura apă. Oala era mare, ciorba nu se da cu măsură. O să mâncăm până o să ni se umfle burta. Era bun şi susaiul cu oţet.
Dar ştevia nu răsărise. Nu răsărise nici susaiul…
Scormonisem pământul, smulsesem rădăcinile de ştevie, de susai şi de lobodă şi le rosesem ca şoarecii.
— Băgaţi de seamă, maică, să nu roadeţi rădăcini de bozii. Sunt otrăvitoare.
— N-avea grijă, mamă, le cunoaştem. Sunt albăstrii şi dacă le pui pe limbă, le simţi amărăciunea.
— Să nu mestecaţi nicio rădăcină amară…
— N-o să mestecăm…
Alergasem după fragi şi mure în crângul de la Saele. Nu găsisem nici iarbă, necum fragi şi mure.
Ne adunam în ceată la fântână, ca altădată când ne zbenguiam până ieşea sufletul din noi. Dar acum nu ne adunam să ne jucăm. Foamea care ne chinuia ne îmbătrânise parcă peste noapte. Orice bucurie ne secase din inimă. Eram trişti şi îngrijoraţi. Scoteam apă din fântână, opintindu-ne câte doi-trei să facem să ajungă până la fund ciutura grea de lemn. Sorbeam câteva înghiţituri pe stomacul gol. Ne răcoream mâinile şi obrazul. Ne simţeam mai bine. Ne sfătuiam ca nişte oameni în toată firea.
— Să mergem la Adâncata, spre Ruşii de Vede – îşi dăduse cu părerea Trăcălie, care era mai mare de ani şi mai înalt decât noi toţi. Acolo nu e crâng mărunt ca la Saele, ci o adevărată pădure. Pământul trebuie să fi păstrat ceva umezeală. Or fi răsărit şi-or fi crescut fragii şi murele…
Am şi văzut în faţa noastră pădurea răcoroasă, plină de fragi şi de mure. De ce nu ne-om fi gândit până acum? De ce am lăsat să treacă atâta timp? Cine ştie câţi fragi or fi crescut şi-or fi şi putrezit!… Fragii nu ţin mult. Se coc repede şi se trec şi mai repede. Mai mult ţin murele… O! ce dulci sunt fragii şi ce aromaţi! Sunt roşii şi mustoşi şi cresc unii lângă alţii printre frunze late, crestate pe margine. Murele au gustul dulce-acrişor! Dacă te grăbeşti când le mănânci, îţi mânjeşti buzele şi bărbia cu zeama lor vânătă!
Ne şi lingeam buzele plesnite şi uscate, care din pricina salivei sărate ne usturau.
Ne-am înţeles când să plecăm şi câţi să plecăm, şi a doua zi, ciurdă, am pornit-o pe drumul Ruşilor de Vede, pe care îl cunoşteam aşa de bine, spre pădurea de la Adâncata, unde bunicii noştri ţinuseră în vremurile vechi stupăriile de unde se întorceau toamna acasă, la bordeiele lor, cu putinicile pline de miere.
Plecasem de cum se luminase de ziuă, ca să ajungem mai curând. Ne tarşâisem picioarele peste câmpurile negre şi arse, care parcă erau acoperite cu jar, aşa frigeau, prin aerul greu şi arzător şi ajunsesem la marginea pădurii spre amiază.
Ne-am potolit setea la fântâna din vâlceaua de lângă şosea şi-am încercat să ne răcorim, spălându-ne obrazul şi mâinile cu apa leşietică, amestecată cu lintiţă care mirosea a pământ jilav.
Pierise răcoarea de altădată a pădurii. Printre frunzele mărunte şi răsucite ne urmărea, aproape ca şi pe câmp, fără cruţare, focul soarelui.
— Am luat drumul în tălpi degeaba, Trăcălie… Nici aici n-au prins rod vrejurile de fragi şi mure…
— Acum, că tot am venit, să mai căutăm, să nu ne dăm bătuţi de la început.
— Numai să găsim cevaşilea, cât de puţin…
Am umblat tăcuţi, că nu mai aveam demult glas să cântăm şi să hăulim şi ne obişnuisem să vorbim rar şi încet, şi trişti de zadarnica noastră osteneală, până ce picioarele au început să ne tremure. Sfârşiţi de puteri, ne-am culcat unde ni s-a părut că umbra e mai deasă.
— Aici o să ne albească oasele, a îngăimat Tutanul, care deşi părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toţi ai casei lor, de oftică.
Avea buzele albe şi crăpate şi ochii lui, traşi în fundul capului, păreau stinşi. Nu mai licărea în ei decât un sâmbure de lumină, mărunt ca bobul de mei. Ne era teamă să nu-şi sfârşească zilele acolo, departe de sat. Cum l-am fi putut duce mort, pe braţe, sleiţi de puteri cum eram cu toţi?
— Lungiţi-vă cum vă vine mai bine şi odihniţi-vă. Nu faceţi nicio mişcare. Suntem osteniţi, asta e totul. Dacă ne odihnim niţeluş, o să ne venim în fire şi-o s-o luăm încetişor spre casă.
L-am ascultat pe Marinică Iepure.
Eram învăţaţi să-l ascultăm, fiindcă el spunea totdeauna, deşi nu era mai în vârstă decât noi, cuvinte bine chibzuite.
Pământul era tare şi zgrunţuros, însă nouă ni s-a părut că e mai moale decât puful. Pe mine m-a cuprins un somn asemănător cu leşinul. Mult timp am trăit ca într-un fel de vis. Mi se părea că trândăvesc într-o pădure bătrână, verde, în ierburi înalte de sipică şi că pe crengi, printre frunze bogate, deasupra mea, atârnă pâini mari, albe, cu coaja uşor răscoaptă. Mi-era lene să mă scol şi să aplec creanga. Îi făceam semn cu mâna. Şi creanga, la semnul meu, se apleca. Întindeam mâna, culegeam pâinea şi o frângeam în două, murmurând:
Lună, lună nouă,
Frânge pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă…
Mâncăm în visul meu, cu pofta cu care aş fi mâncat de adevăratelea, întâi coaja rumenă, apoi miezul moale şi dulce pe care, înainte de a-l înghiţi, îl mestecam mult între fălci. Terminam repede pâinea. Făceam un semn, creanga se apleca, rupeam altă pâine şi o mâneam şi pe aceea. Mă ruşinam că mănânc atât de mult şi nu mă mai satur. Bunica aspră de la Cârlomanu, ridica băţul, mă ameninţa cu cotonogeala şi se răstea la mine:
— Nesătulule, mai lasă şi altora rândul…
— E pădurea plină de pâine, bunică. Dacă îi mai este cuiva foame, n-are decât să întindă mâna, să rupă o pâine ori mai multe, şi să se sature…
— Bagi în tine ca într-un sac fără fund. Parc-ai fi spart…
— Da… Parc-aş fi spart…
Mă ştiam supt şi uscat ca un ţâr şi bunica-mi spunea că sunt spart. Am început să râd. Am simţit cum mă ustură buzele. Şi m-am trezit. Se treziseră şi ceilalţi. Îmi plesniseră şi mai tare buzele albe şi uscate. Un fir de sânge spălăcit mi se scurgea pe bărbie. L-am şters cu dosul mâinii. Gura îmi era plină de saliva amară şi mi se părea că pădurea e învăluită în fum şi că se clatină, ca şi cum întreg pământul, pus într-un leagăn uriaş cu baierele legate de cer, s-ar fi clătinat.
— Marinică, îmi vine ameţeală…
— O să-ţi treacă. Ai dormit cu faţa în sus. Te-a ajuns soarele şi te-a bătut la cap.
— M-am culcat pe-o coastă. Poate că m-am răsucit în somn şi-am rămas cu faţa în sus. Somnul meu a fost mai mult leşin decât somn…
— Se întâmplă uneori să nu-ţi dai seama dacă ai dormit ori ai fost leşinat.
Soarele se lăsase în jos, spre apus, şi-şi mai ostoise dogoarea.
— Să mergem, fraţilor.
— Să mergem, Trăcălie.
— Nu trebuie să ne grăbim.
— Eu zic să trecem pe la gară, să bem câte o gură de apă. Dacă ocolim niţel, gara e în drumul nostru. Ne întoarcem acasă pe linia ferată.
— E bine şi pe linia ferată.
Am ieşit din pădure şi nemaicăutând poteca am luat-o de-a dreptul spre gara Troian, ce era aşezată în apropierea vechiului drum de cărămidă arsă care, pornind de la Dunăre, trecea pe aci şi se pierdea spre munţii din spre apus – drum făcut de soldaţii împăratului Traian cu două mii de ani în urmă, şi căruia noi îi spuneam Troian. Drumul vechi era acoperit cu pământ, dar i se mai cunoşteau marginile. Dacă înfigeai plugul mai adânc, ori cazmaua, ajungeai la cărămida roşie de dedesubt, care era mai tare decât piatra.
Am trecut pe lângă curţile boiereşti ale lui Gogu Cristofor. La case erau storurile trase, prin curte umblau după treburile lor slugile. Magaziile şi hambarele aveau uşi grele, îmbrăcate în fier şi erau încuiate cu lacăte mari cât plosca. Ne-am apropiat de uluci, cu gândul nemărturisit c-o să ne vadă o slugă mai miloasă de pe la bucătărie, o să priceapă ce e cu noi şi-o să ne dăruiască niscaiva resturi de mâncare. Nu ne-a văzut nicio slugă, ori poate că ne-a văzut dar s-a făcut că nu ne vede. Ne-au adulmecat însă dulăii mari şi graşi ai boierului şi s-au repezit la noi în landră, arătându-ne colţii lor mari şi ascuţiţi şi lătrându-ne furioşi. Le ieşeau flăcări de mânie din ochi, că am cutezat să ne apropiem de uluci şi să ne uităm printre ele în cuprinsul curţilor boiereşti. Ne-ar fi sfâşiat. Noroc însă că între noi şi ei se aflau ulucile înalte şi groase şi porţile bine zăvorâte. Ne-am îndepărtat de uluci. Abia atunci dulăii s-au mai potolit.
— Sunt graşi dulăii boierului.
— De ce n-ar fi graşi? Mănâncă, dorm şi când trece cineva pe lângă curtea boierească, latră. Dulăii boiereşti nu sunt bolnavi de oftică, aşa cum sunt eu, şi n-au răbdat în viaţa lor de foame. Nici n-or să rabde. Boier Gogu ţine la ei mai abitir decât la logofeţi. Câinii nu cer leafă. Numai mâncare. Logofeţii mănâncă, iau leafă, mai şi fură, că nu se poate logofăt fără mână lungă…
Tutanul, alb ca varul, abia se ţinea pe urma paşilor noştri, deşi noi ne târam iavaş-iavaş. Mergea ce mergea, sprijinit de umărul lui Marinică Iepure, se oprea şi se odihnea, apoi îşi continua drumul.
— Şi la logofeţi ţine boierul, că şi ei îi păzesc averea. Nici logofeţilor nu li s-a lipit pântecul de şira spinării…
Eram opt băieţi din Omida: eu, Trăcălie şi Tutanul, Marinică Iepure şi Turturică, Gângu şi Treaşcă cel mic, care venise cu Lambe din Viorica, toţi uscaţi şi galbeni de nemâncare, aproape goi, pe câmpul negru şi fără margini… Opt băieţi eram şi opt umbre…
În amurg, umbrele sunt mai lungi. Erau lungi şi ni se târau legate de picioare şi umbrele noastre – umbrele unor umbre.
Cunoşteam gara de la Omida şi cunoşteam şi gara de la Troian. Gara ne atrăgea. Ne duceam deseori la gară. Vedeam cum sosesc, cum se opresc şi apoi cum pleacă mai departe trenurile pline de oameni. Ni se părea că şi noi călătorim, că venim de departe şi că plecăm şi mai departe, undeva în lume, cu trenul. Călătoream cu gândul… Ne mulţumeam şi cu acest fel de călătorie… După ce trenul pleca şi se pierdea în tăietură, şi peronul rămânea pustiu, ne făceam de lucru pe lângă magazii, scormonind prin ţărână şi culegând nasturii de plumb căzuţi de la sacii care plecau plumbuiţi la gură şi încărcaţi cu grâu în vagoane deschise, spre Dunăre. Ne jucam cu aceşti nasturi, îi topeam în tigăi şi din plumbul moale încercam să ne facem jucării: un cal, o vacă, o capră… Uneori izbuteam… Dam ocol turnului de apă şi ne uitam cum îi încarcă mecanicul cazanele… Ne mai alunga câte un macagiu… Mai mult însă ne plăcea să vedem gara după ce cădea întunericul. Ardeau printre linii felinare cu lumină nărâmzată şi felinare cu lumină verde… Era ca un basm… „Ochii unui balaur erau nărâmzaţi şi ochii unui balaur erau verzi”… Gara de la Omida, deşi era ceva-ceva mai mare, semăna cu gara de la Troian. Ne venise gândul că, toate gările seamănă între ele.
— N-o să ne alunge din gară macagiul?
— De ce să ne alunge? N-o să-i cerem nimic. O să bem apă şi-o să plecăm… Avem voie să bem apă de la orice fântână… Bem şi de la Omida şi acarii nu ne spun nimic…
În gară manevra un tren de marfă. Locomotiva pufăia şi scotea, supărată parcă, pe coşul ei scurt şi larg, suluri de fum, tampoanele se loveau unele de altele cu zgomote asurzitoare şi câţiva macagii, cu chipie cu betelie roşie în cap, făceau semne mecanicului cu nişte steguleţe verzi.
În spatele gării, nişte găini scormoneau printr-o grămadă de gunoi, unde erau aruncate resturi de mâncare.
— Dacă eşti pasăre îţi găseşti mai repede hrana.
— Cine te opreşte să te faci găină, Turturică?
— Apoi dacă omul s-ar putea schimba în altceva la vrerea lui, nu în găină m-aş schimba eu…
— În ce?
— În leu… Şi n-aş sfâşia mânji! Aş sări în pieptul unor anume oameni.
— Te-ar fugări şi te-ar împuşca jandarmii.
— Parcă dacă eşti om nu te fugăresc şi nu te împuşcă!
— Atunci de ce trebuie să te mai schimbi în altceva? Eu zic că dacă vrei să te arunci în gâtul unui om şi să-l dobori, e mai bine să fii om.
— Poate că ai dreptate.
— Am, cum să nu am. Omul trebuie să ştie şi ce trebuie să facă după ce-şi doboară duşmanul.
Nu ştiu de ce-mi închipuisem că la ora aceea peronul gării din câmp o să fie pustiu.
Pe banca de lemn aşezată lângă peretele cenuşiu, dedesubtul ceasului mare cât un castron, aştepta un ţăran cu obrazul pământiu proptit în mâini.
La picioarele lui, jucau tupuzul cu pietricele doi copii cât nodul, îmbrăcaţi în cămăşuţe scurte.
— Tată, când vine trenul?
— Acuş, Ionică.
— Şi ne duce la oraş?
— Da, Ionică.
— Repede?
— Da, Floricel.
— Şi la oraş o să găsim pâine?
— Da, Ionică.
— Şi-o să ne săturăm?
— O să ne săturăm.
— Şi-o să-i aducem şi mamei acasă?
Rumânul cu faţa pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, băiatul mai mărişor.
— Prostule, cum o să-i aducem pâine marnei? Mama a murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu ştii? Un om după ce moare nu mai mănâncă.
— Eu zic că dacă-i aducem noi pâine de la oraş, înviază şi mănâncă.
— Eşti un prost.
— Ba tu eşti un prost.
— Hei, taică, liniştiţi-vă…
Copiii au început iar să se joace. Pe urmă, Ionică nu s-a mai jucat.
— Eu nu mă mai joc. Sunt prea grele pietrele. Şi… Şi mi-e foame…
— Taci, taică, acuş vine trenul.
— Uite, tac.
Telegrafistul, un băietan de vreo douăzeci de ani, ieşise în uşa biroului îngust şi lung, în fundul căruia se vedea pe o masă telegraful, care atunci când ţăcăne aduce vorba de departe şi o scrie pe hârtie. Privise spre rumân şi spre copii, ascultase, se uitase şi spre ceata noastră zdrenţăroasă. Intrase în birou, umblase într-un sertar şi se întorsese cu o bucată de pâine în mână.
— Dă-le copiilor să mănânce. Altceva n-am.
— Mulţumesc…
Telegraful începuse să bată. S-a dus să-l asculte telegrafistul.
Ne-am îndreptat spre fântâna cu roată, am scos o ciutură cu apă, am băut. Când am plecat de la fântână, auzeam apa cum ne bolboroseşte în pântece.
— Aşa se întâmplă când o bei pe stomacul gol.
— Cam demult bem apa pe stomacul gol, vere.
— Şi-o s-o mai bem până… la anul…
— Şi pe urmă?
— N-o să fie mereu secetă…
Cei doi copii ţineau bucăţile de pâine în mână, ciuguleau din ele ca vrăbiile, să nu se piardă nicio fărâmitură. Rumânul cu chip pământiu îşi privea copiii cu ochii goi, uscaţi.
— Mâncaţi încet, şi mestecaţi bine înainte de a înghiţi. Altfel o să vă doară burta…
— Mâncăm încet, tăicuţă.
— Şi mestecăm bine, tăicuţă.
Ştiam şi noi, ştiau şi copiii mici care abia se ridicaseră pe picioare, că dacă rabzi de foame două-trei zile şi apoi găseşti ceva de îmbucat, nu ţi-e bine dacă te lăcomeşti. Trebuie să mănânci încet şi puţin câte puţin.
A tăcut telegraful. A ieşit iar în prag telegrafistul cu chipiul pe ceafă.
— De unde eşti, omule?
— Din Belitori.
Satul Belitori, sat mare dar ros de sărăcie, se afla aruncat alături, în câmp, departe de drumul Ruşilor de Vede, cam la o jumătate de poştă. Dacă te uitai din spatele gării, vedeai spre răsărit, în fundul zării o pădure arsă de salcâmi. Acolo erau Belitorii.
— Şi încotro vrei să mergi?
— La Ruşii de Vede. Poate găsesc ceva de lucru, să-mi scap copiii de foamete. Dumneata… ce crezi… o să găsesc de lucru? S-aude că n-ar prea fi de lucru pe la oraş…
— Încearcă, omule. Acum tot ai plecat de-acasă. Poate găseşti.
— Nu mai aveam de ce rămâne acasă. Cai n-am. Boi nu mai am… Mi-a murit şi femeia… Am închis casa şi am plecat… poate găsesc de lucru…
Telegrafistul ştia cât de puţin noroc îl aşteaptă, pe rumân la oraş. Cu fiecare tren, ţărani cu copii în braţe plecau la oraş după lucru. Unii găseau câte ceva de făcut, alţii nu. Se apucau de cerşit. Atunci îi adunau vardiştii la poliţie. Acolo li se încheiau acte şi oamenii erau trimişi pentru un timp la închisoare, cu copii cu tot. Între zidurile puşcăriei, cel puţin nu mureau de foame. Îl întrebasem odată pe tata, când se vorbise la noi în casă despre asta:
— De ce-i închide pe cei care cerşesc, tată?
— Aşa e legea…
Nu înţelegeam ce e aceea lege. Dar n-am stăruit să aflu. Se întâmpla câteodată să nu înţeleg unele cuvinte. Le căutam eu singur înţelesul şi nu de puţine ori îl şi găseam.
După un timp, rumânul din Belitori a întrebat:
— Mai e mult până vine trenul?
— Trei ore…
— O să-mi adoarmă copiii. De-or adormi, o să-i duc în braţe. Sunt uşori. Numai pielea şi oasele…
— Tată, ne e sete; du-ne la fântână să bem apă.
Rumânul s-a ridicat, şi-a luat copiii de mână şi-a plecat cu ei la fântână. Trenul de marfă, care s-a mai lungit cu câteva vagoane, s-a potolit.
— Gata manevra, Macarie?
— Gata, domnule impiegat.
— Daţi drumul trenului. E aşteptat la Omida. Au să ataşeze şi acolo de el un şir de vagoane de grâu.
După câteva fluierături, trenul a plecat uruind cu zgomot de fiare vechi. Era un tren lung. Se ducea spre Dunăre. În portul de la Turnu, grâul va fi deşertat în şlepuri şi şlepurile, trase de vapoare, vor pleca în susul apei spre alte ţări.
S-a pierdut în tăietură trenul. În gară a rămas mirosul greu al fumului de cărbune.
— Voi de unde sunteţi, mă?
— De la Omida, domnule impiegat.
— Şi ce căutaţi tocmai pe aici?
— Am venit la pădure, la Adâncata, să căutăm fragi şi mure.
— Şi-aţi găsit?
— Nici măcar de leac.
Poate că nu eram primii copii pe care impiegatul îi vedea întorcându-se de la pădure dezamăgiţi.
— Domnule impiegat…
— Ce e, Macarie?
— V-aş ruga ceva…
— Ce?
— Cunosc copiii. Aş vrea să mă duc eu cu ei pe lângă magazie. Cât a manevrat trenul, din unele vagoane vechi s-au strecurat pe lângă uşi şi au căzut boabe de grâu printre linii. Să lăsăm băieţii să le adune…
— Şi dacă se trezeşte cucoana domnului şef şi-i vede? Printre linii ştii bine că nu e voie să ciugulească decât găinile, gâştele şi bibilicile dumneaei. Ne-aprindem paie-n cap…
— O să se supere, o să ne ocărască şi băieţii o s-o zbughească pe-aici încolo. Ne-a mai ocărât cucoana şi altădată, şi nu ne-a căzut conciul.
— Of, Macarie, Macarie! Nu ştiu ce-ai cu mine! Vrei negreşit să mă bagi în bucluc…
— Vă mulţumesc, domnule impiegat.
— N-am văzut nimic, Macarie, să ştii.
— N-ai văzut nimic, domnule impiegat.
Băgasem de seamă pe unde manevrase trenul. Ne-am dus deci, cu voia lui nenea Macarie şi a impiegatului, pe lângă magazii şi-am început să alegem din ţărâna şi din pietrişul dintre şine, boabele de grâu. Erau mari şi de culoare aurie, bătând uşor în roşu.
— Grozav grâu. Parcă ar fi ales de sămânţă…
Umpleam un pumn de ţărână amestecată cu grâu, suflam ţărâna, opream grâul în palmă, aruncam câteva boabe între dinţi, le ronţăiam, restul îl puneam în pălărie.
Am tot cules boabe de grâu dintre pietre şi din ţărâna de lângă linia ferată, până s-a apropiat chindia.
— Hai băieţi, plecaţi, ne-a spus nenea Macarie. E timpul. S-a trezit cucoana. Acum se trezeşte şi domnul şef şi, după ce-şi bea cafeluţa şi-şi aprinde ţigara, coboară în birou, că s-a vestit personalul din Turnu. Dacă vă vede pe-aici cucoana Caterina, îmi face scandal şi mie şi impiegatului. Mi-ar părea rău de el. Nu e băiat rău…
— Mulţumim, nene Macarie…
Ne-am strecurat în spatele magaziilor şi de-acolo am plecat unul câte unul, să nu batem la ochi.
Când ne-am mai depărtat, am întors capul. În seara care se lăsa albastră, pe peronul cenuşiu, rumânul cu chip pământiu se rezemase de peretele gării. Copiii adormiseră cu capetele pe genunchii lui. Rumânul, era nemişcat.
Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai câmpurilor depărtate de care-şi lipise marginea, ci şi cerului pe care lunecase toată ziua şi la hotarele căruia, acum, se îneca, se scufunda ca într-o apă fără fund.
— Uite că n-am făcut drumul degeaba. Ne-am ales cu ceva…
— Asta pentru că ne-a dat prin gând să ne abatem pe la gară.
— Mie mi-a dat prin gând, s-a lăudat Trăcălie.
— Ţie, ţie, că tu eşti mai cu moţ dintre noi…
— Şi pentru că macagiului i s-a făcut milă de noi.
Duceam pălăriile, cei ce aveam pălării, căciulile, cei ce purtau căciuli în toiul verii, ca pe nişte ulcioare de pământ, care ar fi putut să ne cadă şi să se spargă, la piept, strânse şi aproape pline cu grâu amestecat cu ţărână şi cu bulgăraşi.
Spărgeam mereu între dinţi câteva boabe de grâu, le mestecam îndelung să ne îndestulăm cu dulceaţa lor şi apoi le înghiţeam. Simţeam cum ne revine încet-încet puterea.
Târziu, după ce demult se aşezase noaptea între pământ şi cer, am pogorât dealul şi-am intrat în sat. Ni s-a părut că pătrundem într-un larg şi trist cimitir, în care peste toate mormintele au căzut şi-au putrezit şi s-au amestecat cu ţărâna crucile de lemn, într-un cimitir în care au murit şi-au putrezit până şi greierii şi lăcustele cu aripi verzi şi cu picioare lungi, noduroase.
Oamenii, vitele şi câinii dormeau istoviţi. Salcâmii, întindeau spre cer braţe negre ca nişte fiinţe înalte şi subţiri, care cereau îndurare şi poate şi un strop ele apă.
Dar cerul clipea viclean din ochii mărunţi şi luminoşi ai stelelor. Căci orice s-ar întâmpla pe pământ, cerul rămâne acelaşi. Stelele răsar când vine, pe furiş, întunericul asupra pământului, şi pier când se arată zorile. Şi dacă le pui întrebări nu-ţi răspund. Şi tac şi dacă nu le întrebi nimic. Clipesc numai, ca nişte ochi şireţi. Nimic nu-ţi spun cu acest mărunt bătut din gene. Da. Nimic nu-ţi spun stelele…
Ai noştri se odihneau, tolăniţi pe rogojina veche şi ruptă, întinsă pe prispă. Am călcat în vârful picioarelor şi m-am ferit să-i trezesc. Am dus pălăriuţa cu grâu în casă, am pus-o bine şi am ieşit să mă culc şi eu pe un ţol, sub dud, şi ostenit peste măsură de drum – cu dusul şi cu întorsul făcusem o poştă – dar cu trupul nechinuit de foame, am dormit adânc, fără vise şi fără să mă mai răsucesc în somn.
A doua zi, dimineaţa, mama, bucuroasă de neaşteptatul belşug adus în casă de mine, a spălat grâul în două ape, l-a pus în căldare şi l-a fiert. În casa noastră, în dimineaţa aceea a fost sărbătoare. Ah! Dacă am fi avut lapte să turnăm în el măcar o cănuţă! Dar de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.
Asta s-a întâmplat aproape de începutul verii, când seceta nu-şi arătase încă toată sălbăticia ei. Atunci, dacă voiai, puteai încă să-ţi vinzi boii. Nu veneau prin sat după vite obişnuiţii geambaşi care cumpărau boii ieftin şi-i vindeau, cu câştig, tot pentru muncă, la alţii, ci chiar măcelarii din cele două oraşe apropiate, Turnu şi Ruşii de Vede. De la Turnu venea un zăplan chior de-un ochi. Se tocmea cu rumânii până-i înnebunea. Uneori rupea târgul aproape făcut pentru câţiva gologănaşi.
— Vrei să ne jupoi, domnule Banaoaie…
— Pe voi? Doamne fereşte!… Dacă v-aş jupui, aş găsi numai oasele. Nimeni nu cumpără oase. Vreau să jupoi boii voştri. Mai au ceva carne pe ei… Peste o lună o să fie şi ei tot atât de topiţi ca şi voi… N-o să vi-i iau nici dacă o să mi-i daţi de pomană.
Tot aşa de hapsân se arăta în tocmelile cu sătenii şi fratele mamei, unchiu-meu Tone, care ţinea măcelărie în piaţa mare, la Ruşii de Vede. Pica la noi cu trenul de dimineaţă.
— Ai venit să ne vezi, nene Tone?
— Ba nu, că-mi ardeau călcâiele de dorul vostru!… Am venit să cumpăr boi pentru măcelărie, găsesc mai ieftiori pe aici…
— Găseşti, c-a-nceput seceta…
Auzeau rumânii c-a venit unchiu-meu, Tone. Îl cunoşteau mai demult, de când ţinuse cârciumă la Omida, Băteau în poarta noastră, intrau.
— Vinzi boii?
— Îi vând, domnule Tone…
— Să mergem să-i văd.
Mă lua şi pe mine după el.
— Vino şi tu, mă, brânzoiule, să înveţi cum se face negustoria… Brânzoi nu eram, dar de dus mă duceam. Cumpăra boii pentru tăiere. Nu-i căuta la dinţi, să vadă dacă sunt tineri sau bătrâni. Le da ocol unchiu-meu Tone. Îi privea. Îi pipăia cu degetele pe spinare, pe coaste, pe sub burtă, de parcă ar fi vrut să-i gâdile. La şolduri încerca să-şi bage degetele în carnea boilor, ca într-o cocă.
— Sunt slabi morţi, boii tăi, Pintilie. Doi bani nu fac. Abia mai bâcâie sufletul în ei!…
— Şi nu-i cumperi, domnule Tone?
— Nu mă interesează marfa asta!… Dacă-i cumpăr, nu ştiu dacă ajung cu ei până la Troian… Cad pe drum… Dar un pol[2] tot ţi-aş da pe ei…
— Un pol pe o pereche de boi!… Am dat pe ei opt poli acum doi ani…
— Opt poli? Acum doi ani! Alte timpuri pe-atunci, vericule, alte timpuri…
După un ceas de tocmă îi cumpăra cu treizeci de lei.
— Vindeţi-i pe oricât, măi oameni! Peste o luna nu-i mai cumpără niciun măcelar şi peste două îi trageţi cu cârligul la luncă.
Până seara, unchi-meu Tone cumpăra trei-patru perechi de boi. Îi aduceau oamenii în aria noastră. La miezul nopţii, unchi-meu Tone pleca la oraş cu boii. Îi însoţea, ca să-l ajute, şi tata, care se alegea din treaba asta ca un leu de argint. Ban, nu glumă, leul de argint! De două ori cât băncuţa, şi cu o băncuţă cumpărai două pâini negre.
— De ce te tocmeşti atâta cu oamenii, nene Tone?
— Eu? Eu mă tocmesc mai puţin decât tâlharul de Banaoaie… Şi sunt mai filotim la preţ…
— Treizeci de lei pe o pereche de boi, nene Tone, asta e hoţie curată!
— Ştii câte guri am acasă, Mano? Opt. Şi a noua e pe drum. De undeva trebuie să câştigi, dacă vrei să trăieşti… De ici ciupi un leu, de dincolo o carboavă… Şi uite câştigul! Boii cumpăraţi nici nu-i pot tăia numaidecât. Două-trei săptămâni trebuie să le dau tărâţe, să mai prindă carne pe ei. Niciun client nu vrea pecie. Şi eu clienţilor le vând carnea. Aţi început să ne vindeţi mortăciuni, hoţilor – aşa ne strigă clienţii şi trec la măcelăria vecină. Eu rămân cu carnea atârnată în cui, dacă e slabă, s-o bâzâie muştele…
— Oricum… Treizeci de lei o pereche de boi!…
— O să cumpăr peste două săptămâni şi cu un pol perechea.
Aprindea o ţigară. Era milostiv, unchi-meu Tone. Întindea şi tatei una. După ce-şi fuma ţigara, unchi-meu Tone stingea mucul şi-l punea într-o punguliţă.
— Din câteva mucuri desfăcute mai răsucesc o ţigară…
Ne bucuram că pleacă unchi-meu Tone. Mai mult decât noi se bucura mama, care n-avea ochi să-l vadă pe fratele ei mai mare, care devenise orăşean şi se înrăise şi mai mult decât îl ştia ea…
— Bine c-a plecat. Când îl văd, mi se pare că se surpă casa pe mine.
Când vara s-a năpustit de-a binelea asupra noastră, cu focul ei de iad, vitele, aşa cum prevăzuse unchi-meu Tone, au început să moară de foame. Rumânii plângeau de parcă le-ar fi murit copiii, ori poate şi mai mult, şi-şi târau cu cârligul vitele la margine. Chemaţi de miros şi mânaţi de foame, se adunau landră câinii satului şi încăierându-se între ei, şi muşcându-se, sfâşiau mortăciunea, mâncau până lăsau oasele albe linse.
— Copiii, dacă îţi mor, îţi naşte nevasta alţii, dar boii, dacă îi pierzi, cum să-ţi mai cumperi alţii?… Mai ales după o secetă ca asta! Dac-om scăpa cu viaţă, mulţi ani de-aci înainte o să ne fie greu…
— Numai să scăpăm. Greutăţile o să le îndurăm noi.
Gruia Popozină, Pascu Ologu, nenea Dumitru Pălică nădăjduiau la fel cu ceilalţi săraci ai satului, că vor veni timpuri mai bune; că dacă vor izbuti să treacă anul acesta de secetă, lucrurile se vor îndrepta. Dar niciunul din ei nu ştia în chip limpede cum anume s-ar putea ajunge la mai bine.
Învăţătoarea Berta Câmpeanu, care se afla de câţiva ani în sat, sta deseori de vorbă cu oamenii şi le mai povestea din ce se mai întâmplă prin lume şi de cum trăiesc oamenii prin alte ţări. Era o femeie mărunţică, între două vârste, cu obrazul frumos şi cu părul galben. Ochii îi avea albaştri. De fel era de dincolo de munţi, din Ţara Moţilor, şi părăsise imperiul austro-ungar după ce soţul ei fusese închis de stăpânirea ungurească şi murise în închisoare. Băiatul, nenea Jean, cu care venise în ţara românească în braţe, crescuse mare şi se afla la Bucureşti, la nişte neamuri ale ei. Învăţa carte. Venea uneori în vacanţă la Omida, să-şi vadă mama. Învăţătoarea le povestise oamenilor despre marile răscoale ţărăneşti, care au avut loc odinioară în munţii Apuseni şi cum conducătorii acestor răscoale muriseră pe roată în cetatea Alba-Iulia. Stăpânirea fusese mai tare şi sfărâmase răscoalele. Cu un an înainte, ea le vorbise despre revoluţia pe care o făcuse muncitorii în Rusia împotriva stăpânirii ţariste.
— Mulţimile se mişcă din când în când, când nu mai pot îndura asuprirea. Stăpânirile – în imperiul austro-ungar Habsburgii, în Rusia ţarii – scot atunci armatele şi împuşcă pe răzvrătiţi. Într-o zi însă, s-ar putea ca răzvrătiţii să doboare stăpânirea habsburgică şi stăpânirea ţarului şi să făurească o altă orânduire. Până atunci…
Rumânii îşi aduceau aminte de răscoalele din ţară de la 88 şi de la 94. Nu apucaseră aceste răscoale să se întindă asupra întregii ţări româneşti. Stăpânirea lui vodă Carol scosese armata din cazărmi şi o zvârlise asupra satelor. Rumânii fuseseră împuşcaţi şi aruncaţi să putrezească pe la răspântii. Îi luaseră neamurile şi-i îngropaseră pe furiş, noaptea.
— De ce au fost împuşcaţi oamenii atunci fără să fie judecaţi, fără să se vadă dacă sunt sau nu vinovaţi?
— Legea – îi lămurea învăţătoarea – nu îngăduie asta. În legea ţării româneşti nu este înscrisă pedeapsa cu moartea. Dar stăpânitorii, boierii care au făcut această lege şi vodă Carol, care a jurat pe ea n-o ţin în seamă. Când văd că stăpânirea lor este în pericol, nu se sfiesc să verse sânge. Legea asta este, de fapt, pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă…
Sămânţa răscoalei nu pierise în sufletul oamenilor, dar ei, acum, nu se gândeau la răscoală. Se gândeau numai la seceta cumplită care le arsese câmpurile şi-i făcea muritori de foame.
Nu trecuse mult şi lunca se umpluse de oasele albe ale vitelor moarte, oase pe care le usca şi le albea şi mai mult soarele neîndurător.
— Să nu vie şi vreo molimă!…
— Altădată, odată cu seceta, veneau şi molimele: ciuma, holera. Mureau oamenii pe capete.
— Mai molimă decât foametea…
Unii, când treceau spre gară pe lângă cimitir, priveau cu jind crucile înşirate pe coastă în jurul bisericuţei de lemn.
— Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă.
— De murit e uşor. De trăit e mai greu… Dar trebuie să trăim.
Era mai greu să trăieşti, dar nu pentru toţi. Trenurile treceau în jos spre Dunăre, ori în sus, spre Ruşii de Vede, şi ele erau tot ca altădată: în vagoanele de clasa a treia călătorea sărăcimea, în cele de a doua negustorii şi slujbaşii mici şi în cele elegante, de-a-ntâia, boierii cu obraz bucălat şi cu mâini albe şi subţiri.
În casa noastră măruntă, întristare şi grijă şi jale, ca în toate casele sărace din sat. Tata sta mâhnit, cu capul în jos, lângă vatra pe care ardea focul de tor, lângă o ulcică în care mama a aruncat o mână de linte păstrată în pod, într-o ploscă veche, de sămânţă.
— Ne mor boii, nevastă. Rămânem cu mâinile goale. Nu mai avem cu ce munci.
Pe valea Dunării, după câte auzisem, mai era ceva verdeaţă prin preajma apei. Se mai aflau zăvoaie de sălcii verzi şi pe lângă Olt, unde aveam, noi, din vechime, multe şi bune neamuri de sânge, pe care le vedeam rar, dar de care nu ne rupsesem.
— Poate ca ar fi bine să duci boii până în toamnă la neamurile de lângă Olt… Să meargă şi băieţii cu tine şi să rămână acolo, să mâne boii la păscut…
Băieţii eram noi doi, eu şi cu frate-meu Ion.
— Să las două guri neamurilor, să le hrănească pe timpurile astea? O să-l iau numai pe Ion.
Om cu noroc frate-meu Ion. Eu mă şi văzusem căţărându-mă după cuiburi prin plopii înalţi şi prin sălciile bătrâne din zăvoaiele Oltului, rămase încă verzi mă şi vedeam despuiat, aruncându-mă de pe mal în apele repezi, înotând ca un peşte şi răcorindu-mă după ce aş fi mâncat câţiva porumbi copţi la jărăgaiul surcelelor; mă şi vedeam legând prietenii noi cu băieţi de vârsta mea… De ciudă, m-a podidit plânsul, şi mâniat că nu m-am putut stăpâni şi mi-am dat la iveală slăbiciunea, am izbucnit:
— Dar de ce să-l iei la Olt pe frate-meu Ion? De ce numai el să aibă noroc?
— N-are niciun noroc. E mai mare. El poate să îngrijească boii. Tu nu poţi. Eşti prea mic.
— Şi dacă sunt mic, ce? Mie nu mi-e foame?
— Ţi-o fi, dar o să rămâi acasă. Ce s-o-ntâmpla cu noi, o să se întâmple şi cu tine… Că n-oi avea tu stea în frunte să te pască altă soartă decât pe ceilalţi…
N-aveam stea în frunte. Aveam numai un semn adânc între sprâncene, rămas dintr-o fulgerătură de ciomag. Semnul semăna cu o stea, dar nu era stea. Steaua străluceşte şi luminează. Semnul meu, dacă îl apăs cu mâna, mă doare.. Mă feresc să-l apăs, şi-l port mai departe prin lume…
Am luat boii pe înserat, i-am dus la fântână, am scos apă şi i-am spălat. Când li s-a uscat părul vânăt, am tras cu ţesala pe ei. Se clătinau pe picioare de slăbiciune.
— Să plecăm pe la miezul nopţii, Ioane, să ajungem la Olt dimineaţă, să nu ne omoare soarele pe câmpul Saelelor.
Câmpul Saelelor era neted ca podul palmei. Numai câteva măguri îi stricau netezimea.
— E foamete mare şi pe Olt – ne-a spus tata la întoarcere – dar pe luncă tot s-au mai făcut ceva bucate. Rumânii care mai au parale, cumpără bucate de la boieri.
— Care au parale… De unde să avem noi parale?
Mama îşi punea mereu şi mereu aceeaşi întrebare:
— De unde să avem noi parale?
— S-ar găsi şi în punga noastră parale, dacă am putea munci, dacă am avea unde munci! Dar nicăieri nu găsim de lucru! Nicăieri! Stăm cu mâinile încrucişate şi nu avem ce munci, nu avem unde munci!
Rumânii voiau să muncească, dar nicăieri nu se găsea de lucru. Numai la calea ferată. Acolo însă locurile – zece cincisprezece – erau demult ocupate de muncitori veniţi de prin alte părţi, mai mult de pe la oraşe. Munca lor era să întreţină mereu linia ferată în bună stare ca să poată alerga pe ea, nestingherite, trenurile de pasageri şi de marfă. Muncitorii aceştia plecau dimineaţa din gară, cu rolul în care puneau traverse şi şurupuri, găici de prins între ele şinele şi uneori chiar două-trei şine. Împingeau din greu la rol, în susul liniei, apoi se opinteau şi scoteau de pe şine roţile căruciorului acesta greoi. Schimbau traversele putrede cu altele noi, înlocuiau, şurupurile ori găicile plesnite, ori şinele care dădeau semne că n-ar mai ţine greutatea trenurilor. Cei mai mulţi dintre muncitori locuiau chiar în gară, într-un şir de căsuţe mici, dar doi îşi închiriaseră case în sat, pe lângă cimitir, la alde Pavel Dera, la alde Floria… Ei mai vorbeau uneori, duminica, prin sat, cu rumânii care astfel aflau câte ceva despre ceea ce se mai întâmplă prin alte părţi. Seceta ţinea sub focul ei aproape toată ţara şi sărăcia se întinsese ca o pecingine de la hotar la hotar.
— Şi cum zici că o să putem trăi, Cristeo?
— Întrebarea asta şi-o pun toţi săracii satelor. Dar nu numai ei. Ne-o punem şi noi. Leafa a rămas aceeaşi şi bucatele, speculate de cei care le au, şi-au îndoit preturile. E fierbere şi în lumea muncitorească.
Mai mult nu spunea Cristea Moga, lucrătorul de la căile ferate. Jandarmii erau cu ochii pe el, cum erau cu ochii pe toţi lucrătorii de la căile ferate şi pe toţi săracii satelor. Pândeau, trăgeau cu urechea şi umblau, de parcă le-ar fi ars tălpile, tăcuţi şi grijulii prin tot ţinutul.
Neamurile noastre de pe valea Oltului nu-l lăsaseră pe tata să se întoarcă acasă, cu mâna goală. Îi dăruiseră o jumătate de sac de mălai. Îl luase tata la spinare şi-l adusese acasă, tot pe drum de noapte, când zăpuşeala putea fi îndurată.
Grădinarilor bulgari din luncă le mergea mai mult decât bine. Erau singurii care, în satele înşirate ca mărgelele pe-o aţă pe valea Călmăţuiului, aveau zarzavaturi de vânzare. Numai că noi nu aveam cu ce le cumpăra. Veneau negustoraşi de la oraş cu căruţele şi le cumpărau. Din fântânile şi gropanele adânci, grădinarii, năduşind, scoteau apa cu găleţile şi udau răzoarele cu ceapă şi usturoi, cu roşii şi vinete, şi pogoanele cu ridichi, cu brozbe şi varză albă, de cum se lăsa seara şi se potolea pârjolul soarelui, până dincolo de miezul nopţii, când începea să se ridice la răsărit lumina alburie a zorilor.
Pământul sorbea apa cu nesaţ şi parcă nu se mai sătura, dar cât ar fi sorbit-o, rădăcinile tot mai prindeau jilăveală şi legumele creşteau văzând cu ochii.
Munca oamenilor biruise în luncă prăpădul pe care îl adusese pretutindeni seceta.
Notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, şi mai ales părintele Tomiţă Bulbuc, când toţi trei aveau ţuica în nas, şi rar n-o aveau, luau oamenii care se văicăreau de lipsuri peste picior.
— Vedeţi, grădinarii sunt oameni harnici. Scot banul din piatră seacă. Voi…
— Ce putem să facem noi, părinte Bulbuce?
— Să fi săpat şi voi gropane pe locurile voastre, să fi scos apă cu găleţile şi să vă fi udat porumburile…
— Dar locurile noastre sunt pe deal, părinte Bulbuce, şi ca să sapi acolo un gropan n-ar fi cu putinţă. Numai fântâni am putea să săpăm şi încă nu cu cazmaua, ci cu sfredelul. Pe deal apa nu se găseşte decât la sute de metri în adânc. Şi apoi… cu o fântână, două, nu se poate uda un câmp ale cărui margini nu le vezi cu ochii.
— Dacă aţi fi vrut, aţi fi şi putut…
Lui Gruia Popozină, ca şi celorlalţi, îi venea să ridice bâta şi să-i plesnească între sprâncene. Se stăpânea însă şi se mulţumea să le răspundă în răspăr. Pe toţi săracii îi mira uşurinţa şi nepăsarea cu care aceşti trei mici slujitori ai statului priveau la prăpădul din jurul lor, care cu cât se înteţea seceta, cu atât creştea mai mare.
— Ne mor vitele de foame, primarule. O să începem să murim şi noi. Ce ne facem?
— Păi, ce mă întrebaţi pe mine? Descurcaţi-vă cum puteţi… Cine are mănâncă, cine nu, stă şi se uită…
— Rugaţi-vă lui dumnezeu, că numai el are putere… Mai treceţi şi pe la biserică, – adăuga părintele Tomiţă Bulbuc – şi mai aruncaţi ceva în căldăruşă.
— Vindeţi-vă pământurile, că mai aveţi pământuri, şi cumpăraţi-vă grâu, cumpăraţi-vă porumb, că e satul plin de bucate rămase nevândute de anul trecut. Ce mai aşteptaţi? Eu sunt gata să vă închei actele, că legea îmi dă dreptul să închei şi acte de vânzare-cumpărare…
— Altceva nu ne puteţi povăţui?
— Nu vă putem spune altceva…
Cu cuţitul ajuns la os, acum când se înteţise seceta şi vitele mureau pe capete şi nu mai veneau în sat să le cumpere nici Banaoaie şi nici unchi-meu Tone de la Ruşii de Vede, unii rumâni, cu zgură în inimă, începuseră să-şi facă locurile vânzătoare. Umblând prin sat, băteau la uşile bogătanilor şi începeau tocma, ca nişte cerşetori, cu căciulile în mână.
— Nene Iliuţă, am un pogon de pământ. Aş vrea să-l vând.
Aşezat la umbră, pe prispă, Ilie Iliuţă îşi răsucea mustaţa, rămânea mohorâtă ca omul pe care îl mâhneşte nenorocirea altuia, tărăgănea vorba şi pe urmă spunea răspicat:
— Ai două pogoane, vere, unul pe dealul dinspre Cârloman, altul în lunca Stănicuţului. Pe care vrei să-l vinzi?
— Pe ăl de pe deal, nene Iliuţă.
— Pământ prost, neică, pământ prost, mai mult cenuşă decât pământ.
— Ba e pământ negru, gras ca untul, nene Iliuţă.
— Ei, dac-ar fi untul, te-ai duce şi l-ai mânca tu cu lingura a mare, neică, nu l-ai face vânzător. E pământ prost, neică, pământ prost. La pământ mă pricep eu mai bine care face parale şi care nu, că am mai mult. Merg la capul locului, arunc o privire, iau un bulgăre, îl sfărâm în palmă şi ştiu cu ce fel de pământ am de-a face… La pământul tău de pe deal nici nu trebuie să merg să mă ostenesc să-l văd. Îl cunosc. Toate pământurile le cunosc. Că nu ştii ce vine să-ţi vândă săracul, şi e bine dacă le cunoşti pe toate. Ehei, câte zile nu mi-am pierdut eu pe câmpuri, plimbându-mă cu ciomagul în mână, sfărâmând ici un bulgăre, dincolo altul… Că dacă nu cunoşti, orice prost te poate păcăli…
— Vrei să mi-l cumperi? Ştiu că ai nevoie de mult pământ, nene Iliuţă, că-ţi trebuie pământ…
— De trebuit, să-ţi spun drept, neică, nu-mi prea mai trebuie acum… Poate… să ţi-l iau aşa, mai mult ca să-ţi fac un bine, dar de trebuit, cum îţi spusei, neică, nu-mi prea mai trebuie, că am tot adunat din mila şi cu voia domnului…
— Şi cât mi-ai da pe pogonul de pe dealul Cârlomanului, nene Iliuţă?
— Păi… vreo şase duble de porumb, ţi-aş da, neică, nu mai mult, aşa cum îţi spusei, ca să-ţi fac un pustiu de bine!
— Să-mi faci un pustiu de bine! Adevărat… un pustiu de bine… Eu mă gândeam să-mi dai zece duble de porumb şi două de grâu… Nu e mult, nene Iliuţă, zău că nu e mult…
— Să-ţi dau zece duble de porumb şi două de grâu pe un pogon de pământ de deal? Nu pot, neică, nu pot să mă pici cu ceară şi tot nu pot. Porumbul e scump, grâul e şi mai scump. Acum, la vreme de secetă, bucatele sunt mai la preţ ca aurul, că aurul te poţi uita la el, dar de mâncat nu-l poţi mânca, pe câtă vreme bucatele astâmpără foamea şi ţin viaţa. Pământul, cum ştie toată lumea, acum e mult şi ieftin… Dar ca să-ţi fac un bine, un pustiu de bine, să nu spui că sunt om rău şi trufaş, că te-am lăsat la greu, uite, îţi dau opt duble de porumb pe pogonul de pe deal.
— E puţin, nene Iliuţă, e puţin…
— Nu dau un bob mai mult, neică… Dacă-ţi place… Dacă nu, fă cum te-o învăţa dumnezeu… Pe pogonul din luncă aş da mai mult…
— Pământul din luncă nu-l vând…
— O să-l vinzi, neică, o să-l vinzi. Că vine iarna şi-o să-l vinzi de foame. Nu numai pământul o să-l vinzi. O să vinzi şi cămaşa pe care n-o ai, şi pielea de pe tine o s-o vinzi, neică, dacă s-o găsi careva să ţi-o cumpere!
Săracii vindeau pământurile şi bogătanii cumpărau, iar notarul Gică Stănescu nu mai prididea scriind acte de vânzare-cumpărare pe hârtii timbrate. Niciodată nu câştigase notarul atâţia bani pe deasupra lefii.
