Еллйа

Capitolul III

 

PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE

 

 

 

 

 

1

 

Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mîinile încrucişate sub cap.

Deasupra lui, sub bîrnele de stejar ale bordeiului subpă-mîntean, o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase      un roi de musculiţe nocturne.

— Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului e focul!... Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărînd triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului şi, cînd au început să joace flăcările, se chinceşte roată, cu cea mai mare fericire... Dacă sînt mai mulţi, stau la cislă!... Dacă e singur, scormoneşte cu un  gătej în cenuşă, pînă îl apucă miezul nopţii... Neam de ciobani şi de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu mai sfîrşeşte noaptea. Degeaba pedepse, ordine, şi degeaba-l iau la ţintă santinelele din tranşeele inamicului!... O zi-două, se astîm-pără... Pe urmă iar începe!... Cel puţin acum s-au mai învă-ţat minte... Îl aprind la cîteva sute de metri, după un  adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamţului”! Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu?... Ştiu! Eşti un om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem!

Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbîndu-şi nasturii şi luîndu-şi casca. Îşi trecu pe sub bărbie cureluşa   şi ieşi din bordei, plecîndu-se să nu atingă pragul de sus.

— Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor! se întoarse Comşa din uşă, alegînd de pe poliţă un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi.

— Vă pregătim un ceai pe cînd vă întoarceţi, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecîndu-i din urmă cîţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare...

— Pregăteşte! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar        o limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înţelesu-m-ai, Omir?

— Şi pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul Ghenea. Dacă mai ai rom, două!... Dacă n-ai, să scoţi din pămînt!...

Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lîngă pămînt. Picurase rouă pe frunzele late.

O clipă se opriră s-asculte spre linia tranşeelor.

Nu se auzea nici o suflare.

S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că    toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă-tăciuni.

Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite  pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşi şi cu sîrme, unde unii pe   alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu-ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite.

— Mă gîndesc, spuse Ghenea ţinîndu-se de crengile joase de brad la coborîş, mă gîndesc că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Manăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Cîţiva stupi. O grădi-nuţă cu flori... Un pădurar, pesemne neamţ de neamul lui,  un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală!... Pe    urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci con-tinente!... Făcusem un cor... De pe vîrf se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliţi cu pelerinele... Şi

acum îmi stă mirosul de lînă şi de zăr în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viaţa  aceea!...

— N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani...

Radu Comşa nu continuă.

Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor.

Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi cînd hohoteşte, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mişcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă braţul după gît, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie.

Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor.

— Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete.

Din „Casa Neamţului”, crescută acolo pe vremea cînd pădurile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia-tură era numai movile de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşa din gura sobelor.

Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile       şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lîngă amintirea unui locaş omenesc.

Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau diforme.

Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvi­zate din pietre şi cărămizi.

Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni.

 

— Era unu la noi, unul moş Vasile Pohrib...

Cînd sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna.

— Care e acolo?...

Şi îndată, mai încet:

— Îs doi domni ofiţeri...

Săriră cu toţii în picioare.

— Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintînd în bătaia luminii. Bună seara, băieţi!... Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib?...

— Ia, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent!... Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui, şi le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu moş Vasile Pohrib, un solomonar...

— Ce? Şi tu eşti aici, Mucenicule?

— De, domnu locotenent... rosti moale soldatul.

— Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu ară­tările lui!... Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întîi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui?... Pe urmă, om afla şi întîmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul... Staţi jos, băieţi!

Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii.

Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţîşni împroşcînd scîntei şi aromind miros de răşină arsă.

— Ei, Mucenicule?...

Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul cama­radului înviind jeraticul.

Avea un fel de surîs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra galbenă.

— Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruncîndu-l în foc după ce-a isprăvit. Are şi dreptate... Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o ţigară de tiutiun?...

— Mă, Bocăneţ, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ţi vină de hac! profeţi Ghenea.

— Eh! Domnu locotenent!... Obraznicu tot mai trage   din cînd în cînd cîte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are decît s-aştepte să-i deie itindenţa, pînă i s-or lungi urechile...

Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse soldatului Mucenicu.

— Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez...

— Nu fumează, domnule locotenent!... se grăbi Bocăneţ să întărească, rîzînd cu toată figura lui de tătar şi apucînd pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie!... El numai se roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului pînă în vacul vacului...

Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dînd din cap în semn de aprobare, îl trecu din mînă în mînă.

Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsînd cu arătătorul să iasă ţigara groasă şi îndesată.

— Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale?

Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blîndeţe:

— Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare şi urît şi-am înţeles că de-acuma s-apropie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de eram atunci leat nou-nouţ. Le-am spus atunci unora şi altora, că ne-aş­teaptă vărsare de sînge, şi vărsare de sînge a fost. Crezu-   tu-m-a cineva? Ferit-a sfintul! Au rîs şi m-au făcut de ocară, pînă ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma!... Aiştea stau   şi rîd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul, cînd vrea să-l piardă pe om, întîi minţile i le ia... Da eu pot zice că de-acurna-i capătul şi să ne pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie şi-n carte...

— Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgînd cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim!... Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pierzare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău    şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem...

— Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rî- deţi. Sînteţi tînăr şi omului tînăr i se pare că se-ntinde    viaţa înainte fără de sfîrşit, ca marea... Şi atunci, îşi uită el sufletul, şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neamţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte.

Locotenentul Ghenea nu rîse, cu ochii îngînduraţi pri­vind, peste capete, în negrul pădurii.

Pe urmă făcu un semn cu mîna, alungînd un gînd supă­rător şi trase mai adînc din ţigară.

— Domnul locotenent Ghenea nu rîde. Vrea numai, ca şi mine, să afle! interveni Comşa.

Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un căr­bune sărit alături de foc.

Vorbi cu alt glas:

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sînt numai lucruri ieşite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveţi învăţătură de şcoli nalte şi n-aveţi ce afla de la un netrebnic ca mine...    Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decît atîta cît îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele cărţi... Dară şi sfinţii părinţi au spus că Dumne­zeu, atunci cînd vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învă­ţăturile Domnului n-au fost scrise pe table de piatră, ci pe table de carne şi anume pe inimi... Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut!... Şi de două zile     şi de două nopţi mă tot gîndesc eu, şi carnea pe mine se crîncenează, fiindcă văd că stă aproape sfîrşitul înfricoşat  pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletul meu  se bucură cu toate aieste, fiindcă am înţeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a mielului...

— Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, îndepărtîndu-şi genunchii dogoriţi. Aceste sînt tălmăcirile tale!... Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne  mai întîi cum a fost semnul...

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun... Alaltăieri seara, cînd am intrat pe sector, am căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna... Stam eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şanţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gînduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Îmi aduceam eu aminte de anul nouă sute şăpte, cînd eram răcrut şi am primit poruncă să tragem cu arma în părinţii noştri... Pe urmă, mă gîndeam eu cum are să sfîrşească toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şi mi-a venit aşa un gînd ca un fel de jale. Pentru atîta lume care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru izbăvirea sufletului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici de nevastă şi de copii, şi nici de poruncile Domnului, numai stau în şanţuri  şi pîndesc să se ucidă unul pe altul... Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atîta duşmănie, nici pentru dînşii, nici pe toate seminţiile care     s-au ridicat cu gînd vrăjmaş împotriva legii noastre... N-au  şi dînşii casele lor? N-au şi dînşii neveste şi copii, n-au şi ei necazuri, vai de mama lor?... Şi mă gîndeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi şi jigăriţi ca mîţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pîine nu le vine să creadă şi se uită cu nişte ochi, aşa, domnu locotenent Comşa şi domnu locote­nent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om şi prizo­nierul... Şi mă gîndeam că poate şi la dînşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat    şi pe noi copiii de-acasă... Şi atunci am simţit eu aşa o căl­dură şi am înţeles că se întîmplă o minune! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină mare, şi în lumină a răsărit o pasăre cît trei biserici una peste alta, cu un cap      de lăcustă şi cu gheare de fier şi aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară pasărea nu se răpezea, ci      numai sta împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau  de toate părţile, şi pe frunte stătea scris nume de hulă şi şapte coarne, cumu-s coarnele culbecilor, creşteau şi scă­deau, şi în pliscul de oţel încîrjoiat spînzurau inimi de oameni şi mîini de copii nevinovaţi, şi curgea sîngele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală... Iară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn!... Şi lumina, după un timp, a început a se întuneca şi-au rămas numai ochii de foc, şi pe urmă     s-a stins şi aceea, şi pasărea urîtă nu s-a mai văzut, dară    am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi   în toate părţile şi din cioc îi spînzură inimi de om şi mîini  de copil neprihănit, şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii... Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n-a coborît şi pe cer   era numai întuneric ca în cel din urmă iad, şi numai ploaie ţîrîită de toamnă... Şi-am înţeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sînge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, pînă cînd adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămînţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii... Şi atunci are să se verse cele şapte  potire cu mînia ziditorului pentru fărădelegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni,  şi marea are să se facă putredă ca sîngele de mort, şi are să se verse un potir de mînie în soare şi soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de lînă pîrlit, şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce izvoarele şi peştii să se sfîrlogească pe uscat şi din gura prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit   şi m-a prins aşa o scîrbă, care mi-a fiert inima cînd m-am gîndit că atîta amar de lume merge la peire ca turma de   miei la înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care        s-apropie, şi vai de atîţia prunci care au să îndure pentru păcătoşenia noastră... Aceasta am văzut-o eu cu ochii       mei şi am gîndit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştia rîd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo   cu ghearele pe marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n-o vedem şi dînsa ne-aşteaptă şi poate zice acum: „Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute     şi nevrute, şi mîine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în viaţă”...

Soldatul Mucenicu tăcu, uitîndu-se în focul acuma stins, numai cu cîteva scînteieri, ca în vis, sub spuza sură şi fără­miţată cum e părul de mort.

Ceilalţi tăceau şi ei, cu gîndul la arătarea de peste şan-ţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tainic şi plin de ameninţări.

Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcînd cenuşa ca o castană coaptă.

Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior; fiindcă  noaptea se făcuse rece şi umedă.

Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce cheamă privirile spre vîrful brazilor din marginea poienii. Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urît şi cu nume de   hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vîrfuri, ca o dihanie apocaliptică, întoarsă din veacul dintîi.

Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un semn înfricoşat...

— Răsare luna! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu neastîmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie.

— La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme! rosti altul. Cînd eram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună...

Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Sire­tului, acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor şi nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii.

— Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că  tot luna asta răsare acolo unde-s nemţii!... grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic.

Şi altul, îndată, glăsui un gînd care-l muncea de mult:

— Spune că ar fi ieşit porunca să ne deie pămînt la noi toţi care-am luptat... Noi sîntem în duşmănie cu primarele   şi ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat pînă şi giuncanii,   şi i-o dat o bucată de hîrtie galbenă pe dînşii; un belet...    Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac-ar ieşi porunci pe hîrtie      de la cei care-s mari şi tari în fruntea bucatelor, cînd mare   şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de drepta-tea lui!... Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii!... Asta-i de cînd lumea...

— Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotărî soldatul Bocă­neţ, trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mîinile tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie  că are să-şi facă dreptate singur, cînd va fi nevoie.

— N-are să fie cum a fost, băieţi!... întări locotenentul Ghenea. Cînd s-or sfîrşi toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofiţerii, o să fim cei dintîi lîngă voi... De asta să nu vă în­doiţi nici o clipă! Jumătate dintre noi sîntem feciori ori nepoţi de clăcaşi. Am crescut în aceleaşi păsuri. Nu vor-besc, deci, numai pentru mine... Ştiu ce gîndesc toţi cama­razii...

— Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la dumnea­voastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat cu noi toate năca­zurile, ni ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai suduie un don’ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere, se cheamă, săr­viciul!... Pînă nu-l întăreşti oleacă, omu nu sîmte!... Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi... De aceea, şi noi zicem, cînd ne-om întoarce şi-om întîmpina iar prigoană şi scîrbă, la dumnea­voastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, cînd alţii au stat de şi-au păzit osul...

— Eah! Măi Stîngaciule!... clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lîngă noi şi îndură alăturea de noi. Le spun şi le cred, că multe gînduri bune pune omul     la inimă în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a    el şi în 1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni       s-o spus şi ce n-am crezut? Aşişderea ş-amu... Vorbim. Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre, fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor... Şi-om uita cîte-or fost şi cîte-or îndurat fiecare şi domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele   lor, şi noi, ia, nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre,   cum am mai fost... Tu, măi Stîngaciule, te-i întoarce iar la primarele tău, şi dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stîngaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găseşti pe domnu locote- nent Ghenea şi pe domnu locotenent Comşa? Cine ştie pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte tîrguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi cîştigi tu dreptate?... Dreptatea, dacă     nu eşti vrednic că ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie       şi să ţi-o deie alţii de-a gata!... Mie-n sat mi-i ieşit buhu     că-s colţos şi obraznic. Bine, rămîi eu colţos şi obraznic!... Dară fiindcă-s colţos, jandarmul şi primarele mă lasă în plata Domnului, şi fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pacul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu loco­tenent Ghenea!...” Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sînteţi obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia al­tuia!... Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Muce­nicu: „Cere şi ţi se va da”.

Bocăneţ o luă înainte cu rîsul şi rîseră şi ceilalţi cu mare înveselire întinzînd mîinile negre, bătătorite şi zgîriate,  după pachetul cu tutun.

Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesaţiul fumului sorbit pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitate religioasă.

Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufelor de ferigă.

— Aiasta-i mîţa neamţului, săraca! Spuse Bocăneţ.     Pis-pis!... Na, pisica-pisica, pisss-pisss...

Pisica mieună slab şi se apropie cîţiva paşi, dar nu în­drăzni mai mult.

— Are şi pui acuma: patru... Nişte adevărate sălbătă-ciuni, domnule locotenent!... Mă întreb unde-o fi găsit li­ghioana motan, aici în pădurea asta!... se miră soldatul Stîngaciu.

— Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stîngaciule, că     el îi sfînt.... vorbi Bocăneţ. Mîţa, măi băiete, ca muierea... Parcă nevastă-ta, măcar că se plînge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numai pe me­leaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi dînsa un motan?...

Toţi izbucniră în rîs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui Stîngaciu, care şi-a găsit un motan.

Stîngaciu scuipă amărît în foc, la un gînd care pînă acum nu-i venise.

Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întu­neric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vie­tate pe jumătate sălbătăcită. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie ce rătă­ciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vîna păsările adormite în cuiburi şi dădea tîrcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite.

Radu Comşa se ridică.

— Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieţi!

— A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent!... Pregătesc dînşii ceva, de tac de atîta timp de vreme!...

Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care    luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul răşinei aspru.

O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros.

— Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenic? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocură.

— Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţelese!... Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte... Mă întorc la ideea mea! Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva    din lumea din care am plecat se va schimba cînd ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru, ceva schimbat... Mucenicu vede izbăvirea lumii, după cîte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stîngaciu, puţină dreptate, pămint şi sfîrşitul prigoanei din partea primarului; adică vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun   1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură,   în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi ase­mănarea noastră... Dar nici unu nu se poate deprinde, cu ideea că totul va fi cum a mai fost!...

Ghenea se opri să răsufle.

Undeva, porniră răzleţe focuri de armă. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întîrziat.

Cînd din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcînd:

— Avem de-acum o mare datorie faţă de oamenii aceştia!

— Într-adevăr, Ghenea?... Poate datoria noastră cea  mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat alţii, în 1907!

— Nu vom uita... a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici am fi ca să uităm!...

— Nu vom uita!... întări Radu Comşa la rîndul său, ca un legămînt.

Şi amîndoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vîrful negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunii, cu gîndurile împovărate de grele hotărîri.

 

  
Attachments