AnnaE
#0

 

 

 

 

    Capitolul I

 

 TRECEA O ÎNMORMÎNTARE

CU DRICUL ALB

 

— Tudore!

— Sandule!

S-au îmbrăţişat înţepîndu-şi obrajii cu ghimpii mustă­ţilor. Îmbrăţişare stîngace şi scurtă, de bărbaţi, stînjenită că se dă în spectacol pe un peron de gară.

Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească şi să      se măsoare cît s-au schimbat în şapte ani.

Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că nu şi-ar fi recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întîlnit, pe neaştep­-     tate, în mijlocul străzii. Se îngrăşase. Prinsese o guşă gelatinoasă, care-i căptuşea bărbia şi-i ascundea linia gî­tului. Ochii rotunzi, măslinii, fără gene; mustăţile rare      şi lungi, pleoştite pe buze; capul sferic, unsuros şi tuns — toate îi dădeau o înfăţişare, pentru el, nouă şi comică, de focă. Mai răsufla şi astmatic, ca impresia să fie desăvîrşită. Îmbrăcămintea nu era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat    de-o singură grijă: să preîntîmpine adaosul progresiv la cîntar. Izbutise pe deplin. Prietenul lui Tudor Stoenescu- Stoian purta un costum la fel cu acel pe care-l comandă părinţii economi copiilor în vîrsta creşterii, cu mînecile spînzurînd peste degete şi cu pantalonii răsuciţi în tir­buşon.

Sandu Buhuş suportă examenul cu voioşie. Îşi aşeză pălăria pe bila tunsă cu maşina şi rîse într-un gîlgiit transmis pînă-n valurile guşii:

— Am luat proporţii, nu e aşa? Am scăpat căciula      pe baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, mîncăm zdravăn şi facem osînză...

Era o explicaţie, o scuză şi întrucîtva o senină împă-care cu un destin irevocabil.

Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă cîteva cuvinte ne­înţelese. Nu-şi putea lua ochii de la pălăria prietenului, prea mică şi prea pe vîrful tidvei, cu panglica pătată        de praf şi sudoare. Îi părea un stigmat al indolenţei pro­vinciale. Poate o nepăsare voită şi orgolioasă faţă de deşertăciunile modei.

Dar celălalt continuă jovial:

— Tu ai rămas tot uscat ca un ţîr... Nu-mi place. Trebuie să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve!

Spunînd, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei sub stofă.

— Poftim! pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu altceva!...

Călătorii cu geamantane şi legături se îmbulzeau spre ieşire, în forfota barbară a tuturor gărilor, cînd toţi se  reped în asalt să cucerească un vehicul. Toţi, însă, îşi  uitau o clipă graba, să salute:

— Să trăiţi, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani paci, Didi!...

Sandu Buhuş răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul      la chip şi la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă şi cu trusă de piele, baciul cu desagi şi cu min- teanul pe umeri, ofiţerul verificîndu-şi maşinal nasturii tunicii.

— Aveţi trăsură, coane Săndel? întrebă hamalul cînd sfîrşi de coborît valizele.

— Le pui în caleaşca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, Gheorghe... Şi spune-i să le aşeze cu băgare        de seamă, nu ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiţă, că ne-apucă noaptea...

Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu şi admiră, pizmu- ind, siguranţa cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al populaţiei din urbea natală: birjari şi negus­-    tori, hamali şi căpitani, preoţi şi băieţandri. Toţi erau: Avram, Gheorghe, Nicule, Ţîlică, Tavi, părintele Toma, Vichi sau Ionel. Scrisoarea nu exagerase. Aici, toţi al-­

 

cătuiesc o mare şi strînsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine din mijlocul mulţimilor.

— O săptămînă...

Sandu Buhuş se întrerupse să facă loc unei doamne în vîrstă, înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în man­tilă neagră de dantelă şi de mărgele.

— Toate omagiile, coană Cristino!

Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În faţa       ei, toţi se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect şi de complice derîdere. Bătrîna părea că nu observă intenţiile ofensatoare. Răspundea numai la ple­căciunile îndoite de şale, trecînd ţapănă şi gravă, cu paşi automaţi.

Un moşneag cu livrea decolorată, cîrpită şi cu fire­-turile coclite, călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un gea­-mantan jerpelit, strîns armonică în curele. Tudor Stoe­nescu-Stoian vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar prietenul îi luă vorba, înnodînd firul întrerupt:

— ...o săptămînă ai să accepţi tot ce-am aranjat eu.    Să nu crîcneşti nici mîlc. Să te supui! Pe urmă, ai să    vezi, ai să cîntăreşti, ai să-ţi faci socotelile tale şi ai să alegi. Deocamdată, eşti prizonierul meu. Te-ai predat?

— Kaputt! capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridi-  cînd mîinile cu precipitare într-o parodie de panică exa­gerată, cum îl impresionase un comic răsfăţat al Bucu­reştilor, în ultima revistă de la „Cărăbuş”.

— Aşa te vreau, Tudore dragă. Iar pentru început, trebuie să ştii că această primă săptămînă eşti musafirul meu, al nostru...

— Dară deranjul? N-aş vrea... Încercă Tudor Sto- enescu-Stoian o rezistenţă moale şi protocolară.

— La noi nu există deranj! afirmă cu energie prie- tenul. E cuvînt scos din dicţionarul nostru. Sîntem doar    în ţara Moldovei, nu uita, unde a fost tradiţia să des-   hami de trei ori caii oaspeţilor înainte de a te îndura        să-i slobozi pe poartă, afară... Acuma, dă-mi recipisele    de la bagajele mari.

Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunţînd la orice împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o hîrtie de o sută de lei.

— Gheorghe, le scoţi imediat de la magazie. Toc­- meşti un cotiugar şi te prezinţi cu ele... La mine acasă,     şi cît mai repede.

— ’nţeles, coane Săndel.

— Acuma, mînă Avrame!

Birjarul dădu bici şi „caleaşca de gală” — birjă       ceva mai puţin hodorogită decît celelalte — se puse         în mişcare cu oarecare avînt. Lăsară în urmă un cupeu înalt şi îngust, cocoţat pe arcuri, tîrît cu icnituri de o gloabă albă, de saca. Înăuntrul cutiei, prin geam, se   vedea, rigidă şi îmbălsămată, doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuş mai salută o dată, apoi se răsuci pe jumă- tate în trăsură să-şi cerceteze mai amănunţit prietenul.      Îl bătu pe genunchi, cu nestăpînită satisfacţie:

— Iată-te, aşadar, şi la noi! Îţi spun drept, nu-mi   venea să-mi cred ochilor cînd am primit telegrama. Te asigur că n-ai să regreţi de fel! Cel mult ai să regreţi        că nu ţi-a dat ideea de acum cinci-şase ani. Cinci-şase    ani pierduţi...

Îşi curmă vorba, să salute două doamne vaporoase    sub umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu ha­- muri lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru   şi cu pardesiu de doc, îngropat între coşuri, damigene, legături şi pleduri, în automobilul otova de praf, sosit,    fără îndoială, de la drum lung pe şosele şi ponoare de   ţară. În sfîrşit, strigă unui trecător de pe trotuar, întor- cîndu-se peste coşul trăsurii şi rotunjind palma pîlnie        la gură:

— Astăzi nu pot, coane Iordăchel! Imposibil... Im-   po-si-bil! Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am mu­safir... Mu-sa-fir!

Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Ar­gument viu şi prezinte, care nu mai admitea nici o  discuţie.

Trecătorul făcu semn din cap că a înţeles şi că nu      are nimic de spus.

— E cam fudul de urechi conu Iordăchel al nostru.    De asta am zbierat aşa! dădu lămurire suplimentară   Sandu Buhuş. Altfel, cercetător şi cunoscător de docu­-

 

mente istorice, de urice şi zapise. De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice...

Întoarse ochii spre faţa prietenului, să citească un semn de înveselire zeflemistă.

— Mă gîndeam că am să te văd zîmbind... mărturisi   cu uşurare. Mă gîndeam şi mă temeam. M-am pomenit vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu gă­seşti nimic de rîs.

— De ce-aş găsi? E foarte natural. Te înţeleg. Nu     eşti născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la      etaj, cu necunoscuţi deasupra capului şi cu alţi necu­-noscuţi sub picioare. Eşti legat de pămînt. Eşti o verigă într-un lanţ.

Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un sim­ţămînt sincer, absolut, total.

Stînjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise şi luciditatea corosivă, cu care înregistrase atît        de amănunţit înfăţişarea şi portul vulgar al prietenu-      lui: pălăria prea mică, petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o înduioşată şi recunoscătoare simpatie. Se simţea iarăşi lîngă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzişuri, sentimental şi brav, de altădată. Prietenul de atunci şi, poate, salvatorul providenţial de astăzi. Aşa cum i-a presimţit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în ciuda aspectului grotesc; aşa cum       i-a întins mîna să-l smulgă din mediocritatea şi neantul Capitalei. Se ştia iarăşi la adăpost, în siguranţă, cules ca un căţel al nimănui, de pe drumuri.

Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, repetînd şi admirîndu-se:

— Da, Sandule dragă. Tu eşti o verigă dintr-un lanţ.

— Bine spus! încuviinţă Sandu Buhuş. Orice om trebuie să fie, să se socotească o verigă dintr-un lanţ. Numai Adina e de altă părere. Adina, nevastă-mea...

O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios şi prosper, de focă. Neprevăzut, posomorîndu-i voioşia de pînă atunci.

Tăcu, privind fără să vadă şiragul prăvăliilor scunde de pe Strada Mare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu

45

a apăsat, fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu şi        el, vinovat, cu ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuţi.

Se rînduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mîncată de rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; La Ţicu; La Moise Şepcaru; La Potemkin; La Segal, şicul parizian; La mielul alb; La David Ieşanu; Librăria „Miron Costin”... Negustorii necunoscuţi salu­-tau din prag, printre pălăriile ţărăneşti cu găitan, pieile    de opinci, fiarele de plug, sacii cu bulgări de sare şi roţile de caş scoase la vedere.

Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru priete­nul cu privirea absentă.

— E o fiinţă bizară Adina... vorbi, într-un tîrziu,   Sandu Buhuş. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină că mă îngraş. Îmi face vină că nu port straie      ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un mu- ţunache... Închipuieşte-ţi mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i place casa noastră bătrînească. Spune că mi­roase a mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă      de copil... Se simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez şi un radio.

— Toată lumea îşi instalează un aparat de radio! observă Tudor Stoenescu-Stoian, luînd, din oficiu, apă­rarea necunoscutei Adina.

— Ştiu. Nu mă socoti atît de absurd şi de retrograd. Poate te-a înşelat intonaţia mea. Am anunţat instala­-       rea unui aparat de radio, parcă aş fi spus că am introdus   în casă o maşină infernală, o ispită de pierzanie a dia­volului. Aşa cum bunica, acum treizeci de ani, privea cu nelinişte pîlnia telefonului... Dar ai să vezi, ai să înţelegi  şi ai să-mi dai dreptate. Am ţinut să te previn... Altfel,     nu m-aş spovedi pe drum. Contez foarte, foarte mult       pe tine... Sper că ai să-i devii prieten, confident... Şi aşa,  ai să mă ajuţi să-i scot unele idei din cap... Îţi spun pe nepregătite, ceea ce n-am spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru tine, pentru mine, instalarea  unui aparat de radio e tot ce poate fi mai simplu şi mai natural. Pentru Adina însă, înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii cum spune ea. Chemările

lumii — cum spun eu. Îşi întreţine o nostalgie. O sufe­-rinţă. Înainte, era neprecisă. Acum e concretizată. Există asemenea fiinţe bizare, care se simt în exil oriunde se află...

Birjarul opri.

Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar.

O înmormîntare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiţi alb, cu cai albi în strai alb.

— Asta-i fata lui domnu Trifan! crezu de cuviinţă      să lămurească Avram, întorcîndu-se jumătate, pe capră.    A doua, în trei ani.

Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsînd să treacă moarta asta necunoscută, care l-a întîmpinat în oraşul necunoscut.

În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin perdeluirea subţire de nori ca pînza de in, trecea lin    dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe.

Un om gîrbov, între două fete cernite. Îl susţineau    ele? Le susţinea el? Tustrei înaintau strînşi unul în   celălalt, cu mersul împleticit. După dînşii, alţi necunoscuţi şi alte necunoscute. O şcoală înşiruită în pas neregulat      şi mărunt, aşa cum se sileşte, cu stinghereală, să-şi înăbuşe neastîmpărul, tinereţea colcăind de viaţă. O şcoală de    fete cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghion­tesc şi n-au glas. Şi-au pus ciorapi şi pantofi negri. Au renunţat la o după-amiază de vacanţă, ca să-şi conducă o colegă la cimitir. Una de-a lor, cu care au rîs, s-au alun-gat, s-au certat, au citit cărţi şi au luat pedepse îm­-    preună — iar acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia   albă, cu mîinile albe neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de atlas alb.

Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc şi că nu rîd,    deşi sîngele tînăr şi animal le svîcneşte în obraz, pulsează fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura.

Privesc în pămînt.

E o înmormîntare modestă şi tristă.

O fată a murit într-un oraş şi e dusă la groapă într-o     zi de vară, cu cerul alb. Dricul se balansează şi scîrţîie în roţi. În fruntea convoiului sînt prapuri şi cruci cu batiste legate, colaci şi colive cu flori de bomboane şi de cafea,

un preot în birjă cu-n cal, calici care aşteaptă o pîine       şi-un leu la împărţeala pomenilor.

Un clopot de biserică sună dogit şi ciudat, fără tris- teţe, ca o chemare voioasă de recreaţie şcolară. E însă   mai sfîşietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot sunînd pentru înmormîntare. Pe urmă, glasul dogit şi lim­but îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav şi prelung.

Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci şi aşa înţelese      că nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pen­-    tru morminte. Abia atunci înţelese că nimic nu-i de-o    mai pătrunzătoare jale pentru un străin ca o înmor­-  mîntare cu dric alb, într-un oraş unde-a călcat întîia     oară. Trece pe lîngă tine moartea. Moartea cea mare şi anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva pe care îl plîngi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ţi-a rîs în viaţă, fiindcă    duce cu el ceva din viaţa ta şi mîine îţi va lipsi.

Îşi aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren.

Aşadar, se află morţi şi pentru asemenea ţintirime      cu tufe de liliac şi de trandafir?

Oriunde, grădina morţilor n-aşteaptă, n-alege; la­comă, îşi cere în fiecare zi la poarta tîrgurilor zălogul, ca fiara cea neîndurată din basm.

Noul sosit în tîrgul necunoscut îşi simţi ochii împă­ienjeniţi de-o înduioşare blîndă şi largă, venită să bată      la inima lui, de departe, în numele tuturor durerilor        din vasta lume. Îşi ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gîndi la un gest teatral şi romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să cumpere un braţ de crini    albi. Are să meargă pînă la cimitir, el, necunoscutul,        ca să presare flori pe mormîntul unei necunoscute, după  ce groparii vor arunca ultima lopată de ţărînă. Ascuns     de toţi. Să nu ştie nimeni. Ca să-şi dovedească, aşa, că       a intrat în oraşul străin un Tudor Stoenescu altul, fără sufletul împuţinat şi invidios, fără egoismul lui avar, fără şovăielile laşe; un om în care răsună grav şi vibrînd, ca    în bronzul de clopot, durerile mari ale lumii şi presim­- ţirea marilor taine de la hotarele vieţii de-aici şi de din­colo. Dar gîndul nu stărui. Se topi acolo unde se destră-­

 

mau fumegoase toate intenţiile celuilalt Tudor Stoenescu- Stoian, himeric.

— Era şi domnul Magîlea! se întoarse a doua oara,     pe capră, Avram. L-ai văzut şi mata, coane Săndel?

— Hai, mînă!

Birja porni.

Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui Sandu Buhuş şi că a căpătat un înţeles.

Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos:

— Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că         era şi Magîlea. Numele nu-ţi spune nimic astăzi. Însă istoria acestui Magîlea ai s-o cunoşti, cum ai să afli,         în trei luni, tot ce este de aflat într-un asemenea tîrg.

— Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de fată bătrînă.

— Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le ştii toate. Nu e nevoie să le iscodeşti tu poveştile... Vin ele     la tine, îţi bat în uşă, îţi deschid geamul, pătrund în casă,  în urechi, în memorie.

— Am să închid uşile şi ferestrele, am să-mi astup urechile.

— De ce? Dimpotrivă, te-aş sfătui să asculţi şi să  alegi. Să alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de in­discreţia meschină şi ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei.     Ea strînge din umeri şi rîde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magîlea şi a fetelor lui Trifan.

— Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază.

— Ba nu! Dă-mi voie!... protestă prietenul cu cap        şi mustăţi de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de închipuire. Dă-mi voie să ţi-o servesc eu. Cum vezi,   nu rezist ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ţi prezint ver­siunea mea. Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au mai rămas două. Au să urmeze pe rînd cîte una, peste doi ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor să- raci! S-a cuibărit într-o casă. Nu pleacă pînă ce n-a ter­minat... Tudose Trifan îşi creşte fetele cu priceperea lui

 

de văduv şi cu puterile lui de mărunt slujbaş pe la pri­mărie. Le poartă la şcoală. Nu mănîncă el, ca să aibă ce mînca ele. Nu se îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Cînd ajung la şaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu reducere. E scris! Sentinţă fără drept de graţiere. Iar acest Magîlea, străin, venit numai el ştie de unde, se îndrăgosteşte fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le-ajunge ceasul morţii. E a doua pe care o petrece la groapă. La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia.    După cîte-am auzit, aceasta de-a treia a şi început să tuşească şi să scuipe sînge. Iată povestea lor şi versiunea mea! Realitatea, care se dispensează de imaginaţie şi o întrece. Sînt fel de fel de oameni şi de destine. Aici poţi urmări şi oamenii şi destinele mai de aproape. Te asigur   că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant...

Sandu Buhuş îşi scoase pălăria şi îşi şterse nădu-    şeala de pe frunte.

Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, fiindcă atît de nerăbdător a început să-l iniţieze    în cronica urbei lui patriarhale.

Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surîdea zeflemist. Îşi regăsise vechiul camarad de şcoală şi de facultate, cu  darul lui de a înnobila tot ce este mărunt şi trivial în viaţă, cu pasiunea lui aplicată de a descifra înţelesul, mobilul şi scuza actelor omeneşti, încîlcite şi în aparenţă inexpli­cabile. Se simţea bine lîngă el. Se simţea mai tare şi mai crescut lîngă el. Se întreba numai, de ce natura l-a con­damnat pe Sandu Buhuş să traverseze viaţa cu povara  unei înfăţişări atît de ingrate? Cel puţin, figura lui era anonimă, insignifiantă. A prietenului devenise de-a drep­tul grotescă.

Iar această superioritate, oricît îi păru de mizeră, se oploşi ca o scîrbavnică satisfacţie într-un ascunziş obscur al sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate simţămintele rele, bucuriile nemărturisite şi răzvrătirile laşe. Îşi cunoştea bine cuibarul acesta Tudor Stoenescu- Stoian.

Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou.

— E, fireşte, interpretarea mea, versiunea mea! stărui Sandu Buhuş. Alţii văd toată povestea altfel, au să ţi-o istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează realitatea, după optica lui. Viaţa nu-ţi dă decît ceea ce-i dai. Îţi restituie cu dobîndă numai ce i-ai împrumutat.

— Să ne consolăm cu această iluzie! rosti sceptic Tudor Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui şo­văielnice, egoiste, meschine şi fără eroism.

— Uneori e o consolare, alteori, o sancţiune. Dar bine că am ajuns! Altfel, filozofînd în birja lui Avram, ne-am  fi pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva;    abia ne-au tîrît pînă aicea.

— Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? se căină bir­-  jarul. Apoi haramurile aiestea, dacă m-aş potrivi lor,         îs în stare să-mi mănînce şi sufletul şi tot nu se mai sa-tură, mînca-le-ar dalacul!...

Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzînd dintr-o singură privire faţada casei, scundă dar largă, peronul, grădina cu petunii, cu pansele şi trandafiri; globurile poleite în care birja şi caii lui Avram se oglin­deau, miniaturale şi fantastice jucării deformate.

La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie.

Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vîntului.

Dar Tudor Stoenescu-Stoian îşi aminti deodată că e murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roşii de nesomn şi cu gulerul neschimbat. Îşi aminti că soţia prietenului e o făptură bizară, tînjind în exil.

Sandu Buhuş porunci slujnicei, răsărită în poartă:

— Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Li- saveto!... Întîi şterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ţi ajute?

— La ce să m-ajute Ion? se indignă Lisaveta, jignită   în amorul propriu. Că doar mîncat-am azi destul şi           n-am de cărat saci la moară.

Scurtă, lată şi cu mînecile suflecate, slujnica dădea   zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare.

 

— Ia dă-l şi pe cel măruţ, moş Avrame!... Ce, nu merge? Se lasă greu? Se vede că dumneata eşti acela     care n-ai mîncat azi, moşulică!...

Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian îşi pipăi nodul cravatei, rectificîndu-l în reflexul geamului din   uşă. Păşi. Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb  înăutru, după lumina de-afară.

— Fiţi binevenit în oraşul nostru!... Îl întîmpină stă- pîna casei, din umbră. În oraşul nostru patriarhal, ca să-i fac plăcere lui Sandi.

Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanţă de ironie, insinuant şi complice.

Mîna înălţată sub buzele binevenitului era albă, elas­tică, de velur.

Cînd ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii  şi Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie, Tudor Stoenescu-Stoian înţelese, cum ar fi citit într-o carte deschisă, neliniştea prietenului şi nostalgia de exilată a femeii.

Înaltă şi fragilă, Adina Buhuş amintea plantele decolo­rate din pivniţe, lungind în întuneric şi în umezeală luje- rul spre soare mereu absent.

Toată viaţa se afla adunată în ochi.

Ochi fosforici şi verzi, genaţi, cu sclipet jucăuş ca fla­căra bolnavă, aprinsă şi stinsă deasupra apelor putrede,   cu imense cearcăne devorînd jumătate din obraz.

 

 

 

 

  Mort (germ.).

 

 

Attachments