AnnaE
#0

Testament

de Tudor Arghezi

 

           

Poezie cu caracter programatic, Testament figurează, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziană.

        

Poezia Testament sintetizează esenţa gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentală a poeziei este legătura indisolubil, organică, statornicit între poet şi strămoşii lui, “ramură obscură”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele vărsate-n mine”. Fată de aceştia T. Arghezi consideră că are o datorie pe care trebuie s-o ducă la îndeplinire. De aceea, după propria-i concepţie, creaţia sa trebuie înţeleasă ca singura zestre lăsată urmaşilor. Prima idee esenţială este aceea, că poetul a înălţat prin arta sa cea dintâi “treaptă”, şi cea mai grea după un lung trecut de trudă şi  suferin al generaţiilor care l-au precedat. Urmaşii lui au datoria să pornească de aici şi să urce cu nădejde cât mai sus, să împrăştie definitiv întunericul în care şi-au dus existenţa înaintaşii lor. Din “osemintele” şi “cenuşa din vatră” a strămoşilor poetul face un “Dumnezeu de piatră”, “Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind n piscul datoriei tale”.

 

Într-un fel subtil, arta poetului capătă un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o răzbunare a neferintelor străbunilor, căci în ea s-a strâns veninul tuturor generaţiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.

        

A doua idee esenţială a poeziei este izvorul şi natura artei, aşa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul mărturiseşte foarte  elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al străbunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indică sursa principală a limbajului său poetic: limbajul popular şi familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selectează însă anumite cuvinte, care răspund mai bine condiţiilor sale interioare şi năzuinţelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenţă: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plăvani, ocară, sapă, sarici, rbdat, durere, mânie, robi, adică lumea sărăciei şi a suferinţei, a vieţii în zdrenţe, sub blestemul mucegaiului, al bubelor şi al noroiului, al ocrii şi al biciului. Poetul “frământă” însă îndelung aceste cuvinte “mii de săptămâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creaţiei: travaliul artistic intens şi îndelungat, transfigurându-le şi conferindu-le valori estetice inedite.

 

Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în această poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la “zdrenţe” din care face “muguri şi coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri şi noroi”, isc “frumuseţi şi preţuri noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos, că în artă urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.

      

În antiteză cu această zonă lexicală în care sunt surprinşi termeni ce dezvăluie o realitate socială mizer, cuvinte din “graiul” cu  îndemnuri pentru vite al poporului, se configurează o altă zonă lingvistică în poezie, de data aceasta constituită din cuvinte care sugerează domeniul artei, adică al lumii create prin transfigurarea materiei primare şi ridicarea ei la o înaltă treaptă artistică: icoane, muguri, coroane, miere, vioară, frumuseţi, preuri noi, etc. Cuvintele încărcate de mari potenţe stilistice şi capacităţi de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parcă dltuite în piatră, parcă scapără prin alăturarea lor în versuri.

        

Esenţa tehnicii artistice argheziene constă în îmbinarea tradiţiei cu inovaţia, a “slovei de foc”, cea inspirată cu “slova făurită”, cea îndelung muncită.

 

În poezia Testament abundă expresiile figurate, care nuanţează şi sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţînd considerabil realitatea prezentată. Mulţimea de metafore şi simboluri fac ca poezia să dobândească mari reliefuri artistice [“seara răzvrătită care vine”, “cartea mea fiule-i o treaptă”, “şi leagăne urmaşilor stăpâni”, “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”]. Menţionăm de asemenea şi asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seară răzvrătită”, “biciul răbdat” precum şi unele comparaţii care relevă aceeaşi sferă de viaţă a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.

      

Sintaxa poetică argheziană se caracterizează prin aglomerarea complementelor şi propoziţiilor subordonate înaintea propoziţiei principale: “În seara răzvrătită care vine/ De al străbunii mei până la tine .../ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i fiule o treaptă”, astfel încât ideea poetică, până să întâlnească propoziţia principală, trece printr-o mulţime de compliniri şi determinări. De asemenea, unele versuri încep prin verbe la imperativ: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”, iar altele, în succesiune, încep cu acelaşi verb: “Am luat ocaza, şi torcând  uure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure/ Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă care dinamizează acţiunea săvârşită. Repetiţiile folosite întăresc ideea unei \cţiuni ferme, hotărâte.

        

În ultima strofă însă tensiunea scade, un verb la participiu -”întinsă leneşă pe canapea”- exprimând o stare de pasivitate. Şi celelalte cuvinte asociate -leneşă, pe canapea- întăresc impresia de odihnă, de viaţă comodă, contrastantă cu truda mulţimilor de robi.

       Sub raportul stilului remarcăm îndeosebi concentrarea, o caracteristică fundamentală, de altfel, a liricii argheziene.

 

În poezia “Testament” sunt concentrate esenţe de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.

 

 

Testament de Tudor Arghezi

 

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, 
Decât un nume adunat pe o carte, 
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine, 
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă. 

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. 
Ea e hrisovul vostru cel dintâi. 
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine. 

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani, 
Sudoarea muncii sutelor de ani. 
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni. 
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane, 
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. 
Veninul strâns l-am preschimbat în miere, 
Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure. 
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, 
Hotar înalt, cu două lumi pe poale, 
Păzind în piscul datoriei tale. 

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară, 
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. 
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. 
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor. 
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi. 

Întinsă leneşă pe canapea, 
Domniţa suferă în cartea mea. 
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită, 
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. 
Robul a scris-o, Domnul o citeşte, 
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.