Sanctuarul de Nora Roberts
PARTEA INTAI
Cand batut de vremuri ma inapoiez …
Trupul meu, un sac de oase; frant pe dinauntru …
JOHN DONNE
CAPITOLUL 1
Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii,
o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si
mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta
asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii
si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari,
unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa.
La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii
frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se
impreunau in umbre, in secret.
Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste
ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun
venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca,
avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era
al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate –
ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se
inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu
deschidea enorma usa din fata in calea ei.
Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub
picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale.
Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea
tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte.
In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai
puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice
ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i
inima.
Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce
locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou
pamantul, la cea mai mica toana.
Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din
copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica
precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul
plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii.
Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa.
Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul
2
mare de alama care lucea ca o comoara pierduta.
Usa era incuiata.
Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon.
Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-I bata in
piept. Am venit acasa. M-am intors.
Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia
dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva
decat intuneric.
Si o cuprinse frica.
O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se
revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia
clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor
parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand
cu pumnii.
Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa.
Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se
duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata
niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna
deschisa musafirilor.
Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu
ramurile pline de muschi.
Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin
intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise,
urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimbate ale
palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se
afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe
malurile alunecoase se leganau innebunite.
Si atunci se vazu pe ea insasi , stand singura, plangand, pe malul
celalalt.
Si stiu ca era moarta.
Jo se chinui sa se trezeasca din vis, aproape simtindu-i marginile
taioase cum ii zgariau pielea, in timp ce se tara spre iesirea din tunelul
somnului. Picioarele ii ardeau, iar fata ii era uda de sudoare si de
lacrimi. Cu o mana tremuratoare, bajbai dupa lampa de pe noptiera,
rasturnand pe jos o carte si o scrumiera plina, in graba de a se smulge
din intuneric.
Cand se aprinse lumina, isi stranse genunchii la piept, cuprinzandu-si-i
cu bratele, si incepu sa se legene pentru a se calma.
Nu fusese decat un vis, isi spuse ea. Un simplu cosmar.
Era acasa, in patul ei, in apartament, la kilometri intregi de insula unde
se inalta Sanctuarul. O femeie in toata firea , de 27 de ani, nu putea sa
se sperie de un vis aiurit.
Dar inca mai tremura cand intinse mana dupa o tigara. Trebui sa
incerce de 3 ori pana reusi sa aprinda un chibrit.
Trei si un sfert, observa ea la ceasul de pe noptiera. Devenea un
obicei. Nimic nu era mai rau decat nevricalele de la 3 dimineata. Isi
3
arunca picioarele peste marginea patului si se apleca sa ridice
scrumiera rasturnata. Isi spuse ca avea sa curete mizeria maine
dimineata. Si ramase asezata astfel, cu tricoul prea larg adunat peste
coapse, impunandu-si sa-si vina in fire.
Nu stia de ce visele o aduceau inapoi pe insula Dorintei Pierdute, spre
casa de unde scapase la 18 ani. Dar Jo banuia ca restul simbolisticii
onirice ar fi putut sa fie interpretat de orice stundent in anul 1 la
psihologie. Casa era incuiata fiindca se indoia ca ar fi primit-o cineva
cu bratele deschise sau cu bucurie, daca se intorcea acasa.
In ultima vreme, se gandise intrucatva, intrebandu-se daca nu cumva
uitase drumul de inapoiere.
Si se apropia de varsta mamei sale cand parasise insula. Disparuta,
abandonandu-si sotul si cei 3 copiii, fara o singura privire in urma.
Oare Anabelle visa vreodata ca se intorcea acasa? se intreba Jo. Visa si
ea ca o astepta o usa incuiata?
Nu vroia sa se gandeasca la asta, nu vroia sa si-o aminteasca pe
femeia care-i fransese inima cu 20 de ani in urma. Jo isi reaminti ca
deja ar fi trebuit sa depaseasca asemenea lucruri. Traise fara mama ei,
fara Sanctuar si fara familie. Ba chiar prosperase – cel putin, pe plan
profesional.
Scuturand absenta scrumul tigarii, privi prin dormitor. Si-l tinea aranjat
simplu, practic. Desi calatorea in lung si-n lat, avea foarte putine
amintiri. Cu exceptia fotografiilor. Decupase si inramase imaginile albnegru,
alegandu-le pe acelea dintre lucrarile ei pe care le gasea cele
mai odihnitoare, pentru a decora peretii camerei unde dormea.
Ici, o banca goala in parc, numai curbe fluide din fier forjat. Colo, o
salcie singuratica lasandu-si frunzele dantelate spre un mic iaz de
sticla. O gradina luminata de luna era un studiu in umbre, texturi si
forme contrastante. Plaja pustie cu soarele tocmai aparand la orizont
ispitea privitorul sa paseasca in fotografie si sa simta nisipul aspru sub
picioare.
Afisase acea fotografie marina doar cu o saptamana in urma, dupa ce
revenise dintr-o deplasare pe Outer Banks, in North Carolina. Poate ca
acesta era unul dintre motivele pt. care incepuse sa se gandeasca
acasa, hotari Jo. Fusese foarte aproape. Ar mai fi putut merge inca
foarte putin spre sud, In Georgia, luand bacul de pe continent pe
insula.
Nu existau drumuri spre Desire, nici un pod netraversand stramtoarea.
Dar nu se dusese spre sud. Isi terminase misiunea si revenise la
Charlotte, sa se ingroape in munca.
Si in cosmaruri.
Strivi tigara si se ridica. Stia ca n-avea sa adoarma, asa ca isi trase un
pantalon de trening. Urma sa lucreze putin in camera obscura, sa-si
mai alunge gandurile din minte.
Probabil afacerea cu albumul o nelinistea, conchise ea, iesind din
dormitor. Era un pas gigantic in cariera ei. Desi stia ca opera ei era de
4
valoare, oferta unei edituri importante de a-i publica in volum o
colectie de fotografii fusese neasteptata si fascinanta.
“Studii despre natura” , de Jo Ellen Hathaway, isi zise, in timp ce cotea
in mica bucatarie ca o cambuza pt. a-si face cafeaua. Nu, suna ca un
proiect didactic. “Crampeie de viata”? Prea pompos.
Zambi putin, impingandu-si inapoi parul roscat-fumuriu si cascand.
Avea sa faca doar fotografiile, lasand alegerea titlului in seama
expertilor.
In fond, stia cand sa stea in banca ei, si cand sa insiste. Toata viata
facuse cand una, cand alta. Poate avea sa trimita un exemplar din
album acasa. Ce parere ar fi avut familia ei? Oare aveau sa-l lase pe
una dintre mesele pt. cafea, unde un oaspete ramas peste noapte sa-l
rasfoiasca, intrebandu-se daca Jo Ellen Hathaway era inrudita cumva
cu familia Hathaway care tinea Hanul Sanctuarului?
Oare tatal ei avea sa-l deschida macar, ca sa vada ce invatase sa faca?
Sau avea sa ridice din umeri, lasandu-l neatins si iesind sa se plimbe
pe insula lui, insula lui Anabelle?
Se indoia ca fiica lui cea mai mare l-ar fi interesat cu ceva. Si era o
neghiobie ca acelei fiice sa-i pese.
Jo izgoni gandul cu o ridicare din umeri, luand o cana albastra, simpla,
dintr-un carlig. In timp ce astepta sa fiarba cafeaua, se rezema de
tejghea , privind afara pe ferestruica.
Conchise ca existau unele avantaje in a sta treaza la ora 3 dimineata.
Nu suna telefonul. Nimeni n-o cauta, nu-i trimitea faxuri, nu astepta
ceva de la ea. Timp de cateva ore, nu trebuia sa fie nimeni, nici sa faca
vreun lucru. Daca avea nervi si dureri de cap, numai ea isi cunostea
slabiciunea.
Sub fereastra bucatariei, strazile erau intunecate si pustii, ude de
ploaia sfarsitului de iarna. Un felinar raspandea un mic cerc de lumina
– lumina singuratica, medita Jo. Nu exista nimeni care sa se desfete in
ea. Cat de misterioasa era singuratatea. Cate posibilitati fara capat.
O atragea, asa cum faceau adeseori asemenea imagini, si se pomeni
abandonand aroma cafelei, luandu-si aparatul Nikon si iesind desculta
in noaptea friguroasa pt. a fotografia strada pustie.
O linistea ca nimic altceva. Cu o camera in mana si o imagine in minte,
putea uita de toate celelalte. Picioarele ei lungi plescaiau prin
baltoacele reci, in timp ce incerca diverse unghiuri. Cu o nervozitate
absenta, isi arunca parul din fata. Nu i-ar fi cazut in ochi, daca-l tundea.
Dar nu avusese timp, asa ca i se revarsa bogat in valuri ondulate,
facand-o sa-si doreasca o panglica elastica.
Facu aproape o duzina de fotografii, inainte de a fi multumita. Cand se
intoarse, privirea ii fu atrasa in sus. Lasase luminile aprinse, reflecta
ea. Nici macar nu-si daduse seama ca aprisese atatea lampi, in drumul
din dormitor spre bucatarie.
Traversa strada si regla din nou aparatul. Calculand, se lasa pe vine si
lua un instantaneu in contraplonge, cu ferestrele luminate ale cladirii
5
intunecoase. “Cuibul insomniacului” , hotari ea. Apoi, cu un mic hohot
de ras care reverbera destul de lugubru pt. a o face sa se infioare,
cobori din nou camera.
Dumnezeule, poate ca-si pierdea mintile. Oare o femeie intreaga la cap
statea treaza la ora 3 dimineata, imbracata doar pe jumatate si
dardaind, in timp ce-si fotografia propriile ferestre?
Isi apasa degetele peste ochi, dorindu-si mai mult ca orice singurul
lucru care intotdeauna paruse sa fuga de ea. Normalitatea.
“Ca sa fii normala, ai nevoie de somn”, isi spuse ea. Nu mai dormise o
noapte intreaga de peste o luna. “Ai nevoie de mese regulate”.
Pierduse aproape 5 kg in ultimele saptamani, privind cum silueta ei
prelunga si zvelta devenea tot mai slabanoaga. “Ai nevoie de liniste
sufleteasca”. Nu-si amintea sa si-o fi revendicat vreodata. Prieteni? Cu
siguranta, avea prieteni, dar nici unul atat de apropiat , incat s-o
viziteze in toiul noptii pt. a o consola.
Familia. Ei bine, avea si un fel de familie. Un frate si o sora ale caror
vieti nu mai mergeau in pas cu a ei. Un tata care era aproape un
strain. O mama pe care n-o mai vazuse sau auzise de 20 de ani.
“Nu din vina mea”, isi reaminti Jo, pornind inapoi de-a lungul strazii.
Anabelle era vinovata. Toate se schimbasera cand Anabelle fugise de
la Sanctuar, lasandu-si in urma familia zdrobita si naucita. Problema,
dupa cum vedea Jo lucrurile, era ca toti ceilalti nu reusisera sa treaca
peste incident. Numai ea.
Nu ramasese pe insula sa pazeasca fiecare fir de nisip, asa cum facea
tatal ei. Nu-si dedicase viata alergand pt. Sanctuar si ingrijindu-l, ca
fratele ei, Brian. Si nu evadase in fantezii nebunesti, cum facuse Lexy,
sora ei.
In schimb, studiase, lucrase si-si faurise o viata proprie. Daca acum era
putin cam zguduita, se intamplase numai fiindca exagerase, lasand
presiunile sa-si faca efectul asupra ei. Era putin cam extenuata , atata
tot. Avea sa-si adauge in regim cateva vitamine si sa-si refaca forma.
Era posibil chiar sa-si ia o vacanta, medita Jo in timp ce-si scotea cheile
din buzunar. Trecusera 3 ani, nu, 4 – de cand nu mai calatorise nicaieri
fara o insarcinare anume. Eventual in Mexic sau in Indiile de Vest.
Undeva unde ritmul vietii era lent, iar soarele fierbinte. Sa incetineasca
si sa-si limpezeasca mintile. Era calea cea mai buna de a trece peste
acest mic impas din viata ei.
Cand reveni in apartament, lovi cu piciorul un mic plic de manila,
patrat, care zacea pe jos. Un moment statu locului, cu o mana pe usa
si camera foto in cealalta, privindu-l.
Fusese acolo la plecare? In primul rand, de ce se afla in acel loc?
Primul sosise in urma cu o luna si o asteptase la un loc cu restul
corespondentei, avand numele ei imprimat cu grija pe el.
Mainile incepura sa-i tremure din nou, cand isi impuse sa inchida usa si
s-o incuie. Respiratia i se precipita , dar se apleca si il ridica. Cu grija,
puse camera deoparte, apoi dezlipi plicul.
6
Cand scutura continutul, singurul sunet pe care-l scoase fu un geamat
prelung si gros. Fotografia era lucrata profesionist, cu marginile taiate
perfect. La fel cum fusesera si primele 3. Ochii unei femei, migdalati,
cu pleoape grele, gene dese si sprancene delicat arcuite. Jo stia ca
erau albastri, de un albastru intens, fiindca erau proprii ei ochi. Se
citea ei o groaza nuda.
Cand fusese facuta? Cum si de ce? Isi apasa o mana peste gura,
privind fix fotografia, stiind ca ochii ei reflectau perfect imaginea.
Teroarea o cuprinse, facand-o s-o ia la goana prin apartament, pana
intr-un al doilea dormitor, mic, pe care il transformase in camera
obscura. Trase innebunita un sertar, cotrobai prin el si gasi plicurile pe
care le indesase acolo. In fiecare se gasea cate o alta fotografie albnegru,
taiata de dimensiunile 5x15 cm.
Inima ii bubuia in urechi, cand alinie fotografiile in sir. In prima ochii
erau inchisi, ca si cum ar fi fost fotografiata in somn. Celelalte
urmareau procesul de trezire. Genele abia ridicate, dezvaluind doar o
mica parte din iris. In cea de-a 3 a , ochii erau deschisi, dar lipsiti de
privire, incetosati doar de nedumerire.
O deranjasera, da, o nelinistisera, cu siguranta, cand le gasise puse la
cutia postala. Dar n-o speriasera.
Iar acum, ultima imagine se focaliza asupra ochilor ei, perfect lucizi si
stralucind de spaima.
Jo pasi inapoi, cu un fior, straduindu-se sa-si pastreze calmul. De ce
numai ochii? se intreba. Cum reusise cineva sa se apropie atat de mult,
incat sa faca acele fotografii fara ca ea sa-si dea seama? Iar acum,
autorul ajunsese nu mai departe de usa ei din fata.
Activata de un nou val de panica, alerga in livind, controland
innebunita incuietorile. Inima ii batea intre coaste, cand se rezema cu
spatele de usa. Apoi, incepu furia.
Ticalosul. Voia s-o terorizeze. Voia s-o faca sa se ascunda in incaperile
acelea, sa tresara la cea mai mica umbra, sa se teama sa iasa, ca nu
cumva el sa fie afara, pandind-o. Ea, care niciodata nu cunoscuse frica,
ii facea perfect jocul.
Hoinarise de una singura prin orase straine, umblase pe strazi
insalubre si pustii, escaladase munti si-si croise drum prin jungla. Cu
camera in chip de pavaza, nu invrednicise nici cu-n gand frica. Iar
acum, din cauza catorva fotografii, i se inmuiau genunchii.
Recunoscu faptul ca teama se acumulase. Crescuse, tot mai intensa,
de-a lungul saptamanilor, pas cu pas. O facea sa se simta neajutorata,
expusa, brutal de singura.
Jo se desprinse de usa. Nu putea si nu voia sa traiasca astfel. Avea s-o
ignore, s-o dea deoparte. S-o ingroape adanc. Dumnezeu ii era martor,
cat talent avea sa inabuse traumele, mari si mici. Nu era decat inca
una si atat.
Avea sa-si bea cafeaua si sa se apuce de lucru.
Pe la ora 8 strabatuse cercul complet – lunecand prin oboseala,
7
arcuindu-se prin energie nervoasa, prin calm creator, apoi din nou prin
oboseala.
Nu putea lucra mecanic, nici macar la cele mai simple aspecte ale
procesului din camera obscura. Insista sa acorde deplina atentie
fiecarei etape. Pt. a o face, trebuia sa se calmeze, sa lepede atat furia,
cat si spaima. La prima ceasca de cafea, se convinsese ca stia motivul
de la baza fotografiilor primite. Cineva ii admira opera si incerca sa-i
atraga atentia, sa-i obtina influenta in sprijinul propriilor sale lucrari.
Avea sens.
Ocazional, tinea conferinte sau organiza ateliere de lucru. In plus,
avusese 3 expozitii importante in ultimii 3 ani. Nu era deloc dificil sau
iesit din comun ca o persoana sa o fi fotografiat – de mai multe ori,
chiar.
Cu siguranta, putea fi o explicatie.
Pe autor il apucase creativitatea, atata tot. Marise zona ochilor, o
taiase si-i trimitea fotografiile in serie. Desi pareau sa fi fost copiate
recent, nu avea de unde sti cand sau unde fusesera imortalizate.
Negativele puteau fi vechi de 1 an. Sau de 2. Sau de 5.
Cu siguranta, ii captasera atentia, dar exagerase, le luase la un nivel
prea personal.
In ultimii ani, primise mostre de la admiratori de-ai ei. De obicei, erau
insotite de cate o scrisoare, laudandu-i propriile lucrari inainte ca
expeditorul sa-i ceara sfatul sau ajutorul, ori, in cateva cazuri, sa-i
propuna colaborarea la un proiect.
Succesul de care se bucura pe plan profesional era inca relativ recent.
Nu se obisnuise cu presiunile care insoteau reusita comerciala, nici cu
asteptarile din partea ei, ce puteau deveni impovaratoare.
Si, recunoscu Jo, in timp ce-si ignora stomacul nelinistit si sorbea din
cafeaua complet racita, nu facea fata acestui succes atat de bine pe
cat ar fi putut.
S-ar fi descurcat mai bine , isi spuse ea, rasucindu-si capul care o
durea pe umerii crispati, daca toti ar fi lasat-o in pace sa faca doar
ceea ce stia cel mai bine.
Copiile terminate atarnau la uscat in partea pt. lucrari cu lichide a
camerei obscure. Negativele din ultima serie fusesera developate si,
stand asezata pe un taburet la masa de lucru, Jo puse o foaie de
contact pe planseta luminoasa, dupa care incepu sa le studieze prin
lupa, cadru cu cadru.
Un moment, simti un junghi de panica si disperare. Toate fotografiile
erau unsharff, neclare. Fir-ar al dracului sa fie, cum era posibil? Asa
iesise tot filmul? Isi schimba pozitia, clipi din ochi si vazu imaginea
marita a dunelor inalte si a firelor de ovaz limpezindu-se.
Cu un sunet aflat undeva intre mormait si ras, se trase inapoi, rulandusi
umerii incordati.
- Nu pozele sunt cetoase si unsharff, idioato, bombani ea cu voce tare.
Tu esti.
