Viewing Single Post
AnnaE
#0

Sanctuarul de Nora Roberts

 

PARTEA INTAI

 

Cand batut de vremuri ma inapoiez …

Trupul meu, un sac de oase; frant pe dinauntru …

JOHN DONNE

 

CAPITOLUL 1

Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii,

o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si

mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta

asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii

si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari,

unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa.

La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii

frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se

impreunau in umbre, in secret.

Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste

ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun

venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca,

avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era

al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate –

ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se

inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu

deschidea enorma usa din fata in calea ei.

Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub

picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale.

Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea

tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte.

In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai

puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice

ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i

inima.

Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce

locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou

pamantul, la cea mai mica toana.

Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din

copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica

precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul

plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii.

Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa.

Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul

2

mare de alama care lucea ca o comoara pierduta.

Usa era incuiata.

 Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon.

Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-I bata in

piept. Am venit acasa. M-am intors.

Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia

dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva

decat intuneric.

Si o cuprinse frica.

O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se

revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia

clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor

parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand

cu pumnii.

Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa.

Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se

duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata

niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna

deschisa musafirilor.

Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu

ramurile pline de muschi.

Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin

intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise,

urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimbate ale

palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se

afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe

malurile alunecoase se leganau innebunite.

Si atunci se vazu pe ea insasi , stand singura, plangand, pe malul

celalalt.

Si stiu ca era moarta.

Jo se chinui sa se trezeasca din vis, aproape simtindu-i marginile

taioase cum ii zgariau pielea, in timp ce se tara spre iesirea din tunelul

somnului. Picioarele ii ardeau, iar fata ii era uda de sudoare si de

lacrimi. Cu o mana tremuratoare, bajbai dupa lampa de pe noptiera,

rasturnand pe jos o carte si o scrumiera plina, in graba de a se smulge

din intuneric.

Cand se aprinse lumina, isi stranse genunchii la piept, cuprinzandu-si-i

cu bratele, si incepu sa se legene pentru a se calma.

Nu fusese decat un vis, isi spuse ea. Un simplu cosmar.

Era acasa, in patul ei, in apartament, la kilometri intregi de insula unde

se inalta Sanctuarul. O femeie in toata firea , de 27 de ani, nu putea sa

se sperie de un vis aiurit.

Dar inca mai tremura cand intinse mana dupa o tigara. Trebui sa

incerce de 3 ori pana reusi sa aprinda un chibrit.

Trei si un sfert, observa ea la ceasul de pe noptiera. Devenea un

obicei. Nimic nu era mai rau decat nevricalele de la 3 dimineata. Isi

3

arunca picioarele peste marginea patului si se apleca sa ridice

scrumiera rasturnata. Isi spuse ca avea sa curete mizeria maine

dimineata. Si ramase asezata astfel, cu tricoul prea larg adunat peste

coapse, impunandu-si sa-si vina in fire.

Nu stia de ce visele o aduceau inapoi pe insula Dorintei Pierdute, spre

casa de unde scapase la 18 ani. Dar Jo banuia ca restul simbolisticii

onirice ar fi putut sa fie interpretat de orice stundent in anul 1 la

psihologie. Casa era incuiata fiindca se indoia ca ar fi primit-o cineva

cu bratele deschise sau cu bucurie, daca se intorcea acasa.

In ultima vreme, se gandise intrucatva, intrebandu-se daca nu cumva

uitase drumul de inapoiere.

Si se apropia de varsta mamei sale cand parasise insula. Disparuta,

abandonandu-si sotul si cei 3 copiii, fara o singura privire in urma.

Oare Anabelle visa vreodata ca se intorcea acasa? se intreba Jo. Visa si

ea ca o astepta o usa incuiata?

Nu vroia sa se gandeasca la asta, nu vroia sa si-o aminteasca pe

femeia care-i fransese inima cu 20 de ani in urma. Jo isi reaminti ca

deja ar fi trebuit sa depaseasca asemenea lucruri. Traise fara mama ei,

fara Sanctuar si fara familie. Ba chiar prosperase – cel putin, pe plan

profesional.

Scuturand absenta scrumul tigarii, privi prin dormitor. Si-l tinea aranjat

simplu, practic. Desi calatorea in lung si-n lat, avea foarte putine

amintiri. Cu exceptia fotografiilor. Decupase si inramase imaginile albnegru,

alegandu-le pe acelea dintre lucrarile ei pe care le gasea cele

mai odihnitoare, pentru a decora peretii camerei unde dormea.

Ici, o banca goala in parc, numai curbe fluide din fier forjat. Colo, o

salcie singuratica lasandu-si frunzele dantelate spre un mic iaz de

sticla. O gradina luminata de luna era un studiu in umbre, texturi si

forme contrastante. Plaja pustie cu soarele tocmai aparand la orizont

ispitea privitorul sa paseasca in fotografie si sa simta nisipul aspru sub

picioare.

Afisase acea fotografie marina doar cu o saptamana in urma, dupa ce

revenise dintr-o deplasare pe Outer Banks, in North Carolina. Poate ca

acesta era unul dintre motivele pt. care incepuse sa se gandeasca

acasa, hotari Jo. Fusese foarte aproape. Ar mai fi putut merge inca

foarte putin spre sud, In Georgia, luand bacul de pe continent pe

insula.

Nu existau drumuri spre Desire, nici un pod netraversand stramtoarea.

Dar nu se dusese spre sud. Isi terminase misiunea si revenise la

Charlotte, sa se ingroape in munca.

Si in cosmaruri.

Strivi tigara si se ridica. Stia ca n-avea sa adoarma, asa ca isi trase un

pantalon de trening. Urma sa lucreze putin in camera obscura, sa-si

mai alunge gandurile din minte.

Probabil afacerea cu albumul o nelinistea, conchise ea, iesind din

dormitor. Era un pas gigantic in cariera ei. Desi stia ca opera ei era de

4

valoare, oferta unei edituri importante de a-i publica in volum o

colectie de fotografii fusese neasteptata si fascinanta.

“Studii despre natura” , de Jo Ellen Hathaway, isi zise, in timp ce cotea

in mica bucatarie ca o cambuza pt. a-si face cafeaua. Nu, suna ca un

proiect didactic. “Crampeie de viata”? Prea pompos.

Zambi putin, impingandu-si inapoi parul roscat-fumuriu si cascand.

Avea sa faca doar fotografiile, lasand alegerea titlului in seama

expertilor.

In fond, stia cand sa stea in banca ei, si cand sa insiste. Toata viata

facuse cand una, cand alta. Poate avea sa trimita un exemplar din

album acasa. Ce parere ar fi avut familia ei? Oare aveau sa-l lase pe

una dintre mesele pt. cafea, unde un oaspete ramas peste noapte sa-l

rasfoiasca, intrebandu-se daca Jo Ellen Hathaway era inrudita cumva

cu familia Hathaway care tinea Hanul Sanctuarului?

Oare tatal ei avea sa-l deschida macar, ca sa vada ce invatase sa faca?

Sau avea sa ridice din umeri, lasandu-l neatins si iesind sa se plimbe

pe insula lui, insula lui Anabelle?

Se indoia ca fiica lui cea mai mare l-ar fi interesat cu ceva. Si era o

neghiobie ca acelei fiice sa-i pese.

Jo izgoni gandul cu o ridicare din umeri, luand o cana albastra, simpla,

dintr-un carlig. In timp ce astepta sa fiarba cafeaua, se rezema de

tejghea , privind afara pe ferestruica.

Conchise ca existau unele avantaje in a sta treaza la ora 3 dimineata.

Nu suna telefonul. Nimeni n-o cauta, nu-i trimitea faxuri, nu astepta

ceva de la ea. Timp de cateva ore, nu trebuia sa fie nimeni, nici sa faca

vreun lucru. Daca avea nervi si dureri de cap, numai ea isi cunostea

slabiciunea.

Sub fereastra bucatariei, strazile erau intunecate si pustii, ude de

ploaia sfarsitului de iarna. Un felinar raspandea un mic cerc de lumina

– lumina singuratica, medita Jo. Nu exista nimeni care sa se desfete in

ea. Cat de misterioasa era singuratatea. Cate posibilitati fara capat.

O atragea, asa cum faceau adeseori asemenea imagini, si se pomeni

abandonand aroma cafelei, luandu-si aparatul Nikon si iesind desculta

in noaptea friguroasa pt. a fotografia strada pustie.

O linistea ca nimic altceva. Cu o camera in mana si o imagine in minte,

putea uita de toate celelalte. Picioarele ei lungi plescaiau prin

baltoacele reci, in timp ce incerca diverse unghiuri. Cu o nervozitate

absenta, isi arunca parul din fata. Nu i-ar fi cazut in ochi, daca-l tundea.

Dar nu avusese timp, asa ca i se revarsa bogat in valuri ondulate,

facand-o sa-si doreasca o panglica elastica.

Facu aproape o duzina de fotografii, inainte de a fi multumita. Cand se

intoarse, privirea ii fu atrasa in sus. Lasase luminile aprinse, reflecta

ea. Nici macar nu-si daduse seama ca aprisese atatea lampi, in drumul

din dormitor spre bucatarie.

Traversa strada si regla din nou aparatul. Calculand, se lasa pe vine si

lua un instantaneu in contraplonge, cu ferestrele luminate ale cladirii

5

intunecoase. “Cuibul insomniacului” , hotari ea. Apoi, cu un mic hohot

de ras care reverbera destul de lugubru pt. a o face sa se infioare,

cobori din nou camera.

Dumnezeule, poate ca-si pierdea mintile. Oare o femeie intreaga la cap

statea treaza la ora 3 dimineata, imbracata doar pe jumatate si

dardaind, in timp ce-si fotografia propriile ferestre?

Isi apasa degetele peste ochi, dorindu-si mai mult ca orice singurul

lucru care intotdeauna paruse sa fuga de ea. Normalitatea.

“Ca sa fii normala, ai nevoie de somn”, isi spuse ea. Nu mai dormise o

noapte intreaga de peste o luna. “Ai nevoie de mese regulate”.

Pierduse aproape 5 kg in ultimele saptamani, privind cum silueta ei

prelunga si zvelta devenea tot mai slabanoaga. “Ai nevoie de liniste

sufleteasca”. Nu-si amintea sa si-o fi revendicat vreodata. Prieteni? Cu

siguranta, avea prieteni, dar nici unul atat de apropiat , incat s-o

viziteze in toiul noptii pt. a o consola.

Familia. Ei bine, avea si un fel de familie. Un frate si o sora ale caror

vieti nu mai mergeau in pas cu a ei. Un tata care era aproape un

strain. O mama pe care n-o mai vazuse sau auzise de 20 de ani.

“Nu din vina mea”, isi reaminti Jo, pornind inapoi de-a lungul strazii.

Anabelle era vinovata. Toate se schimbasera cand Anabelle fugise de

la Sanctuar, lasandu-si in urma familia zdrobita si naucita. Problema,

dupa cum vedea Jo lucrurile, era ca toti ceilalti nu reusisera sa treaca

peste incident. Numai ea.

Nu ramasese pe insula sa pazeasca fiecare fir de nisip, asa cum facea

tatal ei. Nu-si dedicase viata alergand pt. Sanctuar si ingrijindu-l, ca

fratele ei, Brian. Si nu evadase in fantezii nebunesti, cum facuse Lexy,

sora ei.

In schimb, studiase, lucrase si-si faurise o viata proprie. Daca acum era

putin cam zguduita, se intamplase numai fiindca exagerase, lasand

presiunile sa-si faca efectul asupra ei. Era putin cam extenuata , atata

tot. Avea sa-si adauge in regim cateva vitamine si sa-si refaca forma.

Era posibil chiar sa-si ia o vacanta, medita Jo in timp ce-si scotea cheile

din buzunar. Trecusera 3 ani, nu, 4 – de cand nu mai calatorise nicaieri

fara o insarcinare anume. Eventual in Mexic sau in Indiile de Vest.

Undeva unde ritmul vietii era lent, iar soarele fierbinte. Sa incetineasca

si sa-si limpezeasca mintile. Era calea cea mai buna de a trece peste

acest mic impas din viata ei.

Cand reveni in apartament, lovi cu piciorul un mic plic de manila,

patrat, care zacea pe jos. Un moment statu locului, cu o mana pe usa

si camera foto in cealalta, privindu-l.

Fusese acolo la plecare? In primul rand, de ce se afla in acel loc?

Primul sosise in urma cu o luna si o asteptase la un loc cu restul

corespondentei, avand numele ei imprimat cu grija pe el.

Mainile incepura sa-i tremure din nou, cand isi impuse sa inchida usa si

s-o incuie. Respiratia i se precipita , dar se apleca si il ridica. Cu grija,

puse camera deoparte, apoi dezlipi plicul.

6

Cand scutura continutul, singurul sunet pe care-l scoase fu un geamat

prelung si gros. Fotografia era lucrata profesionist, cu marginile taiate

perfect. La fel cum fusesera si primele 3. Ochii unei femei, migdalati,

cu pleoape grele, gene dese si sprancene delicat arcuite. Jo stia ca

erau albastri, de un albastru intens, fiindca erau proprii ei ochi. Se

citea ei o groaza nuda.

Cand fusese facuta? Cum si de ce? Isi apasa o mana peste gura,

privind fix fotografia, stiind ca ochii ei reflectau perfect imaginea.

Teroarea o cuprinse, facand-o s-o ia la goana prin apartament, pana

intr-un al doilea dormitor, mic, pe care il transformase in camera

obscura. Trase innebunita un sertar, cotrobai prin el si gasi plicurile pe

care le indesase acolo. In fiecare se gasea cate o alta fotografie albnegru,

taiata de dimensiunile 5x15 cm.

Inima ii bubuia in urechi, cand alinie fotografiile in sir. In prima ochii

erau inchisi, ca si cum ar fi fost fotografiata in somn. Celelalte

urmareau procesul de trezire. Genele abia ridicate, dezvaluind doar o

mica parte din iris. In cea de-a 3 a , ochii erau deschisi, dar lipsiti de

privire, incetosati doar de nedumerire.

O deranjasera, da, o nelinistisera, cu siguranta, cand le gasise puse la

cutia postala. Dar n-o speriasera.

Iar acum, ultima imagine se focaliza asupra ochilor ei, perfect lucizi si

stralucind de spaima.

Jo pasi inapoi, cu un fior, straduindu-se sa-si pastreze calmul. De ce

numai ochii? se intreba. Cum reusise cineva sa se apropie atat de mult,

incat sa faca acele fotografii fara ca ea sa-si dea seama? Iar acum,

autorul ajunsese nu mai departe de usa ei din fata.

Activata de un nou val de panica, alerga in livind, controland

innebunita incuietorile. Inima ii batea intre coaste, cand se rezema cu

spatele de usa. Apoi, incepu furia.

Ticalosul. Voia s-o terorizeze. Voia s-o faca sa se ascunda in incaperile

acelea, sa tresara la cea mai mica umbra, sa se teama sa iasa, ca nu

cumva el sa fie afara, pandind-o. Ea, care niciodata nu cunoscuse frica,

ii facea perfect jocul.

Hoinarise de una singura prin orase straine, umblase pe strazi

insalubre si pustii, escaladase munti si-si croise drum prin jungla. Cu

camera in chip de pavaza, nu invrednicise nici cu-n gand frica. Iar

acum, din cauza catorva fotografii, i se inmuiau genunchii.

Recunoscu faptul ca teama se acumulase. Crescuse, tot mai intensa,

de-a lungul saptamanilor, pas cu pas. O facea sa se simta neajutorata,

expusa, brutal de singura.

Jo se desprinse de usa. Nu putea si nu voia sa traiasca astfel. Avea s-o

ignore, s-o dea deoparte. S-o ingroape adanc. Dumnezeu ii era martor,

cat talent avea sa inabuse traumele, mari si mici. Nu era decat inca

una si atat.

Avea sa-si bea cafeaua si sa se apuce de lucru.

Pe la ora 8 strabatuse cercul complet – lunecand prin oboseala,

7

arcuindu-se prin energie nervoasa, prin calm creator, apoi din nou prin

oboseala.

Nu putea lucra mecanic, nici macar la cele mai simple aspecte ale

procesului din camera obscura. Insista sa acorde deplina atentie

fiecarei etape. Pt. a o face, trebuia sa se calmeze, sa lepede atat furia,

cat si spaima. La prima ceasca de cafea, se convinsese ca stia motivul

de la baza fotografiilor primite. Cineva ii admira opera si incerca sa-i

atraga atentia, sa-i obtina influenta in sprijinul propriilor sale lucrari.

Avea sens.

Ocazional, tinea conferinte sau organiza ateliere de lucru. In plus,

avusese 3 expozitii importante in ultimii 3 ani. Nu era deloc dificil sau

iesit din comun ca o persoana sa o fi fotografiat – de mai multe ori,

chiar.

Cu siguranta, putea fi o explicatie.

Pe autor il apucase creativitatea, atata tot. Marise zona ochilor, o

taiase si-i trimitea fotografiile in serie. Desi pareau sa fi fost copiate

recent, nu avea de unde sti cand sau unde fusesera imortalizate.

Negativele puteau fi vechi de 1 an. Sau de 2. Sau de 5.

Cu siguranta, ii captasera atentia, dar exagerase, le luase la un nivel

prea personal.

In ultimii ani, primise mostre de la admiratori de-ai ei. De obicei, erau

insotite de cate o scrisoare, laudandu-i propriile lucrari inainte ca

expeditorul sa-i ceara sfatul sau ajutorul, ori, in cateva cazuri, sa-i

propuna colaborarea la un proiect.

Succesul de care se bucura pe plan profesional era inca relativ recent.

Nu se obisnuise cu presiunile care insoteau reusita comerciala, nici cu

asteptarile din partea ei, ce puteau deveni impovaratoare.

Si, recunoscu Jo, in timp ce-si ignora stomacul nelinistit si sorbea din

cafeaua complet racita, nu facea fata acestui succes atat de bine pe

cat ar fi putut.

S-ar fi descurcat mai bine , isi spuse ea, rasucindu-si capul care o

durea pe umerii crispati, daca toti ar fi lasat-o in pace sa faca doar

ceea ce stia cel mai bine.

Copiile terminate atarnau la uscat in partea pt. lucrari cu lichide a

camerei obscure. Negativele din ultima serie fusesera developate si,

stand asezata pe un taburet la masa de lucru, Jo puse o foaie de

contact pe planseta luminoasa, dupa care incepu sa le studieze prin

lupa, cadru cu cadru.

Un moment, simti un junghi de panica si disperare. Toate fotografiile

erau unsharff, neclare. Fir-ar al dracului sa fie, cum era posibil? Asa

iesise tot filmul? Isi schimba pozitia, clipi din ochi si vazu imaginea

marita a dunelor inalte si a firelor de ovaz limpezindu-se.

Cu un sunet aflat undeva intre mormait si ras, se trase inapoi, rulandusi

umerii incordati.

- Nu pozele sunt cetoase si unsharff, idioato, bombani ea cu voce tare.

Tu esti.

Attachments
Sanctuarul de Nora Roberts.doc 1.09 Mb . 502 Views