AnnaE
#0

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie:

Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923.

Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi.

Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat.

Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe.

Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi.

Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat).

Viziune despre lume:

Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei.

Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi.

Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular.

Compoziţia textului poetic:

          Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut.

Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor.

Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului.

A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric).

Relatii de opoziţie şi de simetrie:

Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă).

Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire.

Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit.

Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo.

Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului.

Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia:

Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut.

Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”.

Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”.

În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…”

Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului.

Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină.

Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist.

Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe.

Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună).

Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent.

Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi).

Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural.

Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul.

Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei.

Exprimarea unei opinii argumentate:

Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural.

Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.

 

AnnaE
#1

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Date despre autor si opera.

Poetul roman Ion Pillat s-a nascut pe 31 martie 1891 la Bucuresti. In 1905 absolva cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucuresti, si continua studiile la Sorbona (1910). Obtine licenta in litere in anul 1913 si in drept in 1914.

 

Ion Pillat a debutat publicistic in anul 1911, in revista „Convorbiri literare” cu poeziile „Pictor ignotus”, „Cantec nocturn”, „Ruga budista”, si editorial in 1912 cu volumul „Visari pagane”.

Publica volumul „Eternitati de-o clipa” in anul 1914, volum urmat de „Amagiri” (1917), „Gradina dintre ziduri” (1919).

Opera:
Versuri: “Visări păgâne”, “Eternităţi de-o clipă”, “Iubita de zăpădă” (poeme în proză), “Amăgiri”, “Grădina între ziduri”, “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Pasărea de lut”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut”, “Balcic”, “Umbra timpului”, “Împlinire”, “Poezii”, “Cumpăna pierdută”.

Proză: “Eseuri”, “Poezia lui Panait Cerna”, “Portrete lirice”, “Mărturisiri”, “Tradiţie şi literatură”.

Teatru: “Dinu Păturică”, “Tinereţe fără bătrâneţe”.

Antologii: “Antologia toamnei”, “Antologia poeţilor de azi”, “Cântece din popor”, “Cartea dorului”.

Apariție.

Volumul de versuri cel mai apreciat de critica literară este “Pe Argeș în sus”, apărut in 1923. El cuprinde ciclurile “Florica”, “Trecutul viu” și “Bătrânii”.
Creionate într-o notă tradiționalisă,poemele acestui volum au fost încadrate de critica literară speciei “pastel psihologic” și are la bază ideea recuperării unui timp sufletesc,acela al rememorării. De altfel, insuși Ion Pillat afirma:”In special în ceea ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor,experiențelor și influențelor din copilărie și chiar din adolescență îmi pare capital”.

Prin artă,poetul reconstituie timpul pierdut,timp mitic al începuturilor,al copilariei,care inglodeaza fărâme din spiritualitatea originară a românilor. Pillat reînvie trecutul,descriind peisaje sufletești,care i-au rămas vii în memorie:”dealurile toamnei”, “viile de aur”,”nucii bogati in umbra”, “pridvorul strabun”,”casa amintirii”. In acest decor afectiv, poetul plaseaza portretizarea unor fiinte dragi:bunicul(“Odaia bunicului”),bunica(:Ochelarii bunicii”),parintii(“Odihna tatii”).

Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt timpul,spatiul natal si reinvierea trecului; ele sunt prezente si in poezia sa capodopera,”Aci sosi pe vremuri”,care face parte din volumul de versuri “Pe Arges in sus”.

Tema.
“Aci sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire; in esenta ea reprezinta o meditatie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu perisabilitatea ramane amintirea, care poate invia miraculos orice moment,persoana sau loc drag,care apartin trecutului.

Semnificatia titlului

Titlul este o sintagma in cadrul careia se remarca forma popularaa adverbului de loc “aci”(fixarea spatiului), verbul la timpul perfect simplu de provenienta popular-regionala “sosi” si locutiunea adverbiala de timp “pe vremuri”. El dezvaluie faptul ca locurile natale reprezinta spatiul “eternei reintoarceri”, generator de nostalgie, dar si de bucurie a spiritului.

Structura si semnificatii

Poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers liber cu rol de concluzie si poate fi structurata in patru secvente lirice; prezentarea succinta a locurilor natale reconstituite de memoria afectiva(primele trei distihuri),recompunerea,prin intermediul imaginatiei, a povestii de iubire dintre bunicul si bunica(urmatoarele sapte distihuri), meditatia asupra trecerii timpului(urmatoarele doua unitati strofice),povestea de iubire dintre doi tineri, prezentata in analogie cu cea anterioara(ultimele distihuri si versuri concluzie).

Prima secventa lirica.

Imaginea artistica centrata pe prima secventa lirica este metafora “casa amintirii”. “Obloanele”,”pridvorul”.”hornul”, reprezinta punctele de referinta fundamentale, intr-o geografie a imaginarului impletit cu aducerea-aminte;trecerea implacabila a timpului este sugerata de versul:”Paienjenii zabrelira si poarta si zavor”. Este astfel descrisa, cu nostalgie, vremea indepartata a copilariei, proiectata in mit. Semnele parasirii sunt evidente, caci “hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru si a poterilor, a bunicului si a bunicii.

A doua secventa lirica

In cadrul acesta patriarhal al satului romanesc, eul liric imagineaza romantica intalnire a bunicilor. Calyopi, portretizeaza succint(“Sări subțire – o fată în largă criolină”),soseste cu “berlina”(trasura) prin “lanuri de secara”. Distinctia temporala trecut indepartat-prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp:”atunci” si “azi”.
Bunicul intruchipeaza tanarul indragostit care-si asteapta iubita “nerabdator”;el creeaza o atmosfera romantica,recitandu-i fetei versuri scrise de ALphonse de Lamartine (poezia “Le lac”) si de Ion Heliade Radulescu (poemul “Sburatorul”). Cadrul natural este propice momentului unic al intalnirii dintre cei doi:”luna”,”campia ca un lac”(comparatie), “berze”(“ca umbre berze cad”- comparatie si inversiune).

Atmosfera creata aminteste de frumusetea povestilor de iubire din “basme”, mai ales ca iubita imprumuta parca atributele unei zane;ea are “ochi de peruzea”(piatra semipretioasa de culoare albastra sau verzuie),epitet care simbolizeaza farmecul,gingasia,unicitatea tinerei.
Trecerea timpului ramane insa implacabila si este redata printr-o imagine auditiva “deaprte,un clopot a sunat”,vestind un eveniment deosebit:”de nunta sau de maorte”. “Turnul vechi din sat” este un element al permanentei, in antiteza cu perisabilitatea omului. Conjuntia adversativa “dar” semnaleaza opozitia temporala: cu toate ca timpul e neiertator, cei doi indragostiti traiesc “clipa” unica a tineretii pe care si-o inchipuie ca fiind vesnica. Sentimentul iubirii este capabil sa proiecteze fiinta umana in eternitate. Cu toate acestea timpul nu poate sta in loc, iar semnele lui devin evidente;viitorul celor doi aduce cu sine o realitate trista, dar fireasca(“De mult e mort bunicul,bunica e batrana…”),anticipata de verbul din finalul primei secvente lirice:”In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.

 

A treia secventa lirica

Liantul dintre cele doua povesti de iubire este o meditatie succinta asupra trecerii timpului (“Ce straniu lucru:vremea!”). Exclamatia retorica este cheia descifrarii poeziei,care se bazeaza,in esenta,pe tema timpului. “Portretele” sunt singurele capabile sa eternizeze clipa;omul este supus schimbarii si retraieste,cu nostalgie,prin intermediul amintirilor,clipele de gratie ale trecutului:”Te vezi aievea numai in stersele portrete/Te recunosti in ele,dar nu si-n fata ta,/Caci trupul tau te uita,dar tu nu-l poti uita…”

A patra secventa lirica

Momentul unic al dragostei juvenile se perpetueaza din generatie in generatie. Prin analogie cu frumoasele clipe traite de cei doi bunici,este prezentata povestea de iubire dintre doi reprezentanti ai unei alte generatii(nepotul si iubita sa).
Cadrul natural ramaen acelasi (lanul de secara),amurgul,noaptea,luna). Ritualul intalnirii dintre iubiti repeta,intr-un alt timp,succesiunea evenimentelor demult apuse. Analogia dintre ele este marcata,din nou, de antiteza la nivelul adverbial:”ieri”,”acuma”. Reluarea ritualului dragostei de fiecare generatie exprima continuitatea,permanenta,evidente la nivel textual:”ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu”,”Pe urmele berlinei trasura ta statu”, “Acelasi drum te-aduse…”, “Ca dansa tragi in dreptul pridvorului…”,”Subtre calci nisipul pe care ea sari”.

Iubitul foloseste pentru crearea atmosferei romantice,aceeasi strategie ca si bunicul sau:recita versuri scrise de poetii prezentului sau,Francis Jammes si Horia Furtuna,imbinand romantismul cu noul curent literar, simbolismul. La fel ca bunica,cea care “asculta tacuta”,savurand din plin momentul de fericire,iubita “cu ochi de amestis”(varietate violeta de cuart),asculta “pe ganduri”.dorindu-si,la randul ei eternizarea clipei.

Trecerea timpului este marcata,din nou,de sunetul clopotului(imagine auditiva), “acelasi clopot poate”, “din turnul vechi din sat”,semn ca existenta terestra est e o “mare trecere” catre un inevitabil final. Clopotul este mesagerul unei schimbari:degradarea trupului si inaltarea spirituala care culmineaza cu integrarea in vesnicie.

Versul-concluzie,reia un altul,apartinand secventei dedicate povestii de iubire dintre bunici,accentuand ideea ca evenimentele esentiale din viata omului se perpetueaza la infinit,ca timpul duce mereu schimbarea:”De nunta sau de moarte,in turnul vechi din sat”.

Poezia este ampla si evolueaza de la obiectiv catre planul subiectiv marcat in ultima secventa lirica de prezenta persoanei intai (“m-“,”eram naiv”, “am soptit”, “am spus”); de fapt creatorul apeleaza la lirica mastilor, alternand persoanele intai,a doua si a treia(“Ea-l asculta”, “sedeau”,”vii”, “tragi”, “calci”)

Concluzie:

Poezia “Aci sosi pe vremuri” este o poezie incadrata in curentul literar traditionalism,glorificand in cadrul prielnic al satului patriarhal romanesc.