Jocul cu moartea de Zaharia Stancu
Acţiunea acestei cărţi se petrece în toamna anului 1917, când o mare parte a României şi aproape toate ţările din Peninsula Balcanică se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriece.
Căzusem în plasa poliţiei laolaltă cu alţi coate-goale. Mă ţinuseră închis într-un beci întunecos. Nu mă bătuseră. Nu-mi luaseră banii. Nu-mi luaseră nici măcar cuţitul cu teacă de care eram obişnuit să nu mă despart niciodată. După trei zile şi trei nopţi fuseserăm daţi în seama nemţilor.
Acum… Acum era bine. Scăpasem de umezeala şi de şobolanii beciului. Îmi venea să fluier de bucurie, însă nu fluieram. Tăceam. Şi, tăcând, mergeam alături de ceilalţi arestaţi, în cârd, între baionete. Nu ştiam unde o să ajung. Dar parcă ştii vreodată când pleci la drum unde o să ajungi? Un flăcău de la noi din Omida, Axente Ursu Găman, plecase într-o duminică dimineaţa călare pe calul lui costeliv şi pintenog la Caravaneţi, un sat pe jumătate bulgăresc, pe Călmăţui în sus, să stea de vorbă cu o fetişcană oacheşă, Petca Vancu Vene, cu care voia să se însoare. Călărea cu gându-n dorul lelii. După ce trecuse de Stănicuţ, a ţâşnit din lanurile de ovăz un iepure dolofan, gălbui, şi i-a tăiat calea. Pintenogul, sperios, a sărit pe neaşteptate în lături. Axentie Ursu Găman a căzut şi şi-a frânt gâtul. În loc să ajungă la Caravaneţi să stea de vorbă cu fetişcana şi să se tocmească cu socrii pentru zestre, a ajuns sub pământ, în cimitirul din satul nostru. De atunci şi până azi, în fiecare zi cu soare, îşi aruncă umbra peste mormântul lui bisericuţa de lemn, înlăuntrul căreia stau nemişcaţi în icoane sfinţii cu ochii scoşi de moaşă-mea Dioaica, vrăjitoarea care le descânta oamenilor de dragoste şi de urât, de lingoare ori de năjit.
Eu, unul, nicio pricină nu aveam să cred că mă pândeşte moartea, însă îmi dădeam îndeajuns seama că, în împrejurările acelea, nici binele nu se înghesuia să mă aştepte. Călcam cu sfială pe pietrele colţuroase ale trotuarului. Mi se prăpădiseră de mult ghetele cu care sosisem în vară la Bucureşti şi altele nu avusesem cu ce să-mi cumpăr. Umblam iarăşi ca la noi acasă, la Omida, desculţ. Mai umblau şi alţii desculţi în oraşul de scaun. De cei care umblau ca şi mine, desculţi şi zdrenţuiţi, nu aveam de ce mă ruşina. Eram de-o teapă. Iar de ceilalţi!… De ceilalţi nici că-mi păsa. Nu-i cunoşteam. Nici ei pe mine nu mă cunoşteau. Şi apoi, ce eram eu pentru multa lume a Bucureştilor? Un pui de bogdaproste!
Piciorul beteag îşi dădu în petic. Începu să mă supere. Unghiile rupte, degetele pe care nu le puteam mişca şi cu care mă loveam mereu de tăioasele pietre mă dureau. Uneori simţeam durerea cum îmi străbate întregul trup, de jos în sus, şi se opreşte ca un cui înroşit în foc sub frunte, între ochi. Scrâşneam din dinţi, apoi încleştam fălcile şi tăceam.
— Te-ai lovit?
— Da.
— Te doare?
Mă durea. N-avea însă niciun rost s-o spun altuia. Râsei şi răspunsei:
— Nu. Nu mă doare.
— Al dracului om.
— Al dracului.
Eram douăzeci şi trei de oameni în cârd. Unii slinoşi, rupţi şi desculţi ca mine. Alţii tot slinoşi, peticiţi, însă încălţaţi. Adunătură. Golani. Derbedei. Lepădături.
— Cum te cheamă, mă şchiopule?
— Darie.
— Şi mai cum?
— Atât nu-ţi ajunge?
— Ba-mi ajunge.
— Atunci ce mai vrei?
Băietanul înalt şi spelb începu să râdă. Râdea cu gura până la urechi. Avea dinţii mari şi galbeni. Dinţi mari purtam şi eu în gură, ba chiar prea mari. De aceea la noi în sat mă şi porecliseră, de cum învăţasem să umblu şi să ies în uliţă, Dinţosul. Cu toate că fumam ca un şarpe, îmi păstram dinţii albi ca zăpada. Mi-i spălam în fiecare dimineaţă cu apă şi mi-i frecam cu degetul muiat în cenuşă.
— Da. Pentru gunoaie ca noi, ajunge un singur nume.
— De ce crezi că suntem gunoaie? Suntem oameni. Oameni ca oricare alţii.
— Oameni! Nu vezi cum ne duc din urmă? Ca pe vite.
Numai noi doi vorbeam. În şoaptă vorbeam. Ceilalţi mergeau tăcuţi, bălăbănindu-se, cu capetele în pământ, trişti şi abătuţi, ca după mort. Ziua se afla în asfinţit. Era o toamnă de aur. Castanii de pe marginea bulevardului începuseră a prinde rugină.
Cum mă agăţaseră vardiştii? Simplu. Puseseră mâna pe mine în colţ, acolo unde bulevardul se întretaie cu Calea Moşilor. Dracul, care mereu îşi vâra coada în treburile mele, mă îndemnase şi mă împinsese să ies din casă. În chiţimia mea din fundătura Buzeşti, unde târomeam mai mult bolnav decât sănătos, mă pomenisem cu o zi mai înainte cu Mânzulica.
— În sfârşit, ţi-am descoperit culcuşul…
Mă încruntasem.
— Nu te bucuri?
— Mă bucur.
— Dacă te bucuri, de ce te uiţi la mine ponciş?
— Cine ţi-a spus unde stau?
— Unul mic şi ghebos.
— Teică… Teică Dumbravă…
— Da. Mi se pare că aşa îl cheamă, Teică…
Am poftit-o să stea pe scaun şi am lăsat uşa deschisă, să intre lumină în odaie. Chiţimia nu avea fereastră. Mânzulica s-a uitat un timp la mine. Pe urmă mi-a spus:
— Te-ai jigărit şi te-ai jerpelit rău de tot. Te-ai şi gălbejit. Nu-ţi prieşte oraşul.
— O să-mi priască.
— Poate. Deocamdată însă nu se vede.
Motanul chior al gazdei venise, se aşezase pe prag şi se apucase să toarcă.
— Dac-ai şti!…
— Ce să ştiu?
— De câte ori îşi aduce aminte de tine domnul Jean, te înjură de anafură.
— În lipsă, poate să mă şi bată.
— Se lăuda că o să-ţi frângă oasele când o să te prindă. Eu i-am spus: „A plecat, domnule Jean. S-a întors la el acasă, la ţară.” Nu mă crede.
Am întrebat-o:
— I s-a vindecat nasul domnului Jean?
Mânzulica a râs:
— I s-a vindecat. Dar n-a uitat. Grozav l-ai pleznit! Şi mi se pare o singură dată.
— Nu. De două ori.
— Pe urmă ai fugit.
— Am fugit.
— Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă. Ce-au mai râs duduile de domnul Jean… — „Ţi-a venit de hac, Jeane.” – „De, duduilor, s-a întâmplat.” Boierul însă…
— A venit Arizan la Bucureşti?
— La trei zile după ce ai plecat tu. L-au adus nişte ofiţeri nemţi cu maşina. Şi-a aranjat treburile şi-a plecat îndărăt. Lasă, că-ţi spun eu totul cum a fost. Am avut zaiafet mare.
— Spune-mi.
— Nu. Nu acum.
— Dar când?
— Mâine. Vreau să ne întâlnim spre seară, pe Moşilor, în colţ, să mergem la cinema American. Rulează Judex.
Curtea era pustie. Umbra salcâmilor scorojiţi de soare se lungea. Băbătia care-mi era gazdă plecase prin vecini. Nu s-auzea ţipenie de om prin apropiere. Mânzulica zise:
— Mă supără pisoiul ăsta chior.
— De ce te supără? Toarce liniştit.
— Mă supără pentru că mi se pare că seamănă la chip cu Bulibaşa de la Clocociov. După ce-ai plecat tu de acolo, m-a bătut de câteva ori cu harapnicul. Uneori îl visez noaptea şi mă trezesc ţipând. Doamne, Doamne, de ce l-oi fi visând mereu pe Bulibaşa? Aş vrea când dorm să visez altfel de visuri. Tu ce visezi când dormi?
Nu-i răspunsesem. N-aveam nicio poftă să-i povestesc ţigăncuşii visele mele. Mă uitasem la ea. Mă uitasem. Atât. Purta o fustă largă, albastră, încreţită pe şoldurile subţiri. Bluza era albă. Tulpanul galben, înflorat cu roşu. După urechea dreaptă îşi aninase un fir de busuioc. Avea picioarele goale. S-a ridicat de pe scaun şi a dat o lovitură motanului. Motanul, trezit, a zbughit-o ca o săgeată. Ţigăncuşa a închis uşa. Dintr-odată în odaie s-a făcut întuneric.
— Au!
— Şchiopule, iar te-ai lovit la picior. Unde ţi-e gândul? Calci în bobote.
— Eu ştiu unde mi-o mai fi şi mie gândul? Nu ştiu.
— O să dai în gropi, dacă umbli cu gândul pe altă lume.
— O să dau. Dar e mai bine pe lumea aceea pe unde umblu eu cu gândul, decât pe aici.
— Zăpăcitule.
Mânzulica mă muşcase de gură.
— Ai gura amară, Şchiopule.
— Amară. De ce te-ai apucat s-o muşti?
— Zambila îmi spusese că e dulce.
— Poate că atunci, acolo sus, pe deal, la arman, era.
Gândul mi se frânse. Mă uitai în dreapta. Mă uitai în stânga. Nici urmă de oraş. Bucureştii rămăseseră în urmă. Nu-i mai auzeam zumzetul. Acum auzeam numai zupăiturile picioarelor noastre prin pulberea adâncă a drumului. Cârdul nostru jalnic mergea pe mijlocul unei şosele. Şoseaua era plină de gropi şi de hârtoape. Uneori mi se îngropau picioarele în praf, ca-ntr-o zăpadă alburie şi caldă. Într-o parte şi în alta a şoselei se întindeau până la marginea zării mirişti uscate. Undeva se vedea o covercă în mijlocul unei bostănării.
— Mi s-a uscat gura. Ţie nu?
— Mi s-a uscat şi mie. E cald.
— Ne-ar prinde bine un pepene galben.
— Nu ne-ar strica nicio lubeniţă. Una voinică, lunguiaţă, miezoasă, cu dungi negre pe burtă.
Soldaţii nemţi, copleşiţi şi ei de căldură şi de osteneală, abia se târau pe lângă noi, târşindu-şi prin praful şoselei bocancii grei, care de mult îşi pierduseră lustrul.
— Dar încotro ne-or fi ducând ăştia?
— Ai orbu găinilor de nu vezi? La gara Obor.
— Unde e gara?
— Uite-o colo, în faţă. Mai avem niţeluş şi ajungem la ea.
— N-am fost niciodată prin aceste părţi din preajma oraşului. N-am apucat să cunosc încă bine nici oraşul.
— O să-l cunoşti. N-o să fugă. Oraşele rămân acolo unde sunt.
Întorsei capul şi mă uitai îndărăt. De departe, Bucureştii părea un oraş mărunt, culcat parcă pe brânci sub o mare pădure de sălcii, de plopi, de salcâmi. Asfinţitul se lăsase roşcovan peste oraş şi peste câmpurile goale, dezolate şi dezolante, din jur. Cerul era încă limpede ca sticla, albăstrimea şi-o pierduse. Către scăpătat, bătea în roşu. Deasupra noastră căpătase o culoare fumurie.
Plină de îndoială, neştiind ce s-o fi petrecut cu mine, şi din această pricină înjurându-mă, Mânzulica, tocmai în acest ceas al serii, mă aştepta pe bulevard, cum ne înţelesesem. Avea să mă aştepte mult şi bine. Mult şi bine avea să mă mai aştepte Mânzulica.
Ocolirăm clădirea veche şi dărăpănată a gării şi soldaţii nemţi ne împinseră din urmă peste liniile de cale ferată, către nişte magazii acoperite cu ţiglă şi cu tencuiala galbenă, crăpată şi pe alocuri căzută. Acolo, pe o linie moartă, cu bălării mari crescute pe lângă şini şi printre şini, ni s-a arătat un vagon de marfă care avea uşile deschise şi duşumeaua acoperită cu un strat gros de paie. Vardistul, care îi însoţea pe nemţi, ne îndemnă:
— Hai! Urcaţi-vă! O să vă încuiem pe dinafară. La noapte o să dormiţi aici, în vagon, pe moale.
Ne mai lua şi peste picior!
Un bărbat între două vârste, care purta pantofi galbeni, sparţi, pantaloni cadrilaţi, o hăinuţă scurtă în talie, roşcată, şi gambetă cafenie, dată pe ceafă, îl întrebă pe vardist cu un glas piţigăiat:
— Şi dacă ne vine să ne… Ce facem, şefule?
— Vă deşertaţi şi voi, ca vitele, în vagon.
— Şi până când o să rămânem zălogiţi aici?
— Până mâine dimineaţă.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă… Zău că nu mai ştiu, Diplomatule. Comandatura germană ne-a cerut să-i punem la dispoziţie, urgent, douăzeci de bărbaţi. Iaca. I-am pescuit de pe unde s-a nimerit douăzeci şi trei. Ne-am gândit că nu strică să fie câţiva în plus. S-ar putea întâmpla ca unul, doi, dintre voi, să dea ortul popii pe drum.
— Pe care drum, şefuleţule? Pe care drum?
— Nu ştiu, Diplomatule, zău că nu ştiu.
Soldaţii germani, plictisiţi de acest lung şir de vorbe, ne făcură semn să ne suim repede în vagon. Trebuia să-i ascultăm. Nu aveam încotro. Îi ascultarăm. Ne agăţarăm de marginile uşilor şi, o dată ajunşi în vagon, ne aciuarăm fiecare în câte un locşor, să ne întindem în voie şi să ne petrecem noaptea dormind, dacă se va putea să adormim. Băiatul înalt şi spelb, cu mustaţa abia mijită şi care era cel puţin cu două capete mai înalt decât mine, mă strigă:
— Mă, ăla şchiopu, vino aici lângă mine, în colţ.
M-am dus lângă el.
— Tu cunoşti pe careva dintre ăştia?
— Ferească Dumnezeu!
— Nici eu.
— Ai ceva la tine?
— Ce anume?
— Ceva de preţ. De pildă, gologani?
— Cred că am vreo treizeci de lei.
— Şi altceva?
— Un cuţit de care nu mă despart niciodată.
— Gologanii sunt buni. E bun şi cuţitul. Trebuie păstrat. Să încercăm să dormim aici, mai la o parte, mai la fereală. Nu poţi să ştii ce ţi se întâmplă, când eşti pus aşa, pe neaşteptate, să dormi laolaltă cu oameni pe care nu-i cunoşti. Pe mine, crede-mă, şchiopule, poţi să te bizui. În orice împrejurare poţi să te bizui.
— Crezi că or să ne trimită departe de Bucureşti?
— Fără-ndoială. Altfel de ce naiba ne-ar fi adus aici la gară şi ne-ar fi zăvorât într-un vagon? De închis, dacă voiau să ne ţină închişi, ar fi putut să ne închidă fie la poliţie, fie într-unul din aresturile Comandaturii. E plin oraşul de aresturi ale Comandaturii.
Tăceam. Nu mă gândeam la nimic. Tăceam. Spelbul mă iscodi:
— Spune-mi adevărat, ţi-e teamă?
— De ce să-mi fie teamă? O viaţă are omul. Şi cu-a morţii două.
— Să lăsăm viaţa morţilor. Aia nu e viaţă. Nici mie nu mi-e teamă. Presupun că or să ne ducă undeva, unde şi-a-nţărcat dracu copiii. Şi-or să ne pună la muncă silită. Au mare nevoie nemţii de mână de muncă.
— Aşa crezi?
— Cred. Mi s-a mai întâmplat să mă ia aşa, de pe stradă, cu arcanul şi să mă ducă la muncă silită. De câte ori m-au dus, după o zi, două, am izbutit să le fug de sub nas.
— Ai izbutit să fugi? De sub nasul lor?
— De sub nasul lor şi pe sub nasul lor. Astă primăvară m-au luat tot aşa, după stradă. Şi m-au trimis pe Valea Prahovei, la Băicoi, să desfundăm sondele. Ne aflam acolo cam la o sută de oameni. Am lucrat numai două zile, până am luat seama locului. Pe urmă am tulit-o. Nu era cine ştie ce pază. O să fug şi acum. Dacă te ţii de mine, şi ai curaj, eu zic că atunci când o fi să fugim, să fugim împreună.
— Să fugim, dacă se va putea.
— Ei, asta e bună! De ce să nu se poată? Când vrea omul, se poate.
În vagon era întuneric. Numai tavanul era uşor luminat de lumina cenuşie a înserării care pătrundea prin ferestrele mici, înguste şi zăbrelite, de lângă tavan. Vreo doi vlăjgani aprinseră ţigări groase şi fumau. Ajungea până sub nasul nostru fumul tare, cu gust acrişor, de tutun negru şi de hârtie de jurnal. Îmi înţepa nările fumul. Diplomatul cu gambetă se răţoia la găligani:
— Domnilor, vă rog să fiţi atenţi cu chibriturile şi cu ţigările. Din suflet vă rog să fiţi atenţi. Gândiţi-vă că dacă se aprind paiele de sub noi, până să alerge nemţii să ne deschidă, ardem ca şoarecii, cu vagon cu tot.
— Ei şi? Mare pagubă, auzi, jaf în ciuperci…
Oamenii din vagon au început să-l înjure pe golanul cu gambetă şi să-l înghiontească. Mi-am apropiat capul de urechea spelbului şi l-am întrebat:
— Şi ce lucrai, acolo, la sonde? Scoteai ţiţei?
— Nici pomeneală…
— Atunci ce făceai?
— Să vezi. Când s-a rupt frontul în Carpaţi şi au năvălit nemţii în ţară, englezii, care se cam aşteptau la asta, s-au repezit şi au dat foc sondelor. În unele puţuri de petrol, ca să le astupe, au aruncat tot ce le-a căzut la îndemână: fiare vechi, pietroaie, scurtături de lemn, până şi oale şi vase de bucătărie. Nemţii ne puneau să scoatem toate lucrurile astea din adânc, cu nişte cârlige. Uneori mergea. Alteori nu. Atunci legam o bucată mare de ceară moale de o frânghie, legam deasupra bucăţii de ceară o greutate şi lăsam frânghia să alunece pe gura puţului. Aluneca frânghia până se oprea. După un timp, trăgeam frânghia afară. Pe ceara moale se vedea forma fierului sau a pietroiului, sau a lemnului aruncat înăuntru. Nemţii se uitau cu băgare de seamă la această formă, îşi băteau capul şi născoceau un cleşte potrivit. Migăloasă muncă.
— N-ar fi fost mai uşor să vă pună să săpaţi alte sonde?
— Poate că ar fi fost mai uşor, însă nemţii nu aveau atâtea maşini de săpat câte le-ar fi trebuit. Până acum or fi fabricat şi ei şi or fi adus destule.
— Dar ce amestec aveau englezii în petrolul de pe Valea Prahovei de i-au dat foc?
— Se vede că eşti boboc şi nu cunoşti lumea. Petrolul, şchiopule, cât se află în ţara românească, e al englezilor. Au cumpărat mai de mult pământurile de la ţărani, cu tot ce se află în adâncurile lor. Ai priceput?
— Am priceput.
Tăcurăm. Larma din vagon se mai potoli. Departe, peste oraş, soarele scăpătase. Năpădi peste noi întuneric deplin. Paiele pe care ne culcasem ne încălziră. Aerul din vagon, îmbâcsit cu fumul ţigărilor, ajunse înăbuşitor. Unul, cu voce siteavă, întrebă:
— De ce-ţi zicea mă, ţie, vardistul, diplomat? Te cunoştea? Şi de ce te lua peste picior, dacă ai fost într-adevăr diplomat?
— Dacă mă cunoaşte! Mă cunoaşte ca pe un cal breaz. Dar cine nu mă cunoaşte pe mine în Bucureşti? Toată lumea mă cunoaşte. Am fost cineva la viaţa mea. Da… Da… Eu, domnilor, nu sunt fitecine. Am fost cineva la viaţa mea.
— Nu te lauzi? Dacă te miros că te lauzi, îţi turtesc gambeta.
— De ce m-aş lăuda? Am fost, Siteavule – că n-am avut onoarea să-ţi dau mâna şi să mi te recomanzi, ca să ştiu cu cine am de-a face – am fost diplomat de carieră. Consul, dacă unul ca tine ştie cu ce se mănâncă această funcţie.
— Să zic c-aş şti. Dar dacă ai fost, de ce nu mai eşti?
— Cum să mai fiu, mă, cum să mai fiu, dacă am fost dat afară?
— Şi de ce te-a dat afară cine te-a dat afară?
— Ei, asta e o poveste lungă… O poveste foarte lungă…
— Spune-ne-o. Ţie gura nu-ţi cere chirie, iar nouă o să ne treacă noaptea mai uşor.
— De ce să vă spun? Ce, voi sunteţi popi? De ce să mă spovedesc eu vouă?
— Dacă ne povesteşti tot şi ne vorbeşti cum ai vorbi celor de-un soi cu tine, fără perdea, îţi dau o ţigară, Diplomatule. Una tare, o mahorcă, să-ţi ardă gâtul, s-o simţi până-n fundul rărunchilor şi să strănuţi ca măgarul picnit de tignafes.
— O ţigare?
— Da. O ţigare. Groasă. Tare.
— Ia dă-mi-o, frati-meu, ia dă-mi-o. Că n-am fumat de câteva zile şi-mi lasă gura apă.
— Aşteaptă s-o răsucesc. Dar ia spune-mi, cum vrei: s-o lipesc cu scuipatul meu, sau să ţi-o dau răsucită numai, şi de lipit să ţi-o lipeşti singur?
— Lipeşte-o cu scuipatul tău. Dacă o să-mi vină greaţă, n-o să vărs. Stomacul mi-e gol.
Siteavul lipi ţigarea şi i-o întinse prin întuneric.
— Mersi. Dar dacă te-ai apucat să faci pomană, fă-o până la capăt.
— Ce-ţi mai pofteşte rânza?
— Miluieşte-mă, frati-meu, şi cu un foc.
În vagon fâlfâi scurt flacăra unui băţ de chibrit. Văzui faţa Siteavului. Era lată şi adânc ciupită de vărsat. Îmi amintii numaidecât de el. Era bondocul vânjos, cu gâtul scurt şi cu umerii largi care mersese tot timpul în fruntea cârdului nostru.
— Dă-i drumul, Diplomatule, că altfel te ating la moacă de zici că n-ai avut noroc.
— Acuş. Permite-mi numai să mai trag un fum, două.
— Trage şi trei.
Siteavul tăcu un timp. Pe urmă ne spuse tuturor:
— Măi, fraţilor, să nu mai crâcnească unul. Vreau să ascult până la capăt povestea Diplomatului.
Tăcurăm mâlc. Nu fiindcă ne-ar fi fost frică de siteav. Însă devenirăm şi noi curioşi să auzim ce-o să ne trăncănească Diplomatul cu glas piţigăiat.
— Pomeneai de noroc. Noroc am avut. Cu carul. Însă nu ştiu cum s-a făcut că l-am pierdut pe drum. Mă cheamă, dacă vreţi s-o ştiţi şi pe asta, Temistocle Filodor. Părinţii şi prietenii, pe vremea când aveam şi părinţi şi prieteni, îmi spuneau Temi. Vă rog din inimă, dacă vreţi să ne avem ca fraţii, să-mi spuneţi şi voi Temi. Cât o să vieţuim împreună. Şi mi se pare că o să vieţuim împreună un timp destul de lung. M-am născut în leagăn de mătase, la Kartum, pe Nil, în Sudan. Tatăl meu împlinea acolo înalta slujbă de consul…
S-a născut în leagăn de mătase, gândii, dacă este adevărat ceea ce ne sporovăie, şi acum stă lungit pe paie, între nişte coate-goale ca noi şi ne spune pentru o ţigare „fraţilor”. Ştie, fără îndoială, zicala care spune: „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea”. Era adevărat că noi aveam o punte de trecut, nu ştiam care, dar tot atât de adevărat era că nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu dracii. O! Cât eram de dornici să-i auzim până la capăt ciudata poveste! Devenisem toţi numai urechi. Dacă ar fi fost lumină în vagon, am fi devenit şi ochi. În vagon însă era întuneric beznă.
Diplomatul supse ţigarea. Aruncă fumul pe nas şi zise:
— Am crescut printre negri voinici, care umblau în pielea goală, cu muşte mari roindu-le în jurul gurii. Ce trai! Ce viaţă! Cu o mână de gologănaşi de argint puteai să cumperi de la târg douăsprezece fetişcane roabe. Răposatul taică-meu îşi cumpărase două duzini. Le scutura fetişcanelor boiul, le mai ţinea cât le mai ţinea, pe urmă le vindea la târg altora mai hârşiţi, dar tot hârbari ca dânsul, şi-şi cumpăra altele, proaspete. Maică-mea, şi ea de mult răposată întru Domnul, se săturase de câte scandaluri îi făcuse. Ajunsese să se liniştească, nu-l mai gelozea şi nu-l mai certa. Îl lăsa să-şi facă în voie mendrele, câte le avea. Robul sudanez Tibb, care îngrijea de mine…
Poate că Diplomatul a mai rostit câteva cuvinte. Urechile mele, deşi ciulite, nu le-a mai prins însă înţelesul, pentru că fraza i-a fost tăiată în două, pe neaşteptate, de un zgomot îngrozitor. Izbit puternic, vagonul de marfă în care ne aflam a troznit din încheieturi, a zvâcnit brusc din loc, ne-a aruncat învălmăşindu-ne unii peste alţii, apoi s-a oprit. Am auzit glasul speriat al Diplomatului:
— Ce înseamnă asta?
— Mai nimic, i-a răspuns Siteavul. Ceferiştii leagă vagonul nostru de vreun mărfar gata să plece. Cu voia sau fără voia noastră, o luăm din loc, Diplomatule, chiar în noaptea asta.
— Încotro?
— Asta o ştiu numai nemţii, care ne au în puterea lor. Şi s-ar putea s-o mai ştie şi Aghiuţă, care îi are în puterea lui pe nemţi.
Râserăm albastru, dar râserăm.
— Ha-ha-ha!…
— Hi-hi-hi!…
Vagonul nostru se mai ciocni violent de câteva ori cu alte vagoane, se mai plimbă prin gară când într-o parte, când într-alta, pe urmă iarăşi zăcu încremenit. Dar acum ne dădurăm seama după paşii pe care îi auzeam bocănind prin apropiere că nu ne mai găseam ca mai înainte, pe o linie moartă, ci chiar în apropierea peronului. Auzeam paşii oamenilor care treceau pe lângă vagon şi le auzeam nedesluşit şi cuvintele pe care le strigau.
În spatele vagonului nostru pufăi o locomotivă, iar pe tavan licări lumina aruncată de felinarul cel mare din faţa peronului. Diplomatul, care-şi isprăvise de mult ţigarea şi-şi întrerupsese povestea abia începută, se răsuci neliniştit pe paiele de sub el, scânci ca un câine care vede că se apropie cineva să-l dăuleze fără milă, cu parul.
— Credeţi că au să ne ducă la muncă?
— Doar nu s-au grăbit ei să ne culeagă de pe drumuri, ca să ne pună să petrecem. Asta tu, ca diplomat ce-ai fost, ai putea să o înţelegi mai bine decât noi.
— Vai de mine! Vai de maica-măiculiţa mea! Ce-o să mă fac eu?! Nu mă pricep la niciun fel de muncă, fraţilor… La niciun fel de muncă…
— Nu ai muncit niciodată, Diplomatule?
— Niciodată! De când mama m-a făcut! Niciodată!
— Atunci din ce mâzga moaşă-ti ai trăit?
— Până la treizeci de ani m-au avut în grijă părinţii. Pe urmă m-a întreţinut statul. Acum…
Fluieră undeva, departe, o locomotivă. Îi răspunse, răguşită, locomotiva de lângă vagonul nostru. Numaidecât după aceea, cu scrâşnet de fiare vechi, scârţâind din toate încheieturile, trenul care, socotind distanţa dintre cele două fluierături ale locomotivelor, trebuia să fi fost lung, a plecat din gară. Luneca încet pe şine. Locomotiva de lângă noi sufla greu.
— Un mărfar. Am ajuns să umblu cu un mărfar!…
— Lasă, Diplomatule, nu te mai văicări! Vei fi umblat de multe ori în viaţa ta cu acceleratele şi expresurile. Nu-ţi păgubeşte acum, la bătrâneţe, să te mai cărăbăneşti prin lume şi cu un mărfar. N-o să-ţi cadă conciul.
— Bine! Fie şi-un mărfar! Dar încotro ne-or duce?
— Spre miazănoapte-apus. Mergem pe linia Bucureşti-Piteşti.
— De unde ştii?
— Păi, dacă am fi luat-o spre Giurgiu, trebuia să ne tragă, nu să ne împingă locomotiva din spate. E la mintea cocoşului.
Cineva, în vagon, izbucni în râs.
— La mintea cocoşului poate, dar nu şi la mintea unuia care a fost diplomat. De fapt, războiul acesta în care se vânzoleşte întreaga lume a izbucnit şi din pricina deşteptăciunii şi a priceperii diplomaţilor.
Piţigăiatul cu gambetă se prefăcu a nu lua în seamă împunsătura.
— Şi… fraţilor, ziceţi că ne duc la muncă nemţii?
— S-ar putea să ne ducă chiar la ocnă, să tăiem sare. De la un timp cam lipseşte sarea de pe piaţă şi cam lipsesc ocnaşii din ocne.
— O!… Oameni ai lui Dumnezeu! Aşa cum v-am mărturisit, eu nu sunt în stare să muncesc. N-am muncit niciodată în viaţa mea. Nu înţelegeţi? Nu mă pricep nici măcar să ţin o mătură de coadă.
— Şi n-oi fi vrând cumva, Diplomatule, ca acolo unde o să ajungem, să muncim noi pentru tine? De muncit, mort-copt, va trebui să munceşti. Altfel nemţii n-au să-ţi deie nicio fărâmă de pâine. Ai să te prăpădeşti de foame.
— Eu mă gândeam să vă rog să mă cruţaţi de muncă, fraţilor. O să vă răsplătesc. Pe cuvântul meu de onoare că o să vă răsplătesc.
— Cum? Când? Şi cu ce? Nu cumva vrei să ne dăruieşti gambeta?
— Am să vă spun glume. Am să vă fac să râdeţi. Asta e mult pe nişte vremuri în care oamenii râd rar sau nu mai râd deloc.
Trenul se târa înainte prin noapte. Ascultam cântecul roţilor care era mereu şi mereu acelaşi. Când s-a făcut târziu, am simţit cum mă cuprinde oboseala, cum îmi pătrunde în mădulare şi mă dă pradă lâncezelii. Somnul îmi da târcoale şi cu fiecare clipă care trecea se apropia tot mai mult de mine. Obişnuit să rabd, foamea venise şi o alungasem. Venise şi setea. O alungasem şi pe ea. O trimisesem să prindă din urmă foamea. Ştiam de mult că în asemenea împrejurări este bine să stau culcat, să nu fac nicio mişcare, să respir numai şi, dacă se poate, să dorm, să dorm cât mai deplin, cât mai adânc. Aci însă trebuia să dorm numai pe jumătate, cu auzul rămas treaz, la pândă. Spelbul mă întrebă în şoaptă:
— Parcă ziceai că ai la tine un cuţit.
— Da. Am.
— Scoate-l de unde îl ţii de obicei şi dormi cu el în mână. Dacă…
— Ştiu.
— Trage-te lângă peretele vagonului şi culcă-te cu spatele la el. Uite, eu mă întind aici, şi aici o să rămân peste noapte. Să ştii.
Ceilalţi căscau, le auzeam fălcile troznind, trăncăneau, sugeau din ţigări. Unii se grăbiseră să adoarmă şi sforăiau de parcă mânau jigărita turmă de porci a satului la gârlă. Nu trecu mult şi-mi dădui seama că spelbul adormise. Picotai ce picotai şi adormii şi eu. Curând însă începui să visez. Visul era limpede. Înţelegeam tot.
Ce visam? Visam că mă scald într-o baltă stătută, căldicică şi neagră şi, ca în atâtea alte sute şi mii de nopţi, ştiam că visez. Îmi spuneam: eu, acum, visez că mă scald, dar, de fapt, dorm într-un vagon de cale ferată, într-un vagon de marfă dorm, pe paie uscate dorm. Aud chiar uruitul roţilor. Aud până şi pufăitul apropiat al locomotivei. Să văd ce-o să visez mai departe.
Apa în care mă scăldam părea fără margini. M-am întors cu faţa în sus, în vis, şi am făcut pluta. Trupul meu însă nu s-a mişcat din poziţia în care adormisem. Nu am vrut eu să se mişte. L-am stăpânit. În vis, deasupra, cerul era fumuriu. Am căutat să zăresc soarele şi, oricât m-am uitat, nu l-am găsit pe nicăieri. Lumina fumurie era totuşi lumină de zi, nu de noapte şi pe cer nu se vedea nici urmă de nor. Dacă n-aş fi ştiut că ceea ce văd visez, m-aş fi mirat. Dar în vis nu e bine să te miri de nimic. M-am răsucit şi am început să înot în picioare. Şi iarăşi m-am uitat în toate părţile. Nu se arăta nicio zare şi niciun ţărm nu se vedea pe undeva. Totul în jur era pustiu, pustiu nesfârşit şi apa lişteavă în care continuam să mă bălăcesc şi care mi se părea moartă.
În vis, uneori, sunt pământuri vii şi sunt pământuri moarte, sunt ape vii şi sunt ape moarte. Apa în care înotam acum era moartă. Şi eu eram, pe toate întinderile acelea nesfârşite, singura vietate.
Tocmai când îmi spuneam astfel, văzui cum, la câţiva paşi numai, apa se despică dintr-odată, şi din despicătură ieşi la iveală o făptură ciudată şi hâdă care nu se asemuia cu nimic din ceea ce cunoşteam eu din viaţă sau din cărţi. Urâta, păroasa şi strania făptură, de cum ieşi la suprafaţă, începu să vină spre mine, înotând, dar parcă mai curând târându-se pe burtă şi cu fereală decât înotând. Atunci, ca fulgerul, îmi trecu prin minte gândul că s-ar putea ca ceea ce visez să aibă o legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate în vagon. Îmi adunai, printr-un uriaş efort de voinţă, pe care-l simţii ca pe o adâncă durere, puterile, să mă smulg din vis şi din somn, fără să strig şi fără să mă mişc. Mă trezii într-o clipă. Deschisei ochii şi, instinctiv, strânsei mâna pe mânerul de os al cuţitului şi mă pregătii să izbesc. Nu văzui nimic prin întunericul de păcură al vagonului. Nici nu mă aşteptam de altfel să văd ceva, dar fără ca măcar să mă ostenesc să-mi ascut auzul, simţii cum, acoperit de sforăiturile celorlalţi care dormeau, un trup omenesc se târa, ţinându-şi răsuflarea, către mine. Chibzuii repede ce am de făcut şi mă hotărâi să folosesc cuţitul pe tăcute şi numai în cazul când omul care se apropia va încerca să mă pipăie, să-mi caute banii şi să mi-i fure. Îmi stăpânii respiraţia şi îi dădui un ritm rar şi liniştit, ca şi cum aş fi fost pierdut în somnul cel mai adânc.
Omul veni târându-se încet şi, o dată ajuns lângă mine, se opri. Îi simţii răsuflarea caldă cum îmi ajunge în obraz. Îmi strânsei nările şi mă copleşi de îndată scârba. Omului îi duhnea îngrozitor gura. Valuri după valuri de duhoare de carne putredă mă năpădeau. Dacă nu mi-aş fi ţinut firea, aş fi leşinat. Inima îmi bătu repede. Tâmplele îmi zvâcniră. Îmi strunii însă voinţa şi continuai să respir ritmic, liniştit. Omul, pe care nu aveam cum să-l bănui cine ar putea fi, dibui cu palmele în jur, prin paie, până dădu de trupul meu. Atunci îşi trecu degetele uşor pe lângă obrazul meu, îmi atinse bărbia şi apoi îmi pipăi gâtul. Îmi spusei dacă începe să strângă, îl lovesc o dată, o singură dată, cu sete, între umeri. Ştiam, după răsuflarea lui pripită, unde îi moţăie capul, unde îi stă încordat spatele şi unde, insensibil, şezutul. Omul însă nu strânse. Căută gura cămăşii şi-mi descheie nasturii unul câte unul. După aceea îşi vârî mâna în sânul meu, ferindu-se pe cât putea să-mi atingă pielea. Până la urmă însă, tot trebui să mi-o atingă, atunci când începu să mă bârcâie pe sub brâul ţărănesc cu care umblam strâns încins, din pricina durerilor de mijloc de care sufeream şi care mă chinuiau deseori. Era un prost! Nu acolo unde te poate bârcâi orice hoţoman îmi păstram eu bănişorii câştigaţi para cu para cu atâta alergătură!
Dar nu puteam să-l las, oricâtă scârbă şi oricâtă milă îmi era de el să mă întoarcă pe faţă şi pe dos, să mă scotocească şi să mă învăluie în nesfârşita duhoare care-i izvora din gură, ca dintr-o peşteră neagră, cu hoituri putrede în fund. Şi apoi, nu ştiam cât o să fiu nevoit să trăiesc în mijlocul haimanalelor în care mă aruncase întâmplarea. Într-un fel, prilejul era bine venit, să le arăt tuturor că nu sunt un băieţandru pe care maică-sa l-a făcut cu degetul şi pe care îl poate pungui, batjocori şi lua peste picior oricine şi oricând. Încordat tot ca un arc, într-a suta, ori poate că într-a mia parte dintr-o clipă, ridicai mâna, care se făcuse una cu plăselele cuţitului de strâns ce-l ţineam şi izbii cu sete. Cuţitul se înfipse adânc în carne multă şi moale, şi când se opri şi-mi vibră uşor în palmă, pricepui că vârful lui ascuţit a dat de os. Îl smulsei dintr-o singură zvâcnire, mă proptii în cealaltă mână şi mă ridicai, gata să dau a doua oară şi altfel, dacă voi simţi că hoţul trece la atac şi încearcă să mă lovească. Avu noroc. Nu încercă. Uluit de izbitura la care nu se aşteptase şi înnebunit de durerea tăieturii, icni o dată scurt şi, gemând şi scrâşnind din dinţi, se trase pe burtă de-a-ndărătelea.
Mă pripisem când socotisem că omul în care vârâsem cuţitul s-a dat învins, că se va retrage în culcuşul lui şi va aştepta, gemând şi încercând să-şi oblojească rana, zorile. Poate că durerea pe care nu era în stare să şi-o stăpânească îi luase minţile. Nu aveam cum să ştiu. Simţii că nu se mai târăşte, că s-a oprit şi că încearcă să se ridice în picioare. De ce m-aş fi mirat să aibă şi el cuţit? O luptă pe întuneric şi pe tăcute, dacă ar fi avut loc, nu mi-ar fi fost de niciun folos. Omul pe care îl lovisem nu avea de gând să mă ierte. Îi simţeam grozava turbare din gemetele scurte pe care le scotea şi care semănau cu grohăiturile unui mistreţ întărâtat. Întinsei piciorul şi-i dădui o lovitură zdravănă în cap Spelbului. Spelbul se trezi şi, buimac încă de somn, răcni:
— Care dai, mă? Pastele şi grijania…
Nu apucai să-i răspund. Îl trezisem prea târziu pe Spelb! Făptuisem această greşeală. Hoţul se şi prăvălise asupra mea. Simţindu-i răsuflarea deasupra capului meu, avui totuşi timp să sar ca o zvârlugă în lături. Cuţitul lui, repezit, se înfipse adânc, scrâşnind, în peretele de scândură al vagonului. Pe când se străduia, înjurând tare, să-l scoată, mă folosii cu iscusinţă de împrejurare şi-l mai împunsei o dată, uşor, în coastă. Hărmălaia noastră îl dezbuimăci pe Spelb şi mai trezi pe câţiva din cei ce sforăiau. Spelbului îi veni în gând să aprindă un chibrit. Mai aprinseră şi alţii beţe de chibrituri. În lumina puţină care se făcu, îl văzui pe Diplomat frângându-se de mijloc şi prăbuşindu-se în paie. În mâna pe care-o ţinea ridicată în sus păstra un cuţit lat şi bont. Vârful frânt al cuţitului rămăsese înfipt în peretele vagonului. Mă pomenii lipit cu spatele de uşa vagonului. De pe cuţitul meu picura sânge.
Miraţi şi nu prea, oamenii se uitau la noi cu ochi mari, încă plini de somn. Mormăiau cuvinte pe care, în uruitul trenului şi în larma iscată în vagon, nu le pricepeam. Spelbul, ridicat în picioare, trăgând chibrit după chibrit, urla:
— Tăceţi, mă, odată! Ce s-a întâmplat?
Răspunsei cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam:
— Dormeam şi m-am trezit pipăit de unul care-mi căuta punga, să mi-o fure. M-am apărat. L-am lovit de două ori cu cuţitul. Ultima lovitură i-am dat-o în coastă, uşor. Geme acum. Vedeţi ce are.
Oamenii se îmbulziră spre Diplomat. Ce era să fac? Îmi ştersei cuţitul pe paie, îl băgai în teaca de piele moale şi-l pusei la păstru, în brâu. Poate, îmi zisei, poate că o să-mi mai trebuiască, dacă nu în noaptea asta, în altă noapte sau în altă zi. De multe mă scăpase până acum, dragul de el!…
— De ce-ai vrut, mă, tâlharule, să-i furi băiatului banii? Ce-ai avut cu el, mă?
Spelbul întreba şi ţipa în zadar. Diplomatul nici nu se gândea să răspundă. Lungit în paie, se ţinea cu o mână de bucile şezutului şi cu alta de coastă. Gemea scurt şi des. Ochii, mărturisind suferinţi nestăpânite, i se blegiseră. Abia scânci:
— Căutaţi nişte cârpe, fraţilor. Şi oblojiţi-mă, oblojiţi-mi fundul, dacă puteţi. Şi coasta. Sânger ca un porc înjunghiat.
Dobitocul! Îi trebuiau cârpe! Cârpe bune de legat rănile! Cine avea?
În îmbulzeală, cuiva îi scăpase un chibrit aprins, jos, în paie. Focul, la început mărunt, se întinse cât ai bate din palme. Strigai din toate puterile:
— Foc! A luat vagonul foc! Foc!…
Flăcările crescură, se prelinseră pe lângă noi şi vârfurile lor începură să iasă afară pe ferestrele înguste şi zăbrelite ale vagonului de marfă. Prinse să ne înăbuşe fumul.
Nu mai încăpea nicio îndoială că vagonul vechi, numai scânduri uscate şi scorojite de soare, luase şi el foc. Aveam să ardem laolaltă, ca şoarecii. Se întâmplase tocmai ceea ce voise să împiedice Diplomatul. Şi tocmai din pricina lui.
Pentru a doua oară, în decurs de câteva minute numai, buimăceala îi cuprinse pe toţi. Ţipau şi urlau, de parcă fiecare s-ar fi aflat în gură de şarpe. Se şi aflau, numai că şarpele nu era un şarpe oarecare, ci un coşcogeamite balaur de foc, care în loc să fie rece cum sunt şerpii, era grozav de fierbinte.
Mă lipii şi mai mult de uşă şi-mi dusei mâinile în dreptul feţii, să-mi feresc, când se vor apropia flăcările de mine, pe cât voi putea, măcar luminile ochilor. Socotii că soarta mea, pe care mi-o voisem mai bună decât a celor de lângă care plecasem de la Omida, era vrednică de râs; să pier de foc, părpălit de paie, într-un vagon murdar de cale ferată, pentru că m-am încăierat cu un fost diplomat, care voise să-mi fure punga în care păstram treizeci de lei amărâţi, câştigaţi din vânzarea jurnalelor, vreme de două luni! Darie, Darie!… Îmi veni să-mi plâng singur de milă. Nu era însă timp pentru lacrimi. În faţa primejdiei care ne păştea, dintr-odată se trezi în noi toţi, nesăţioasă şi sălbatică, dorinţa de a trăi.
Flăcările cuprinseseră mai mult de jumătate de vagon. Ardeau şi scândurile vagonului. Ardeau pereţii, ardea acoperişul uşor boltit, ardea şi duşumeaua. Trenul alerga prin noapte şi curentul iscat din cauza alergării lui stârnea şi înteţea flăcările. Între timp, oamenii se adunaseră ghem în partea din urmă a vagonului, unde se afla lungit pe paie Diplomatul, la care acum nu se mai uita nimeni. Atunci a răcnit Siteavul:
— Feriţi-vă ochii! Şi treceţi lângă mine toţi cei încălţaţi. Să încercăm să stingem focul cu picioarele, călcându-l…
Ca la o poruncă îndelung aşteptată, oamenii tăcură şi se apucară să împingă şi să calce cu picioarele, încălţaţi şi desculţi laolaltă, paiele aprinse şi scândurile care ardeau şi ele. Unii împingeau şi încercau să stingă focul şi cu mâinile. Cu tot sfatul dat, nu ne mai feream nici mâinile, nici picioarele, nici faţa. Numai ochii ni-i feream. Bineînţeles, cât puteam să ni-i ferim.
Larma încetă. Roţile trenului uruiau, uruiau. Tăcuţi, crânceni, sălbatici parcă în această cumplită încleştare cu moartea, ne luptam cu flăcările şi cu fumul gros, înecăcios, care ne strângea de gât şi ne sufoca. Mirosea a carne pârlită, a păr ars, a zdrenţe arzând înfundat. Focul însă se întinsese, mai ales la acoperişul care, dintr-o clipă în alta, în goana prin noapte a trenului, la o zdruncinătură mai puternică, avea să se prăbuşească peste noi. Dacă uşile nu ar fi fost încuiate pe dinafară, le-am fi deschis şi ne-am fi aruncat din tren, în fugă, întâmplă-se orice, pe terasament. Dar erau zăvorâte şi de spart nu aveam cu ce să le spargem. Ne sosiseră tuturor clipele din urmă.
O, Darie! Ai râvnit să-ţi faci un loc în lume, să umbli şi să vezi pământul de la un capăt la altul, să bei şi mai mult, până la fund, din marea cupă a amărăciunii, să te îmbeţi apoi de frumuseţea vieţii şi să-i guşti, într-un târziu chiar, nespusa dulceaţă! Acum îi gustam fumul, fumul care mă înăbuşea. Flăcările îmi pârliseră sprâncenele şi dăduse iama prin părul meu bogat, zburlit, ciufulit. Mâinile, pline de arsuri, mă usturau. Picioarele desculţe, pline de arsuri, mă usturau şi ele. Acoperişul, care atârna în partea din faţă a vagonului, s-a prăbuşit, înteţind în prăbuşirea lui şi mai mult focul. Dar oamenii, tăcuţi, încruntaţi, se luptau mai departe cu flăcările, cu fumul, cu jărăgaiul.
Tresărind de înfiorare şi de bucurie totodată, am auzit, tocmai când nu mă mai aşteptam, fluierul răguşit şi speriat al locomotivei din spatele vagonului care ardea, străbătând prelung văzduhul. Un alt fluierat i-a răspuns din depărtare, tot atât de speriat, tot atât de prelung. Frânarii, treziţi poate din picoteală, au strâns mânerele frânelor şi trenul, într-o uriaşă ciocnire de tampoane, s-a oprit scrâşnind. Cu izbituri puternice, de ciocane, uşile vagonului fură sparte. Îmbulzindu-ne, sărirăm afară. Întâi simţii sub tălpi iarba aspră, uscată de toamnă, a terasamentului, apoi mă prăvălii în şanţ. Acum, că trenul se oprise, vagonul nostru ardea mai departe, cu flăcări potolite. Ca să nu ne ajungă scânteile, care mişunau în toate părţile, ca nişte steluţe roşii, ne depărtarăm câţiva paşi de linie. Mecanicii şi frânarii, adunaţi, dezlegau vagonul aprins de tren şi locomotiva se pregătea să-l tragă mai departe, în urmă, ca să nu se întindă focul şi la celelalte vagoane. Siteavul îşi aduse aminte:
— L-am uitat pe Diplomat în vagon. Arde de viu, dacă nu-l scoatem.
Dintr-o săritură, Spelbul şi Siteavul se căţărară în vagonul aprins. Peste o clipă, ni-l aduseră pe Diplomat, cât era de lung, leşinat. M-am dus, l-am luat în braţe, m-am depărtat la câţiva paşi de tren şi l-am aşezat pe iarbă. Temându-se că ne vom folosi de întuneric şi vom fugi peste câmp, să ne ascundem în pădurea de porumb care se vedea la o aruncătură de băţ, patru soldaţi nemţi se dăduseră jos dintr-un vagon, de cum se oprise trenul, ne înconjuraseră şi ne păzeau cu puştile cumpănite în mâini, gata să tragă. Osteneală zadarnică! Pârliţi de flăcări, plini de arsuri şi copleşiţi încă de emoţie, niciunul din noi nu se gândea s-o ia la sănătoasa.
Câmpul mi se păru, sub lumina subţire şi săracă a stelelor, nemărginit. Nu zării prin apropiere ferestrele luminate ale niciunei locuinţe omeneşti.
Vagonul nostru, tras mai departe de celelalte, în urmă, ardea încă. Dacă ar fi avut la ei lopeţi, frânarii ar fi putut să stingă focul cu pământ. Dar nu aveau. Aşa ceva, mărturiseau ei, nu li se mai întâmplase niciodată, de când slujeau la Căile Ferate. Vagonul arse până nu mai rămase din el decât scheletul de fier şi roţile. Locomotiva îl împinse înainte şi-l legă la loc. Asupra întâmplării urma să fim anchetaţi mai târziu. Nemţii ne pipăiră pe rând, ne confiscară chibriturile celor ce aveam prin buzunare chibrituri şi ne urcară, să ne odihnim şi să ne mai venim în fire, până la cea mai apropiată staţie, în vagonul lor. Şi ei dormiseră ca şi noi, pe maldăre de paie. Acum însă ne pierise tuturor pofta de somn.
În timp ce ne aflam, abia scăpaţi de primejdie, în câmp, şi vagonul nostru ardea încă, am aflat de la frânari şi motivul pentru care fusesem zăvorâţi în vagonul acela. Trenul cel lung, de peste patruzeci de vagoane, era încărcat cu… oi. Pe la mijlocul trenului, câteva vagoane deschise purtau pe platformele lor mari baloturi de fân uscat şi presat. Vreo două, trei vagoane transportau saci cu tărâţe. Noi trebuia, în gările în care trenul era programat să staţioneze mai mult, să dăm mâncare oilor, să le adăpăm şi să curăţăm vagoanele de balegă cu nişte mături cu cozi lungi.
— Şi până unde o să însoţim noi acest tren?
— Nu ştim. Trenul însă părăseşte pământul nostru la Orşova. De acolo înainte va fi preluat de către serviciul Căilor Ferate austro-ungare. Veţi însoţi trenul, aşa ne dăm noi cu socoteala, până la unul din fronturile germane. Oile sunt rechiziţionate de nemţi. Sunt ale nemţilor.
Uitai şi încăierarea cu Diplomatul, în care folosisem cuţitul, uitai şi focul care-mi arsese în câteva locuri pielea, îmi pârlise sprâncenele şi părul şi fusese gata-gata să mă pârjolească de viu şi să mă schimbe într-un pumn de cenuşă. Imaginaţiei mele îi crescură dintr-odată mari aripi. Aşadar, îmi spusei, nu aveam să fim duşi într-un loc de muncă forţată în ţară. Călătoream… Călătoream… Aveam prilejul să mai văd o părticică din lumea largă!…
Trenul se îndrepta către Apus. Aveam să străbatem întinsul imperiu austro-ungar. Eu aveam să văd pusta maghiară, munţii Boemiei şi apoi aveam să tai în două Germania. Desigur, nu puteam să mă aleg cu mare lucru, văzând gări şi oraşe, câmpuri şi sate, râuri şi munţi din goana unui tren de marfă. Pentru mine însă şi atâta era de ajuns, la puţinii ani pe care-i număram. Trebuia să ţiu ochii cât mai mult şi cât mai larg deschişi, să văd… să văd… şi să înţeleg… Mă voi întoarce la Bucureşti, când va fi să mă întorc şi dacă va fi să mă întorc, cu mintea mai plină, voi fi mai bogat în cunoaşterea ţărilor străine şi mai iscusit în viaţă, voi avea, cum se spune, mai multă experienţă. Mă bucurai. Peste măsură de mult mă bucurai. Îmi amintii de poveştile fraţilor Grimm şi sub fruntea mea înviară ilustraţiile asupra cărora întârziasem cândva la Omida. Căzui pe gânduri şi – Doamne – visând ca un nătâng mă închipuii trăind printre nemţii din vechime, cu nemţii din vechime… Poate că voi avea norocul să mă plimb printr-unul din acele oraşe de legendă, clădite pe la începutul mileniului şi pe care timpul şi oamenii, perindându-se în cuprinsul lor, rânduri-rânduri, şi rânduri-rânduri pierind, le-au păstrat întregi până în zilele noastre, cu uliţele lor înguste şi întortocheate, cu casele lor scunde şi viu colorate, ca de păpuşi…
În vagonul nemţilor, tot atât de vechi, de dărăpănat şi de păcătos ca acela care arsese, îşi răspândea lumina puţină şi gălbuie un felinar. Nemţii, după ce trenul îşi reluase uruitul, îşi aprinseseră pipele şi fumau. Erau şase soldaţi. Şase soldaţi bătrâni, mustăcioşi, cu berete rotunde pe cap. Ah, beretele acestea rotunde, cenuşii! De aproape un an era plină ţara de ele. Al şaptelea neamţ, îmbrăcat într-o lungă haină de noapte, era bărbos. Îşi stinsese luleaua la venirea noastră în vagon, când doi găligani din cârdul nostru îl aduseseră pe Diplomat pe braţe şi-l lungiseră pe paie. Bărbosul clătinase din cap şi se apucase să-l examineze ca un doctor. La arsurile noastre nici nu se uitase. Vederea sângelui, care începuse să se usuce pe trupul Diplomatului, îi atrăsese însă atenţia. I-a scos hainele, una câte una, şi l-a lăsat aproape gol. M-am dus şi eu lângă bărbos şi m-am uitat. De ce să nu mă uit? Doar eu făptuisem isprava. Tăietura din bucă era îngustă, însă destul de adâncă. Cea din coastă, cum mă şi aşteptam, era numai o înţepătură la suprafaţă. Nu m-am mirat când l-am auzit pe bărbos vorbind aproape corect româneşte. Mulţi nemţi din trupele care ne ocupau ţara vorbeau româneşte. Vorbea româneşte feldwebel-ul Rudolf Burger de la noi din Omida. Mai vorbeau şi alţii care îşi câştigaseră, ca şi acesta, pâinea pe la noi prin ţară înainte de război.
