Roman realist obiectiv interbelic balzacian Enigma Otiliei de G Calinescu
Contextul apariţiei; încadrarea operei într-un curent literar, într-o epocă, într-o tipologie a romanului:
În galeria romancierilor din epoca interbelică se înscrie şi G. Călinescu, renumit critic şi istoric literar, care respinge romanul subiectiv, de tip proustian, promovat de Camil Petrescu, fiind adeptul romanului realist-clasic, obiectiv, scris în manieră balzaciană (modelul său preferat fiind scriitorul francez Honore de Balzac), ilustrat în anul 1938, cu “Enigma Otiliei”, despre care Nicolae Manolescu afirmă că “este un roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic”.
“Enigma Otiliei”este un roman realist prin: observaţia atentă a vieţii sociale, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul pentru detaliu, descrierea Bucureştiului de dinaintea Primului Război Mondial, naraţiunea la persoana a III-a, narator omniscient, tematică, structura închisă.
Roman citadin, frescă a burgheziei bucureştene, a unei societăţi de tip capitalist, degradată moral, în care doar banul are valoare, opera lui G. Călinescu propune coordonatele tematice ale realismului balzacian: familia, căsătoria, parvenirea, eşecul erotic, motivul moştenirii şi al paternitaţii.Totuşi autorul apelează şi la elemente ale modernităţii, depăşeşte modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic, polemic, ludic, parodic. În plus, caracterul de frescă este completat de caracterul de bildungsroman, deoarece imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea, maturizarea unui tânăr care vine în Capitală pentru a-şi face o carieră şi care are o experienţă erotică nefericită: Felix Sima.El şi Otilia Mărculescu sunt protagoniştii adolescenţi ai poveştii de iubire imposibil de împlinit.
Viziunea despre lume este precizată de G. Călinescu în lucrarea “Sensul clasicismului”, în care defineşte romanul ca “scriere de dimensiuni mari, bizuită pe fapte ca elemente de documentare a conştiinţei umane” şi afrmă că doar orientarea “spre o psihologie caracterologică şi spre o umanitate canonică” duce la adevărata creaţie de roman.
În concepţia lui G.Călinescu, romanul trebuie să fie epic, să dea impresia de viaţă, să fie autentic, obiectiv. El porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa imaginea societăţii româneşti din Bucureştiul primelor decenii ale secolului al XX-lea.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă în romanul “Enigma Otiliei” în temă, structura simetrică, circulară, secvenţele descriptive în tehnica balzaciană, preocuparea pentru aspectele morale, tipologii, modalităţi de caracterizare a personajelor, descrierea spaţiului citadin, mediul familial, problematica îmbogăţirii.
Perspectiva narativă: evenimentele sunt relatate în roman la persoana a treia; naratorul este omniscient, omniprezent, ştie tot despre acţiune şi personaje, se comportă ca un regizor care controlează evoluţia acestora. Viziunea “dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, neimplicat în faptele prezentate.
Totuşi naratorul nu este absent, se află în postura unui estet, spectator şi comentator al comediei umane şi comunică astfel cu instanţele narative. Naratorul se camuflează în spatele personajului-reflector, Felix Sima, prin intermediul căruia cititorul străbate străzile bucureştene, pătrunde în casa lui Giurgiuveanu, ia contact cu personajele. Unul dintre acestea, Otilia Mărculescu, nu este prezentată din perspectiva unică a naratorului. Portretul ei este realizat prin tehnici moderne: comportamentul şi reflectarea poliedrică, prin care eroina îşi dezvăluie mai multe faţete: firea enigmatică, capricioasă, serioasă, blazată, răsfăţată, fiind un personaj atipic.
Tema romanului este balzaciană (istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu), ca şi motivul paternităţii (cei doi tineri Felix şi Otilia sunt orfani) şi citadină, în spiritul modernismului lovinescian.
Iniţial, romanul se intitula “Părinţii Otiliei”, în ideea de a reflecta motivul balzacian al paternităţii. Titlul este schimbat pentru a atrage atenţia asupra misterului eroinei.
Structura operei:
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, fără titluri, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinele personajelor. Unul dintre planuri surprinde lupta clanului Tulea în scopul de a obţine averea lui Costache şi de a o înlătura pe Otilia, pupila acestuia, din rândul pretendenţilor la moştenire. Alt plan prezintă soarta lui Felix Sima, adolescentul orfan, care vine la tutorele său, acelaşi Costache, să locuiască şi să urmeze Medicina. El se îndrăgosteşte de Otilia, dar povestea lor de iubire este imposibilă. În plan secundar, este ilustrată viaţa citadină.
Secvenţele narative se succed prin înlănţuire, prin respectarea cronologiei faptelor. Unele secvenţe narative au caracter scenic (de exemplu, Capitolul I şi al XVIII-lea), prin folosirea dialogului ca mod de expunere preponderent, a monologului interior (care reflectă gândurile personajelor), prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei.
G. Călinescu realizează, în manieră balzaciană, ample descrieri ale spaţiilor exterioare şi interioare (strada, camere), ale vestimentaţiei, prin tehnica detaliului, pentru a da impresia unui univers autentic, pentru a caracteriza personajele în mod indirect.
Incipit şi final:
Incipitul romanului precizează coordonatele temporale: “într-o seară de la începutul lui iulie 1909” şi pe cele spaţiale, prin descrierea străzii Antim, din Bucureşti, a arhitecturii caselor, inclusiv a lui Costache Giurgiuveanu şi a interiorului casei lui. Bătrânul îl întâmpină pe Felix cu replica: “Nu-nu-nu stă nimeni aici”.
Finalul este închis pentru că aduce rezolvarea conflictului şi se prezintă sub forma unui epilog.
Romanul este construit simetric, circular, deoarece în final, acelaşi personaj, Felix străbate strada Antim, dar după zece ani, şi, ajuns în faţa casei avarului, îşi reaminteşte cuvintele: “Aici nu stă nimeni!”
Subiectul:
Expoziţiunea este realizată în manieră balzaciană, prin fixarea timpului şi spaţiului, prin descrierea minuţioasă a străzii Antim, a exterioarelor şi apoi a casei lui Giurgiuveanu, dinspre exterior spre interior, totul este văzut prin ochii lui Felix Sima, personaj-reflector.
De la descrierea caselor, se ajunge la prezentarea fizionomiei şi la gesturile locatarilor, prin tehnica focalizării, ca modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor.
Strada şi casa lui Giurgiuveanu sugerează contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust şi realitatea care înfăţişează incultura, zgârcenia, snobismul.
Acţiunea romanului începe cu venirea lui Felix Sima la Bucureşti, de la Iaşi , şi stabilirea lui în casa lui Costache, tutorele său, care o creşte pe Otilia, fiica sa vitregă, orfană.
Aglae, sora bătrânului, consideră că această fată este un pericol pentru familia ei în problema moştenirii. Felix, ajuns în casa unchiului său, o cunoaşte pe Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table, la care participă clanul Tulea, Aglae, în primul rând, dar şi un apropiat al gazdei, moşierul Leonida Pascalopol.
Prin intermediul lui Felix, se realizează observaţia atentă a personajelor: portretele fizice, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează trăsături de caracter. Sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie.
Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar Otilia se arată protectoare faţă de Felix, care se ataşează de ea.
Intriga se dezvoltă atât în planul moştenirii lui Costache, cât şi în planul maturizării tânărului Sima.
Lupta pentru averea lui Giurgiuveanu este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar nu asigură viitorul Otiliei, amână înfierea ei, deşi ţine la ea, de teamă să nu cheltuiască bani, de teama surorii sale, Aglae.
Tot ce face este să înceapă construirea unei case pentru Otilia, din materiale de la demolări. Dar efortul depus îi produce o criză de apoplexie, în timpul căreia rudele îi ocupă casa aşteptând să moară. Singurii care se îngrijesc de soarta lui sunt: Otilia, Felix, Pascalopol.
Moartea lui moş Costache este provocată de rivalul său, Stănică Raţiu, care îi găseşte banii sub saltea şi îi fură. Prin demersul său, arivistul Stănică susţine intriga romanului, urmărind să dea lovitura vieţii sale, până la rezolvarea în deznodământ.
Avariţia, lăcomia, parvenitismul sunt aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, în care sunt înfăţişate şi aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi.
Căsătoria face parte din preocupările mai multor personaje: Aurica, fata bătrână, este nefericită că nu-şi găseşte un partener; Titi, fratele ei, are o căsnicie eşuată, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia, în speranţa că va avea un cămin împlinit, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, apoi renunţă la fata Aglaei, după ce i-a furat banii lui Costache şi o ia de nevastă pe Georgeta.
Relaţia dintre soţi este afectată de forţa banului. Stănică o abandonează pe Olimpia din momentul în care aceasta nu mai înseamnă nimic pentru el din punct de vedere financiar.
Cuplul este afectat şi de personalitatea partenerilor: Aglae conduce cu autoritate şi lipsă de afecţiune un mariaj în care soţul, Simion, brodează, se crede Isus Hristos, îşi pierde minţile, fiind uitat, în cele din urmă, într-un ospiciu.
Însăşi relaţia dintre Pascalopol şi Otilia se destramă: moşierul mărturiseşte că i-a redat soţiei sale libertatea, iar ea şi-a găsit un alt partener, un conte argentinian.
Felix, decepţionat de reacţia Otiliei de a-l părăsi în favoarea rivalului său, Leonida, face carieră şi se căsătoreşte cu o femeie dintr-un cerc influent.
Motivul paternităţii străbate romanul evidenţiind în primul rând, soarta orfanilor Felix şi Otilia, aflaţi sub protecţia avarului Costache şi în al doilea rând, destinul copiilor Aglaei, pe care aceasta îi sufocă, îi copleşeşte cu grija şi dragostea ei, anulându-le şansa realizării în plan matrimonial.
Conflictului romanului, de tip exterior, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei, care pentru tânăr rămâne o imagine a eternului feminin, iar pentru moşier, o enigmă.
Construcţia personajelor:
G. Călinescu optează pentru tehnica balzaciană în caracterizarea personajelor sale.Caracterul clasic al avarului capătă în viziune realistă o dimensiune socială şi psihologică. Un alt tip uman, arivistul, este individualizat alături de avar, astfel că în roman ei apar într-o relaţie de rivalitate, de “vânător”, Stănică Raţiu, şi “vânat”, Costache Giurgiuveanu.
Şi alte tipologii se pot observa în capodopera călinesciană: Aglae- femeia rea, maliţioasă; Aurica- fata bătrână; Simion-senilul; Titi-retardatul; Otilia- cocheta, fata enigmatică; Felix-intelectualul în devenire; Pascalopol-aristocratul rafinat, manierat.
O trăsătură a esteticii moderne este ambiguitatea care se remarcă în construcţia unor personaje: Costache nu este un avar dezumanizat ca Hagi-Tudose; el ţine sincer la Otilia şi are încredere în prietenul său, Pascalopol. Moşierul o iubeşte pe Otilia, când patern, când viril, oferindu-i protecţia şi siguranţa pe care fata şi le doreşte. Felix nu este un ambiţios fără scrupule, ci un tânăr care iubeşte dezinteresat şi care îşi face o carieră ca medic.
O altă caracteristică a modernismului o constituie interesul pentru entităţi psihice deviante, pentru alienaţi şi senili. Simion Tulea intră în categoria estetică a grotescului, iar fiul său, Titi este copia sa fidelă.
În comportamentul, răutatea, acreala Aglaei se citeşte caracterul fiicei, Aurica, o oglindă a mamei. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.
În plus, se remarcă şi construcţia antitetică a unor personaje: Otilia-Aurica; Felix-Titi; Costache-Leonida.
Modalităţi de caracterizare a personajelor:
În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civică, biografia personajelor.
Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje, mediu.
Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, realizat cu tehnica balzaciană, prin evidenţierea portretului fizic (bătrân, mărunt, slab, neîngrijit ); a ţinutei sărăcăcioase, ponosite, jalnice, trădând avarul care nu cheltuieşte bani pentru îmbrăcămite şi încălţăminte; a aspectului exterior şi interior al casei sale învechite, care demonstrează că posesorul ei nu investeşte pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea ei.
Acest personaj, construit în antiteză cu Pascalopol, care este elegant, având drept duşman pe Stănică Raţiu, produce ilaritate şi este sursă de comic.
El are comportamentul unui avar: ascunde banii, deţine toate cheile casei, plăteşte reţeta cea mai ieftină, atunci când e bolnav, nu duce la bun sfârşit niciun proiect, nu face testament.
Din punct de vedere psihic, este dominat permanent de teamă, este suspicios, evaziv; vrea să trăiască izolat, în secret, pentru ca rudele sale să nu afle despre moştenire.
El îşi depăşeşte condiţia de avar prin faptul că o iubeşte pe Otilia, “fe-fetiţa” lui, de aceea se bucură de afecţiunea şi atenţia celor doi tineri.
Scena agoniei sale trezeşte sentimente de compasiune, fiind o sursă de tragic şi de comic.
Caracterizarea directă a acestui personaj reiese din portretul complex (fizic, moral, psihic), din felul cum este văzut de celelate personaje (prin procedeul oglinzilor): Otilia îl consideră “slab, ciudat”; Pascalopol îl socoteşte”om cam slab, dar bine intenţionat”, pentru Stănică este un “pezevenghi”; din autocaracterizarea făcută prin intermediul monologului, când îi poveşteşte lui Felix viaţa sa.
Caracterizarea indirectă rezultă din fapte, limbaj, comportamentul tipic al avarului, relaţiile cu alte personaje: afecţiune pentru tineri, prietenie pentru Pascalopol, antipatie faţă de rudele sale avide de bani, duşmănie faţă de Stanică.
Stănică Raţiu reprezintă tipul arivistului, de asemenea caracterizat în mod direct şi în mod indirect.
Din caracterizarea directă reiese că aparţine unei familii înstărite şi ramificate, că este orfan, că urmăreşte să pună mâna pe averea lui moş Costache, de aceea o alege pe Olimpia drept consoartă, dar temporar, deoarece, odată intrat în posesia banilor furaţi de la bătrânul avar, el o părăseşte pentru o altă femeie, Georgeta, intră în politică, dezvoltă afaceri.
Prin autocaracterizare, pozează în intelectualul învins şi lipsit de bani: “Sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am un leu”.
Prin caracterizarea indirectă, se remarcă portretul său moral şi psihic bine individualizat, având trăsăturile specifice unui arivist, care urmăreşte cu tenacitate un scop atins prin mijloace condamnabile: lipsit de bun simţ, de scrupule; inoportun, profitor, intrigant, iscoditor; cameleonic: cu Otilia e patetic, cu Simion e măgulitor, cu Aglae-respectuos, cu Pascalopol-umilit, cu moş Costache-persuasiv. El este un demagog, un “Caţavencu al ideii de paternitate”, atunci când moare Relişor, copilul lui şi al Olimpiei, pierdut din neglijenţa amândurora.
Vorbele îl caracterizează în mod evident, fiind adesea vulgar, trivial, în exprimare.
Comportamentul îi trădează caracterul ipocrit: averea o pretinde pentru “viitorul” Olimpiei şi al lui Relişor; luptă pentru a câştiga încrederea socrilor pe care îi măguleşte, îi răsfaţă cu vorbe prefăcute; este disperat când îi moare fiul şi “zguduit” când află de decesul lui Costache. Apogeul comportamentului său este ilustrat în scena agoniei bătrânului bolnav, din Capitolul al XVIII-lea, când Stănică îşi dovedeşte lipsa de maniere, de civilizaţie, caracterul infam, răscolind prin dulapuri şi sertare, servind cu mâncare şi băutură tot clanul Tulea, comportându-se ca la un priveghi, de parcă moşul ar fi murit.
Are opiniile sale referitoare la ceilalţi: Aglae e “scârboasă, viperă, mare cutră, o vrăjitoare”; Olimpia e “dobitoacă şi insensibilă”; Costache e “pezevenghi, şiret”.
Prin procedeul oglinzilor, el este văzut de alte personaje: Simion şi Giurgiuveanu îl consideră “pungaş”, Otilia recunoaşte că e “şiret”, în timp ce pentru autor el şi Olimpia sunt ”hiene avide de moşteniri”.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, eroina este prezentată prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj.
Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce oferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă, “admirabilă” pentru Felix; femeia capricioasă, “cu un temperament de artistă”, pentru Pascalopol; “o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae; “o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică.
În felul acesta, Otilia devine un personaj atipic în comparaţie cu alte personaje ale romanului.
Caracterul atipic al eroinei este conferit de aura de mister care o înconjoară, mai ales că ea se poartă diferit faţă de personajele cărţii. Astfel în relaţie cu familia Tulea adoptă o seriozitate rece, blazată, iar cu moş Costache, Felix şi Pascalopol este protectoare, răsfăţată, capricioasă, naivă.
Personalitate în formare, copil şi femeie, cu un comportament derutant, Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru Felix, care visează să o ia de soţie, sau pentru Pascalopol, cât şi pentru autor însuşi, după cum rezultă din mărturisirile sale.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază pianul, citeşte şi este indiferentă în privinţa averii tutorelui ei. Ea îi poartă de grijă lui Felix din momentul intrării în casa avarului şi îl va cuceri cu volubilitatea şi exuberanţa ei.
Otilia este tipul cochetei care consideră că femeia are un singur rost: să placă.
După mariajul cu Pascalopol, Felix o vede într-o fotografie şi Otilia este total schimbată, de nerecunoscut: “un aer de platitudine stingea totul”.
Modalităţile de caracterizare a personajului feminin, Otilia: mijloacele balzaciene introduc imaginea contradictorie a adolescentei prin descrierea camerei şi a portretului fizic.Interiorul dezvăluie preocupările artistice, naturaleţea, cochetăria, curiozitatea, atracţia spre nou, neliniştea, nerăbdarea, specifică tinereţii. Portretul fizic surpride vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o opun Auricăi, dar şi fragilitatea, vulnerabilitatea ei.
Un portret fizic este realizat din perspectiva lui Felix, prin caracterizare directă: “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle”.
Prin autocaracterizare, personajul îşi dezvăluie propria personalitate: “Sunt foarte capricioasă…Eu am temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
În roman, personajele masculine, cu excepţia lui Costache, văd în Otilia promisiunea erotică: directă-Felix; mascată-Pascalopol; senzuală-Stănică; sexuală-Titi. Pentru personajele feminine, Aglae şi Aurica, Otilia este o femeie frivolă, fără preocupări gospodăreşti, care nu prezintă siguranţă în căsnicie. Weissmann intuieşte caracterul Otiliei în raport cu Felix: fata îl iubeşte, dar nu poate sta în calea realizării sale profesionale şi atunci îl părăseşte pentru Pascalopol.
În opinia mea, Otilia reprezintă eternul feminin. Deşi are o personalitate în formare şi un comportament derutant pentru bărbaţii din jurul său, ea este singurul personaj feminin rafinat din roman. Prin această eroină, G. Călinescu îşi exprimă propria concepţie despre condiţia femeii în contextul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.