Viewing Single Post
AnnaE
#0

CAPITOLUL UNU

O pală de vânt încărcată cu miresme de primăvară îi flutură pletele lui Jillian. Fata își întinse obrazul în bătaia vântului ca să-i simtă mai bine mângâierea îmbătătoare. Iapa pe care o încăleca simți și ea aceeași exaltare și iuți pasul. Cal și călăreț galopau pe întinsul câmpiei ca două suflete descătușate, alunecând peste iarba deasă și florile sălbatice care se întindeau cât cuprindea privirea.

Curând potcoavele calului întâlniră o potecă de pământ negru, mărginită de tufișuri de salvie cu reflexe argintii. Nici un copac nu apăra cu umbra lui întinsul verde de arșița soarelui. Dar tânăra femeie nu se temea de secetă. Lanurile de grâu se unduiau sub briza ușoară, lucerna era deja înaltă și promitea o recoltă bogată.

Jillian recunoscu în depărtare cîntecul unei ciocârlii.

Când venea vorba de fermă, de proprietatea ei, râdea sau se supăra, după cum era dispusă. Tot ce producea pământul acesta nu folosea decât unui singur scop: să hrănească vitele.

Da, Jillian conducea cu pricepere ferma Utopia, întemeiată acum două generații, îi fusese lăsată moștenire de bunicul său Clay Baron. Iar dacă o străbătea acum, nu o făcea ca să controleze hotarele sau să numere vitele. Nu avea de gând nicidecum să se adâncească în problemele zilnice Nu, Jillian voia să se bucure astăzi de puțină liniște și libertate pe întinsul domeniului.

Se simțea ca și când ar fost născută și crescută în locurile acelea, cu, toate că vastele câmpii din Montana nu o adoptaseră decât de câțiva ani. Tatăl ei nu se gândise să continue tradiția și plecase, în ciuda împotrivirii familiei, stabilindu-se la Chicago unde profesa medicina. Nu îi purta pică pentru asta. La urma urmei fiecare e liber să-și aleagă viața care-i place. Înarmată cu această filozofie la vârsta de douăzeci de ani venise să se instaleze la fermă și lucra deja de cinci ani, fără să fi regretat nici o clipă alegerea făcută.

Își opri calul în vîrful unei coline care domina întinderea. Mozaicul lanurilor de cereale făcea loc în depărtare pășunilor, mărginite de îngrădituri abia vizibile, care te lăsau să-ți închipui o vastă întindere în care turmele pășteau în deplină libertate. De altfel acesta fusese spectacolul pe care îl descoperiseră înaintașii ei acum mai bine de un secol, când veniseră în regiune în căutarea multvisatelor filoane. Metalul galben îi atrăsese, dar în cele din urmă pământul îi cucerise. Așa cum o cucerise și pe ea.

Pentru că bogățiile pe care le oferea natura generoasă valorau cât toate pepitele din lume.

Dacă speranțele acestor pionieri cutezători s-ar fi împlinit, atunci ar fi scormonit pământul, l-ar fi ciuruit cu galerii adânci. Și ar fi fost păcat. Nici o comoară nu putea fi mai de preț decât priveliștea asta. Jillian înțelesese valoarea acestui pământ chiar de când îl descoperise, la vârsta de zece ani.

La chemarea bunicului a venit să-și petreacă vacanța de vară la Utopia împreună cu fratele ei Mark. Acesta, cu șase ani mai mare decât ea, semăna prea mult cu tatăl lor ca să-i placă viața simplă și aspră de la fermă.

Prima impresie pe care i-a făcut-o ferma nu a surprins-o deloc. Era totuși destul de diferită de imaginea pe care o au majoritatea copiilor, cu barăcile muncitorilor, cu pășunile împrejmuite cu garduri de sârmă aliniate și cu farmecul desuet al ranchului. Și totuși, cu toată frăgezimea vârstei, a simțit că nu era făcută pentru surghiunul de la oraș, ci pentru largile întinderi, ale câmpiei și viața în aer liber. A fost ca o dragoste la prima vedere.

Sentimentul pe care i-l inspira bunicul era cu totul diferit. Bătrânul încăpățânat și stângaci nu avea altă preocupare decât ferma și animalele. Îi venea greu să vorbească pe limba ei. Într-o bună zi a făcut imprudența să critice meseria fiului său. Copilul i-a luat imediat apărarea și discuția a degenerat într-o ceartă aprinsă. Cu toate astea, departe de-a crea o prăpastie, altercația i-a apropiat și atunci când Jillian a trebuit să se întoarcă la Chicago s-au despărțit, dacă nu ca buni prieteni, cel puțin, fără să-și poarte ranchiună.

Apoi i-a trimis o pălărie de cowboy minunată cu ocazia aniversării. Gheața s-a spart.

Fără îndoială au ajuns să se prețuiască foarte mult tocmai pentru că au avut timp să se cunoască. De la el a învățat tot ce știa: cum să prevadă vremea adulmecând aerul sau observând cerul, cum să moșească o vacă, cum să găsească o vită rătăcită.

Îi spunea Clay, pentru că îi lega o prietenie trainică. Atunci când a fumat pe ascuns prima țigară, din cauza căreia i s-a făcut rău, el a îngrijit-o fără să o dojenească.

Când i-a slăbit vederea, Jillian a început să țină socotelile. Nu a fost nevoie de nici o înțelegere pentru asta. Transmiterea ștafetei s-a făcut firesc, la fel de firesc cum s-a instalat la Utopia când a împlinit douăzeci de ani.

Când bătrânul a murit s-a trezit deodată singură în fața tuturor problemelor fermei. Clay i-a lăsat-o prin testament cu toate că această precauție era pentru ea o pură formalitate. Jillian trăsese deja o linie peste Chicago, cu toate că o mai urmăreau încă unele amintiri.

Dispariția bruscă a bunicului a mâhnit-o nespus de mult. Și totuși, moartea îl ferise pe Clay de chinurile bolii și bătrâneții. Își făurise destinul prin luptă și perseverență și nu ar fi putut îndura umilința unei dependențe. Dacă ar fi văzut-o lamentându-se, nu ar fi putut să nu i-o reproșeze.

„Pentru numele lui Dumnezeu, fetițo fără minte, nu-ți mai plânge singură de milă! Ai face mai bine să controlezi împrejmuirile înainte ca vitele noastre să se rătăcească prin toată Montana!”

Da, ăsta ar fi fost poate genul de discurs pe care i l-ar fi ținut. Iar ea nu s-ar fi sfiit să răspundă cu același ton:

„Urs bătrân și urâcios! Voi face din Utopia cea mai grozavă fermă din regiune și asta numai pentru ca să-ți arăt ce sunt în stare.”

Iapa se opri și bătu din picior.

— Stai, Dalila! Nu te grăbi! Avem toată ziua înainte.

Trase de frâu și animalul se întoarse pornind în trap ușor.

Jillian se bucura cu atât mai mult de aceste clipe de relaxare cu cât ele erau destul de rare. Sentimentul că le furase le făceau și mai plăcute. Și chiar dacă a doua zi trebuia să dea zor ca să recupereze timpul pierdut, se supunea fără să protesteze. Chiar dacă era vorba de corvezi administrative. Trebuia să se ocupe în mod egal de animalele bolnave, de Jeepul care era la a treia pană de la începutul lunii, să controleze kilometrii de gard care îi despărțeau proprietatea de cea a lui Murdock.

Numai evocarea acestui nume era de ajuns ca să-i producă o grimasă. Cearta dintre cele două familii dura de multă vreme, chiar din epoca în care străbunicul ei se așezase în regiune. Familia Murdock era deja stabilită de câteva generații. Încă de la început i-au considerat pe Baroni niște intruși a căror inițiativă era sortită eșecului.

Jillian strânse din dinți amintindu-și de poveștile pe care i le istorisea bunicul: hotare călcate, vite furate, recolte devastate.

Dar familia Baron nu se descurajase și în cele din urmă reușise. Bineînțeles că nu aveau o proprietate atât de mare ca bogații lor vecini, dar erau mulțumiți cu ce aveau. Dacă ar fi avut și Clay norocul să găsească zăcăminte de petrol pe pământul lui, precum vecinul lui, Paul Murdock, ar fi putut să se ocupe și el cu creșterea animalelor de rasă, se gândea Jillian nu fără oarecare invidie.

Dar până la urmă puțin îi păsa de onoruri și de recompense. Le lăsa bucurosă pe toate clanului Murdock care putea să facă cât voia paradă fluturându-și trofeele și împăunându-se cu exemplarele lor de rasă. Oare de câtă vreme nu mai fusese văzut nici un membru al lui asudând sub soarele din Montana? Nu mai erau interesați decât de cifrele aliniate în registre. Dar atunci când își va atinge țelul pe care și l-a propus, Duble M va deveni o fermă de operetă față de Utopia.

Această hotărâre îi readuse buna dispoziție și cutele îngrijorate de pe frunte dispărură imediat. Azi nu vroia să se mai gândească la Murdock sau la munca grea care o aștepta a doua zi în zori. Nu, se hotărâse să se bucure din plin de clipele de odihnă pe care și le acordase cu generozitate.

Jillian cunoștea cu ochii închiși cărarea pe care o apucase. Ducea spre hotarul de vest al fermei. O zonă prea pietroasă ca să fie lucrată, prea accidentată ca să găzduiască turmele și care fusese dată uitării, întotdeauna când căuta puțină singurătate se refugia aici. Nici unul din oamenii săi nu se aventura vreodată pe aici și de altfel nici cei de la Double M. Chiar și gardul care despărțea altădată cele două proprietăți dispăruse pentru că nimeni nu se mai îngrijise de el. Nimeni nu-și făcea griji pentru pămîntul ăsta ingrat, ceea ce îl făcea cu atât mai prețios pentru ea. Doar câțiva plopi tremurători își unduiau ramurile la orice adiere.

Cântecul unei pitulici se auzi printre tropotele calului. Aceste desișuri adăposteau fără îndoială coioți și șerpi cu clopoței. Cu toată euforia care o stăpânea, Jillian era cu ochii în patru și carabina încărcată atârna de marginea șeii. Slăbi frâul și lăsă animalul să o poarte spre iazul care-i apăruse înainte. Se opriră chiar pe malul apei. Fu cuprinsă de o dorință irezistibilă să-și dea jos hainele prăfuite și să alunece în apa limpede.

Dar, tocmai când se pregătea să coboare din șa, Dalila fremătă adulmecând un miros necunoscut și se cabră deodată. Până să înțeleagă ce se întâmpla, tânăra se dezechilibră și căzu în apă. Când se dezmetici, se ridică bombănind și suflând greu. Văzu un călăreț care o privea zeflemitor. Încăleca un armăsar minunat care se pare că o scosese din minți pe iapă.

Își dădu la o parte șuvițele care-i șiroiau pe ochi ca să-l cerceteze pe intrus. Trebuia să fie înalt judecând după lățimea umerilor. Părul negru și ondulat ieșea de sub pălăria care își proiecta umbra pe chipul bronzat. Nasul fin și buzele bine conturate îi dădeau un aer aristrocratic. Stătea în șa cu dezinvoltură, încât cal și călăreț păreau împreună un întreg.

Dar Jillian nu avu răgazul să-i admire prestanța cu toate că era fascinată de privirea lui. Ochii străinului, aproape la fel de negri ca și părul, aveau o lucire malițioasă.

— Ce naiba cauți pe pământul meu? explodă furioasă.

Călărețul primi întrebarea cu o imperceptibilă ridicare din sprâncene. Fără îndoială nu se grăbea să-i răspundă. O cerceta atent. Părul ei șiroind de apă scânteia cu reflexe acajú încadrând un chip fermecător, de o formă perfect ovală. Ochii de jad scoteau în evidență finețea trăsăturilor și prospețimea de piersică a obrazului. Cu toată crisparea furioasă, buzele ei își păstrau senzualitatea care contrasta ciudat cu bărbia voluntară, Îi studie cu nonșalanță silueta zveltă. Putea să-i aprecieze trupul bine. făcut, cu forme armonioase, iar cămașa udă care i se lipise de piept lăsa să se ghicească rotunjimea sânilor. Din nou ochii i se opriră pe chipul ei.

Jillian suportă examinarea fără să clipească și chiar aruncându-i o privire de gheață care pe altul l-ar fi descurajat.

— Te-am întrebat ce cauți pe pământul meu? repetă ea apăsând fiecare cuvânt.

În loc de răspuns, bărbatul descălecă cu o ușurință surprinzătoare și se apropie de ea cu mersul legănat al cowboylor. Când ajunse la marginea apei îi zâmbi, iar privirea lui fascinantă deveni periculos de dezarmantă. „Poți să ai încredere în mine... pentru moment” părea să spună zâmbetul lui.

Îi întinse mâna ca s-o ajute să iasă din apă.

— Doamnă...

Jillian trase adânc aer în piept și urcă pe mal fără să dea nici o atenție mâinii întinse. Murată, șiroind de apă se înfipse în fața lui cu mâinile în șolduri!

— Nu mi-ai răspuns la întrebare!

„Nu-i lipsește curajul” constată bărbatul neslăbind-o din ochi. Îi era pe plac acest fel de a fi. Își ancoră degetele mari în buzunarele pantalonilor și răspunse cu glas tărăgănat:

— E domeniul tău? domnișoară…

— Baron. Dar tu cine ești ca să te intereseze?

Își înclină borul pălăriei mai mult cu insolență decât cu respect.

— Adam Murdock.

Jillian își ținu răsuflarea încercând să-și stăpânească uimirea și schiță un zâmbet care se vroia ironic.

— Linia care desparte proprietățile noastre trece chiar prin mijlocul iazului și mi se pare că ai aterizat în partea care nu-ți aparține, adăugă el zeflemitor.

Adam, unicul moștenitor al clanului Murdock! Îl credea la Billings, ocupându-se de afacerile cu petrol ale familiei. În orice caz nu avea nimic comun cu universitarul firav pe care i-l descrisese bătrânul Clay. Dar nu era acum momentul pentru asemenea reflecții. În primul rând trebuia să-l pună la punct pe impertinent.

— Tu ești singurul vinovat. Ce treabă ai să te plimbi pe aici cu animalul ăsta?

Îl arătă cu degetul pe armăsarul pe care nu putu să nu-l admire în treacăt. Era un exemplar minunat.

— Nu ar fi trebuit să lași frâul.

Remarca o irită, cu atât mai mult cu cât era perfect justificată.

— Mirosul lui a zăpăcit-o pe Dalila.

— Dalila?

Pe chip i se citea o expresie amuzată. Își împinse pălăria pe spate și contemplă iapa uimit.

— Ce coincidență!... Dă-mi voie să ți-l prezint pe Samson.

Auzindu-și numele, amăsarul se apropie de stăpân atingându-i umărul cu botul.

Jillian reuși cu greu să-și stăpînească râsul, dar în colțul gurii i se citea un zâmbet abia schițat.

— Nu-ți lăsa armăsarul să se apropie de Dalila dacă nu vrei să aibă soarta lui Samson!

— E drăguță, nu? întrebă Adam adresându-se calului. Puțin cam slăbuță, dar bine clădită. Fără îndoială e bună de prăsilă. O să facă o minunăție de mânji.

Jillian închise ochii pe jumătate, tremurând de furie.

— Asta nu te privește deloc, Murdock. Mai bine spune-mi ce treabă ai pe aici? Mă îndoiesc că o să descoperi petrol pe aici.

— Nu speram să găsesc petrol. Dar cu atât mai puțin mă așteptam să dau peste o femeie seducătoare, adăugă aranjându-i cu un gest delicat o șuviță care i se lipise de frunte.

Inima lui Jillian începu să bată mai repede. Știa ce înseamnă asta. Și ea, care se credea pentru totdeauna la adăpost de acest soi de slăbiciune. Privi cu coada ochiului degetele care îi aranjau părul, apoi privirea i se opri din nou pe chipul lui Adam Murdock.

— Dacă ții la mâna ta, te sfătuiesc să ți-o retragi imediat.

Adam păru că ezită ca și cum s-ar fi întrebat dacă să ridice sau nu mănușa. Apoi lăsă șuvița să cadă cu aceeași dezinvoltură cu care o luase.

— Ești cam supărăcioasă. E drept că cei din familia Baron nu prea au simțul umorului.

— Spune mai bine că nu le place să fie călcați pe picior.

Se studiară câteva secunde ca doi luptători înaintea bătăliei, fiecare uimit de ciudata plăcere pe care le-o provoca confruntarea. Judecata îi îndemna pe amândoi la prudență, dar parcă nici unul nu vroia să asculte glasul rațiunii.

— Îmi pare rău de bunicul tău, rupse tăcerea Adam.

O umbră învălui privirea lui Jillian. Constată că într-adevăr îl iubise mult. Din cele câteva întâlniri cu Clay Baron, Adam păstra amintirea unui om destul de antipatic. Își răscolea amintirile ca să adune la un loc ce mai aflase de la întoarcerea la Double M despre vecinii lor.

— Tu ești fetița care obișnuia să-și petreacă aici vacanțele de vară, Jill, nu-i așa?

— Jillian.

Chipul lui Adam se destinse din nou cu un zâmbet.

— Ah, da, Jillian! Numele ăsta ți se potrivește mult mai bine.

— Domnișoara Baron îmi convine și mai mult, rosti ea cu răceală.

Adam nu-i luă în seamă ostilitatea fățișă. Continua să o privească întrebându-se dacă nu se întâlniseră cândva. Nu, nu poți să uiți asemenea ochi, nici asemenea gură.

— Cu Jim Haley la conducerea fermei nu ai nici un motiv să-ți faci griji.

— EU conduc Utopia! spuse Jillian apăsat.

— Tu?

— Exact. Nu sunt o funcționară lipită de scaun! Ferma îmi aparține, fiecare palmă de pământ, fiecare fir de iarbă si spre deosebire de alții nu o administrez dintr-o metropolă îndepărtată, instalată într-un birou călduț.

Uimit, Adam îi luă mâinile și le examină în ciuda protestelor ei. Erau fine dar viguroase.

— Da, da, murmură admirativ.

Jillian era furioasă. Îi ținea mâinile încătușate fără să arate că ar face cel mai mic efort, în timp ce ea își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Pitulicea își reluase cântecul și trilul ei voios acompania foșnetul frunzelor de plop.

Adam răspândea un miros plăcut de piele tăbăcită și apă de colonie. Avea o cicatrice fină pe obrazul sting, atât de subțire încât nu putea fi văzută decât de aproape. Și nu puteai simți forța și delicatețea degetelor lui decât printr-o atingere nemijlocită.

Jillian bătu în retragere. Aprecierile de felul ăsta erau deosebit de periculoase. Nu voia să se lase amăgită de momentele înșelătoare ale inimii. Știa prea bine unde o poate duce slăbiciunea: la dependență și supunere. Mai avusese o asemenea experiență acum cinci ani și jurase să nu mai cadă niciodată în capcană. Și în primul rând nu trebuia să uite cine era omul din fața ei: un Murdock!

— Cred că ți-am atras deja atenția: ai niște gesturi inoportune.

— Da, ai dreptate. De ce?

— Nu suport să mă atingi.

— Nu?

Ridică mirat o sprânceană, dar nu-i dădu drumul.

— S-ar zice că cineva ți-a făcut un rău.

— Încalci un domeniu care nu-ți aparține.

— Poate ar trebui să stabilim un nou hotar. Știa că el îi înțelesese sensul vorbelor. Când vru

să-și retragă mâinile, nu o reținu.

— Îți dau un sfat, Murdock. Rămâi de partea ta a barierei.

Adam își aranjă tacticos pălăria a cărei umbră îi ascundea din nou privirea.

— Și dacă trec dincolo?

— Atunci o să ai probleme cu mine, replică Jillian înălțându-și trufașă bărbia.

Apoi îi întoarse spatele și porni spre Dalila pe care o încălecă cu ușurință. După ce își așeză pălăria care mustea de apă îi aruncă lui Adam o ultimă privire amenințătoare.

— Vacanță plăcută, Murdock. Și mai ales nu te obosi prea tare în sejurul de aici.

Se apropie și el de iapă și o bătu ușor cu palma pe gât.

— O să încerc să-ți urmez sfatul, Jillian.

— Domnișoară Baron! îl corectă ofensată aplecându-se spre el.

Spre marea ei uimire, o prinse de șnurul pălăriei silind-o să se aplece mai mult.

— Pentru urechile mele Jillian sună mult mai frumos.

Jillian râse forțat de impertinența lui, încercând să nu ia în seamă bătăile nebunești ale inimii. Cu un gest hotărât îi dădu mîna la o parte și se îndreptă în șa.

— Mă dezamăgești, Murdock. Mă gândeam că la universitate ai deprins maniere mai elegante.

Își înfundă mâinile în buzunare și o privi fără să scoată o vorbă. Reflexele soarelui în părul ei roșcat și în ochii de smarald îl fascinau.

— Voi încerca să mă îndrept. Îți promit că data viitoare o să mă prezint mai bine.

— Nu va mai exista „data viitoare”, îi replică cu un ton zeflemitor și își întoarse calul.

Adam puse îndată mâna pe frâu. În ochi i se citea un amestec de seriozitate și ironie.

— Te credeam mai perspicace. Eu sunt convins că vom mai avea numeroase ocazii să ne întâlnim.

Cum se întorsese situația atât de repede în favoarea lui? Jillian nu ar fi putut să spună, dar se simțea subjugată de siguranța lui extraordinară. El îi mai zâmbi o dată dezinvolt și se întoarse spre calul lui.

— Pe curând, Jillian. Simțea că explodează. În loc de salut îi lansă amenințarea:

— Nu uita! Rămâi în banca ta!

În timp ce Adam o privea cum se depărtează, Samson își scutură coama bătând din copită.

— Liniștește-te, Samson! Am pierdut repriza asta, dar meciul e departe de a fi jucat.

Apoi dădu pinteni calului îndemnîndu-l în direcția opusă.

Jillian află în adierea vântului o alinare pentru furia care o chinuia. Lăsă frâul liber Dalilei care își alese singură pasul: galopul avântat. Fără îndoială animalul simțea nevoia să-și liniștească tumultul. Armăsarul era la fel de bine făcut ca și stăpânul. Dacă nu i-ar fi aparținut lui Murdock n-ar fi ezitat să-i ofere stăpânului o avere ca să-l împerecheze cu Dalila. Trebuia să se zbată de una singură dacă vroia să-și mărească herghelia, dar nici un armăsar de la fermă nu se compara cu Samson.

Din nefericire, Adam Murdock nu avea nimic din omul de afaceri plicticos și agasant pe care și-l închipuise. Sentimentul pe care i-l inspira rivalul ei nu o situa pe o poziție privilegiată în tratarea unei eventuale afaceri.

Acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de toată luciditatea. Următoarele șase luni aveau să fie hotărâtoare pentru viitorul fermei. Bineînțeles, ar fi putut să se mulțumească cu câștigul pe care îl obținea deja și care îi permitea să-și acopere cheltuielile. Dar moștenise tenacitatea și încăpățânarea bătrânului Clay. Dacă punea la un loc ambiția și înflăcărarea tinereții și dacă avea și un dram de noroc, făcea din Utopia imperiul pe care l-au visat înaintașii.

Plătise deja un acont ca să cumpere un avion utilitar. Aparatul i-ar fi permis să patruleze toată ferma într-un ceas, să localizeze vitele rătăcite, să observe îngrăditurile rupte. Fără să nege importanța cowboyului tradițional, Jillian înțelegea avantajele pe care le oferea tehnica nouă. Vehiculele de teren străbăteau în lung și în lat pășunile la fel de ușor precum caii și atunci când nu atârna de șa, lassoul se odihnea pe bancheta Jeepului. Și chiar dacă gazul metan înlocuia străvechiul foc de lemne, vitele mai erau încă însemnate cu fierul înroșit în jar. Metodele se schimbau dar spiritul rămânea același. Pentru că, la fel ca altădată, creșterea animalelor depindea de aceleași două elemente esențiale: cerul și pământul. Cum primul se arăta deseori capricios, iar cel de al doilea uneori destul de zgârcit, cowboyul trebuia până la urmă să se bazeze pe el însuși. Asta era filozofia lui Jillian.

Străbătu o pășune pe care păștea liniștită o turmă. La trecerea ei doar câteva vite abia își ridicară boturile. Iarba fragedă a primăverii era mult mai îmbietoare pentru ca să se deranjeze prea mult. Auzi un zumzet de motor. Se opri și ascultă cu atenție adulmecând aerul. Iapa făcu la fel. Simți mirosul de gaze de eșapament. Nu avu nici o problemă să localizeze vechiul Jeep.

Își îndemnă calul în direcția zgomotului. Se apropie de mașină și îi făcu semn cu mâna șoferului pe care îl recunoscuse.

Jim Haley era un cowboy cum rar întâlnești. Nu și-ar fi dorit altceva decât să străbată dealurile călare, ca în vremurile bune, având doar un lasso, o pătură și punga cu tutun.

— Bună, Jim.

Jillian se opri în dreptul portierei și îi zâmbi.

— Tocmai mă întrebam unde ai dispărut, spuse Jim.

Jillian îi salută cu un gest discret pe cei doi bărbați care îl însoțeau.

— Dar pe voi ce vă aduce aici?

— Una din rumegătoarele astea proaste s-a înțepenit într-un gard, puțin mai sus.

Bărbatul miji ochii și începu să răsucească o țigară.

— Din fericire nu au fost stricăciuni mari.

— A controlat cineva hotarul de vest?

— Nu.

— Bine, mă ocup eu.

Jillian ezită pentru o clipă dar se hotărî să încerce. Jim era până la urmă cel mai în măsură s-o lămurească.

— L-am întâlnit pe Adam Murdock acum vreun ceas, spuse cu un aer detașat. Îl știam la Billings.

— S-a întors.

— Mulțumesc pentru informație, replică sarcastic. Dar ce face aici?

— Are o fermă.

— Încă o noutate. Mai bine mi-ai spune din ce cauză s-a întors.

— L-a chemat bătrânul Murdock.

— Are de gând să se stabilească la Double M?

— El o s-o conducă. Bănuiesc că au uitat de vechea lor neînțelegere. Cred că bătrânul are de gând să se retragă.

— Să conducă Double M? repetă Jillian uimită. Așa deci, urma să aibă totuși un Murdock în preajmă. Cel puțin bătrânul o lăsase în pace. În cei cinci ani de când se stabilise aici, nu îl întâlnise niciodată. În schimb Adam abia venise și violase deja refugiul ei de tihnă.

— De când s-a întors?

Înainte de a răspunde, Jim își aranjă cu un aer absent mustața grizonată, tic pe care de obicei îl găsea amuzant, dar care de data asta avu darul să o scoată din sărite.

— De vreo două săptămâni.

Și deja se ciocnea de el! Nu era un început de bun augur pentru relațiile viitoare. Dar în definitiv, ținutul era destul de vast ca să adăpostească un Murdock și un Baron fără ca drumurile lor să se întâlnească. Îi stăteau pe buze și alte întrebări. Dar prefera să aștepte o ocazie când avea să fie singură cu Jim.

— Bine, mă duc să controlez hotarul de vest. Întoarse calul pe loc și porni în galop spre vest. Jim o urmări cu un surâs abia schițat în colțul

gurii. Își mijea deseori ochii cu toate că vedea excelent și nu putuse să nu-i remarce hainele ude, nici flacăra ciudată care îi lucea în priviri. Așa deci, dăduse peste Adam Murdock. Iată că se prevesteau niște lucruri interesante.

Attachments