PDF Treptele iubirii de Nora Roberts carte de dragoste de citit online

Treptele iubirii de Nora Roberts

Capitolul 1

Zidurile simple, dar masive emanau aceeaşi putere ca în urmă cu două veacuri, când fuseseră ridicate cu piatră adusă de pe dealuri şi din văi. Clădirea se înălţa mândră ca dovadă a dorinţei inerente a omului de a-şi lăsa urmele, de a construi şi de a crea.

În acele două secole, constructorii îmbinaseră piatra cu cărămida, cu lemnul şi cu sticla, extinzând, transformând, îmbunătăţind ca să ţină pasul cu nevoile, cu vremurile, cu capriciile. În tot acest timp, clădirea de la răscruce privise aşezarea preschimbându-se în oraş, pe măsură ce răsăreau casele, din ce în ce mai multe.

Drumul prăfos devenise şosea asfaltată; caii şi trăsurile cedaseră locul maşinilor. Moda se tot schimbase, parcă în fiecare clipă. Clădirea nu se urnise, continuând să domine din colţul ei piaţa centrală, reper trainic într-un ciclu al schimbărilor.

Cunoscuse războiul, auzise ecourile focurilor de armă, ţipetele răniţilor, rugăciunile oamenilor înfricoşaţi. Cunoscuse sângele şi lacrimile, bucuria şi mânia. Naşterea şi moartea.

Prosperase în vremuri bune, suferise în timpuri grele. Trecuse dintr-o mână-ntr-alta, servise unui scop sau altuia, însă zidurile de piatră rămăseseră în picioare.

Cu timpul, lemnul graţioaselor sale balcoane duble începuse să se încovoaie. Sticla se spărsese; mortarul se fisurase şi se fărâmiţase. Cei care se opreau la semaforul din piaţa oraşului puteau arunca o privire, zărind porumbeii care intrau sau ieşeau în fâlfâit de aripi prin ferestrele sparte şi se întrebau ce fusese clădirea aceea veche la vremea ei. Pe urmă venea verdele, şi demarau.

Beckett ştia.

Stătea în picioare, în colţul opus al pieţei, cu degetele mari ale mâinilor îndesate în buzunarele jeanşilor. În dogoarea nopţii de vară, aerul dens era neclintit. Drumul fiind pustiu, ar fi putut să traverseze strada principală pe roşu, dar el continua să aştepte. Prelate albastre opace drapau clădirea de la acoperiş până la nivelul străzii, cortine în spatele cărora se afla faţada. În timpul iernii fuseseră menite să păstreze căldura înăuntru, pentru echipă. Acum stăteau în calea soarelui – şi a privirilor.

El însă ştia – ştia cum arăta în clipa aceea şi cum avea să arate după restaurare. La urma urmelor, el făcuse proiectul – el, cei doi fraţi ai săi, mama lor. Dar pe planuri era trecut numele lui, în calitate de arhitect, partener în cadrul Antreprizei Familiale Montgomery.

Traversă strada, cu pantofii săi de tenis atingând fără zgomot caldarâmul în liniştea orei trei noaptea, netulburată nici măcar de vreo adiere. Intră sub schele, parcurgând conturul pe latura dinspre St. Paul Street, şi, în lumina felinarelor, văzu mulţumit cât de bine se curăţaseră piatra şi cărămida.

Clădirea părea veche – era veche, se gândi, şi asta făcea parte din frumuseţea şi din puterea ei de atracţie. Însă acum, pentru prima oară de când îşi aducea aminte, avea o înfăţişare îngrijită.

Îi ocoli spatele, călcând pe ţărâna coaptă la soare, pe lângă molozul împrăştiat în tot spaţiul care ar fi putut fi o curte. Aici, balcoanele de la al doilea şi al treilea nivel nu se deformaseră şi erau autentice. Stâlpii balustradelor, făcuţi la comandă – proiectaţi ca să-i înlocuiască pe cei din fotografiile vechi şi din fragmentele găsite în timpul excavaţiilor – erau atârnaţi pe o sârmă, uscându-se după recenta lor finisare.

Ştia că fratele său mai mare, Ryder, în calitate de antreprenor-şef, stabilise data montării balustradelor şi a stâlpilor.

O ştia pentru că Owen, mijlociul dintre cei trei fraţi Montgomery, îi sâcâia cu tot felul de orare, calendare, proiecte şi registre – şi îl ţinea pe Beckett la curent, dându-i informaţii despre fiecare cui care fusese bătut.

Indiferent dacă voia să fie ţinut la curent sau nu.

Însă în cazul acesta, se gândi el scoţându-şi cheia din buzunar, ţinea să primească toate informaţiile. Vechiul hotel devenise o obsesie de familie.

Îi domina de parcă i-ar pus o mână-n gât, recunoscu el deschizând uşa provizorie, nefinisată, care dădea în ceea ce avea fie holul central. Şi i se pusese pe inimă – ba, la naiba, avea senzaţia că-l strângea de ouă. Niciun alt proiect la care mai lucraseră vreodată nu-i mai luase astfel în stăpânire, pe el şi pe ceilalţi deopotrivă. Şi bănuia că niciun altul n-avea s-o mai facă vreodată.

Apăsă pe comutator şi becul atârnat de tavan se aprinse cu o străfulgerare, scăldând în lumină podeaua de beton, pereţii încă nepuşi la punct, uneltele, prelatele, materialele.

La mirosul de lemn şi praf de beton se adăuga izul cepei la grătar comandate probabil de cineva la masa de prânz.

Avea să facă o inspecţie mai amănunţită a parterului şi a primului etaj în dimineaţa următoare, pe o lumină mai bună. Era oricum o prostie să vină acolo la o asemenea oră, când nu putea să vadă toate detaliile şi era obosit ca un câine. Dar nu fusese în stare să se abţină.

„Fir-ar să fie“, se gândi iarăşi, trecând pe sub o arcadă largă, cu muchiile de piatră încă nefinisate şi expuse vederii. Apoi, aprinzându-şi lanterna, o porni către partea din faţă şi către scările improvizate care duceau la etaj.

Locul avea ceva aparte în miez de noapte, când nu se mai auzeau nici pistoale de împuşcat bolţuri, nici fierăstraie, nici aparate de radio, nici voci, şi întunericul prelua supremaţia. Ceva nu tocmai tăcut şi nu tocmai încremenit. Ceva care-i mătura ceafa cu vârfurile degetelor. Ceva irezistibil.

Când îşi îndreptă fasciculul lanternei către primul etaj, remarcă hârtia maronie care acoperea pereţii. Raportul lui Owen fusese exact, ca întotdeauna. Ry şi echipa lui izolaseră complet nivelul acela.

Deşi avusese intenţia să se ducă direct sus, rămase acolo, cutreierând cu un zâmbet până la urechi pe faţa lui osoasă şi colţuroasă, plăcerea umplându-i ochii cu o lumină de un albastru întunecat.

— Haide, spuse, întrerupând tăcerea cu voce hârşâită de nesomn.

Umblă prin întuneric, urmând raza lanternei. Era un bărbat înalt, cu şolduri înguste, cu picioarele lungi ale familiei Montgomery şi o coamă vălurită de păr brun cu tentă castanie pe care o moştenise de la familia Riley – pe linie maternă.

Trebui să-şi aducă aminte că, dacă mai cotrobăia mult, avea să fie nevoit să se trezească înainte de a se culca, prin urmare, se grăbi să urce la etajul al doilea.

— Ei, uite, despre asta vorbeam.

Senzaţia de încântare pură îi spulberă somnul când îşi plimbă un deget pe îmbinarea dintre benzile de tapet proaspăt lipite.

Lăsă lumina să joace peste decupările făcute pentru instalaţia electrică, apoi trecu în apartamentul destinat directorului hotelului şi remarcă spaţiile similare lăsate pentru ţevăria din bucătărie şi din baie. Îşi petrecu mai mult timp hoinărind prin ceea ce avea să fie cel mai minuţios amenajat dintre apartamente, dând aprobator din cap către peretele glisant care scinda spaţiul generos al băii.

— Eşti un geniu dat naibii, Beck. Acum du-te acasă, pentru numele lui Dumnezeu.

Dar, ameţit de oboseală şi de anticipare, rămase să mai arunce o privire înainte de a coborî treptele.

Sunetul îi izbi auzul când ajunse la primul etaj. Un soi de zumzet – ceva evident feminin. Parfumul ajunse la el odată cu sunetul. Caprifoi dulce şi sălbatic şi îmbibat de vară.

Stomacul îi tresăltă uşor, dar reuşi să menţină lanterna neclintită în timp inspecta coridorul îndreptându-se spre camerele nefinisate ale oaspeţilor. Clătină din cap când atât sunetul, cât şi mireasma se îndepărtară.

— Ştiu că eşti aici. Vorbea clar şi ecoul vocii se întorcea către el. Şi cred că stai aici de ceva vreme. O renovăm, şi mai mult decât atât. O merită. Sper al naibii de tare că o să-ţi placă după ce-o să fie gata, pentru că, ei bine, ăsta e mersul lucrurilor.

Aşteptă un minut sau două, destul de exaltat – sau de obosit – ca să-şi imagineze că oricine sau orice ar fi sălăşluit acolo intrase în modul „ai răbdare şi o să vezi“.

— Orişicât. Ridică din umeri. Îi oferim tot ce avem mai bun, şi suntem al naibii de pricepuţi.

Beckett coborî şi observă că becul era stins. Îl aprinse din nou, apoi îl stinse cu o altă ridicare din umeri. Nu era prima oară când locatara îi făcea necazuri unuia dintre ei.

— Noapte bună, strigă, apoi încuie uşa.

De data asta nu mai aşteptă lumina verde a semaforului şi traversă în diagonală. Pizzeria şi Restaurantul Familial Vesta se întindea pe un alt colţ al pieţei, iar apartamentul şi biroul lui se aflau la etaj. Înaintă pe trotuarul în pantă, către parcarea din spate, şi-şi înşfăcă geanta din cabina camionetei. Hotărât să ucidă pe oricine avea să-l deranjeze înainte de opt dimineaţa, descuie şi urcă deasupra nivelului restaurantului, către uşa lui.

Nu se obosi să aprindă lumina, lăsându-se călăuzit de memorie şi de lumina stradală ce-i traversa apartamentul ca un siaj al felinarelor. Se dezbrăcă lângă pat, lăsându-şi hainele să cadă.

Se aruncă pe saltea cu faţa în jos şi adormi cu gândul la mirosul caprifoiului.

 

*

Celularul rămas în buzunarul jeanşilor începu să sune la şapte fără cinci.

Se târî jos din pat şi pe duşumea, scotoci prin pantaloni şi-l scoase. Când nu-i răspunse nimeni, îşi dădu seama că ţinea la ureche portofelul.

— Rahat. Îl lăsă să cadă şi bâjbâi după telefon. Ce dracu’ vrei?

— Bună dimineaţa şi ţie, ripostă Owen. Tocmai ies de la Sheetz, cu cafea şi gogoşi. Au o vânzătoare nouă în schimbul de dimineaţă. E foarte sexy.

— Te ucid cu un ciocan.

— Atunci n-o să mai primeşti cafea şi gogoşi. Sunt în drum spre şantier. Ry trebuie să fie deja acolo. Pentru şedinţa de dimineaţă.

— Aia e la zece.

— N-ai primit mesajul meu?

— Care dintre ele? Lipsesc două zile şi tu-mi trimiţi dracului un milion de SMS-uri.

— Cel prin care te-am anunţat c-am reprogramat şedinţa la şapte şi un sfert. Pune-ţi nişte pantaloni, îi sugeră Owen, apoi închise.

— La naiba.

Făcu un duş de două minute şi îşi puse hainele.

Norii care se iviseră în timpul nopţii reuşiseră să oprească în ei toată arşiţa, aşa că a ieşi afară era totuna cu a înota pe de-a-ntregul îmbrăcat într-un râu călduţ.

Când traversă strada, auzi pocnetele pistolului de împuşcat bolţuri, sunetul muzicii, vaietul fierăstraielor. În interior, cineva râdea ca un nebun.

Trecu de colţul clădirii tocmai când Owen îşi vâra camioneta în parcarea din spatele curţii. Maşina lucea, proaspăt spălată, şi cutiile argintii de scule din părţile laterale ale platformei scânteiau.

Owen coborî. Jeanşi, un tricou alb îndesat sub curea – şi de curea agăţat blestematul de celular care făcea orice în afară de a-şi săruta posesorul, urându-i noapte bună (dar Beckett n-ar fi pariat că nu era în stare de aşa ceva) –, ghete de lucru zgâriate pe margini. Părul castaniu îi era aranjat cu grijă. Era evident că avusese timp să-şi bărbierească faţa frumoasă, se gândi Beckett cu ranchiună.

Owen îi adresă un zâmbet şi el îşi imagină că ochii din spatele lentilelor întunecate erau veseli şi vioi.

— Dă-mi blestemata aia de cafea.

Owen desprinse cu pahar înalt, marcat cu un B, din locaşul său din tavă.

— Am ajuns acasă abia la trei. Beckett luă prima înghiţitură, prelungă, lacomă, dătătoare de viaţă.

— De ce?

— Când am reuşit să ies din Richmond era aproape zece, apoi am nimerit într-un ambuteiaj, pe Autostrada 95. Şi nu-mi spune, pur şi simplu nu-mi spune că trebuia să consult raportul de trafic înainte de plecare. Dă-mi o afurisită de gogoaşă.

Owen deschise o cutie imensă, iar mirosul de drojdie, zahăr şi grăsime se revărsă în aerul dens. Beckett înşfăcă o gogoaşă cu jeleu, înghiţi hulpav jumătate şi o împinse pe gât în jos sorbind din nou din cafea.

— Balustradele vor arăta bine, spuse Owen, în stilul lui nepăsător. Îşi vor merita timpul şi banii. Iar la etajul doi s-a pus tapetul. Azi vor da al doilea strat de tencuială umedă. Lucrătorii de pe acoperiş au terminat cuprul, aşa că vor rămâne puţin în urmă faţă de planificare în privinţa asta, dar se ocupă de plăcile de ardezie până soseşte materialul.

— Te aud, îl informă Beckett în zarva stridentă a fierăstraielor pentru piatră.

Owen continuă să-l pună la curent în timp ce înaintau către uşa de la intrare, iar cafeaua îi trezea creierul.

Zgomotul se înteţi, dar acum, când avea ceva zahăr şi ceva cafeină în organism, lui Beckett i se păru ca o muzică. Se salută cu doi oameni din echipa care monta izolaţiile, apoi îl urmă pe Owen, trecând prin arcada laterală şi pătrunzând în încăperea care urma să adăpostească spălătoria şi care le servea acum drept birou.

Ryder stătea în picioare, încruntându-se la masa improvizată dintr-o bucată de placaj sprijinită pe capre pentru tăierea lemnelor. Dumbass^[1], câinele lui corcit, de o fidelitate exemplară, sforăia întins la picioarele sale.

Asta până ce o adiere îi aduse în nări mirosul gogoşilor, făcându-l să deschidă brusc ochii şi să bată în duşumea cu coada ciufulită. Beckett rupse o bucată de gogoaşă, o aruncă, şi câinele o prinse din zbor.

Pentru D.A. săriturile după beţe şi mingi n-aveau niciun rost. Îşi concentra toate abilităţile pentru prinderea hranei de orice soi.

— Dacă ai de gând să mai ceri vreo modificare, te ucid pe tine în locul lui Owen.

Ryder se mulţumi să mormăie, întinzând mâna după cafea.

— Trebuie să mutăm panoul ăsta, apoi putem închide zona de aici, în chip de spaţiu utilitar.

Beckett luă încă o gogoaşă, analizând alte câteva schimbări pe măsură ce Ryder le anunţa.

Ajustări minore, se gândi el, care n-aveau să strice nimic şi probabil nici n-aveau s-aducă vreo îmbunătăţire. La urma urmelor, dintre ei toţi, Ryder avea cea mai intimă relaţie cu clădirea. Dar când acesta trecu la eliminarea plafonului casetat al sălii de mese – un măr al discordiei de ceva timp –, Beckett interveni:

— Se încadrează, este întocmai ca-n planuri. Spune într-adevăr ceva.

— Nu e nevoie să spună nimic.

— Fiecare încăpere trebuie să spună ceva. Sala de mese o face – printre altele, cu plafonul casetat. Se potriveşte cu încăperea, se armonizează cu panourile pe care le facem în lateralul ferestrelor. Adâncimea acestora, plafonul, arcada de piatră de pe peretele din spate.

— Sâcâitor.

Ryder trecu în revistă gogoşile şi alese una răsucită, cu scorţişoară. Îi rupse capătul, fără să arunce vreo privire către coada care bătea furioasă în podea, şi îl azvârli în aer.

D.A. îl prinse cu un clănţănit sonor.

— Cum a fost la Richmond?

— Data viitoare când mă mai ofer să proiectez şi să ajut la construcţia unei verande acoperite pentru un prieten, pocneşte-mă destul de tare ca să-mi pierd cunoştinţa.

— Întotdeauna cu plăcere.

Ryder rânji, cu gogoaşa în gură. Părul lui, de un castaniu-închis, aproape negru, ţâşnea de sub şapca de pânză pătată de vopsea. Sprâncenele i se înălţară deasupra ochilor verzi, punctaţi cu auriu.

— Credeam c-o faci mai ales ca să ajungi în patul surorii lui Drew.

— Era o parte a motivaţiei.

— Şi cum ţi-a mers în privinţa asta?

— Tipa s-a cuplat cu cineva acum două săptămâni, un detaliu pe care nu s-a ostenit nimeni să mi-l comunice. Nici măcar n-am văzut-o. Aşa c-am fost cazat în camera de oaspeţi a lui Drew, încercând să pretind că nu-l aud certându-se cu Jen în fiecare afurisită de noapte şi ascultându-l în fiecare afurisită de zi plângându-se că ea îi face viaţa un iad. Îşi bău toată cafeaua şi conchise: Dar veranda arată totuşi bine.

— Acum, că te-ai întors, mi-ar prinde bine ajutorul tău în privinţa mobilierului încastrat din bibliotecă, îi spuse Owen.

— Am de recuperat nişte restanţe, dar îţi pot acorda ceva timp după-amiază.

— Merge. Owen îi întinse un dosar. Mama a fost la Bast’s, continuă el, vorbind despre magazinul de mobilă din josul străzii. Ţi-a făcut o listă cu dimensiunile pieselor pe care le caută, indicând şi camerele unde vor fi amplasate. Vrea să te ocupi de asta.

— Ultima serie a fost înainte de a pleca la Drew. Cât de repede poate să cumpere?

— Se întâlneşte mâine acolo cu mătuşa Carolee ca să ia stofe, aşa că vrea să vadă cât mai curând cu putinţă dacă şi cum se asortează ce-a cumpărat. Tu eşti cel care şi-a luat două zile libere cu speranţa c-o să aibă parte de o partidă de sex, îi reaminti Owen.

— Şi eu sunt cel care a dat chix.

— Taci, Ry. Beckett îşi îndesă dosarul sub braţ. E mai bine s-o şterg.

— Nu vrei să mergi sus, să arunci o privire?

— Am făcut un tur azi-noapte.

— La ora trei? întrebă Owen.

— Da, la trei. Arată bine.

Unul dintre membrii echipei îşi vârî capul pe uşă.

— Salut, Beck. Ry, tipul care pune tapetul are o problemă, îi trebuie un răspuns în cinci minute.

— Vin acolo într-o clipă. Ryder desprinse de pe clipboardul său o listă scrisă de mână şi i-o întinse lui Owen. Materiale. Du-te şi comandă-le. E vorba de stucaturile pentru veranda din faţă.

— O să mă ocup. Ai cumva nevoie de mine aici în dimineaţa asta?

— Avem câteva milioane de stâlpi de pregătit, doi sau trei kilometri de izolaţie de montat şi decorăm balconul de la primul etaj. Tu ce crezi?

— Cred c-o să-mi pun centura cu unelte după ce comand materialele astea.

— Sigur o să trec pe aici după-amiază, înainte de a pleca la magazin, le spuse Beckett, după care se retrase strategic.

 

*

Acasă, puse o cană sub maşina de cafea, apoi verifică nivelul apei şi al boabelor. În timp ce aparatul râşnea, răsfoi corespondenţa stivuită de Owen pe masa din bucătărie. Mai lăsase şi note pe post-it-uri, constată Beckett, clătinând admirativ din cap. Deşi nu-l rugase pe Owen – şi nici pe altcineva – să se ocupe în lipsa lui de treburi mărunte precum udatul florilor, nu era surprins să le găsească rezolvate.

Indiferent dacă aveai de-a face cu un cauciuc dezumflat sau cu un holocaust nuclear, te puteai baza pe Owen.

Aruncă toată corespondenţa nedorită în coşul de gunoi şi o luă pe cea demnă de atenţie în biroul lui, cu tot cu cafeaua.

Îi plăcea locul acela, pe care îl amenajase el însuşi, cu câţiva ani înainte, când familia Montgomery cumpărase clădirea. Masa de lucru – luată din hala de vechituri şi recondiţionată – era cu faţa către Main Street. Stând acolo, ţinea hotelul sub ochi.

Avea un teren chiar la marginea oraşului şi planuri pentru construcţia unei case pe care le perfecţiona neîncetat, însă alte proiecte le surclasau întotdeauna. În orice caz, nu vedea nicio grabă. Era destul de mulţumit să locuiască şi să lucreze acolo, pe Main Street, deasupra restaurantului Vesta. În plus, îi oferea avantajul de a-şi comanda prin telefon o felie de pizza fără a se întrerupe din activitate sau putea pur şi simplu să coboare la parter dacă voia mâncare şi companie.

Se putea duce la bancă, la frizer, la Crawford’s când îşi dorea un mic dejun fierbinte sau un burger, la librărie, la poştă. Îşi cunoştea vecinii, cunoştea negustorii, cunoştea ritmul vieţii din Boonsboro. Nu, n-avea niciun motiv să se grăbească.

Aruncă o privire către dosarul pe care i-l dăduse Owen. Era tentat să-l deschidă pe loc, să vadă cu ce idei veniseră mama şi mătuşa lui. Dar avea de lămurit mai întâi alte lucruri.

Îşi petrecu următoarea oră achitând facturi, actualizând alte proiecte, răspunzând unor e-mailuri pe care le neglijase în timpul şederii la Richmond.

Verifică şi planificarea lucrărilor lui Ryder. Owen insista să primească fiecare, săptămânal, câte un exemplar actualizat, deşi se întâlneau şi stăteau de vorbă tot timpul. Activităţile erau în cea mai parte la zi, fapt care, ţinând cont de amploarea proiectului, echivala cu un miracol.

Îşi îndreptă ochii spre mapa plină cu prospecte, copii de siguranţă ale înregistrărilor din computer, schiţe – clasificate pe camere – reprezentând sistemul de încălzire şi de aer condiţionat, poziţionarea extinctoarelor, a tuturor căzilor, vaselor de toaletă, chiuvetelor, robinetelor şi lămpilor, modelelor de mozaic, instalaţiilor – plus mobila şi accesoriile deja selectate şi aprobate.

Mapa urma să se îngroaşe pe măsură ce avansa proiectul, aşa că era mai bine să vadă pe ce pusese mama lui ochii. Deschise dosarul şi apoi răsfiră pliantele. Mama lui trecuse, pe fiecare dintre ele, încăperea căreia îi era destinat obiectul, identificând-o prin nişte iniţiale. Beckett ştia că Ryder şi echipa lui continuau să se refere la numerele pe care le atribuiseră iniţial camerelor şi apartamentelor pentru oaspeţi, dar ştia şi că J&R – la primul etaj, în partea din spate, unul din cele două apartamente cu intrare separată şi cu şemineu – însemna Jane şi Rochester.

Ideea mamei sale, o idee care-i plăcea lui foarte mult, fusese să dea camerelor numele unor cupluri romantice din literatură ale căror poveşti aveau un sfârşit fericit. Şi o făcuse pentru toate, cu excepţia apartamentului de la faţadă, pe care se hotărâse să-l boteze Penthouse.

Studie patul pe care-l voia ea şi decise că stilul cu baldachin de lemn avea să se potrivească foarte bine în Thornfield Hall^[2]. Apoi zâmbi larg cu gândul la sofaua cu linii sinuoase, o aşa-numită meridiană, despre care spuneau notiţele ei că ar fi trebuit să se afle la picioarele patului.

Ea optase şi pentru o măsuţă de toaletă, însă trecuse şi alternativa unui secreter. Era mai neobişnuit, hotărî el, mai interesant. Trecu în revistă şi celelalte foi; mama lui fusese foarte ocupată. Pe urmă se întoarse către computer.

Îşi petrecu următoarele două ore în CAD, amplasând, ajustând, schimbând unghiurile. Din când în când deschidea mapa, reamintindu-şi ce deciseseră în privinţa sălilor de baie sau care era traseul cablurilor ce urmau să alimenteze televizoarele cu plasmă din toate dormitoarele. Când se simţi mulţumit, stabili dimensiunile noptierelor şi scaunelor şi îi trimise mamei sale fişierul, expediind copii către fraţii lui.

Avea nevoie de o pauză şi de încă o cafea. Una cu gheaţă, decise el. Un cappuccino cu gheaţă ar fi fost şi mai bun. Nimic nu-l împiedica să meargă până la Turn The Page^[3] să-şi comande una. Aveau cafea bună la librărie, iar scurta plimbare pe Main Street i-ar fi permis să-şi dezmorţească picioarele.

Nici nu-i dădu prin minte că maşina de cafea cu care se răsfăţase putea face cappuccino – şi că avea gheaţă. Era însă o idee să se bărbierească, fiindcă altminteri i-ar fi fost prea cald.

Ieşi, o porni în josul străzii şi se opri în faţa salonului de înfrumuseţare al lui Sherry, unde Dick, bărbierul, tocmai ieşise în pauză.

— Cum merge?

— Punem tapetul, îi spuse Beckett.

— Da, i-am ajutat să descarce vreo câteva suluri.

— Va trebui să te trecem pe statul de plată.

Dick zâmbi larg şi arătă către han cu o zvâcnire a bărbiei.

— Îmi place să privesc cum revine la viaţă.

— Şi mie. Pe curând.

Îşi continuă drumul până la librărie, unde urcă puţinele trepte ale verandei acoperite şi intră pe uşă în sunetul strident al clopoţeilor. Ridică mâna s-o salute pe Laurie, care înregistra o vânzare în casa de marcat. În timp ce aştepta, Beckett se foi prin faţa standului cu bestselleruri şi cu noutăţi. Luă ediţia broşată a ultimului John Sandford – cum de o scăpase pe asta? –, citi în grabă prezentarea laudativă din interior, păstră cartea şi continuă să se plimbe tacticos printre rafturi.

Magazinul, cu încăperile lui care dădeau una într-alta, cu treptele care scârţâiau la fiecare pas când urcai către biroul şi depozitele de la etaj, crea o senzaţie de relaxare. Flecuşteţe, cărţi poştale, câteva creaţii artizanale de provenienţă locală, câte puţin din toate – şi, mai presus de orice, cărţi şi iar cărţi umpleau rafturile, mesele, vitrinele, într-un mod care te încuraja pur şi simplu să treci de la una la alta.

O altă clădire veche care văzuse războiul, schimbările, sărăcia şi prosperitatea. În prezent, cu decoraţiunile în culori pastel şi cu duşumelele de lemn, reuşea să menţină atmosfera de locuinţă primitoare, aşa cum fusese cândva.

Lui Beckett îi mirosea întotdeauna a cărţi şi a femei, ceea ce nu era de mirare, căci personalul aflat în slujba patroanei era alcătuit în exclusivitate din femei angajate cu normă întreagă sau numai cu jumătate de normă.

Găsi un Walter Mosley abia apărut şi îl luă şi pe acela. Pe urmă, aruncând o privire către biroul de la etaj, trecu prin uşa deschisă în partea din spate a magazinului. Auzi voci, dar îşi dădu repede seama că aparţineau unei fetiţe şi unei femei căreia îi spunea ea „mami“.

Clare avea băieţi – acum erau trei, se gândi el. Poate ea nici măcar nu era acolo în ziua aceea sau urma să vină abia mai târziu. În plus, el venise pentru cafea, nu ca s-o vadă pe Clare Murphy. Clare Brewster, se corectă imediat. De trei ani se numea Clare Brewster, aşa că ar fi trebuit să se-nveţe cu asta.

Clare Murphy Brewster, medită apoi, mamă a trei copii, patroana librăriei. Nimic altceva decât o veche prietenă din liceu, care se întorsese acasă după ce un lunetist irakian îi distrusese viaţa şi o lăsase văduvă.

Nu venise anume s-o vadă pe ea, nu altcumva decât în trecere, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo. În niciun caz nu-şi făcea un scop din a o întâlni pe văduva unui tip care-i fusese coleg de şcoală, la care ţinuse, pe care-l invidiase.

— Îmi cer scuze fiindcă a trebuit să aştepţi. Cum merge, Beck?

— Poftim? Se întoarse şi dădu cu ochii de Laurie, auzind în acelaşi timp clinchetul uşii în urma clienţilor care ieşeau. O, nicio problemă. Am găsit nişte cărţi.

— Mi-am imaginat, zâmbi ea.

— Ştiu, dar ce mai contează? Sper c-o să-mi placă la fel de mult cum mi-ar plăcea acum un cappuccino cu multă gheaţă.

— Pot să-ţi pregătesc unul. În vara asta, gheaţa e mereu la ordinea zilei. Scuturându-şi părul de culoarea mierii, ea arătă către ceşti. Mare?

— Poţi să faci pariu.

— Cum merg lucrările la han?

— Progresează.

Se apropie de tejghea în vreme ce femeia se întorcea către espressor. O fată drăguţă, se gândi Beckett. Lucrase pentru Clare de la bun început, alternând şcoala cu munca. De cinci ani, poate de şase? Era posibil să fi trecut deja atâta timp?

— Oamenii ne întreabă mereu, îi spuse ea, văzându-şi de treabă. Când, când, când, ce, cum? Şi mai ales când o să daţi jos prelata aia, ca să vedem totul cu ochii noştri.

— Şi să stricăm marea surpriză?

— Pe mine mă ucide.

Distras de conversaţie şi de zgomotul aparatului, nu o auzi, dar o simţi. Se uită într-acolo când ea apăru de după curbura scării, plimbându-şi mâna pe balustradă.

„Chiar trebuie să reacţionez aşa?“ se întrebă el simţind cum i se accelera pulsul. Pe de altă parte însă, Clare îi făcea inima să tresalte încă de când avea şaisprezece ani.

— Bună, Beck. Mi s-a părut mie că te aud.

Îi zâmbi, şi inima lui îşi încetă bătăile nebuneşti, oprindu-se de tot pentru o clipă.