P R O L O G
Ce spaimă i-a fost!
Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, de nopţi cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui hohot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar.
Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într’un cot, pe pernă.
Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu.
Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire şi în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se des- picat, s’a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre toate eşi- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor.
Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda şifonierei.
O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume.
Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi.
Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de trei luni. Tran-
dafirii culeşi aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori catifelate. Mănuşile ei svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai prin somn, ca să înoade firul rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început şi fără sfârşit.
Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea, de afară. Şi până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea.
E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Şi-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi?
Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deşteptat din somn, iar el n’a răspuns.
Chiamă încet, încă în şoaptă:
Greta!
Şi ascultă.
Răspunde numai rostogolirea tunetelor.
Încăodată, chiamă mai tare:
Greta! Greta, dormi?
Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor de dedesubt.
— Greta! Greta mea mică... Greta!
Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo.
Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea, cu urechile astupate să înăbuşe cataracta tunetelor.
— Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta?
A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s’o ocrotească în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând.
— Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta...
Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el.
Patul e cald, perna e caldă: păstrează încă forma adâncită a ca-
pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, acolo unde nu mai există nici una. Şi tot mâinile acelea, desfac în lături ferestrele spre furtuna de-afară.
E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut.
La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo.
Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună:
— Greta! Greta!
S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detunăturile cerului?
S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr- ţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de trei luni — vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mişcat încet adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n’a mai rămas în urmă nimic.
Nimic.
O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu braţele întinse spre furtună:
— Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta!
Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări.
De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zenţa ceasului acestuia ascuns în sâmburele viitorului şi tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, durerea ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă- rut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora interzisă. Ameninţarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, presară polen de melan- colie în cel mai mărunt gest, umbreşte privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei trecătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, un privi- legiu numai al lor.
Că într’adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de încleştat prizonieri într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne să sărute decât urmele paşilor şi să îmbrăţişeze o umbră de fum; toate-i păreau în afară de orice putinţă, nebunesc şi injust.
Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în dosul frunţii tot atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptăţească o asemenea presimţire? Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus să-i aşeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate pe braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineaţa — n’a fost jocul lor drăgăstos cel dintâi. „Am să vin mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!”
Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut.
Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna din noapte, implorând o amăgire:
— Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă, pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e aşa?
O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă ferea-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.
*
În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer.
Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcubeului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orientului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro.
A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol. Pe plajă întrebările au fost mai multe — şi răspuns n’a putut da nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm, ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi la nasturele care trebuie cusut.
În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor.
Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde de microorganisme fosforice.
— N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc.
Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte încuviinţare.
— Totul sfârşeşte întotdeauna...
Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistenţă.
— De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la yacht şi pornim chiar acum, într’a- colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum?
Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un necunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie.
A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon. Şi după o săptămână, se leagănă leneş în ancoră, într’o insulă a pescuitorilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă.
De-un an durează rătăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur-tuni. Au cules naufragiaţi de pe-o plută şi i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele de rechini aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — şi au sfărâmat pe urmă maşina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu mai străbată până la dânşii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor.
Pe urmă, într’o dimineaţă, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi spună nici un cuvânt.
Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste.
Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci, ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă.
O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din şfichiuri de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi sgribulită. Se clatină şi s’a oprit. Nu face nici un semn. Priveşte cu mâna rezemată de bara de fier şi nu simte îngheţarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care şuroieşte caldă şi fosforică, după ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfărâmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig şi i-a udat haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului.
Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de întuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezolarea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândeţea lumii.
*
E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.
Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile geometric aliniate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi destindă mădularele jucân- du-se, fiindcă viaţa i-a scutit de osânda să le destindă muncind.
Aci se pot vedea cei mai vestiţi patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj.
Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu mâna în-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogoleşte stârv congelat, a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până la genunchi văduva cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viaţă să ceară viaţă şi pâine. Dacă există cumva şi lumea aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe.
Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori.
Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece?
Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau până eri, cele mai sprintene aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă cu cei patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi; pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce?
Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele sunt moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine că nu aude. E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că morţii ei s’au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze pe buze.
S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile:
— Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei.
Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc dincolo de el.
Mai este nevoie de vre-un cuvânt?
Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul trupului. Stau faţă în faţă. Nu s’au ştiut nici odată atât de streini, atât de departe.
Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spaţii, sbori într’o lume din care nu te mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morţi.
Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie sonoră de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — şi cu toate blănurile înfăşurate tot îi mai clăntăne dinţii. Nu priveşte în sus, nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se clatină o clipă în aer şi se cufundă în abisul albastru.
Poate a strigat, a chemat o ultimă oară:
— Greta!
Poate a fost numai o părere.
N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea, nici nimeni. Până
mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. Câteodată gheţarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani.
Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai nebună înveselire, în cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.
Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi de lemn, în camere unde a îngheţat apa în cană.
Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire.
E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după înfrângere şi revoluţii, când pâinea se plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr’o viaţă de om n’ajung pentru un pachet de ţigări.
A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată în straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele bune şi lupii, milostivii deoparte, lacomii de alta. Cei mai mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii pe drum.
Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte şi paralizat într’un jilţ. N’are timp mult de zăcut, fata adusă pe braţe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu o ceaşcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci. Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi plăcerilor. Lumea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă, de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa-toare mai mult, o cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult.
Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun, în mirosul strepezit
de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele groase de beţivi, de ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză diafană de paianjen?
O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul, când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul a întins braţele, chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala nedreaptă şi crudă:
— Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta!
Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot aduce în- dărăt o umbră care s’a topit.
În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi de cântece deşanţate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai fereşte de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide şi ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald, bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să sfârşească în- tr’aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare pe viaţă.
*
Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.
Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii care în această dimineaţă nu mai râde, nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită de tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el, nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul.
— Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori unde ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu...
Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte.
S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o priveşte cu ochii rotunzi şi buni. Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici privirea umedă a vietăţii de apă.
Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem- nalul de plecare.
— Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în urmă. De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că...
Uşa s’a trântit grea.
Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.
*
În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e plantă acăţătoare care se balan- sează sau un şarpe care aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi subţiri la locul de adăpat.
Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de vânători indigeni.
Focul s’a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai departe, precaut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca minuscule faruri fosfo- rice ’n noapte. Au simţit mirosul omului. Au simţit şi indigenii mi- rosul fiarelor.
— Stăpâne! vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, deşteptând cu un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche.
Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în întuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu ca un mort.
— Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puştii.
— Şi nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti...
— Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! vorbeşte orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuş în vânt.
Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis ochii şi a încordat cu tremur auzul.
Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi verzui pe bălţi cu miasme. Se apropie, şi se depărtează două câte două; apar şi dispar.
Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greşeşti.
A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul de liane şi a deşteptat o mie de maimuţe speriate care-au început să se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Şi fiarele au năvălit cu două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele.
Cel mai bun tintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deşteptat nici la detunăturile puştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuţe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac.
A înteles-o mai târziu şi femeia.
— A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii.
— Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, aşa...
— Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta...
Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei.
Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E şi aceasta o sinucidere ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câştigi.
Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul. Pe fruntea de ceară, s’a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca paravanele japoneze.
Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni frângându-şi mâinile şi chemând.
Întotdeauna acelaş nume:
— Greta! Greta! Greta!
Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna.
Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime ostilă şi urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri întro sală unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă şi ireală, o lume unde domneşte ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu că e un nume conventional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, făp- tura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu pieptul plat, mai neli- niştitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăşi şi dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existenţă fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul şi trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică s’a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, stră- zile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita mai fără mi-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. Într’o mie de oraşe de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaş destin de două ceasuri, ca să se descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în gură.
Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?
Alina, într’o seară, când erai încă o copilă şi te puteam apropia de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut şi copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Gretei Garbo, din care n’am ştiut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din film. Pe urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată.
Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti acum? Nimeni n’o ştie — şi poate nici n’aş voi s’o ştiu. Căci vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea de aievea se mişcă sub poruncile unui regisor mai crunt şi mai intolerant ca toţi regisorii din Hollywood.
Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge pentru substanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent?
Cu atâta mai bine.
Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.
_____________