Padurea nebuna de Zaharia Stancu

I

 

 

 

UNCHIUL TONE SE UITĂ PONCIŞ la mine. Mă uit şi eu la el, însă nu ponciş. Drept mă uit. Şi uitându-mă bag de seamă că în anii care s-au scurs de când nu ne-am văzut a mai îmbătrânit, Mustăţile i-au mai albit. Nu şi le mai tunde. Nu şi le mai potriveşte. Le poartă zburlite. Fruntea, pe care i-o ştiam încruntată, i s-a mai zbârcit. I s-au mai lăsat şi obrajii. Creştetul capului, plin de sudoare, îi luceşte. Bietul! A început să chelească. Mi se pare că acum se asemuie şi mai mult la chip cu maică-sa, cu aspra-mi bunică de la Cârlomanu. Ochii bunicii, însă, au rămas tot limpezi, tot tineri. Bunica vede însă uliul cum se roteşte în zbor, deasupra satului, prin slăvile albastre. Când are ceva de cârpit ori de cusut, vâră singură aţa în ac. Cât despre mâini, nici vorbă să-i tremure. Dacă mi-ar da o pereche de palme, m-ar rătuti. De anul trecut nu m-am mai dus pe la ea. Acum, ochii căprii şi răi ai unchiului Tone au ostenit, s-au tulburat, au fugit şi s-au pitit în adâncul capului. Când e nevoit să socotească, scoate ochelarii din buzunar şi şi-i pune pe nas. Strâmb şi-i pune. Se chiorăşte prin sticlele lor tulburi, neşterse de praf şi de pete, până îl trec năduşelile.

Ne privim îndelung, tăcuţi. El cu duşmănie mă priveşte. Eu, ca de obicei, cu dragoste. După ce ne saturăm amândoi de privit, din prag, cuprins de teamă şi de sfială, mă înclin şi-i dau bună ziua. Unchiul Tone nu-mi răspunde. Nici măcar cu o clipire din ochi nu-mi răspunde. Îmi iau inima în dinţi, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi intru în prăvălie. Rămân totuşi aproape de uşă. Mai departe, cu toate că nu sunt fricos de felul meu, nu cutez să merg.

În pofida câinoşeniei lui, cunoscută şi răscunoscută de toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De când am învăţat să umblu, ştiu că mă asemui oarecum cu el, tot aşa cum mă asemui şi cu bunica după mama. Cu mulţi din vechile spiţe de oameni din care mă trag mă asemui. Găsesc în mine, mai mult decât aş fi dorit-o, şi tocmai când mă aştept mai puţin, câte ceva din firea lor iute şi sălbatică, aprinsă şi năpraznică. Uneori mi se pare că aflu în mine rămăşiţe din surâsurile lor nesurâse, fărâmituri din bucuriile lor netrăite, cioburi din umilirile lor ne răzbunate şi din suferinţele lor nealinate, stropi din arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate câte le-au îndurat înaintaşii mei, care au fost şi care acum nu mai sunt, am de gând să le răzbun. Lacrimile ce vor încerca să-mi izvorască sub pleoape, să le înăbuş m-am hotărât, nu să le plâng. Nu-mi place să trec printre semeni ca un văicărici. Până acum m-am ţinut zdravăn. N-am trecut. Nădăjduiesc să mă ţin bine şi de acum înainte.

Muţenia unchiului Tone mă doare şi mă îndârjeşte. Cu toate acestea, mă mai înclin în faţa lui încă o dată. Îi mai dau încă o dată bună ziua. Tot nu-mi răspunde. În schimb, mă măsoară de câteva ori cu ochii, din creştet până-n tălpi şi din tălpi până-n creştet. De ce m-o fi cântărind atâta? Poate pentru că sunt îmbrăcat în straie curate şi nepeticite. Poate pentru că am obrazul galben ca lămâia. Poate pentru că m-am tuns chilug. Arăt ca un băiat cuviincios. Dar el se miră. Poate se miră pentru că mă ştia jerpelit, nespălat şi cu chică mare, stufoasă, neţesălată.

Întârzie cu privirile mai ales asupra mâinii în care port o geantă mare şi grea, doldora de cărţi. Citesc pe chipul lui puhav şi plin de cute nedumerirea. Nu prea înţelege ce e cu mine. Nu-i vine să creadă că i-am călcat pragul numai ca să-mi răcesc gura degeaba, zicându-i bună ziua. Are dreptate. Liota lui de neamuri de pe lunga, îngusta şi săraca vale a noastră, a Călmăţuiului, şi-l închipuie negustor de seamă, cocă de bani. Cum îi intră o rubedenie în prăvălie, îi şi cere s-o miluie.

— Bă-mi un pol, nene Tone, să-mi îngrop nevasta.

— Dă-mi zece lei, unchiule, să-mi botez noul-născut.

— Ajută-mă cu ceva, Tonişor, să-i fac Marandei nuntă.

Mă bănuie şi pe mine că am venit la el cu cerşeala. Vede şi în mine un nemâncat, care ţine morţiş, să se înfrupte cu ceva din puţinul lui avut. Tace. Şi după ce se încredinţează că a tăcut destul, osteneala din ochi îi piere. Încruntat, rânjind ca un zăsvod care îşi simte ciolanul în primejdie, mă întreabă acru:

— Ce e, măi beteagule? Ai isprăvit de colindat lumea? Am auzit că te-ai apucat să dai ocol pământului într-un picior! Şontorogule! Terchea-berchea! Nu cumva te-a picnit strechea şi-ai venit într-o fugă de la Omida să-mi cazi mie pe cap?

Cuvintele lui slinoase şi bolovănoase nu mă supără. Zâmbesc. Dulce zâmbesc.

— N-ai de ce să te temi, dragă unchiule. N-am de gând să-ţi aduc pagubă. Am de dat un examen. La liceu.

— Dacă ai de trecut un examen, du-te la liceu. Ce cauţi la mine? Aici e birt, birt economic, cum scrie pe geam, nu liceu.

— Va trebui să rămân în oraş o săptămână, două.

— Rămâi. O săptămână. Două. Nouă. Cât ai chef. N-am nimic împotrivă. Târgul e mare. Unde trăiesc atâţia papugii, atâtea haimanale şi atâtea secături, poţi să faci şi tu umbră pământului.

Mi se stinge zâmbetul. Mă pune în rând cu papugiii, cu haimanalele, cu secăturile! El, tocmai el, care, fiind frate cu mama, e de acelaşi sânge cu mine! Buzele încep să-mi tremure. Obrajii mi se roşesc şi-mi ard, îmi ard şi urechile. Dintr-o dată, se iscă şi creşte în mine mânia, îmi vine să-i strig că nu sunt papugiu, că nu sunt haimana, că nu sunt secătură, că nu sunt nici măcar pomanagiu, cum se pare că mă crede. Îmi vine să uit că mi-e rudă şi să-l înjur, să-l spurc. S-ar cuveni chiar să-i arunc geanta în cap. Mă stăpânesc. Îmi muşc fălcile, şi-n timp ce mi le muşc îi surâd iarăşi. Ca să-i câştig, bunăvoinţa îi surâd. Mă aud spunându-i:

— N-am unde dormi, unchiule.

Otrăvit, fratele mai mare al mamei mă povăţuieşte:

— Cum n-ai unde dormi? La hotel. Cărăbăneşte-te la hotel. Sunt atâtea hoteluri în oraş. Pentru toate soiurile de clienţi şi pentru toate pungile.

— M-aş duce, însă…

— Însă ce?

— La hotel odăile sunt scumpe, unchiule. N-am destui bani ca să plătesc hotelul.

La auzul cuvântului bani, unchiul Tone turbează. I se bulbucă şi i se aprind ochii. Se îneacă. Tuşeşte. Răcneşte:

— Şi nu cumva ai vrea să-ţi dau eu?

Îmi moi glasul. Mi-l îndulcesc. Cât pot mi-l îndulcesc.

— Nici pomeneală de aşa ceva, unchiule.

Auzind că nu e vorba de bani, unchiul Tone se mai domoli. Ochii i se liniştiră. Obrazul i se limpezi. Oftă, oarecum uşurat. Şi după ce oftă, mă iscodi cu viclenie:

— Atunci, nepoate, ce-ţi pofteşte rânza!

— Mai nimic, unchiule. Te-aş ruga să-mi îngădui să dorm la dumneata. Unde s-o găsi şi cum s-o putea. Chiar în curte, lângă zid. Acum e vară, şi nopţile sunt calde.

— Să dormi! De! Casa e încăpătoare. Curtea e şi mai încăpătoare. Nu m-ar costa nimic şi n-ar fi mare lucru.

— N-o să-ţi aduc niciun neajuns, unchiule. Îţi făgăduiesc.

Se gândi. Chibzui. Clătină din cap. Se temu să nu-l păcălesc şi-şi căută glasul acru. După ce-l găsi, se răsti iarăşi:

— Dar de mâncat unde ai să mănânci? Tot la mine? Ce ţi-ai zis tu când ai plecat de acasă? Îmi iau picioarele la spinare şi — tipa-lipa, lipa-tipa — ajung la Ruşii-de-Vede. Acolo, nu mă doare capul. Trag la unchiul Tone. De dormit, dorm la unchiul Tone. De mâncat, mănânc la unchiul Tone. Nu mă costă nimic.

Tăcui. Unchiul Tone continuă:

— Nu eşti chiar aşa de nătâng cum vrei să pari, nepoate. Dar trebuie să-ţi intre bine în capul tău sec că socoteala de-acasă nu se potriveşte câtuşi de puţin cu cea din târg.

Prinsei glas. Protestai:

— Nu, dragă unchiule. Cu mâncarea n-o să te supăr. Este adevărat că sunt sărac, dar nu chiar lipit pământului. Am adunat câţiva gologani, îi păstrez pentru pâine. Mi-ajunge pâinea. Iar apă… Apă am să beau, când mi-o fi sete, de la cişmeaua din stradă…

Nu socotii că e cazul să-i spun mai mult. Tăcui. Şi, tăcând, aşteptai să arunce asupra mea o găleată de sudalme şi să mă ia la trei-păzeşte. Unchiul Tone, însă, nu mă înjură. Nici nu mă luă la goană. Uită de mine. Aşa cum li se întâmplă uneori oamenilor în vârstă, mintea îi lunecă în altă parte. Îl furară, pe neaşteptate, alte gânduri. Suspină. Îşi duse mâna la inimă. Pe urmă privi strada pustie, încărcată de praf, prin geamul de lângă tejghea, pe care scria cu litere albe şi mari:

 

LA TONE

BIRT ECONOMIC

SERVIM CIORBE CALDE

şi

MÂNCĂRI CU SOS

GUSTOASE.

SEARA SERVIM

FRIPTURI

şi

MITITEI

AVEM

VIN — ŢUICA — BERE — SECĂRICA.

 

De peste douăzeci de ani, de când vânduse cârciuma de la noi din sat, de la Omida, şi se mutase, în sfârşit, la oraş, unchiul Tone stătuse zi de zi şi seară de seară pe acelaşi scaun tare, cu coatele rezemate de aceeaşi tejghea de pe care se ştersese de mult vopseaua, privind prin acelaşi geam aceeaşi stradă pavată cu bolovani scoşi din albia râului Vedea, care trece pe lângă oraş, aceleaşi trotuare de cărămidă roşie, crăpată, spartă, tocită.

Îi respectai afundarea în gânduri. Nu îndrăznii să-l mai tulbur cu nicio rugăminte. Ziua, care se măcina încet ca oricare alta, era albă, puternic însorită. Văzduhul fierbinte, înăbuşitor şi apăsător avea miros tare, înţepător, de gunoaie vechi, putrede. Liniştea se sfărâmă. Trecu pe stradă un bragagiu turc, cu o doniţă în mână. Fesul turcului — vechi şi roşu. Cămaşa zdreanţă. Şalvarii — peticiţi. Picioarele — negre, păroase, goale.

— Braga… Braga rece… Cinci bani cana… Braga… Numai cinci bani cana…

Altădată, în vremuri vechi, moarte şi uitate, turcii fuseseră stăpânii ţinutului şi ai oraşului. Acum mai trăiau câţiva pe la margine, în case mărunte şi albe. Vindeau alviţă şi locum, simit şi bragă şi-şi îndurau cu resemnare lucia sărăcie.

Din pricina căldurii, mă năpădiseră sudorile. Văzând bragagiul; mă păli setea — o sete adâncă, mistuitoare. Vrusei să mă iau după turcul prăpădit, să-i dau cinci bani, să beau o cană de bragă. Însă rupturile pe care le purta pe trup şi pe care le bănuii cu îndreptăţire colcăind de păduchi îmi retezară pofta. Setea îmi rămase, crescu şi începu să mă chinuie. Răbdai. Eram obişnuit să rabd foamea şi setea şi, la nevoie, chiar nesomnul.

După turc, pe stradă, abia târându-se, trecu o birjă goală, dărăpănată. Caii, costelivi, neţesălaţi, se mişcau ca melcii. Pe capră, birjarul bărbos moţăia. Se ivi, ieşind dintr-un gang umbros şi muced, un milog fără picioare. Purta pe cap o capelă militară soioasă. Pe piept îi atârnau două decoraţii, dovezi că în războiul care abia se încheiase omul fusese brav. Ghemuit într-un cărucior de scânduri, tras de doi câini, înaintă pe trotuar ca o broască ţestoasă. Vru să întindă mâna, să cerşească, dar strada era tot pustie.

Fără îndoială că unchiu-meu Tone văzu ceea ce văzusem şi eu. Faţa lui însă rămase nemişcată, de parcă nu văzuse nimic. Poate se gândea la îndepărtata lui tinereţe, când s-a însurat cu mătuşă-mea Finica şi a luat zestre locul îngust pe care, mai târziu, cheltuind toate economiile şi mai împrumutându-se în dreapta şi-n stânga, îşi clădise casa Poate se gândea la timpul petrecut altădată la noi în sat, la Omida. Acolo, pe îngusta, lunga şi săraca vale a Călmăţuiului nu-i mersese prea rău. Cârciuma îl ajutase nu numai să-şi ducă zilele, dar chiar să pună ceva deoparte. Poate se gândea la vara îndepărtată în care deschisese birtul acesta şi la nădejdile pe care şi le pusese în negustoria lui. De pe când era copilandru încă, şi slugărea harnic şi tăcut la unul sau altul, năzuise să devină măcelar şi birtaş şi să strângă avere. Dacă i-ar fi dat şi norocul sprijin, ar fi izbutit. Norocul însă trecuse pe lângă unchi-meu fără să se oprească. Norocul nu se uită la săraci. Neam de curvă parşivă, norocul nu se uită decât la bogaţi. Pragul lor îl trece. În casa lor intră.

În casa unchiului Tone, întâi la noi, la Omida, şi apoi aici, la Ruşii-de-Vede, plozii hulpavi şi gălăgioşi veniseră unul după altul. Anul şi găvanul. Apoi mătuşă-mea Finica… Tocmai când îi fusese lumea mai-dragă, se stinsese. O iubise? O iubise cu adevărat? Poate! Acum nu mai ştia. Acum nu-şi mai amintea. Între timp, inima i se uscase. Ca iasca i se uscase.

De cum trecusem pragul unchiului Tone, înţelesesem dintr-o ochire că birtul tânjea cam de multişor după muşterii. În fundul prăvăliei, care mirosea a sărăcie cu lustru, se arătă, nechemată şi neaşteptată, în deschizătura unei uşi, vară-mea Vastea. Ne dădurăm bună ziua din ochi. Zăpăcita! Nu înţelese că între mine şi unchi-meu e ceartă! Îmi surâse. Îi surâsei şi eu. Vară-mea ajunsese codană. Avea pârul ca orzul copt, lung, cârlionţat. Din mucoasa pe care o ştiusem de pe când îmi sărea în cârcă de cum mă vedea, îmi ciufulea chica şi-mi răsucea urechile, anii care trecuseră scoseseră la iveală o mândreţe de fată. Numai de n-ar năpăstui-o şi pe ea soarta! Ca mai toţi ai casei, ajuta la mărunta negustorie a unchiului Tone, muncind la bucătărie.

Acum, după ce ni se stinseră amândurora zâmbetele, vară-mea Vastea se uită la unchiul Tone. Se uită şi la mine. În sfârşit, pricepu. Nu zise nimic. Întunecându-se la faţă, se apucă să cureţe birtul. Aşeză scaunele pe mese cu picioarele în sus. Stropi duşumeaua. Mătură. Scutură praful de pe poliţe. Rândui scaunele la loc. Şterse mesele. În tot acest timp, în care eu rămăsei înmărmurit lângă uşă, se codi să-mi mai arunce vreo privire. Se arătă şi vară-mea Nigrita. Deschise geamul care despărţea bucătăria de sala birtului. După aceea începu să spele într-un lighean vasele ieftine. Le freca uşor cu cenuşă, le trecea prin apă limpede, le punea să se usuce. O! Ce înaltă era, cu mijlocul subţire, ca tras prin inel! Părul, castaniu îl avea, iar pe undeva pe la ochi, pe la gură, se asemuia mult cu mama când fusese şi ea tânără. Mi-era milă de mâinile vară-mi Vastea, dar mai milă-mi era de mâinile vară-mi Nigrita. Erau mari, roşii, umflate. Îţi făcea rău să le vezi. După câte îmi aduceam aminte, arzător şi amăgitor îi era glasul Mă simţeam furat de pământ şi purtat lin de puteri nevăzute prin slăvile nemărginite ale cerului, când se întâmpla să mă aflu pe la ei şi s-o ascult cântând. De mult n-o mai auzisem. Doream s-o aud iarăşi.

În vreme ce unchiul Tone tăcea, şi Vastea ştergea ferestrele, vară-mea Nigrita, ca şi cum mi-ar fi ascultat gândurile, prinse să îngâne un cântec vechi. Cântecul pătrunse în mine ca o mireasmă tare, de pelin veşted, şi mă ameţi. Trecutul învie cu toate tristeţile lui, mi se înfăţişă şi mă copleşi.

O mai auzisem cântând cântecul acela, demult, înainte de război, când, trăind trai pe vătrai, îmi câştigam viaţa aci, în oraş, slujind la Bănică Vurtejanu, la Mielu Guşă şi la toţi ceilalţi stăpâni cu care mă pricopsise soarta sau numai întâmplarea. Atunci, da, pe bună dreptate, cântecul îşi avusese faima lui! Dar acum, în întinsul, prăfuitul şi jalnicul târg în care mă reîntorsesem, poate că numai vară-mea Nigrita şi-l mai amintea şi-l mai cânta. Era prins cântecul de adolescenţa ei, pe care şi-o petrecuse muncind şi visând, oftând şi cântând şi acirând după un strop de bucurie, în birtul şi în curtea unchiului Tone. Birtul era şi atunci, ca şi acum, sărac. Curtea, îngustă şi lungă, era, şi atunci ca şi acum, umbrită de un singur măr zbârcit, căruia îi plesnise coaja şi i se uscaseră, în afară de două sau trei, ramurile răsucite şi scâlciate. Dând cu puţin mai înainte târcoale casei şi, după atâţia ani, văzând iarăşi mărul, mi se năzărise ca într-o nălucire că acolo, în mijlocul curţii, stă nemişcată o fată bătrână cu urechile clăpăuge şi cu gingiile ştirbe.

 

                            Îmbătrânesc zidurile.

                            Îmbătrânesc copacii.

                            Îmbătrânesc bogaţii.

                            Îmbătrânesc săracii.

 

Dacă vieţuieşti la sat, nu prea iei în seamă că arborii îmbătrânesc. Lângă cei vârstnici răsar alţii, şi an de an noii răsăriţi se înălţă în soare cu frunzişul proaspăt şi verde, cu tulpinile zvâcnind de sănătate. Arborii tineri acoperă cu frunzişul şi cu vigoarea lor bătrâneţea şi urâţenia celor din jur, pe care securea nu întârzie să-i doboare. Dar într-o curte de oraş dărăpănat, dărăpănată şi ea şi împrejmuită de ziduri mucede, coşcovite şi crăpate, cu tencuiala mâncată de ploi, cum era curtea unchiului Tone, un pom singur e mai frumos parcă, dacă e tânăr şi vânjos. Şi e grozav de neplăcut vederii după ce îmbătrâneşte şi se umple scoarţa de noduri, de umflături, de pleznituri şi de bube.

Timpul, care lunecă într-una tolănit în sania lui cu tălpi de argint, se pregătea pe îndelete să aducă toamnă. Oraşul era năpădit de soare, ca şi câmpul fără hotare, acoperit de mirişti galbene şi de păduri uriaşe de porumb, pe care îl străbătusem la pas ca să ajung până aici, în pragul birtului economic al unchiului Tone. Dar, între atâtea ziduri răpănoase şi între atâtea acoperişuri de tablă mâncată de rugină şi de olane strâmbe, lumina soarelui părea ostenită şi ofilită faţă de lumina vie şi proaspătă care stăpânea şesurile de la zare la zare. Vară-mea Nigrita cânta încet, aproape şoptind:

 

                            Şi-atunci a plecat la război

                            Călin, cel mai tânăr băiat

                            A plecat la război…

 

Războiul! Cu puţin timp în urmă, peste întregul pământ trecuse, cu tăvălugul lui de foc şi de moarte, războiul. Pe toţi care scăpasem ne chinuise, ne istovise, ne îmbătrânise. Ne păstrasem viaţa, însă rămăsesem mai goi de gânduri, mai abătuţi, mai seci de vlagă. Nu teama de moarte ne măcinase, ci mizeria, nesfârşita mizerie, cu foamea ei, cu păduchii ei, cu neliniştile ei, cu spaimele ei de mai rău.

Ca să-şi adoarmă gândurile care-l sfredeleau, îl rodeau şi-l întunecau, unchiul Tone îşi umplu halba. Nu ştiu de ce, îmi veni să zâmbesc. Şi chiar zâmbii. Berea părea a fi rece. Gulerul halbei se umfla. Unchiul Tone duse halba la gură şi sorbi pe nerăsuflate. Cu dosul mâinii îşi şterse mustăţile pleoştite. Răcorit, se dezmetici, pogorî pe pământ, minţile i se reîntoarseră în birt, îşi luă seama şi îmi luă seama, şi după aceea îşi aduse aminte de vorbele pe care le schimbasem între noi. Mă întrebă domol:

— Şi de mâncat unde te lăudai că ai de gând să mănânci?

— Nu te îngrijora, unchiule. O să văd eu. O să mă descurc.

Vorbii dulceag. Vorbii ca un năvleg. Crezu că încerc să-l înşel, că vreau să-mi bat joc de el. Sări în sus de parcă i-aş fi pus sare pe rană. Strigă:

— Ce să vezi? Neisprăvitele! Derbedeule! O să-mi dai ocol bucătăriei în fiecare zi şi n-o să te laşi până n-o să şterpeleşti ceva. Nemâncatule! Cară-te! Cară-te, că de nu…

Vară-mea Nigrita îşi sugrumă cântecul. Vastea se opri din scuturat. Mă îndemnă din ochi să plec. Îndemnul era bun. Însă nu plecai. Mă încăpăţânai să mai aştept un cuvânt. Un cuvânt omenesc. Îl aşteptai zadarnic. Unchiul Tone, ca ieşit din minţi, urlă:

— N-auzi? Cară-te! Cară-te, că de nu…

Ochii i se înviorară. Luciră. Scăpărară. Vărsară foc. Trecui peste istoveala care mă cuprinsese. Îmi adunai puterile şi izbutii să ies din încremenire. Plecai. După doi paşi, ajuns în prag, mă puse dracul să mă răsucesc pe călcâie şi să-i spun:

— Mulţumesc, dragă unchiule. O să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea şi mai mult noroc decât ţi-a dat până acum.

Nici n-apucai să închid bine gura, că halba pe care o ţinea unchiul Tone în mână zbură vâjâind pe lângă urechea mea şi se sfărâmă în mijlocul străzii. Fusese cât pe-aci să mă lovească în cap. Zâmbii. Şi-mi spusei: Mare baftă am avut! Era gata-gata să mă aleg cu capul spart. Numai atât îmi mai lipsea: să umblu bandajat, să se uite lumea la mine ca la un cal breaz-bârlc-breaz…

Bucuros că scăpasem ieftin, îl înjurai de la obraz de grijanie şi de lumânare şi o zbughii. Unchi-meu ieşi după mine şi, din uşa birtului, îmi dădu cu ho şi-mi strigă:

— Oarba!… Oarba după tine!…

Uliţa era tot pustie. Nu găsii potrivit să mă opresc din mers, să mă întorc şi să-i răspund. Şontâc-şontâc, mă îndreptai către grădina publică, să mă odihnesc acolo la umbră, pe-o bancă.

O! Voi, care citiţi aceste pagini! Păcat că nu cunoaşteţi oraşul de pe Vedea pe care mă străduiesc să vi-l evoc! Păcat mai ales că nu l-aţi cunoscut în anii în care mi-am pierdut eu tinereţea pe-acolo! Nu l-aţi fi uitat niciodată, aşa cum nu l-am uitat eu.

După lungul şi greul război cu nemţii, îl găsisem tot acolo unde îl ştiusem. Numai oamenii mi se păreau a fi alţii. Cei pe care îi cunoşteam după faţă şi după nume mai îmbătrâniseră. Lângă ei însă mai veniseră de prin satele din preajmă alţii. Apoi, în locul celor care muriseră se mutaseră sub coastă şi dormeau acolo împăcaţi cu soarta, nemaizbuciumându-se pentru deverul lor, năpădiseră şi se statorniciseră la centru negustoraşii de pe la mahalale care, îndeletnicindu-se în anii războiului cu specula ori cu furtişagurile, prinseseră cheag.

 

                            Este clopotul din limbă,

                            lumea se schimbă.

                            Clopotul tace,

                            lumea tot se preface.

 

Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că trăim vreme de pace ori vreme de război, timpul îşi continuă lucrarea lui, şi lumea, cât e ea de mare, se schimbă într-una. Numai cine are mintea ştirbă nu bagă de seamă.

Mă mai schimbasem şi eu, şi nu puţin, de când plecasem din Ruşii-de-Vede pentru a-mi căuta prin alte ţinuturi ale pământului pâinea şi rostul trecuseră şi pe lângă mine, şi peste mine anii. Mă ciobiseră. Însă mă şi crescuseră. Devenisem un băieţandru înalt, subţire ca un şarpe şi slab scoabă. Obrajii, pe care uneori se scria tristeţea, iar alteori — numai umbra ei, tot galbeni şi plini de pecingini îmi rămăseseră. Şi se mai întâmplase ceva care mă mâhnea şi-mi întuneca inima: cu cât înaintam în vârstă, cu atât vechiul meu beteşug se înrăutăţea. Tot mai anevoie târam după mine piciorul lovit de boala care, cu ani în urmă, se năpustise asupra mea şi mă schilodise. Când vremea era frumoasă, trăiam zile şi nopţi în care mi se părea că piciorul beteag nici nu mai face parte din trupul meu. Îmi atârna de şold bleg şi rece, ca un lucru străin şi netrebnic. Îl simţeam ca al meu numai pe timp câinos. Atunci mă durea. Cu durerile cărnii şi ale oaselor, însă, mă obişnuisem ca sacul cu peticul. Nu le mai luam în seamă decât atunci când erau deosebit de adânci. Altfel, eram în stare să tai lemne, să sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să predau lecţii ori să învăţ fără să mă sinchisesc prea mult de ele. Soarta mă însemnase cu semn greu. Trebuia deci să port prin lume până la sfârşit semnul blestemat, ba chiar să mă bucur că scăpasem destul de ieftin din încercare, cu pierderea, pe jumătate numai, a unui singur picior.

Mergând încet pe lângă zidurile coşcovite ale prăvăliilor de pe Strada Mare, trecui şi pe lângă dugheana “La înger”. Îmi adusei aminte, nu fără amărăciune, că altădată slugărisem câteva luni şi în această prăvălie mucedă, în care se vindeau, pe bani gheaţă ori pe datorie, lumânări şi tămâie, încălţăminte cu tălpi de mucava, chimbrică, straie prost croite şi rău cusute pentru morţi şi sicrie pentru răposaţii de toate vârstele. Acum, în ceea ce privea îmbrăcămintea, moda se schimbase. Hainele sărăcuţe pentru morţi aveau şi ele altă croială. Alte fasoane aveau ghetele şi pantofii. Numai sicriele îşi păstraseră vechea lor formă: lungi, înguste la picioare şi largi spre umeri, cu capacul uşor boltit. Râsei ca prostul, de unul singur. Aveam, de când mă ştiam, acest urât obicei. Omul, care atâta timp cât trăieşte se zbate şi se lăcomeşte de parcă nu i-ar ajunge întregul pământ, o dată mort, se mulţumeşte să stea o veşnicie între patru biete scânduri!

— Darie! Ai început să baţi câmpii!...

— Să-mi fie cu iertare…

Nu mă mai gândii la nimic. Mă uitai la firma domnului Mielu Guşă, spânzurată la vedere, deasupra uşii, şi observai că era aceeaşi. Pesemne că jupânul nu socotise că a sunat ceasul s-o înnoiască. În vremea în care eu nu mai trecusem pe aici, îngerului zugrăvit cu iscusinţă pe tabla de tinichea îi căzuseră aripile. Acum, acest mesager al Domnului nostru Savaoth — plin e cerul şi pământul de mărirea lui — mai păstra, agăţate de umeri, doar flendurile pelerinei. Vopseaua albă cu care fuseseră scrise cândva cuvintele La înger o rosese şi-o ştersese ploaia. Se mai desluşeau însă câteva litere răzleţe: …a… nger…

N-avea niciun haz să ţin în mine supărarea pricinuită de neplăcuta întâlnire cu unchiul Tone. Mă străduii deci s-o lepăd în drum şi să uit cât mai repede tot ceea ce păţisem. Încercai să cuget asupra lui Mielu Guşă şi-mi trecu prin cap că fostul meu stăpân ar fi trebuit să dea jos firma şi s-o trimită la reparat. Cheltuiala negustoraşului ar fi fost neînsemnată, iar folosul — mare. Un înger, chiar pictat, dacă-şi pierde aripile nu mal are niciun chichirez. O firmă scâlciată, cu litere şterse, alungă cumpărătorii. Fiecare, văzând-o, îşi spune! “Negustor pârlit. Nenorocos. Păgubos. Nici firmă n-are ca lumea, darmite marfă…”

Îmi amintii că în oraş se afla un pictor de firme, înainte de război, când mai trăisem eu pe aici, pătimind multe şi îndurând destule, îmi încrucişasem deseori paşii cu ai lui. Era tânăr şi zvelt pe vremea aceea. Abia se întorsese de prin străinătăţi. Războiul, care înecase lumea în fum şi-n sânge şi-o prăpădise în parte, îl silise să se întoarcă. Purta pictorul lavalieră neagră şi pălărie cu gardini mari. Şi mustaţă subţire, lipită pe buza de sus, purta. Fetele din târg, de familie, care trecuseră prin pensioane, când îl vedeau se chiorau după el.

— Pictorul…

— O raritate a oraşului…

— Cum îi cheamă?

— Caba.

— Nu e urât.

— De urât nu e urât. Se spune că nici prost n-ar fi. Dar…

— Dar ce?

— N-are după ce bea apă.

— E talentat.

— Mai bine-ar avea o moşioară. Cu talentul…

— Ştiu. Se moare de foame.

După câte pricepusem, năzuise şi, după cum auzisem, mai năzuia încă să ajungă un artist faimos. Mie unuia îmi plăcea. Numai cu lavaliera şi cu pălăria lui ciudată nu mă împăcăm. Pe atunci, puţin a lipsit să ne cunoaştem. Locuia pe una din ulicioarele de pe lângă cimitir, unde totdeauna mirosea dulceag, a mort proaspăt, într-o casă cu acoperiş ţuguiat. Pe înserate, se vântura de unul singur, îngândurat, prin centrul târgului. Îşi ridica ochii şi zâmbea de câte ori trecea pe lângă statuia generalului Mantu. O găsea, fără îndoială, de prost gust. Mulţi, vorbind despre el, îl luau în râs.

— Domnul Caba, mâzgăliciul.

— N-aş da pe el nici două cepe degerate.

— Umblă cu capul în nori.

— Visează cai verzi pe pereţi.

Nu trecuse mult, şi prăfuitul târg se obişnuise şi cu tânărul pictor. Retras în coliba din apropierea cimitirului, Caba zugrăvea sărăcăcioase privelişti, picta copii mucoşi, ochioşi şi zdrenţăroşi, creiona ţărani flămânzi, desena milogi şi măturători, spălătorese trase şi palide, şi ofticoase fete de stradă, stâlpi de cafenele şi ţigăncuşe zvelte; în sfârşit, cam tot ce alcătuia scursura şi drojdia oraşului.

O dată s-a apucat şi a schiţat în cărbune nişte ţărani, presupuşi a fi hoţi de cai, pe care îi văzuse purtaţi în lanţuri pe străzi de către jandarmi chipeşi. Poliţiştii l-au ridicat noaptea de acasă, l-au dus într-un beci, l-au bătut măr, l-au stâlcit aproape, şi i-au dat drumul cu povaţa:

— Să-ţi vâri minţile-n cap. Aşa ceva nu se fotografiază şi nu se desenează.

— Am desenat ce-am văzut.

— Nu trebuie să desenezi tot ce vezi. Auzi?

— Aud, domnule. Aud, deşi îmi vâjâie urechile.

Atunci mi-am dat pentru întâia oară seama că un artist, chiar dacă trăieşte într-un târg janghinos şi răpănos ca Ruşii-de-Vede, vrea să ajungă să fie cunoscut. Caba era şi el dornic de glorie, ţinea să fie şi el admirat. Din aceste pricini îşi expunea din când în când lucrările în vitrina librăriei, unde vindea cărţi de şcoală, tăbliţe şi condeie, creioane şi penare prietenul meu mai în vârstă, nenea Papagal. Nimeni nu se oprea să le privească, nici măcar gunoierii ori haimanalele, şi nimeni în tot oraşul acela, în care bogaţii se numărau cu sutele, nu se gândea să i le cumpere. Zăceau acolo cu săptămânile. Le scorojea şi le decolora soarele. Nenea Papagal îl chema pe Caba.

— Am nevoie de vitrină, pictorule, ne-au sosit mărfuri noi.

Caba îşi aduna cartoanele, le învăluia într-un jurnal, te ducea acasă. Se spunea că după ce le păstrează o vreme le rupe în bucăţi şi aprinde focul cu ele. Mai pe urmă, când au socotit că pictorului i-a ajuns cuţitul la os şi i-a căzut nasul, negustorii şi negustoraşii ruşani l-au chemat şi i-au comandat firme. Caba nu s-a arătat om năzuros. Le-a primit. Pentru că

 

                            gură de om,

                            gură de câine

                            cere pâine.

 

Când a început să lucreze firme, ruşinându-se poate, nu-şi scria numele pe ele. După un timp însă, i s-o fi părut că totuşi munca mâinilor lui nu trebuie să rămână anonimă. Semna firmele pe care le lucra, cu iniţiale. A sfârşit prin a le iscăli cu numele întreg: Dimu Caba.

După ce în toamna lui 1916, scârbindu-mi-se şi de oraş, şi de orăşeni, îl părăsisem, auzisem de la ruşanii pe care-i întâlnisem întâmplător prin alte părţi ale judeţului că pictorul de firme fusese lovit de o urâcioasă boală de ochi şi că era pe cale să ajungă orb buştean. Ştirea, pe care nu aveam cum să aflu dacă era sau nu adevărată, mă mohorâse. Să fi văzut o dată lumea cu frumuseţile şi cu minunăţiile ei, cu de-alde jupân Mielu Guşă şi cu de-alde jupân Moţatu, cu de-alde jupân Bănică Vurtejanu şi cu de-alde domnul Stănică Paleacu, avocatul devenit acum stăpânul oraşului, cu de-alde domnul Mitiţă Bârcă şi Colţan, cu de-alde nu mai ştiu cine şi cu de-alde unchi-meu Tone, şi apoi să n-o mai poţi năzări nici măcar ca prin ceaţă, era, într-adevăr, o mare nenorocire, poate cea mai mare…

Acum umblam iarăşi, ca odinioară, şontorog şi lălâu prin târgul de pe Vedea şi poate că multe alte întâmplări mai vechi sau mai noi mi s-ar mai fi vânturat prin cap dacă n-aş fi dat cu ochii de unul dintre foştii mei stăpâni, de jupân Mielu Guşă, chiar de jupân Mielu Guşă, căruia nu-i duceam câtuşi de puţin dorul. Sta, păcătosul, tolănit la soare pe banca de sub firma cioantă. Era tăbăcit rău de bătrâneţe, şi de mai mult de-o săptămână uitase să se radă. Barba i-o năpădiseră firele albe. Ochii îi adormiseră parcă şi i se afundaseră în cap. Ajunsei în dreptul lui şi-mi scosei pălăria.

— Bună ziua, jupân Mielule…

— Bună…

Îşi ridică spre mine privirile. Apoi şi le lăsă repede. Nu semănăm a muşteriu. De văzut, parcă nu mă văzuse niciodată. Nu-i purtai pică pentru că nu mă recunoscuse. Mai ţinuse la casă şi la prăvălie şi alte slugi vremelnice.

Îl părăsii de îndată şi, bălăbănindu-mă de parcă aş fi fost beat, mă târâi mai departe prin zăpuşeala după-amiezii. Ajunsei la librăria “Cartea şi condeiul”. Mă oprii. Cercetai vitrina, barem să descopăr cărţi neştiute, noutăţi. Nu găsii nimic vrednic de citit şi nici măcar de răsfoit, îl întrebai pe un băieţandru care trândăvea în prag şi căsca dacă-mi îngăduie să intru în prăvălie.

— Ce vrei să cumperi?

— Nimic.

— Atunci, poate vrei să cauţi vechituri prin rafturi,

— Nici atât. Altceva aş dori: să schimb câteva cuvinte cu nenea Papagal, pe care nu l-am văzut cam de multişor.

Băieţandru cu mustaţă răsucită la vârfuri mă privi mirat, de parcă tocmai atunci aş fi pogorât cu hârzobul din cer.

— Dar pe ce lume trăieşti dumneata?

— Pe lumea asta. Cel puţin aşa cred.

— Şi vrei să vorbeşti cu nen-tău Papagal?

— De ce să nu vreau? Altădată am vorbit ceasuri întregi cu el.

— În acest caz, scumpule, întâi trebuie să aştepţi până ţi-or creşte aripi. Pe urmă să-ţi dai osteneala să zbori până la poarta raiului.

Zicând acestea, băieţandrul se uită la mine. Se minună că nu mă supăr?

Soarele după-amiezii îneca oraşul în lumină. Mă gâtuia zăpuşeala. Pe lângă zidul librăriei “Cartea şi condeiul” mişunau furnici. Erau nişte furnici mari, negre, lucioase.

— Când a murit nenea Papagal?

— De mult. În timpul războiului. În chiar ziua când au venit nemţii dinspre Olt şi-au ocupat oraşul…

— De moarte bună a murit?

— Împuşcat.

Plecai. Mă plimbai. Nu ştiui cum trece timpul. Dar timpul trecu. Seara căzu fumurie peste oraş, mă privi în ochi şi-mi surâse. Până să apuc eu să-i răspund, se puse pe treabă. Suflând cu grăbire printre buze, alungă amurgul şi îi luă locul. Cum altceva mai bun de făcut nu aveam, îi luai seama. Era o seară caldă şi apăsătoare, înstelată şi străvezie.

 

                            De unde vine seara,

                            cu întunericul ei străveziu,

                            vestind groasa smoală a nopţii?

                            Poate că vine,

                            ca şi vântul,

                de dincolo de marginile pământului

                Poale că vine mai de aproape,

                            din câmpuri.

                            Poate că vine

                            din pădurea de peste râu,

                            ca o ciudată pasăre

                            cu mii şi mii de aripi.

                            Poate că vine de pretutindeni

                            şi de nicăieri.

                            Poate că vine de acolo

                            de unde vine moartea…

 

Buzele cu care rostii încet această litanie, umflate şi crăpate, se lipiră una de alta şi nu mă mai ascultară. Nu mai voiră să şoptească niciun cuvânt… Mă apucai iarăşi să hoinăresc. Strecurându-mă pe lângă garduri acoperite de frunziş ori de zorele, dincolo de care se aflau grădini cu miros ascuţit de busuioc, trecui din uliţă în uliţă şi ajunsei la grădina publică. Aci, mă plimbai ostenit mort pe sub copacii drepţi, groşi şi înalţi până se aprinseră luminile mărunte şi rare ale felinarelor. Văzduhul fumuriu şi plin de umbre sta neclintit. Căldura rămăsese tot înăbuşitoare. Râvnii să mă aşez pe o bancă, să-mi trag sufletul, să-mi scot gheata care mă strângea şi mă rodea. Mi-o luaseră mulţi alţii înainte. Pe bănci nu se afla niciun locşor gol. De atâta umblet, oasele îmi intraseră unul într-altul şi mă dureau. Dorii cu ardoare să mă întind undeva, să mă odihnesc, să se usuce sudoarea care-mi năclăise trupul, să mai prind puteri. Dar unde? Pe iarba dintre copaci nu era îngăduit nici să calci, nici să te aşezi. Vardiştii îmbrăcaţi în cafeniu vegheau ca legea să fie respectată. Moleşit şi zăpăcit cum eram, nu doream decât atât: să mă întind în iarbă, să trândăvesc un timp, pe urmă să mă ridic şi să plec încotro m-or purta paşii. Grădina publică din Ruşii-de-Vede nu avea niciun boschet în care, ferindu-mă de ochii ascuţiţi ai vardiştilor, să mă aciuiez. Numai copaci înalţi şi drepţi avea, iar copacii îşi înălţau nepăsători vârfurile mlădioase în aerul cald, vâscos şi apăsător de seară.

Nu ştiu cum se făcu, dar dintr-o dată parcă mă apucă strechea. Nu-mi mai plăcură umbrele parcului. Nici puţina lui răcoare nu-mi mai plăcu.

Plin şi îngreunat de sila mâzgoasă pe care mi-o arunca în cârcă cu nedorit belşug sleiala trupului, bălăbănindu-mă şi ţinându-mă de garduri, mă reîntorsei în târgul pleoştit peste care acum devenise stăpână deplină înstelata noapte. Mă strecurai iarăşi, cu gândurile vraişte, pe lângă fereastra birtului economic al unchiului Tone. Nu-i mai purtam nicio supărare birtaşului. Mă înjurase. Aruncase cu halba în mine. Amândouă aceste fapte erau adevărate. Însă unchi-meu mă înjurase pe mine, fiindcă se săturase tot înjurându-şi zadarnic nenorocul. Nu mie vrusese să-mi spargă capul cu halba, ci ghinionului, care, de o viaţă, se ţinuse scai de capul lui. Bietul unchi-meu! Dacă mi-ar fi stat în puteri l-aş fi încărcat cu aur şi cu fericire.

Paşii mi se opriră. Mă sprijinii de zid şi, fără să vreau, aruncai o privire înăuntru. O zării la tejghea pe vară-mea Nigrita. Acum avea obrazul vesel şi mai frumos ca oricând. Se schimbase macazul! Birtul economic era aproape plin. Muşteriii gălăgioşi mâncau şi beau. Într-un colţ, doi lăutari tuciurii scârţâiau viori. Al treilea îngâna:

 

                            Baba mea are măsele,

                            sele, sele, sele…

                            Fără şapte n-are opt,

                            opt, opt, opt…

 

Vară-mea Nigrita mă văzu. Îmi făcu semn să intru. Mă înviorai. Mă prefăcui că mă bucur. Peste o clipă mă pomenii că mă bucur de-a binelea.

În birt — fum! Fum acru! Miros de mititei! Miros de friptură de vacă şi de friptură de porc! Miros de ciorbă de varză! Miros de pâine proaspătă! Miros de ţuică, de vin, de bere, de secărică! Auzii grătarul sfârâind ademenitor în bucătărie. Mă ţinui tare, ca să nu ameţesc şi să cad de-a berbeleacul.

— Darie, treci dincolo. O să aibe Vastea grijă de tine.

— Dar iubitul meu unchi?

— Tata? A băut şi-a-ntins-o la Chiriachiţa.

Nu ştiam cine e Chiriachiţa. Îi auzeam pentru întâia oară numele. Zorit cum eram, n-avusei timp s-o întreb pe vară-mea ca să aflu. Zisei:

— Dacă se-ntoarce şi mă găseşte la bucătărie, iese iarăşi scandal.

— Când se duce la Chiriachiţa întârzie. Totuşi, mănâncă repede şi pleacă prin curte.

— Mulţumesc. Ai rămas tot cum te ştiam. Bună.

Îmi zâmbi. Zâmbetul ei mă satură pe jumătate.

— Sângele apă nu se face, dadă Nigrita.

— Uneori se face, Darie, apă sălcie se face uneori.

Puţina bucurie care-mi licărise în inimă se stinse. Nu-mi plăcea să trăiesc din pomana oamenilor, chiar dacă oamenii care mă miluiau îmi erau neamuri. Îmi stăpânii greaţa care mă podidise, urcai câteva trepte şi pătrunsei, ca un câine plouat, în bucătărie. Acolo se aflau în plină treabă vară-mea Vastea şi o femeie bătrână, groasă, pe care n-o mai văzusem. Întorcea, când pe o parte, când pe alta, mititeii şi hălcile de carne puse la fript. Înţelesei că e grataragioaica. Vară-mea Vastea, care şi ea se temea de unchiul Tone, luă la repezeală dintr-o tigaie care sfârâia o bucată mare de peste prăjit şi o înfăşură într-un jurnal. Mi-o întinse. Îmi mai dădu şi un codru voinic de pâine neagră. Înainte de a apuca să-mi rostesc mulţumirea, vară-mea mă rugă:

— Du-te, Darie. Dacă te prinde tata cu mâncarea la tine, ţi-o ia. Iar pe mine… Pe mine mă omoară.

Mă simţii umilit şi înjosit. Nu era nimic de capul meu. Avea oricine dreptul să se uite la mine ca la un netrebnic. Cu aprigă ură îmi urâi trupul schilav şi scălâmb, care ostenea lesne şi-mi cerea cu stăruinţă să-l hrănesc şi să-l păstrez, mai departe, viu. De ce eram oare osândit să rămân mereu robul cărnii mele, robul măruntaielor mele dezgustătoare, robul oaselor mele cu puţină măduvă?

 

                            Dacă aş fi izbutit să mă lepăd de trup

                            ca de o covârşitoare şi inutilă povară

                            şi totuşi

                            să trăiesc,

                            să trăiesc!

                            Să fiu umbră,

                            dar să văd,

                            să aud.

                            Umbră să ţiu,

                            dar să gândesc.

                            Şi glas de tunet să am,

                            glas de vioară să am…

 

Murmurând şi alte cuvinte, care nu mai aveau înţeles şi care nu se mai legau între ele, ieşii în stradă cu pachetul unsuros şi fierbinte în mână.

Străveziul înserării prelungi se destrămase şi se topise. Peste oraş, peste câmpuri, peste lume, se lăsase, deplină şi mângâietoare, noaptea. Tremurând încă, mă ghemuii în mine şi, mergând pe lângă ziduri, o apucai spre gară. Când treceam prin apropierea câte unui felinar, băgam de seamă că umbra legată de picioarele mele mă urma cu credinţă. Nu era chip să scap de ea.

În cale, trecui târâş-grăpiş pe lângă cârciumi deschise, care duhneau a băutură de te trăsneau, şi pe lângă cafenele luminate,  în care se jucau concine şi barbut pe bani gheaţă. Trecui şi pe lângă o ispititoare ulicioară lăturalnică. Aici se sprijineau una de alta noile case cu fete ale târgului, dintre care cea mai vestită era aceea ţinută de o bucovineancă groasă ca o putină, pe care o chema Aspazia Harnik.

Răvăşit, tulburat şi învălmăşit, cu gura acră şi cu sufletul şi mai acru, ajunsei la gară. Sala de aşteptare, aproape goală, era murdară şi mirosea greu, a lignit. Îmi adusei aminte că sunt ostenit. Cămaşa îmi era leoarcă de sudoare. Gheata din piciorul beteag mă strângea. O scosei şi mă aşezai pe o bancă. Mă podidi foamea şi mă apucai să înghit hulpav mâncarea pe care mi-o aruncase ca unui milog vară-mea Vastea.